ORLANDO NEBUNUL - CÎNTUL 1
Încerc aceste traduceri, cu gîndul:
1) la mama mea, purtînd acelaşi nume ca şi eroina din epopeea lui Ariosto - ANGELICA -
2) şi la prietenul meu RINALDO, coleg la 3 şcoli -
pentru eterna lor pomenire.
Îi dedic traducerea în proză şi îi mulţumesc, pe această cale, angelicei fete din fotografie, Domnişoarei Mihaela PĂTRUŢ - cea care, cu amabilitate şi promptitudine, mi-a făcut rost de cartea cu epopeea în italiană, ediţia 1959, copia ediţiei din 1943.
Savin BADEA
Daţi click!:
Jorge Luis BORGES - ARIOSTO ŞI ARABII
ORLANDO FURIOSO
Ludovico ARIOSTO (1474 - 1533)
- "ORLANDO FURIOSUL"
(1516 - prima ediţie; în fotografie, ediţia din 1536) -
- "ORLANDO FURIOSUL"
(1516 - prima ediţie; în fotografie, ediţia din 1536) -
(Traducere liberă: ing. Savin BADEA)
(PREMIERĂ ÎN ROMÂNIA. Proiect cuprins în Programul meu de Candidat la Preşedenţie (virtual), din 2009).
CÎNTUL I
Rezumat (după versiunea franceză).
Angelica, care fugise din cortul Ducelui de Bavaria, l-a întîlnit pe Rinaldo,
căutîndu-şi calul. Ea a fugit din toate puterile de-acest amant pe care-l urăşte şi-l
găseşte pe malul rîului pe păgînul Ferrau. Rinaldo, pentru a şti cui va aparţine Angelica,
vine să se bată cu Sarazinul; dar cei doi rivali au observat dispariţia fetei şi au încetat lupta. –
În timp ce Ferrau încearcă să-şi ridice coiful căzut în rîu, Angelica îl întîlneşte
întîmplător pe Sacripante, care, cu această ocazie, vrea să profite de calul lui Rinaldo. Acest
fapt se întîmplă cu pericol.
REZUMATUL - după Nicola ZINGARELLI - versiunea HOEPLI, 1959.
Se face pentru primele 8 strofe, apoi din 10 în 10 strofe - pe o pagină tipărită încap maxim 10 strofe, iar paginaţia corespunde ediţiei amintite.
P.1, strofele 1-8
Se cîntă iubiri, fapte de arme, oameni – persoane care au luat parte la războiul lui AGRAMANTE împotriva lui CAROL cel MARE şi la care ia parte şi ORLANDO, devenit nebun furios din dragoste. Se dedică opera lui IPPOLITO DI ERCOLE I; unul dintre acei mulţi eroi, vrednici strămoşi ai ESTENSI-lor (familia d’ESTE), celebrul RUGGIERO. – ORLANDO nu-i ajută Regelui său, ci o urmează pe ANGELICA, dornică să-l regăsească pe RINALDO, şi s-a întîmplat în Provenţa, pe vremea cînd se pregătea o bătălie; ea se sustrage rivalilor şi este dată de Rege în păstrarea şi paza bătrînului Duce NAMO.
0
Urmîndu-şi roibul de luptă, Rinaldo vede
Pe-Angelica şi codălbiţa prigonită pricepe;
Sfidînd pe Ferrau nu îi îngăduie
Cît iubirea între ei pumnul aprinde:
În acest timp, Sacripante pe ea o crede,
Cel care alesul îndemn i l-a luat,
Dar îi împiedică un bun atît de rîvnit,
Bradamante… ca ştafetă Rinaldo şi-o face.1
Femei, cavaleri, braţe, dragostea,
Politeţea, întreprinderea indrăzneaţă le cînt,
Cele ce-au fost în momentul în care maurii au trecut
Marea din Africa şi în Franţa multe stricăciuni s-au făcut,
În urma furiei tinereşti şi a urii
Lui Agramante, regele lor, care s-a lăudat
Să razbune moartea lui Troian
Asupra regelui Carol, Împărat Roman.
2
Voi povesti, în parte, la fel, despre Orlando (Roland),
Cum nu s-a povestit niciodată, nici în proză, nici în versuri,
Despre dragostea ce l-a făcut furios şi nebun,
De altfel un om înţelept, aşa cum a fost mult în stimă.
Vă voi mai spune despre-acel ce m-a făcut –
Cu puţina îngeniozitate pe care o am,
Dar care mi-e destulă şi la scris – să vă acord
Şi să pot temina tot ce v-am promis.
3
Poate tu, te rog, rasă generoasă a lui Hercule,
Ornament şi splendoarea epocii noastre,
Îppolito, să accepţi ceea ce este
Şi ceea ce poate da umilul tău slujitor.
Ce-ţi datorez, pot da, în parte, în cuvinte,
În parte, în scris, în muncă şi cerneală.
Tu nu poţi să-mi impuţi nimic, nimic,
Pentru că, ceea ce pot da, vă dau totul.
4
Veţi auzi despre cei mai demni eroi
Pe care îi voi numi, cu laudă, cu prisosinţă:
Îl amintesc pe Ruggiero, al Vostru
Şi-al strămoşilor Voştri iluştri viţă veche.
De mare valoare şi clar în gesturi,
Vă voi asculta, cu toată urchea,
Înalte gînduri dacă veţi coborî un pic,
La ale mele versuri, pe care le aveţi aici.
5
Orlando, mult timp înamorat
De prea-frumoasa Angelica – cu ea
În India, în Media, în Tartaria umblat –
Dăruită cu infinite şi nemuritoare daruri –
S-a întors cu ea în Ponente,
Unde, sub munţii înalţi Pirinei,
Cu oameni din Franţa şi Germania,
Regele Carol era în campanie.
6
Să se pocăiască regii Marsilio şi Agramante,
Să se bată încă cu un curaj nebun şi onoare,
Au condus mulţimi, o, unul în Africa,
Cu oameni în stare să poarte spada şi lancea
Şi altul, care a împins Spania înainte
La distrugerea frumosului regat al Franţei.
Astfel veni Orlando cu gînd viteaz,
Dar ajunse să se căiască, pentru ea, acolo.
7
Că n-a mai fost apoi soţia lui! –
Aici judecata omului greşeşte ades! –
Cu experienţe, de la Apus la Răsărit,
A început un război atît de lung.
Eliminaţi fiind toţi prietenii lui,
Neputînd scoate spada în ţara lui! –
Înţeleptul Împărat, vrînd să stingă
Un imens incendiu, mai rău lţa aprins.
8
Cu cîteva zile înainte, s-a aprins cearta
Dintre Contele Orlando şi vărul său Rinaldo,
Ambii avînd pentru rara frumuseţe
În suflet dorinţi amoroase aprinse.
Carol, care îi avea pe amîndoi dragi,
Ca să ajute unui echilibru mai ferm,
Pe fata aceasta, cauza conflictului,
Îndepărtînd-o, a dat-o pe mîna Ducelui Bavariei.
P.2, strofele 9-18
Ea (Angelica) era promisă ca premiu celor doi veri, creindu-se un mare pericol; dar ea îl urăşte pe RINALDO şi în nenorocire îşi recapătă libertatea; saltă pe cal şi se îndepărtează; se întîmplă ca Rinaldo să se pregătească de drum în căutarea lui BAIARDO (calul său); ea, înspăimîntată, este vînată într-o pădure; urmărită, ajunge undeva, la un alt pretendent al său, FERRAU, care îşi caută coiful căzut într-un rîu; şi la acest izvor el îl înfruntă pe Rinaldo; Angelica ezită, se bîlbîie şi nu profită să fugă.
9
O mare recompensă le-a promis:
Cine, în acest război, în această zi mare,
Va ucide cîţi mai mulţi păgîni,
Omul şi faptele lui vor fi recunoscute.
Dar succesul îi fu împotrivă,
Pentru că oamenii i-au fost bătuţi
Şi, printre mulţi alţii, Ducele fu luat prizonier,
Lăsîndu-şi flamurile abandonate.
10
În acest caz, rămase domnişoara,
Pomisa recompensă învingătorului,
În caz de pericol, a sărit din şa,
Şi cînd s-a dat înapoi
Presimţirea, în acea zi, pentru a fi neadevărat,
Norocul i-a fost rebel credinţei creştine:
Ea a nimerit într-o pădure, pe o cărare îngustă
Şi-a întîlnit un cavaler, întîmplător ivit.
11
Purtînd armură şi casca pe cap,
Cu spada-n mînă şi scutul pe braţ,
Fugea prea-uşor prin pădure,
Cu bilele roşii, rustic, jumătate gol.
Timida păstoriţă nu-i iute de picior,
La fel de iute ca şi cruzimea şarpelui,
Aşa şi Angelica, frînînd, vru să se-ntoarcă
La vederea războinicului sosit.
12
Era un viteaz palatin, cavalerul puternic,
Fiul lui Amon, Domn în Montalbano,
Al cărui armăsar, Baiardo, acum,
În ciudate împrejurări, îl scăpase din mînă.
De cum şi-a ridicat ochii spre doamnă,
A recunoscut, de departe, corect,
Chipul angelic şi foarte frumos,
Al cărui mreje de dragoste l-a prins în cursă.
13
Femeia se întoarse „în buiestru”, brusc,
Şi, prin pădure, cu mare viteză, încheie jocul.
Prin hăţişuri dese şi prin poieni,
Mai sigure şi mai bune dorite:
El, palid, tremurînd de necaz, refuzat,
Lasă calul să-şi aleagă calea.
În sus şi-n jos, prin pădurea pustie,
Se lasă dus pînă ajunse la rîu.
14
Pe malul rîului Ferrau s-a trezit,
Plin de sudoare şi prăfuit tot.
Încă din timpul luptei era împuns
De-o mare dorinţă: să bea şi să doarmă.
Şi-apoi, cu tot dorul său, s-a oprit acolo,
Să bea lacom apă şi, grăbit,
Coiful i-a scăpat în vîltoarea rîului
Şi n-a fost cu putinţă să-l mai recapete.
15
Cînd putea fi mai puternică,
Domnişoara venea îngrozită ţipînd.
La acest strigăt sare de pe mal
Sarazinul şi în privirile fetei
El recunoaşte imediat
Cu toate că ea era palidă şi înfricoşată,
Şi, nimic mai mult ca-ntr-o poveste,
Şi, fără îndoială, că Angelica-i frumoasă.
16
Şi a fost şi politicos şi, probabil, n-avea
O mai puţină patimă în piept ca şi cei doi veri,
Care-au dat tot ce-au putut în luptă şi-n ajutor,
La fel ca el, cu coif, cu curaj şi îndrăzneală:
A scos spada şi, ameninţat de pericol,
L-a aşteptat pe Rinaldo fără teamă.
Nu s-au văzut deja, de multe ori,
Să-şi facă armele, reciproc, cunoscute.
17
Va-ncepe-acum o bătălie plină de cruzime,
Cum veţi vedea, pe jos, cu spade goale:
Nu numai zalele şi ochiurile de plasă,
Dar şi nicovalele n-ar fi rezistat loviturilor.
Sau, aşa cum ca-n fiecare alte munci,
Trebuie să ne mirăm, dar cu cumpătare,
Cum poate-un armăsar s-o urmărească
Pe Angelica, prin păduri şi sate.
18
În această luptă zadarnică
În care fiecare războinic vrea să-şi pună jos adversarul –
Ambii au forţe egale în braţe şi-n spade,
Nu mai puţin priceput unul decît celălalt.
Dar primul fu Domnul din Montalbano,
Care începu să-i vorbească Cavalerului din Spania,
Chiar dacă-n inima lui e-un incendiu,
Ce-l arde tot şi n-are timp să-l stingă.
P3, strofele 19-28
Rinaldo îl convinge pe Ferrau să amîne duelul, pînă cînd vor avea o altă întîlnire;
şi se aruncă în şa pe acelaşi cal de luptă; amical, cei doi o urmăresc. Cei doi rivali se despart la o răspîntie, dar Ferrau se reîntoarce pe malul rîului, unde a mai fost prima dată şi se pune din nou să scotocească pînă în fundul apei; îi apare cu coiful în mînă umbra lui ARGALIA, care-i spune, cu reproşuri, că i l-a promis, îl azvîrle în rîu şi nu-l înapoiază cui îi aparţine; este necesar să cîştige altul, ori de la RINALDO, ori de la ORLANDO, unul avîndu-l de la MAMBRINO, celălalt de la ALMONTE.
19
Zise Păgînului: „ – Veţi crede despre mine numai răul
Şi văd că vreţi să mă răniţi, să mă dezonoraţi.
Dacă aceasta se datorează razelor de lumină
Al cărui soare-aprins îl port în piept,
Ce întîrziere, aici, voi să cîştig?
Chiar de-aş fi mort sau, poate, capturat,
Nici pentru tine frumoasa doamnă n-ar mai fi,
Că, în timp ce noi ne tăiem, ea dispare şi fuge.
20
Atît timp cît, vezi bine, dacă şi tu o iubeşti,
Dacă vrei la tine să treacă strada,
Mai întîi păstreaz-o, chiar aresteaz-o,
Mai înainte de-a merge mai departe!
Cînd o s-o avem în puterea noastră,
Atunci vom încerca, cu spada, a cui să fie:
Nu ştiu, aşa, după o osteneală atît de lungă,
Dacă vom avea succes sau numai pagubă.”
21
Propunerea nu-i displăcu Păgînului.
Şi astfel confruntarea fu amînată.
Între ei un armistiţiu s-a născut subit.
Ura şi mînia sunt deja uitate.
Deci Păgînul se îndepărtă de apa proaspătă
Şi-n stînga de picior viteaz, al fiului lui Amon,
Cu rugăminţi ne invită în spatele lui,
Pe urmele Angelicăi, în galop.
22
O, ce mare bunătate aveau cavalerii cei vechi!
Erau rivali şi de credinţe diferite,
Dar au simţit acelaşi amar că-i arde,
Pentru aceiaşi persoană o durere la fel…
Pur şi simplu, prin păduri întunecate şi cărări în pantă,
Împreună, fără suspiciune, merg mai departe.
Patru pinteni îşi îndeamnă armăsarii,
Pînă ce dau de o răspîntie bifurcată.
23
Şi din moment ce nu ştiau dacă o cărare
Sau alta duce la fată sau nu
(Pentru că nici-o diferenţă
Şi nici-o urmă nu dădeau indicii noi)
Să meargă ei la întîmplare, la un noroc,
Rinaldo pe-o cale şi Sarazinul pe alta.
Prin pădure să avanseze Ferrau,
Dar, la sfîrşit, să se întoarcă de unde au venit.
24
Îl găsim deci, de-a-lungul rîului,
Să-şi cate coiful cel căzut în unde.
Însă femeia n-a fost găsită – sperăm
Măcar să găsim coiful ascuns în rîu.
În această parte unde a căzut
Coboară malul excesiv de umed:
Dacă-i adînc înfipt în nisip,
Va fi greu de scos şi mult de muncit.
25
Cu o ramură mare care împodobea un copac,
Din care şi-a făcut o scobitoare lungă,
A cercetat rîul, scobindu-l în mîl,
Nelăsînd nici-un loc fără să-l bată ori să-l scurme.
În timp ce, cu cea mai mare furie din lume,
Întîrzierea se tot prelungea, fără nimic bun,
Vede la jumătatea rîului un cavaler,
Ridicat pînă la piept, cu aspect triumfător.
26
Era, exceptînd capul, complet încins în armură,
Dar ţinea un coif în mîna dreaptă –
Tocmai coiful acela, căutat
De Ferrau mult timp şi-n zadar.
Îar Ferrau a vorbit furios
Şi-a zis: „ – Bă, hoţ de baltă, la naiba!,
Lasă-mi coiful, pe care-l ţii apăsat!
Nu ştii că-l caut de-aşa amar de timp?
27
Aminteşte-ţi, Păgîne, atunci cînd l-ai ucis
Pe-al Angelicăi frate (şi-acela-s eu!),
Ţi-am promis, pe dreptatea armelor mele,
Să te-arunc, cu coif cu tot, în rîu.
Şi, dacă eşti norocos (ceea ce nu se face,
După cum vrei tu), fă pe placul dorinţei mele,
Şi nu te deranjez - iar dacă te deranjează zeii,
Vei eşua fiindcă eşti necredincios.
28
Dar dacă doreşti un coif şi mai grozav,
Caută la altul, mai abil şi cu mai multă onoare.
Unul la fel poartă Palatinul Orlando,
Poate chiar mai bun – la fel – Rinaldo:
Unul l-avea Almonte şi altul Mambrino.
Cumpără unul din două, la valoarea ta.
Pe-acesta mi-ai promis deja că mi-l dai –
Fă bine şi lasă-l, într-adevăr!”
P4, strofele 29-38
Ferrau trece de la teamă la ruşine şi jură pe a sa mamă să nu mai poarte coif, dar numai pe acela al lui ORLANDO şi se pune în căutarea lui.
Rinaldo îl regăseşte pe Baiardo, dar îi porunceşte în zadar să se oprească.
Angelica e în stare de fugă, dar se opreşte într-un loc mai pustiu, precum un vînat înaintea unui leopard feroce – deci o pradă uşoară – se opreşte într-un crîng cu o poiană frumoasă, udată de un pîrîiaş; lasă calul de călărie să pască şi se culcă aproape de un tufiş de trandafiri; se trezeşte la apariţia unui cavaler înarmat.
29
La început, apariţia se făcu brusc
Umbră pe apă, încît părul i se făcu arici
Sarazinului îngălbenit la faţă.
Vocea a fost pe cale să plece, dar s-a oprit.
Apoi l-a auzit pe Argalia, cel ucis,
Care deja există (căci Argalia se numea) –
Lipsa lui de discurs, fie şi improvizat,
Îl ardea cu furie în interior şi cu ruşine în afară.
30
N-a avut timp să se gîndească pretexte şi scuză,
Ştiind prea bine că-i spus adevărul –
A rămas fără răspuns şi cu gura închisă.
Dar de ruşine-i inima străpunsă,
Care-a jurat pe viaţa lui Lanfusa,
Că niciodată n-o mai vrea să păstreze coiful,
Măcar celebru-o dată, în Aspromonte,
Cînd Orlando i-a smuls capul mîndrului Almonte.
31
Şi-i sevi mai bine acest jurămînt
Decît celălalt făcut prima oară.
Apoi el merse mult nemulţumit
Şi pentru multe zile îşi chinui mintea.
Singur să caute un palatin, încolo
Şi încoace, pe unde nu poţi obţine stimă.
O altă aventură, mai bună, lui Rinaldo se cade,
Care a luat-o pe alte căi, opuse.
32
Nu mult mai merge Rinaldo, pînă vede
Nu mult mai merge Rinaldo, pînă vede
Că-i sare-n faţă armăsarul lui feroce:
„ – Stai, mă, Boiardo, calul meu, opreşte-ţi paşii!
Că fără tine eu nu sunt nimic!”
În cazul ăsta, armăsaru-i surd, nu vine la el,
Ba, din contră, aleargă mai repede.
Rinaldo îl urmăreşte şi e distrus de mînie:
Iar Angelica ţine morţiş să fugă.
33
Ea fuge prin păduri întunecate şi înfricoşetoare,
Prin locuri de nelocuit, închise şi sălbatice.
Se mişcă frunzele şi verdeaţa,
Fluturînd stejarii, ulmii şi fagii,
Cu frica-n oase, subită şi rea,
Ce-o trage, şi ici şi acolo, ciudat.
Cu fiecare umbră, la deal şi la vale,
Îl simte pe Rinaldo ţinut în urma ei.
34
Care fetiţă sau pui de căprioară,
Trecînd prin frunzişul pădurii natale,
Şi, văzîndu-şi mama de leopard ucisă,
Să nu-şi rupă faţa şi pieptul,
Din pădure-n pădure, departe de cruzime scapă
Şi tremură de frică şi neîncredere:
În fiecare buştean peste care trece tactil,
Vede şi crede că-s ghearele ferocităţii.
35
O zi şi-o noapte şi-n ziua următoare,
Tot merge, cu-ocolişuri, şi neştiind pe unde.
În sfîrşit, ea se găseşte într-o dumbravă minunată,
Sub adierea uşoară a unei brize reci.
Două pîraie clare, murmurînd lin împrejur,
Şi ierburi parfumate spunîndu-i lin poveşti…
Să le ascult mi-ar place, dulce cîntec
Alene susurînd, printre ierburi şi prundiş.
36
Acolo s-a gîndit sa fie în siguranţă.
La mii de mile distanţă de Rinaldo,
Obosită de drum şi arsă de arşiţa verii,
Acolo a decis să se-odihnească:
Se visa, între flori şi-n fînul necosit,
Pe-un cal de paradă, în mers fără frîu…
Apoi rătăceşte în jurul apei limpezi,
Cu maluri potopite de iarbă de culcuş.
37
Nu departe, ea vede un tufiş frumos
Numai răsură şi trandafiri roşii,
Oglindit în unda apei limpezi,
Cu soare garantat lîngă umbra unor stejari mari.
În mijlocul acestui spaţiu gol,
Se iscă o cameră rece, sub umbrare groase:
Felurite frunzare se ţes printre ramuri,
Încît Soarele-i lipsă, deşi-i sus, în înalt.
38
Înăuntrul „camerei” ierburi mătăsoase îi invită
Pe iubitorii de paturi să se-odihnească bine.
Frumoasa doamnă cu mijlocul începe,
Pe canapele de lux se culcă şi adoarme.
Dar nu pentru mult timp a rămas tolănită
Pentru că un zgomot ciudat a ajuns pînă la ea.
Îngrijorată se ridică şi aproape de prundiş
Vede un cavaler înarmat venind agale.
P5, strofele 39-48
Angelica îl observă, reţinîndu-şi respiraţia; cavalerul coboară de pe cal şi se aşeză să se odihnească, rezemîndu-şi capul pe un braţ. Şi după suspine şi lacrimi, vine timpul să spună că dacă fecioara îşi pierde floarea sa (fecioria), nu mai este preţuită de nici-un om, precum trandafirul cînd e cules din rozariu sau din tufişul său; dar îşi continuă amarul cu aceiaşi duioşie ca aceea de care alţii se bucură acum. Acesta este SACRIPANTE, venit din Circazia, din iubire pentru ea (Angelica) şi nu ştie unde o să-şi sfîrşească mersul. Angelica îl recunoaşte, l-ar evita, dar acum îi părea sosit cu noroc pentru ea.
39
Dacă e prieten ori duşman – astea se ignoră:
Teama şi speanţa îi sfîşie inima cu îndoieli…
Şi aşteaptă sfîrşitul acestei aventuri
Cu un oftat atent să nu producă zgomot.
Cavalerul cade pe malul rîului
Cu-obrazul stîng culcat pe braţul drept.
În gîndul ei, foarte penetrant,
El pare preschimbat, insensibil, într-o piatră.
40
Gîndind mai mult de-o oră, cu capu-n jos,
A fost, Dumnezeule, un trist cavaler –
Apoi a început, pe-un ton grav şi melancolic,
Să plîngă-atît de dulce şi suav,
Încît cu trist-păcatu-i ar fi atins un stei
Un tigru nemilos, uşor ca fulgul.
Suspinu-i plîns, atît de trist, temeinic,
Uda obrajii-n foc, ca-n piept de Mongibello.
41
„ – Gîndesc (zicea) că inima-n frisoane arde,
Provocîndu-mi dureri ce mă consumă –
Ce trebuie să fac, de vreme ce-am venit prea tîrziu
Şi-un altul va culege fructele în locul meu?
De-abia am avut cîteva cuvinte şi priviri,
În timp ce toţi ceilalţi au prada şi victoria.
Dacă nu-s ale mele nici fructe, nici flori,
De ce iar suferinţă, pentru ea, inimă, de ce doliu?
42
Tînăra virgină este asemeni trandafirului
Crescut într-o grădină frumoasă din tulpina maternă,
Singur ferit, în condiţii de siguranţă,
În timp ce turma şi păstoru-s pe aproape –
Briza molatică şi zorii-nrouraţi,
Apa şi pămîntul le închină arcuri:
Tinerilor şi femeilor îndrăgostite,
Dornici de sîni şi temple-mpodobite.
43
Dar mult prea devreme, separat de partea maternă
A tulpinii verzi, tulpina-i scoasă, el tot verde… –
Toţi bărbaţii cer de la ea, femeia,
Favoruri, graţie şi frumuseţe – toate pierdute.
Virgina-floare, dintre acele flori unice,
Cu ochi frumoşi şi viaţă minunată,
A pierdut, în inima ei, onoarea dinainte
Şi-n inima tuturor celorlalţi iubiţi.
44
Ea a ajuns la capătul Orientului,
În India se ştia despre durerea-i mare,
Cum ea l-a urmat pe Orlando-n Ponente:
Apoi s-a aflat în Franţa, unde Împăratul
A răpit-o peţitorilor săi
Şi a promis-o ca premiu unuia din doi, contra Maurilor,
În acea zi, dacă le ajută Crinilor de Aur.
47
El a stat în tabără şi-a înţeles
Ce crudă înfrîngere a păţit Regele Carol acum:
A cercetat urma Angelicăi frumoase,
Dar n-a reuşit încă s-o regăsească.
Aceasta e trista şi-apăsătoarea poveste,
A durerii în dragoste, ce-l face să geamă,
Să se-ntristeze, să plîngă, să spună-n cuvinte,
De milă, care-ar fi putut pînă şi soarele să-l oprească.
48
În timp ce el e mîhnit şi-n durere,
Şi îşi face ochii o caldă fîntînă,
Tot spune acestea şi multe alte cuvinte,
Ce nu mi se par chiar bune de povestit.
Aventuroasa sa soartă vrea
Ca urechile Angelicăi să le audă.
Şi-aşa a venit într-o oră, pînă la un punct,
Că o mie de ani şi mai mult ne-ar fi trebuit.Savin BADEA (traducerea)
Vezi şi:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu