joi, 6 septembrie 2012

Constanţa BUZEA

6 septembrie 2012

La căderea a încă unui pilon

Nu trece un an fără o înmormântare, fără o pierdere esenţială în familia noastră. Pe 31 august 2012, s-a dus şi mama. Chiar dacă ar fi fost doar mama, o anonimă născătoare, şi tot era imensă pierderea. Dar ea a fost şi este Constanţa Buzea, una dintre marile şi puţinele poete adevărate ale limbii române.

S-a dus, la nici un an după Ioana, primul ei copil, alături de care va sta în veşnicie, în Cimitirul Evanghelic Luteran din Bucureşti. S-a dus la nici doi ani după Adrian, singurul ei soţ, care este, peste drum, în Cimitirul Bellu, lângă Eminescu. S-a dus şi m-a lăsat viu, pe marginea prăpastiei cu morţi, ca ultimă redută a supravieţuitorilor din familie, care trebuie să ţină piept celor ce vor să sară prea devreme dincolo, în timp ce-şi fac calculele de generaţie aflată la rând.

În ultima zi de conştienţă, cu câteva minute înainte de atacul cerebral care, în câteva zile, i s-a dovedit, mi-a dat pentru „Flacăra” noastră rubrica pe care o începuse de o lună, la reîmprietenirea cu Ana-Maria şi Carmen Păunescu. A semnat fără multă putere cartonaşul cu textul despre tata, a pus data „23 august 2012” şi apoi am ieşit pe uşă, văzând-o pentru ultima oară verticală, cu o ceaşcă de cafea în mână, pe care nici n-a terminat-o.

Când trunchiurile mari se prăbuşesc, simţim pornirea să ne prăbuşim şi noi, sub suflul lor. Dacă reuşim, totuşi, să rămânem în picioare, avem obligaţia să căutăm, în urma copacilor imenşi plecaţi în pământ, vâna de valoare, de forţă, de energie cu care renasc. Pentru că un copac ajuns în adâncuri devine cărbune, devine petrol, devine diamant şi îşi sporeşte fie puterea de combustie, fie puterea de a lumina. Rămâne doar să aibă cine îi păstra urma, memoria, destinul.

Andrei Păunescu, 5 septembrie 2012

Daniel CRISTEA-ENACHE | Postlecturi

03 Septembrie 2012

Despărţirea de Constanţa Buzea

S-a stins, după suferinţe inimaginabile îndurate-n tăcere, Constanţa Buzea.

Abia ce se risipise curiozitatea lacomă a reporterilor, la moartea lui Adrian Păunescu, şi Constanţa Buzea şi-a pierdut fata. Acum, s-a dus şi ea, lăsîndu-l pe Andrei Păunescu singur în faţa tuturor acestor nenorociri venite într-o oribilă, gîfîită succesiune.

Încerc să găsesc un sens în acest scenariu al morţii şi în „regia” care i s-a dat. Poeta era credincioasă, cu toate că nu prea discuta nici despre credinţa sa, nici despre obiectul ei. În ultimii ani, în care am avut privilegiul s-o cunosc, avea o blîndeţe învelită în ironii fine şi, aşa zicînd, „punctuale”. Îl executa scurt pe cîte un impostor literar, cutare veleitar grafoman care năpădea redacţia României literare cu manuscrisele sale nepreţuite îndeajuns.

Cumsecădenia Constanţei Buzea nu era, aşadar, fără nuanţări. În interiorul ei se simţea un criteriu valoric, pe care această poetă de prim ordin a strălucitei generaţii ’60 l-a servit timp de decenii: nu doar în opera proprie, ci şi în întîmpinarea nou-veniţilor în literatură. Poate că doamna Buzea n-a fost chiar atît de acidă ca „domnul Geo” (Dumitrescu), care, la rîndul lui, era mai puţin şfichiuitor decît Poetul a cărui voce parcă i se transmisese (Arghezi); dar, dincolo de politeţe şi de generozitate, în literatură este preferabil să nu dai speranţe şi să nu întreţii iluzii. Bisturiul Constanţei Buzea era acela al unui critic literar; şi tăia în carne vie. Spre deosebire de risipitorul de elogii Nichita Stănescu, pentru care toţi cei din jur erau ori deveneau subit geniali, Constanţa Buzea avea o exigenţă fără intermitenţe, nu uşor de suportat.

Omul însuşi părea destul de dificil, fiind interiorizat şi greu de „apucat”. Îşi crease, în poezie şi-n afara ei, un spaţiu de autoapărare şi de diluare a mizeriilor cotidiene. În anii socialismului real, evazionismul acesta a caracterizat un întreg sistem cultural. Aproape toţi artiştii noştri de vîrf şi avînd ceea ce se numeşte demnitate şi-au creat o lume proprie, cu repere personale la antipodul celor oficializate. Agresiunea ideologică lăsînd loc, după 1990, „vicisitudinilor” economice, a scrie, cum făcea Constanţa Buzea, cîte un volum de poezii ce apărea la cîţiva ani o dată la o editură mică (Vinea), în cîteva sute de exemplare, a fost un act de eroism nu mai puţin semnificativ decît cele din regimul trecut.

În spaţiul public autohton s-au strîns tone de vorbe şi s-au vînturat mii de clişee. În spaţiul poeziei construit şi apărat cu tenacitate de Constanţa Buzea, toxicitatea mediului ambiant va fi progresiv diminuată. Semne ale ei se văd încă, fiindcă montajul poetei este realist-dramatic: „Cînd stă să se apuce/ de gătit pentru Sărbători,/ ea întîi primeneşte locul,/ curăţă casa,/ îmblînzeşte copiii,/ nu se ceartă cu nimeni,/ se păstrează pe sine curată,/ petrece ca o soră pe lîngă/ bărbatul ei căruia îi e mai greu/ să înţeleagă de ce aşa/ şi nu altfel./ Se spală cu apă neîncepută,/ se roagă să i se lase/ şi de data aceasta/ deschise priceperea/ şi puterile,/ ca să facă tot ce are/ de făcut./ Iar ce nu va izbuti singură,/ va împlini negreşit/ cu ajutorul lui/ Dumnezeu.” (Aşa şi nu altfel).

Predicate ca „primeneşte”, „curăţă”, „îmblînzeşte”, „se spală” intră în aria lui „tot ce are de făcut”. Iar dacă aici, sub semnul apropiatei Sărbători creştine, avem proiecţia unei Familii ideale, în alte versuri din Netrăitele (Editura Vinea, 2004) se vede sensibilitatea la suferinţă. O poezie se intitulează Printre victime şi face un fel de pod între lumea îngerilor şi cea a oamenilor, al căror capăt de viaţă, „blînd şi curat”, va să vină: „Vine o apă trimisă de cine, de unde?/ Suie un înger de care degeaba mă sperii./ Nu mă îneacă şi nici nu mă lasă căderii./ Mi-arată că vine un capăt blînd şi curat./ Zilele-mi duce către un pisc înecat./ Mi-aduce aminte de crini şi de ierburi/ nepricepute. Îmi face loc în groapa cu şerpi/ printre victime mute.”.

Capătul existenţei Constanţei Buzea a venit; şi (ca în Puntea, ultimul volum al lui Sorescu), poezia adevărată dovedeşte şi aici o forţă de anticipare extraordinară. Noapte albă conţine mesajul transparent al poetei profunde şi interiorizate către rudele, prietenii, colegii şi „simplii” cititori care acum o plîng. Nu este nici o urmă de patetism. Totul se va petrece „aşa şi nu altfel”: „Ca să-mi unesc/ plîngerea cu bucuria,/ am stat noaptea în linişte,/ somnul mi l-am împins/ cît am putut/ în partea otrăvită a zilei./ Şi cînd m-am trezit către seară,/ sufletul meu de mai înainte/ rămăsese plecat/ către sufletul/ cel dintotdeauna dorit.”.

La revedere, Constanţa Buzea.

SURSA: Despărţirea de Constanţa Buzea | Dilema Veche

Constanța Buzea - Wikipedia

NOTA MEA: Am avut norocul s-o întîlnesc acum 52 de ani (Petroşani, octombrie 1960). La cererea mea, mi-a oferit şansa să corespondăm ca doi tineri poeţi, şansă pe care am ratat-o, din vina mea. Arăta ca în fotografia aceasta, de pe carte. Deşi n-am mai vorbit niciodată, mi-a rămas în suflet veşnic tînără. Dumnezeu ne-a luat-o lîngă El. S-o aibe-n paza Sa.

ing. Savin BADEA

Constanta Buzea - Acolo unde cred ca esti

Acolo unde cred ca esti
Nici trenurile nu strabat
Acolo ca de sticla par
Padurile de brad brumat.

Tot mai departe simti si taci
Adaugat la rest mereu
Si nu mai pot inainta
Decat pierzandu-ma si eu.

Cum ninge, alb e orice drum
Si alb respira-ntregul timp
Nici nu te-as recunoaste-acum
Desperecheat si fara nimb.

Mi-e mila si sa-mi amintesc
Dar nici sa uit nu ma indur
Cata parere-i in destin
Cata greseala-i imprejur.

Cu degete de frig adun
Ca sub un sal inzapezind
Sufletul nostru inca bun
Miscarea lui catre argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri
Si fi-vor brazii ingraditi
Acolo unde cred ca esti
Printre barbari meteoriti.

In fiecare an astept
Sa ninga, sa te pot vedea
Daca privesti, daca asculti
Daca mai intelegi ceva.

Poezii de Constanta Buzea - cele mai frumoase poezii :

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Savin BADEA

ing. Savin BADEA Mă numesc Savin BADEA. M-am născut în Craiova, judeţul Dolj, la 15 martie 1942, Duminica, zodia Peşti. Am absolvit Şcoala Elementară “Ion Heliade Rădulescu” Craiova (1949-1957), Colegiul Naţional “Nicolae Bălcescu”, acum “Carol I” Craiova (1960) şi Institutul de Mine din Petroşani, secţia Prepararea minereurilor şi a cărbunilor (1965). Am muncit de la 6 ianuarie 1966 pînă la 1 octombrie 1989, la: Flotaţia Bălan (Bălan, Harghita, 1966), Flotaţia Tarniţa – Leşul Ursului – Ostra (Gura Humorului, judeţul Suceava, 1966-1967), Combinatul Chimic Craiova (Catalizatori Anorganici, 1967-1969 şi Tratare Apă de Rîu, 1969-1971) şi Institutul de Cercetări , Inginerie Tehnologică şi Proiectări pentru Lignit din Craiova (Atelierele de Construcţii -Instalaţii, 1971-1977, Electromecanic, 1977-1987 şi Cercetări, 1987-1989); am fost detaşat la Întreprinderea Minieră Roşia, Cariera Peşteana-Sud, (comuna Urdari şi Vîrţ – 1979, iunie-noiembrie). Am fost expert ONU şi CAER, în Prepararea Lignitului. Am lucrat la diferite proiecte şi cercetări, peste 200, în peste 50 de localităţi, din 7 judeţe. Mi-ar fi plăcut să fiu scriitor profesionist, mai ales poet, pictor, arhitect, actor de cinema, preşedinte de republică, inventator, filozof etc. – n-am rămas decît un amator. Ca inginer am muncit mult şi am avut multe satisfacţii, dar şi părerea de rău că am făcut parte dintr-o “generaţie de sacrificiu”, care ar fi putut construi o societate inteligentă, mai dreaptă şi mai bună. La 1 mai 1989 am făcut infarct (dar salvat de soţia mea, de medici şi de Dumnezeu) şi am fost pensionat pe caz de boală la 1 octombrie 1989. Am creat sau am colaborat la blogurile semnalate la FAVORITE. N-am publicat decît 2 poezii pe hîrtie de ziar – într-o viaţă de om. Nu am publicat nici-un volum din lipsă de bani şi, revoltat – din cauza asta – am hotărît să public pe bloguri, gratis, pentru cei ce vor să citească ce-am scris. Al Dvs., Savin BADEA (obişnuiesc să semnez numele de familie cu majuscule, căci, uneori, Badea, la alţii, este şi nume de botez, iar Savin, la alţii, este şi nume de familie, mai ales la cei de provenienţă slavă).

MIRACOLUL IUBIRII

Pagini

CITIŢI: