Se afișează postările cu eticheta CAIET DE CÎNTECE. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta CAIET DE CÎNTECE. Afișați toate postările
luni, 2 august 2010
luni, 11 ianuarie 2010
PASĂREA PARADISULUI
MUZICĂ ŞI IMAGINI DE VIS
Ianuarie 10th, 2010 de olteniada and tagged De la Carmen
=> Medalion muzical – clic aici
Pasarea – paradisului
Data: 19 Aug 2008Autor: AnideScoala.ro
//
//
Este greu de descris penajul unei astfel de păsări, pictată, cu toate culorile curcubeului. Privind-o, ai impresia că un artist desăvârşit a ales penele cele mai divers colorate şi a împodobit-o cu ele.//
Familia păsării-paradisului cuprinde aproximativ 100 de specii, diferite ca formă şi penaj, una mai frumoasă ca alta. Patria lor cuprinde pădurile nepătrunse ale Noii Guinei şi ale insulelor învecinate. Papuaşii le spun «copiii curcubeului», datorită penajului frumos colorat. Se hrănesc cu tot felul de fructe, seminţe, frunze, dar şi cu vietăţi mici: insecte, melcişori, reptile, cu ouăle şi chiar puii mărunţei ai altor păsări. Una dintre cele mai mari specii este Paradiseea apoda. Atinge 1 metru lungime. Iată cum o descrie renumitul zoolog german A. E. Brehm: «La pasă-rea-paradisului-de-talie-mare partea superioară a capului, tîmplele, partea posterioară a gâtului şi părţile superioare laterale ale gâtului sunt de un galben-închis; fruntea, părţile laterale ale capului, regiunea auriculară, guşa şi gâtlejul sunt de un verde-auriu-intens. Restul corpului este cafeniu ca scorţişoara… în părţile laterale ale regiunii pectorale răsar de ambele părţi pene de podoabă, ce se întind ca nişte raze şi flutură liber în jos, formând o tufă deasă în formă de arc. Sunt galben-portocaliu-intens, iar vârfurile, zdrenţuite, alb-spălăcit….» Această împodobită haină o poartă numai masculii şi doar în perioada împerecherii; de aceea se numeşte şi «penaj de nuntă». Femela are straie modeste, cenuşiu-cafenii, cu linii colorate mai închis.
 |  |  |
numai băştinaşilor, ci şi vizitatorilor acestor locuri. Ele au împodobit îmbrăcămintea sultanilor, şahilor şi a înalţilor demnitari din Orient. Europenii au început să le caute prin secolul al XVI-lea. Dacă până atunci papuaşii vânau un număr mic de păsări necesar satisfacerii gustului lor de frumos, de-atunci încolo ele au fost urmărite peste tot şi nenumărate piei cu pene (balguri) sau burdufuri luau drumul curţilor seniorale din Europa ori din Asia.
Prin secolul al XVIII-lea, traficanţii olandezi cumpărau de la papuaşi piei de păsări gata prelucrate, fără picioare, şi le vindeau apoi indienilor sau persanilor, cărora le spuneau că «pasărea-paradisului n-are picioare şi se odihneşte agăţîndu-se de crengi cu două pene lungi care-i împodobesc coada, iar ouăle şi le cloceşte punîndu-le sub aripă». De altfel şi în Europa primele balguri n-aveau picioare, aşa că şi aici au apărut legende după care păsările paradisului nu se odihnesc niciodată, ci plutesc veşnic în aer, ca nişte fiinţe miraculoase. Presupusa lipsă a picioarelor se reflectă şi în denumirea ştiinţifică,Paradisaea apoda însemnînd «pasărea-paradisului-fără-picioare».
Spre sfârşitul secolului al XlX-lea decimarea păsărilor-paradis a atins culmea. Numărul lor a scăzut mult, unele specii chiar dispărînd. Deşi în prezent s-a pus stavilă exterminării lor, totuşi zoologii au constatat că exemplarele devin tot mai rare, iar aria lor de răspîndire se restrânge treptat.
după Aurelian Baltaretu
Sursa: www.anidescoala.ro/Pasarea-paradisului.html
Pasarea albastra a Paradisului (Paradisaea rudolphi)
Pasarea albastra, Pasarea Paradisului, Paradisaea rudolphi, Pasari, Noua Guinee, PapagaliFamilia Paradisaeidae cuprinde cele mai spectaculoase si colorate pasari din lume, iar pasarea albastra nu face exceptie de la aceasta regula. Penajul acesteia, mai cu seama aripile, dar si partea inferioara a corpului si coada, este de culoare albastra; ciocul este ivoriu, picioarele cenusii, iar in jurul ochilor maronii prezinta niste inele albe. Masculii au aripile impodobite cu pene de culoare albastru violet si cafeniu deschis, iar coada subtire este accesorizata cu doua fasii de pene lungi si delicate, ca doua snururi. Spre deosebire de masculi, care au partile inferioare ale corpului inchise la culoare, femelele prezinta un colorit castaniu. Paradisaea rudolphi este o pasare de dimensiuni medii, avand aproximativ 30 cm in lungime (cea mai mica pasare a paradisului este Cicinnurus regius sau «Regele»).
Este o pasare endemica din Papua Noua Guinee, fiind raspandita in zonele montane din sud est. Conform specialistilor, a fost descoperita in anul 1884 de catre Carl Hunstein, numele fiindu-i dat in memoria ghinionistului print Rudolph al Austriei.
Masculii sunt poligami si isi curteaza femelele etalandu-si penajul spectaculos si scotand sunete de chemare. Cantecul de imperechere este atat de ritmat incat pasarea albastra a paradisului este considerata un solist in adevaratul sens al cuvantului. Pentru ca spectacolul sa fie cat mai atragator, masculii stau atarnati de crengile copacilor, cu capul in jos si cu aripile desfacute, astfel incat penele lor albastre se imprastie in jurul corpului, ca un evantai. Pasarile isi leagana corpul inainte si inapoi, iar cele doua «snururi» lungi din zona cozii se arcuiesc intr-un mod impresionant.
Pasarile albastre ale paradisului se hranesc cu fructe, pe care le gasesc din belsug in Noua Guinee. Cantitatea generoasa de mancare le permite pasarilor sa-si canalizeze energia in alta parte. Astfel ca, ele isi dedica marea parte a timpului cochetariei, dezvoltandu-si un penaj bogat cu care sa-si farmece partenerele.
Din cauza regiunii limitate, a numarului mic de exemplare si a vanarii (pentru penajul extraordinar) pasarea albastra a paradisului a fost clasificata ca fiind o specie vulnerabila si trecuta pe lista rosie (IUCN, Anexa II, CITES), in randul animalelor protejate.
www.zooland.ro
Vezi şi: Pasarea paradisului < Oresta < Galerie < Desenatori.ro
Birds Of Paradise
lyrics
” – Who are you,
who am I?
Is it real do we touch the sky?”
” – Nothing’s real –
all disguise” -
said the birds of paradise.
” – I’m afraid
can’t you see
tell me where do you carry me.”
” – You will soon realize” -
said the birds of paradise.
” – Flying home,
flying home,
to the land that you once have known.
To the peace that once was true
for a little girl like you.
– Flying home,
flying home,
from a world that is made of stone.
Till your heart is light and free
like it once was meant to be.”
” – How can I go ahead when
my eyes are becoming wet?”
” – Save your tears –
dry your eyes” -
said the birds of paradise.
” – But the times passing by,
say how long do we have to fly?”
” – Moon will set,
sun will rise” -
said the birds of paradise.
” – Flying home,
flying home,
to the land that you once have known.
To the peace that once was true
for a little girl like you.
- Flying home,
flying home,
from a world that is made of stone
Till your heart is light and free
like it once was meant to be.
Hear the sound
see the light
now I know that our way was right
Morning sun can make you wise” -
said the birds of paradise. -
Birds of paradise.
Sursa:
BIRDS OF PARADISE Lyrics - PETER, SUE and MARC
PĂSĂRILE PARADISULUI
Traducere brută – Silviu BACKY
” – Cine eşti tu,
cine sunt eu?
Este adevărat că atingem cerul?”
” – Nikmic nu este real,
totul este închipuire…” -
Au spus Păsările Paradisului.
” – Nu vedeţi
că-mi este teamă?
Spuneţi-mi unde mă duceţi!”
” – Îţi vei da seama curînd.” -
Au spus Păsările Paradisului.
” – Zburăm spre casă,
zburăm spre casă,
Spre tărîmul ce l-ai ştiut odată…
Spre armonia care era reală cîndva,
Pentru o fetiţă ca tine…
– Zburăm spre casă,
zburăm spre casă,
Dintr-o lume împietrită,
Pînă ce inima îţi va fi vioaie şi liberă,
Precum odată a fost menită să fie…”
” – Cum pot eu
să merg înainte
Cînd ochii mi se umezesc?”
” – Şterge-ţi lacrimile,
şterge-ţi ochii…” –
Au spus Păsările Paradisului.
” – Dar iată că timpul trece,
Spuneţi-mi, cît timp trebuie să mai zburăm?”
” – Soarele va răsări…” –
Au spus Păsările Paradisului.
” – Zburăm spre casă,
zburăm spre casă,
Spre tărîmul ce l-ai ştiut odată…
Spre armonia care era reală cîndva,
Pentru o fetiţă ca tine…
– Zburăm spre casă,
zburăm spre casă,
Dintr-o lume împietrită,
Pînă ce inima îţi va fi vioaie şi liberă,
Precum odată a fost menită să fie…”
– Zburăm spre casă, zburăm spre casă,
Dintr-o lume împietrită,
Pînă ce inima îţi va fi vioaie şi liberă,
Precum odată a fost menită să fie…”
” – Ascultă sunetul,
priveşte lumina,
Acum ştiu că drumul nostru a fost cel bun.”
” – Soarele dimineţii te poate face mai înţelept…” -
Au spus Păsările Paradisului -
Păsările Paradisului…
PĂSĂRILE PARADISULUI
” – Cine eşti?
Cine sînt?
Ating Cerul pe Pămînt?”
” – E un vis!” -
Scurt, au zis
Păsările Paradis.
” – Teamă mi-e!
Nu vedeţi?
Spuneţi, unde mă duceţi!”
” -Ai să vezi!” –
Blînde-au zis
Păsările Paradis.
- Zbor acas’,
Zbor acas’,
Spre tărîmuri de popas,
Cu-armonii, ca-n trecut,
Pentru fata ce-a crescut…
– Zbor acas’,
Zbor acas’,
Dintr-o lume fără glas.
Inima îţi va fi
Iar vioaie, într-o zi!”
” – Cum pot eu
Să mai zbor
Cu ochi umeziţi de dor?”
” – Lacrimi ştergi!” –
Triste-au zis
Păsările Paradis.
” – Orele
Trec uşor…
Spuneţi, cît mai am să zbor!?”
” – Zori de zi
Vin!” – au zis
Păsările Paradis.
” – Zbor acas’,
Zbor acas’,
Spre tărîmuri de popas,
Cu-armonii, ca-n trecut,
Pentru fata ce-a crescut…
– Zbor acas’,
Zbor acas’,
Dintr-o lume fără glas.
Inima îţi va fi
Iar vioaie, într-o zi!”
- Zbor acas’,
Zbor acas’,
Dintr-o lume fără glas.
Inima îţi va fi
Iar vioaie, şi mai şi!”
” – Sunet fin
Şi lumini -
Drumul ne-a fost drept, deplin!”
” – Înţelept
Fii!” – au zis
Păsările Paradis –
Păsările Paradis…
Reversificare românească
de Savin BADEA
vineri, 10 octombrie 2008
luni, 25 august 2008
AM ALBIT DE DORUL TĂU
I:
Imbracă-te, iubito, în rochie de gală,
Să fii a mia oară perechea mea regală,
Aşează trandafirii în magice cristale,
E-atată strălucire în gesturile tale.
Vorbeşte-mi despre tine să ne cunoaştem iară,
Să fim doar o fiinţă ca-n prima noastra seară,
Vom regăsi aceleaşi mătasuri şi dantele
Că mi-a fost dor de tine de-aici şi pan' la stele.
Refren:
Am albit de dorul tău,
De dragul tău, frumoasa mea.
Am albit de dorul tău,
Nu-mi pare rău că eşti a mea...
Am albit de dorul tău,
Am trăit să te iubesc...
Am albit de dorul tău,
Sînt fericit că te-am ales.
II:
Îmi dăruieşti săruturi cu gust de fructe coapte,
Sîntem la fel de tineri ca-n prima noastră noapte,
Plutim ca pasari albe prin timpuri de magie
Şi mi-a fost dor de tine cît pentru o veşnicie.
Refren(x3):..
Să fii a mia oară perechea mea regală,
Aşează trandafirii în magice cristale,
E-atată strălucire în gesturile tale.
Vorbeşte-mi despre tine să ne cunoaştem iară,
Să fim doar o fiinţă ca-n prima noastra seară,
Vom regăsi aceleaşi mătasuri şi dantele
Că mi-a fost dor de tine de-aici şi pan' la stele.
Refren:
Am albit de dorul tău,
De dragul tău, frumoasa mea.
Am albit de dorul tău,
Nu-mi pare rău că eşti a mea...
Am albit de dorul tău,
Am trăit să te iubesc...
Am albit de dorul tău,
Sînt fericit că te-am ales.
II:
Îmi dăruieşti săruturi cu gust de fructe coapte,
Sîntem la fel de tineri ca-n prima noastră noapte,
Plutim ca pasari albe prin timpuri de magie
Şi mi-a fost dor de tine cît pentru o veşnicie.
Refren(x3):..
miercuri, 20 august 2008
AM IUBIT DOI OCHI ALBAŞTRI
ROMANŢĂ
Am iubit doi ochi albaştri -
Poate îi iubesc şi-acum,
Dar aseară-am văzut alţii,
Mai frumoşi, mai nu ştiu cum.
Erau mari, adînci şi negri,
Prea frumoşi din cale-afară,
Cu privirea lor te-ndeamnă
Să-i iubeşti, dar te omoară.
Sînt frumoşi ochii cei negri,
Dar ca cei albaştri nu-s...
Să-i iubeşti cînd sînt aproape
Şi să-i plîngi cînd ei s-au dus.
Compozitor: Vespasian VASILESCU (autor şi al romanţei "De ziua nunţii tale-ţi scriu");
Versurile: autor neidentificat.
Unul din interpreţi: Alexandru GROZUŢĂ.
Am iubit doi ochi albaştri -
Poate-i mai iubesc şi-acum,
Dar aseară-am văzut alţii,
Mai frumoşi, mai nu ştiu cum.Poate-i mai iubesc şi-acum,
Dar aseară-am văzut alţii,
Am iubit doi ochi albaştri -
Poate îi iubesc şi-acum,
Dar aseară-am văzut alţii,
Mai frumoşi, mai nu ştiu cum.
Erau mari, adînci şi negri,
Prea frumoşi din cale-afară,
Cu privirea lor te-ndeamnă
Să-i iubeşti, dar te omoară.
Sînt frumoşi ochii cei negri,
Dar ca cei albaştri nu-s...
Să-i iubeşti cînd sînt aproape
Şi să-i plîngi cînd ei s-au dus.
Compozitor: Vespasian VASILESCU (autor şi al romanţei "De ziua nunţii tale-ţi scriu");
Versurile: autor neidentificat.
Unul din interpreţi: Alexandru GROZUŢĂ.
luni, 18 august 2008
DELIRUL
DELIRUL
Curînd va fi o noapte lungă
Şi fără tine-mi va fi greu,
Iubitul meu, vino la mine,
Te-aştept să vii de Anul Nou.
R: Rîd şi plîng şi te strig delirand - (aiurînd)
E soare, e ploaie, e cald şi e vînt -
Din somn mă trezesc şi tresar speriat,
Dar nu-i nimic, doar am visat.
2. Tu nu ai timp, tu nu ai lacrimi, (suflet)
Nimic din tine n-ai să-mi dai,
Cînd vii si pleci nu mai rămîne
Nimic din florile de mai.
3. Cînd te-am văzut ultima vară,
Ah, ce frumos tu mi-ai zîmbit;
Nu pot să uit a ta privire,
Parc-o revad şi parc-o simt.
4. Şi de vei vrea să vii cu munţii (nunta)
La marea mea cu valuri verzi,
Să ne jurăm credinţă pururi,
Să nu te pierd (văd), să nu ma pierzi (vezi).
5. Şi de vei face-o noua punte,
Să n-o arunci în amintiri
Şi lasă-mă să vin la tine
Cu braţul plin de trandafiri.
6. De ce tu plîngi cînd lumea rîde
Şi nu zîmbeşti la fel ca ea?
De ce invidia te roade
Şi spui că lumea este rea?
7. De ce mai sunt pe lume flori
Dacă n-ai cui le dărui?
De ce doi ochi fermecatori
Pe mine nu mă pot iubi?
8. Întind o mînă ca o rugă,
Întind o mînă în deşert,
Iubesc şi-acuma e nalucă,
O cert o clipă şi o iert.
9. Sunt întrebări chinuitoare,
Tu eşti răspunsul lor iubit.
Un dor se duce şi mă doare,
De ce, de ce m-ai părasït?
10. Curînd va fi o noapte lungă
Şi fără tine-mi va fi greu,
Iubitul meu, vino la mine,
Te-aştept să te întorci mereu.
? Cîntă: CARMINA TENERA & CHITARIŞTII
Variante:
1,2,R,4,5,R (cor);
1,R,4,2,3,5,10,;
1,...,9,10;
1,R,2,4.,
în care s-au notat numerele de ordine ale strofelor. R= refrenul.
Mai există o variantă care include versurile:
1,2,R,4,5,R (cor);
1,R,4,2,3,5,10,;
1,...,9,10;
1,R,2,4.,
în care s-au notat numerele de ordine ale strofelor. R= refrenul.
Mai există o variantă care include versurile:
Şi va veni curînd o vreme
Şi-ai să regreţi tot ce mi-ai spus,
Iar ziua-acea va fi, iubito,
Cînd ceasul tău va bate sus.
Şi-ai să regreţi tot ce mi-ai spus,
Iar ziua-acea va fi, iubito,
Cînd ceasul tău va bate sus.
Ai ochii-albaştri şi eşti blondă
Şi crezi acum că eşti o stea,
Dar va veni ziua, iubito,
Cînd stelele vor dispărea.
Şi crezi acum că eşti o stea,
Dar va veni ziua, iubito,
Cînd stelele vor dispărea.
intercalate între grupele de strofe: 1,2,R şi R,4,5,R.
Cine este autorul poeziei? Dar autorul cîntecului?
ZARAZA - Nicolae KIRIŢESCU - Mircea CĂRTĂRESCU
Asculta mai multe audio Muzica
ZARAZA
Cînd apari, senorita, în parc pe-nserat
Curg în juru-ţi petale de crin.Ai în ochi patimi dulci şi luciri de păcat,
Şi ai trupul de şarpe felin.
Gura ta e-un poem de nebune dorinţi,
Sînii tăi un tezaur sublim.
Eşti un demon din vis, care tulburi şi minţi,
Dar ai zîmbetul de heruvin.
Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit ?
Cîţi au plîns nebuni pentru tine,
Şi cîţi au murit ?
Vreau să-mi dai gura-ţi dulce, Zaraza,
Să mă-mbete mereu.
De a ta sărutare, Zaraza,
vreau sa mor si eu!
Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit ?
Cîţi au plîns nebuni pentru tine,
Şi cîţi au murit ?
Vreau să-mi dai gura-ţi dulce, Zaraza,
Să mă-mbete mereu.
De a ta sărutare, Zaraza,
vreau sa mor sï eu!
Şi ai trupul de şarpe felin.
Gura ta e-un poem de nebune dorinţi,
Sînii tăi un tezaur sublim.
Eşti un demon din vis, care tulburi şi minţi,
Dar ai zîmbetul de heruvin.
Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit ?
Cîţi au plîns nebuni pentru tine,
Şi cîţi au murit ?
Vreau să-mi dai gura-ţi dulce, Zaraza,
Să mă-mbete mereu.
De a ta sărutare, Zaraza,
vreau sa mor si eu!
Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit ?
Cîţi au plîns nebuni pentru tine,
Şi cîţi au murit ?
Vreau să-mi dai gura-ţi dulce, Zaraza,
Să mă-mbete mereu.
De a ta sărutare, Zaraza,
vreau sa mor sï eu!
Versuri: Nicolae KIRCULESCU. Solist: Cristian VASILE
NOTĂ (Savin BADEA):Interpretul Cristian VASILE a preluat melodia “Zarada” (din spaniolă, se traduce “minunata”, referitor la o femeie frumoasă) a tînărului compozitor argentinian TAGLE RARA, folosită şi într-un film al lui sir Alexander KORDA. Versurile româneşti au fost scrise de Nicolae KIRIŢESCU. Povestea de dragoste dintre interpret şi iubita lui, Zarada (Rada), a fost imortalizată în literatura română de Mircea CĂRTĂRESCU, cu titlu omonim, în culegerea de povestiri “De ce iubim femeile?” 
Vezi şi:
ZARAZA de Mircea CĂRTĂRESCU
Prin 1944, sub cele mai indarjite bombardamente americane, Bucurestiul petrecea la fel ca in anii nebuni ramasi in urma cu doua decenii. Mancarea era ieftina, hotelurile primitoare iar gradinile de vara, Rasca, Otetelesanu si Carabus, dar si Bordeiul, inca de pe atunci asezat la marginea Herastraului, raspandeau pana in mahalalele marginase mirosul de patricieni la gratar si sunetul jazz-band-urilor sau al tarafurilor autohtone.
Pe Calea Victoriei intrau si ieseau din umbra enorma a Palatului Telefoanelor atat automobile negre, cu ferestre de cristal, ca de pe vremea prohibitiei si a lui Eliot Ness, cat si trasuri, asa-zisele cupeuri de Hereasca, ce nu mai pridideau sa care lumea bogata a orasului la sosea. Distractiile erau peste tot la-ndemana.
La Opereta canta inca Leonard, circul Sidoli (fara batranul Giovanni Sidoli, care murise cu un deceniu in urma, dar cu cele doua fiice ale lui impamantenite aici si maritate cu mari financiari evrei) se lauda, dupa ce arsese deja de patru ori, cu un cort nou, azuriu cu dungi albe, si cu douazeci si patru de cai impodobiti cum nu se mai vazuse pana atunci, iar santanurile atrageau o clientela vesela si petrecareata, intre care distingeai nu rareori ofiteri germani insotiti de femei de lux, femei fara oase, cum le-a spus cineva, cele mai multe intretinute de unul sau de altul, dar destule si dintre cele care nu se jenau sa-si afiseze tariful pe usa lor din hotelul in care primeau musteriii.
Una dintre acestea era Zaraza, si povestea ei m-a emotionat intotdeauna nu prin ciudatenia ei nemaivazuta, cat prin faptul ca e adevarata. Zaraza, mai precis Zarada, este un nume tiganesc traditional. El inseamna Minunata. Femeia foarte tanara ce-si facuse intrarea, in seara fatala cand a inceput totul, in localul Vulpea Rosie de pe Selari, la bratul unui ins oarecare dintr-un grup vesel, era intr-adevar tiganca, avea fata aspra, buzele ca de barbat senzual si parul atat de negru si de lucios, incat de buna seama ca fusese dat cu pumni intregi de ulei de nuca. Purta o rochie verde praz, cercei baroc de strassuri si pantofi de asemenea cu strassuri sclipitoare pe catarame.
Grupul tabari la o masa rezervata, se ceru sampanie, se facura glume, se rase nepoliticos de tare. Pe mica scena de cabaret dansa o femeie grasa cu un sarpe letargic. Urma un numar cu porumbei dresati. In fine, aparu, abia vazut prin valurile de fum aromat de la havane, Cristian Vasile. Aplauze nebunesti il insotira.
Probabil ca acest nume, unul dintre cele mai faimoase la vremea lui, nu mai spune prea mult in ziua de azi. Unii-si mai amintesc de cantecele lui, dar mai degraba ca sa rada de vocea nazalizata care iesea din patefoanele cu inregistrari extrem de proaste. Pe vremuri, ca sa inregistreze un cantec, cantaretul trebuia sa-si vare capul intr-un fel de goarna de alama, care-i altera complet vocea. La randul lor, placile "Pathe", chiar si cele de calitate, inregistrate sub sigla "His Master's Voice", erau de ebonita si, cu vremea, se fisurau, imbatraneau, iar acul de fier grosolan le zgaria iremediabil. Cu toate acestea, tangourile lui Cristian Vasile sunt atat de neobisnuite, au o linie sonora atat de originala si de miscatoare si cuvinte de un kitsch atat de induiosator, incat eu, cel putin, le-am iubit de la prima ascultare. Putini mai stiu ca autorul Zarazei, al Ramonei si al neuitatului, desi uitat, Aprinde o tigara a fost Gardel al nostru, atat prin muzica lui, cat si prin viata romanesca pe care a dus-o.
La Vulpea rosie toata lumea venea pentru Cristian Vasile, asa cum Zavaidoc, alta glorie a momentului, facea sa prospere ingerasul, faimosul local al Vioricai Athanasiu. Cei doi mari nu se iubeau. Zavaidoc era cu bandele de la Bariera Vergului, conduse pe-atunci de Borila. Le platea ca sa-l protejeze. Cristian Vasile isi dadea obolul celor din Tei, de la Maica Domnului, fratii Grigore. De mai multe ori guristii se-ntalnisera, insotiti de malacii lor, si scosesera cutitele. Povestea mea incepe insaintr-un moment de armistitiu.
In acea seara barbatul in smoking alb, mult prea sic pentru infatisarea lui de docher dat cu briantina, incepu cu un cantec pe care abia-l compusese. Publicul nu-l stia, asa ca-i sorbi vorbele in tacere. Nu, vocea sa nu era metalica. Era o voce de barbat intreg, ti-l puteai imagina cantand pe Humphrey Bogart. Doar textul era usor siropos, dar prin aceasta contrasta fermecator cu vocea prea aspra, grava si retinuta:
Ti-aduci aminte
Ce dulci cuvinte
Ne trimeteam in scrisori?
Odinioara
Pe dinafara
Le stiam uneori.
Scaldate-n lacrimi noi le citeam
Si-apoi le sarutam.
Visul se curma
Si-n cea din urma
Eu nu stiu ce sa-ti mai scriu...
Cand mama ma alinta, in copilarie, nu ma impresionau deloc giugiulelile ei, le consideram normale si cuvenite. Nu voi uita insa niciodata cum mi-a spus tata de doua sau trei ori "puisor", caci tata a fost intotdeauna aspru cu mine si uneori de-a dreptul rau. Era la fel cu Cristian Vasile. Era o minune ca bruta in smoking putea da atata duiosie virila refrenului:
Ce vrei sa-ti scriu
Acuma, cand ne despartim?
E prea tarziu,
Noi nu ne mai iubim.
Cuvinte dragi de-amor
Le-am tot rostit la timpul lor.
Atat le-am repetat...
Ne-am inselat...
Cei din public, imbogatitii si colaborationistii orasului, putred de corupti, pareau sa fi uitat pana si ei Sodoma josnica si monotona a vietii lor. Unii taceau, privind sticlos in fata ochilor. Altii duceau paharul alungit de sampanie la gura si beau din el mult mai mult decat de obicei. Femeile, multe dintre ele tarfe trecute prin ciur si darmon, plangeau ca scolaritele. Se surprinse si Zaraza lacrimand, si nu-si amintea s-o mai fi facut vreodata. Cantaretul mai zise doua cantece vechi si se retrase. Tiganca statu jumatate de ceas ca pe ace si iesi dupa el. Intra in odaia improvizata a artistilor, unde dadu peste imblanzitoarea de serpi despuiata pe jumatate, gadilata de dresorul de porumbei si razand vulgar. Cristian Vasile era la o carciuma din preajma. Nu manca niciodata in localul unde canta. Il gasi la carciuma, stand la o masa, singur, cu un pahar de absint. I se aseza in fata. Baura impreuna, vorbira ore-n sir (ce-si spusesera nu vom sti niciodata), se apucara de mana, ascultara inlantuiti vioara arsa a unui tigan batran si, adanc in noapte, plecara amandoi.
In noaptea aceea Zaraza deveni femeia lui, cum avea sa ramana inca aproape doi ani de zile, fara vreo tradare si fara macar un gand la altul. La randul lui, cantaretul nu mai iesea nicaieri fara "nebuna lui adorata", cum o numea mereu. Faimosul cantec care o imortalizeaza se nascu dupa vreo jumatate de an de trai zi si noapte-mpreuna, si are versuri cum nu se mai scrisesera pe malul Dambovitei:
Cand apari, senorita, in parc pe-nserat
Cu,in juru-ti, petale de crin,
Ai in ochi patimi dulci si luciri de pacat
Si ai trupul de sarpe felin.
Gura ta e-un poem de nebune dorinti,
Sanii tai un tezaur sublim.
Esti un demon din vis care tulburi si minti
Dar ai zambetul de heruvim.
A fost cel mai mare succes al lui Cristian Vasile, care l-a intrecut astfel cu mult pe Zavaidoc. Zaraza era pe toate buzele, era Lili Marlen a Bucurestilor. Se canta in berarii si-n adaposturile antiaeriene si o cantau soldatii in transee. Iar fermecatoarea tiganca devenise la fel de cunoscuta ca si celebrissimul ei amant. Ce-i drept, vocea ei lasa de dorit un pic cand canta la Grandiflora (caci se apucase si ea de lucrativa meserie):
- Of! Lelita carciumareasa,
N-ai o fata mai frumoasa
Sa ma serveasca la masa?
- Ba mai bine servesc eu,
C-ai fost santiclerul meu.
Doi ani de vis trecura ca-n vis, si de-aici incepe partea sumbra si incredibila, totusi cu totul si cu totul adevarata, a povestirii mele. Dupa cum se stie, artistii faimosi din acea vreme - daca nu si cei de azi, si n-ar trebui sa ne-ndoim daca ne gandim la rapperi si la Pavarotti - erau siliti sa lucreze mana-n mana cu mardeiasii orasului, care aveau monopolul asupra cabaretelor, cazinourilor si bordelurilor. Un cantaret vestit nu era pentru ei mai mult decat o prostituata careia-i luau buna parte din agoniseala.
Smulgandu-si perii de disperare in fata rivalului sau prodigios, Zavaidoc incerca mai intai sa-l invinga cu mijloace nobile. Pierdu nopti intregi la pianul hodorogit din odaia unde locuia, la Gavrilescu, incercand sa mai faca vreun cantec de succes. Prada unei dezolante lipse de inspiratie, fura o melodie de la Sinatra si fu prins. Cand mai iesea pe scena, avea acum parte mai mult de cotcodaceli si fluieraturi. Atunci apela la Borila de la Bariera Vergului. Talharul, cu un canin de aur si intolit cu vesta cadrilata cum nu mai dadea voie nimanui sa poarte, il asculta si-i explica sfatos ca nu-l poate omori pe Cristian Vasile. "Nu de alta, da-mi place si mie cum ii zice si-ar fi pacat de Dumnezeu." Si banditul, facandu-i cu ochiul lui Zavaidoc, care se innegrise de invidie, incepu si el sa fredoneze Zaraza. Ideea-i veni tocmai pe cand murmura, cu ochii pe jumatate inchisi de placere, cantecul fatal.
A doua zi dupa Sf. Dumitru, Zaraza iesi, dupa obicei, pe-nserate, sa-i ia tutun iubitului ei de la chioscul din colt. Peste Calea Victoriei, in dreptul cladirii Casei de economii, se lasase un amurg greu, unsuros, prin aurul stins al caruia femeia nu-si dadu seama ca din invalidul care vindea acolo nu mai ramasese decat carja, tinuta acum sub brat de un om al lui Borila deghizat. Cum aparu Zaraza, cu un sal de Indii la gat, matahala lepada carja si, sub cerurile ca de pacura in flacari, o apuca de par pe femeie. O privi in ochi ranjind, o musca salbatic de buzele invinetite si, parca din aceeasi miscare,ii reteza beregata cu sisul, de la o ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dambovitei, unde i se stersera urmele.
O gasira in zori, cu rochia muiata in sange, si cantaretul, care deja rascolise orasul toata noaptea, dupa ea, fu imediat anuntat. La comisariat, povestea mai tarziu politistul de garda din acea zi, Cristian Vasile, interogat ca suspect, avea o lucire de nebunie in ochi. Cand ii dadura drumul, se duse tinta in prima carciuma si bau pana nu mai stiu de el. Timp de cativa ani mai apoi li se arata musteriilor locul de unde cantaretul muscase din masa.
Zaraza fu arsa la Crematoriul Invierea, care atunci se afla undeva in preajma gropii Tonola. Asistase o mare de oameni in lacrimi, nu si Cristian Vasile. Pe drumul spre crematoriu, maretul dric de abanos sculptat, tras de cai mascati, vadea prin geamurile de cristal o frumusete de femeie cu ochii deschisi, caci pleoapele cu gene lungi nu voisera sa coboare cu nici un chip peste ochii negri ca smoala. Cenusa fetei umplu o urna ce avea ca toarte doi ingeri de fier forjat.
Nu trecura nici doua zile si urna a fost furata din firida ei din interiorul crematoriului. Am cercetat colectia de ziare din acea perioada ca sa ma conving de realitatea acestei povesti. Am gasit titluri cu litere de-o schioapa in gazetele vremii anuntand furtul urnei. Ceea ce nu s-a stiut insa niciodata, ceea ce am aflat doar eu, printr-o intamplare, este cine a fost cel care-a comis acest sacrilegiu. Nu vreau sa fac din asta cine stie ce enigma. Fireste, dupa cum banuiati, hotul n-a fost altul decat Cristian Vasile, cantaretul, care isi invinsese, innebunit de dragoste si disperare, vechea lui teama de strigoi.
Intrase-n miez de noapte pe o ferestruica a crematoriului, pasise pe dalele umede, se-mpiedicase de caruciorul cu care se impingeau mortii in cuptor si, sub sinistra bolta de malachita sculptata, pipaise zeci de urne frumos aliniate ca sa dea de cea a dragei, a neuitatei Zaraza. O stransese la piept si-si apasase buzele pe argila ei rece. Ajuns acasa, cantaretul aseza urna pe-un gheridon din coltul odaii si, chiar din dimineata urmatoare, incepu sinistrul ritual pe care i-l inspirase fara-ndoiala sminteala. Mi-e greu pana si sa pun pe hartie cuvintele care descriu faptul de nedescris, dar am s-o fac totusi cat se poate de simplu: in fiecare seara, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mancat cate-o lingurita din cenusa Zarazei. Cand ultimele urme de cenusa de pe peretii urnei au fost inghitite, cantaretul si-a turnat terebentina pe gat, dar n-a reusit sa moara. N-a facut decat sa-si arda coardele vocale, terminand cu cantatul pentru totdeauna. A disparut cu totul si din Bucurestiul real, si din celalalt Bucuresti, fantomatic si cetos, din memoria oamenilor.
Unchiul meu dinspre mama, care este actor, facea un turneu cu trupa lui cand l-a intalnit, prin 1959, la Piatra-Neamt. A gasit acolo, pe post de masinist (tragea in fiecare seara cortina), un batran cu aspect de boschetar, caruia teatrul ii dadea, de mila, o paine. Cineva i-a spus ca era Cristian Vasile si ca fusese faimos la vremea lui. I s-a si fredonat refrenul Zarazei. Unchiul meu i-a dat batranului o cinzeaca si acesta, gajaind in soapta, i-a povestit cele de mai sus. Le povestea oricui, dar nimeni n-a pus pan-acum povestea pe hartie. O fac eu,in cele din urma, deplin constient de faptul ca nu aceste biete pagini vor duce mai departe amintirea lui Cristian Vasile, ci refrenul etern al Zarazei:
Vreau sa-mi spui, frumoasa Zaraza,
Cine te-a iubit,
Cati au plans nebuni pentru tine
Si cati au murit.
Vreau sa-mi dai gura-ti dulce, Zaraza,
Sa ma-mbatezi mereu,
De a ta sarutare, Zaraza,
Vreau sa mor si eu...
- preluare din cartea "De ce iubim femeile", de Mircea Cartarescu, Editura Humanitas.
Prin 1944, sub cele mai indarjite bombardamente americane, Bucurestiul petrecea la fel ca in anii nebuni ramasi in urma cu doua decenii. Mancarea era ieftina, hotelurile primitoare iar gradinile de vara, Rasca, Otetelesanu si Carabus, dar si Bordeiul, inca de pe atunci asezat la marginea Herastraului, raspandeau pana in mahalalele marginase mirosul de patricieni la gratar si sunetul jazz-band-urilor sau al tarafurilor autohtone.
Pe Calea Victoriei intrau si ieseau din umbra enorma a Palatului Telefoanelor atat automobile negre, cu ferestre de cristal, ca de pe vremea prohibitiei si a lui Eliot Ness, cat si trasuri, asa-zisele cupeuri de Hereasca, ce nu mai pridideau sa care lumea bogata a orasului la sosea. Distractiile erau peste tot la-ndemana.
La Opereta canta inca Leonard, circul Sidoli (fara batranul Giovanni Sidoli, care murise cu un deceniu in urma, dar cu cele doua fiice ale lui impamantenite aici si maritate cu mari financiari evrei) se lauda, dupa ce arsese deja de patru ori, cu un cort nou, azuriu cu dungi albe, si cu douazeci si patru de cai impodobiti cum nu se mai vazuse pana atunci, iar santanurile atrageau o clientela vesela si petrecareata, intre care distingeai nu rareori ofiteri germani insotiti de femei de lux, femei fara oase, cum le-a spus cineva, cele mai multe intretinute de unul sau de altul, dar destule si dintre cele care nu se jenau sa-si afiseze tariful pe usa lor din hotelul in care primeau musteriii.
Una dintre acestea era Zaraza, si povestea ei m-a emotionat intotdeauna nu prin ciudatenia ei nemaivazuta, cat prin faptul ca e adevarata. Zaraza, mai precis Zarada, este un nume tiganesc traditional. El inseamna Minunata. Femeia foarte tanara ce-si facuse intrarea, in seara fatala cand a inceput totul, in localul Vulpea Rosie de pe Selari, la bratul unui ins oarecare dintr-un grup vesel, era intr-adevar tiganca, avea fata aspra, buzele ca de barbat senzual si parul atat de negru si de lucios, incat de buna seama ca fusese dat cu pumni intregi de ulei de nuca. Purta o rochie verde praz, cercei baroc de strassuri si pantofi de asemenea cu strassuri sclipitoare pe catarame.
Grupul tabari la o masa rezervata, se ceru sampanie, se facura glume, se rase nepoliticos de tare. Pe mica scena de cabaret dansa o femeie grasa cu un sarpe letargic. Urma un numar cu porumbei dresati. In fine, aparu, abia vazut prin valurile de fum aromat de la havane, Cristian Vasile. Aplauze nebunesti il insotira.
Probabil ca acest nume, unul dintre cele mai faimoase la vremea lui, nu mai spune prea mult in ziua de azi. Unii-si mai amintesc de cantecele lui, dar mai degraba ca sa rada de vocea nazalizata care iesea din patefoanele cu inregistrari extrem de proaste. Pe vremuri, ca sa inregistreze un cantec, cantaretul trebuia sa-si vare capul intr-un fel de goarna de alama, care-i altera complet vocea. La randul lor, placile "Pathe", chiar si cele de calitate, inregistrate sub sigla "His Master's Voice", erau de ebonita si, cu vremea, se fisurau, imbatraneau, iar acul de fier grosolan le zgaria iremediabil. Cu toate acestea, tangourile lui Cristian Vasile sunt atat de neobisnuite, au o linie sonora atat de originala si de miscatoare si cuvinte de un kitsch atat de induiosator, incat eu, cel putin, le-am iubit de la prima ascultare. Putini mai stiu ca autorul Zarazei, al Ramonei si al neuitatului, desi uitat, Aprinde o tigara a fost Gardel al nostru, atat prin muzica lui, cat si prin viata romanesca pe care a dus-o.
La Vulpea rosie toata lumea venea pentru Cristian Vasile, asa cum Zavaidoc, alta glorie a momentului, facea sa prospere ingerasul, faimosul local al Vioricai Athanasiu. Cei doi mari nu se iubeau. Zavaidoc era cu bandele de la Bariera Vergului, conduse pe-atunci de Borila. Le platea ca sa-l protejeze. Cristian Vasile isi dadea obolul celor din Tei, de la Maica Domnului, fratii Grigore. De mai multe ori guristii se-ntalnisera, insotiti de malacii lor, si scosesera cutitele. Povestea mea incepe insaintr-un moment de armistitiu.
In acea seara barbatul in smoking alb, mult prea sic pentru infatisarea lui de docher dat cu briantina, incepu cu un cantec pe care abia-l compusese. Publicul nu-l stia, asa ca-i sorbi vorbele in tacere. Nu, vocea sa nu era metalica. Era o voce de barbat intreg, ti-l puteai imagina cantand pe Humphrey Bogart. Doar textul era usor siropos, dar prin aceasta contrasta fermecator cu vocea prea aspra, grava si retinuta:
Ti-aduci aminte
Ce dulci cuvinte
Ne trimeteam in scrisori?
Odinioara
Pe dinafara
Le stiam uneori.
Scaldate-n lacrimi noi le citeam
Si-apoi le sarutam.
Visul se curma
Si-n cea din urma
Eu nu stiu ce sa-ti mai scriu...
Cand mama ma alinta, in copilarie, nu ma impresionau deloc giugiulelile ei, le consideram normale si cuvenite. Nu voi uita insa niciodata cum mi-a spus tata de doua sau trei ori "puisor", caci tata a fost intotdeauna aspru cu mine si uneori de-a dreptul rau. Era la fel cu Cristian Vasile. Era o minune ca bruta in smoking putea da atata duiosie virila refrenului:
Ce vrei sa-ti scriu
Acuma, cand ne despartim?
E prea tarziu,
Noi nu ne mai iubim.
Cuvinte dragi de-amor
Le-am tot rostit la timpul lor.
Atat le-am repetat...
Ne-am inselat...
Cei din public, imbogatitii si colaborationistii orasului, putred de corupti, pareau sa fi uitat pana si ei Sodoma josnica si monotona a vietii lor. Unii taceau, privind sticlos in fata ochilor. Altii duceau paharul alungit de sampanie la gura si beau din el mult mai mult decat de obicei. Femeile, multe dintre ele tarfe trecute prin ciur si darmon, plangeau ca scolaritele. Se surprinse si Zaraza lacrimand, si nu-si amintea s-o mai fi facut vreodata. Cantaretul mai zise doua cantece vechi si se retrase. Tiganca statu jumatate de ceas ca pe ace si iesi dupa el. Intra in odaia improvizata a artistilor, unde dadu peste imblanzitoarea de serpi despuiata pe jumatate, gadilata de dresorul de porumbei si razand vulgar. Cristian Vasile era la o carciuma din preajma. Nu manca niciodata in localul unde canta. Il gasi la carciuma, stand la o masa, singur, cu un pahar de absint. I se aseza in fata. Baura impreuna, vorbira ore-n sir (ce-si spusesera nu vom sti niciodata), se apucara de mana, ascultara inlantuiti vioara arsa a unui tigan batran si, adanc in noapte, plecara amandoi.
In noaptea aceea Zaraza deveni femeia lui, cum avea sa ramana inca aproape doi ani de zile, fara vreo tradare si fara macar un gand la altul. La randul lui, cantaretul nu mai iesea nicaieri fara "nebuna lui adorata", cum o numea mereu. Faimosul cantec care o imortalizeaza se nascu dupa vreo jumatate de an de trai zi si noapte-mpreuna, si are versuri cum nu se mai scrisesera pe malul Dambovitei:
Cand apari, senorita, in parc pe-nserat
Cu,in juru-ti, petale de crin,
Ai in ochi patimi dulci si luciri de pacat
Si ai trupul de sarpe felin.
Gura ta e-un poem de nebune dorinti,
Sanii tai un tezaur sublim.
Esti un demon din vis care tulburi si minti
Dar ai zambetul de heruvim.
A fost cel mai mare succes al lui Cristian Vasile, care l-a intrecut astfel cu mult pe Zavaidoc. Zaraza era pe toate buzele, era Lili Marlen a Bucurestilor. Se canta in berarii si-n adaposturile antiaeriene si o cantau soldatii in transee. Iar fermecatoarea tiganca devenise la fel de cunoscuta ca si celebrissimul ei amant. Ce-i drept, vocea ei lasa de dorit un pic cand canta la Grandiflora (caci se apucase si ea de lucrativa meserie):
- Of! Lelita carciumareasa,
N-ai o fata mai frumoasa
Sa ma serveasca la masa?
- Ba mai bine servesc eu,
C-ai fost santiclerul meu.
Doi ani de vis trecura ca-n vis, si de-aici incepe partea sumbra si incredibila, totusi cu totul si cu totul adevarata, a povestirii mele. Dupa cum se stie, artistii faimosi din acea vreme - daca nu si cei de azi, si n-ar trebui sa ne-ndoim daca ne gandim la rapperi si la Pavarotti - erau siliti sa lucreze mana-n mana cu mardeiasii orasului, care aveau monopolul asupra cabaretelor, cazinourilor si bordelurilor. Un cantaret vestit nu era pentru ei mai mult decat o prostituata careia-i luau buna parte din agoniseala.
Smulgandu-si perii de disperare in fata rivalului sau prodigios, Zavaidoc incerca mai intai sa-l invinga cu mijloace nobile. Pierdu nopti intregi la pianul hodorogit din odaia unde locuia, la Gavrilescu, incercand sa mai faca vreun cantec de succes. Prada unei dezolante lipse de inspiratie, fura o melodie de la Sinatra si fu prins. Cand mai iesea pe scena, avea acum parte mai mult de cotcodaceli si fluieraturi. Atunci apela la Borila de la Bariera Vergului. Talharul, cu un canin de aur si intolit cu vesta cadrilata cum nu mai dadea voie nimanui sa poarte, il asculta si-i explica sfatos ca nu-l poate omori pe Cristian Vasile. "Nu de alta, da-mi place si mie cum ii zice si-ar fi pacat de Dumnezeu." Si banditul, facandu-i cu ochiul lui Zavaidoc, care se innegrise de invidie, incepu si el sa fredoneze Zaraza. Ideea-i veni tocmai pe cand murmura, cu ochii pe jumatate inchisi de placere, cantecul fatal.
A doua zi dupa Sf. Dumitru, Zaraza iesi, dupa obicei, pe-nserate, sa-i ia tutun iubitului ei de la chioscul din colt. Peste Calea Victoriei, in dreptul cladirii Casei de economii, se lasase un amurg greu, unsuros, prin aurul stins al caruia femeia nu-si dadu seama ca din invalidul care vindea acolo nu mai ramasese decat carja, tinuta acum sub brat de un om al lui Borila deghizat. Cum aparu Zaraza, cu un sal de Indii la gat, matahala lepada carja si, sub cerurile ca de pacura in flacari, o apuca de par pe femeie. O privi in ochi ranjind, o musca salbatic de buzele invinetite si, parca din aceeasi miscare,ii reteza beregata cu sisul, de la o ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dambovitei, unde i se stersera urmele.
O gasira in zori, cu rochia muiata in sange, si cantaretul, care deja rascolise orasul toata noaptea, dupa ea, fu imediat anuntat. La comisariat, povestea mai tarziu politistul de garda din acea zi, Cristian Vasile, interogat ca suspect, avea o lucire de nebunie in ochi. Cand ii dadura drumul, se duse tinta in prima carciuma si bau pana nu mai stiu de el. Timp de cativa ani mai apoi li se arata musteriilor locul de unde cantaretul muscase din masa.
Zaraza fu arsa la Crematoriul Invierea, care atunci se afla undeva in preajma gropii Tonola. Asistase o mare de oameni in lacrimi, nu si Cristian Vasile. Pe drumul spre crematoriu, maretul dric de abanos sculptat, tras de cai mascati, vadea prin geamurile de cristal o frumusete de femeie cu ochii deschisi, caci pleoapele cu gene lungi nu voisera sa coboare cu nici un chip peste ochii negri ca smoala. Cenusa fetei umplu o urna ce avea ca toarte doi ingeri de fier forjat.
Nu trecura nici doua zile si urna a fost furata din firida ei din interiorul crematoriului. Am cercetat colectia de ziare din acea perioada ca sa ma conving de realitatea acestei povesti. Am gasit titluri cu litere de-o schioapa in gazetele vremii anuntand furtul urnei. Ceea ce nu s-a stiut insa niciodata, ceea ce am aflat doar eu, printr-o intamplare, este cine a fost cel care-a comis acest sacrilegiu. Nu vreau sa fac din asta cine stie ce enigma. Fireste, dupa cum banuiati, hotul n-a fost altul decat Cristian Vasile, cantaretul, care isi invinsese, innebunit de dragoste si disperare, vechea lui teama de strigoi.
Intrase-n miez de noapte pe o ferestruica a crematoriului, pasise pe dalele umede, se-mpiedicase de caruciorul cu care se impingeau mortii in cuptor si, sub sinistra bolta de malachita sculptata, pipaise zeci de urne frumos aliniate ca sa dea de cea a dragei, a neuitatei Zaraza. O stransese la piept si-si apasase buzele pe argila ei rece. Ajuns acasa, cantaretul aseza urna pe-un gheridon din coltul odaii si, chiar din dimineata urmatoare, incepu sinistrul ritual pe care i-l inspirase fara-ndoiala sminteala. Mi-e greu pana si sa pun pe hartie cuvintele care descriu faptul de nedescris, dar am s-o fac totusi cat se poate de simplu: in fiecare seara, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mancat cate-o lingurita din cenusa Zarazei. Cand ultimele urme de cenusa de pe peretii urnei au fost inghitite, cantaretul si-a turnat terebentina pe gat, dar n-a reusit sa moara. N-a facut decat sa-si arda coardele vocale, terminand cu cantatul pentru totdeauna. A disparut cu totul si din Bucurestiul real, si din celalalt Bucuresti, fantomatic si cetos, din memoria oamenilor.
Unchiul meu dinspre mama, care este actor, facea un turneu cu trupa lui cand l-a intalnit, prin 1959, la Piatra-Neamt. A gasit acolo, pe post de masinist (tragea in fiecare seara cortina), un batran cu aspect de boschetar, caruia teatrul ii dadea, de mila, o paine. Cineva i-a spus ca era Cristian Vasile si ca fusese faimos la vremea lui. I s-a si fredonat refrenul Zarazei. Unchiul meu i-a dat batranului o cinzeaca si acesta, gajaind in soapta, i-a povestit cele de mai sus. Le povestea oricui, dar nimeni n-a pus pan-acum povestea pe hartie. O fac eu,in cele din urma, deplin constient de faptul ca nu aceste biete pagini vor duce mai departe amintirea lui Cristian Vasile, ci refrenul etern al Zarazei:
Vreau sa-mi spui, frumoasa Zaraza,
Cine te-a iubit,
Cati au plans nebuni pentru tine
Si cati au murit.
Vreau sa-mi dai gura-ti dulce, Zaraza,
Sa ma-mbatezi mereu,
De a ta sarutare, Zaraza,
Vreau sa mor si eu...
- preluare din cartea "De ce iubim femeile", de Mircea Cartarescu, Editura Humanitas.
Zaraza : istorie si legenda
AM NEVOIE DE TINE - Roxana POPESCU
AM NEVOIE DE TINE
Eu nu vreau luna de pe cer
Cu raza ei alba şi vicleană.
Mai bine lasă-mă să-ţi cer
Eu fericirea pămînteană.
Că sunt frumoase, văd că sunt,
Dar toate seamană-ntre ele,
Tu de pe boltă le aduni
Şi mi le dai, dar nu te-ntrebi
Ce-aş face eu cu-atatea stele.
R: Vreau sa fii lîngă mine,
Am nevoie de dragostea ta,
Am nevoie de tine,
Pentru liniştea mea tu însemni
Mult mai mult decît o stea.
R: Vreau sa fii lînga mine,
Am nevoie de dragostea ta,
Am nevoie de tine,
Pentru liniştea mea tu însemni
Mult mai mult decît o stea.
Nu mi-aş dori să am acum
Nemărginirile albastre,
Sunt mai aproape de adevar
Aceste clipe ale noastre.
Că sunt frumoase, văd ca sunt,
Dar toate seamănă-ntre ele:
Tu de pe boltă le aduni
Şi mi le dai, dar nu te-ntrebi
Ce-aş face eu cu-atatea stele.
R: Vreau să fii langă mine,
Am nevoie de dragostea ta,
Am nevoie de tine,
Pentru liniştea mea tu însemni
Mult mai mult decît o stea.
R: Vreau sa fii langă mine,
Am nevoie de dragostea ta,
Am nevoie de tine,
Foarte sincer îţi spun, serios îţi repet:
Te iubesc -
Vreau sa fii langă mine,
Am nevoie de dragostea ta,
Am nevoie de tine.
Foarte sincer iti spun, serios iti repet:
Te iubesc -
Vreau sa fii langa mïne.
Cîntă: Roxana POPESCU
Abonați-vă la:
Postări (Atom)