Asculta mai multe audio Muzica
ZARAZA
Cînd apari, senorita, în parc pe-nserat
Curg în juru-ţi petale de crin.Ai în ochi patimi dulci şi luciri de păcat,
Şi ai trupul de şarpe felin.
Gura ta e-un poem de nebune dorinţi,
Sînii tăi un tezaur sublim.
Eşti un demon din vis, care tulburi şi minţi,
Dar ai zîmbetul de heruvin.
Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit ?
Cîţi au plîns nebuni pentru tine,
Şi cîţi au murit ?
Vreau să-mi dai gura-ţi dulce, Zaraza,
Să mă-mbete mereu.
De a ta sărutare, Zaraza,
vreau sa mor si eu!
Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit ?
Cîţi au plîns nebuni pentru tine,
Şi cîţi au murit ?
Vreau să-mi dai gura-ţi dulce, Zaraza,
Să mă-mbete mereu.
De a ta sărutare, Zaraza,
vreau sa mor sï eu!
Şi ai trupul de şarpe felin.
Gura ta e-un poem de nebune dorinţi,
Sînii tăi un tezaur sublim.
Eşti un demon din vis, care tulburi şi minţi,
Dar ai zîmbetul de heruvin.
Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit ?
Cîţi au plîns nebuni pentru tine,
Şi cîţi au murit ?
Vreau să-mi dai gura-ţi dulce, Zaraza,
Să mă-mbete mereu.
De a ta sărutare, Zaraza,
vreau sa mor si eu!
Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit ?
Cîţi au plîns nebuni pentru tine,
Şi cîţi au murit ?
Vreau să-mi dai gura-ţi dulce, Zaraza,
Să mă-mbete mereu.
De a ta sărutare, Zaraza,
vreau sa mor sï eu!
Versuri: Nicolae KIRCULESCU. Solist: Cristian VASILE
NOTĂ (Savin BADEA):Interpretul Cristian VASILE a preluat melodia “Zarada” (din spaniolă, se traduce “minunata”, referitor la o femeie frumoasă) a tînărului compozitor argentinian TAGLE RARA, folosită şi într-un film al lui sir Alexander KORDA. Versurile româneşti au fost scrise de Nicolae KIRIŢESCU. Povestea de dragoste dintre interpret şi iubita lui, Zarada (Rada), a fost imortalizată în literatura română de Mircea CĂRTĂRESCU, cu titlu omonim, în culegerea de povestiri “De ce iubim femeile?” 
Vezi şi:
ZARAZA de Mircea CĂRTĂRESCU
Prin 1944, sub cele mai indarjite bombardamente americane, Bucurestiul petrecea la fel ca in anii nebuni ramasi in urma cu doua decenii. Mancarea era ieftina, hotelurile primitoare iar gradinile de vara, Rasca, Otetelesanu si Carabus, dar si Bordeiul, inca de pe atunci asezat la marginea Herastraului, raspandeau pana in mahalalele marginase mirosul de patricieni la gratar si sunetul jazz-band-urilor sau al tarafurilor autohtone.
Pe Calea Victoriei intrau si ieseau din umbra enorma a Palatului Telefoanelor atat automobile negre, cu ferestre de cristal, ca de pe vremea prohibitiei si a lui Eliot Ness, cat si trasuri, asa-zisele cupeuri de Hereasca, ce nu mai pridideau sa care lumea bogata a orasului la sosea. Distractiile erau peste tot la-ndemana.
La Opereta canta inca Leonard, circul Sidoli (fara batranul Giovanni Sidoli, care murise cu un deceniu in urma, dar cu cele doua fiice ale lui impamantenite aici si maritate cu mari financiari evrei) se lauda, dupa ce arsese deja de patru ori, cu un cort nou, azuriu cu dungi albe, si cu douazeci si patru de cai impodobiti cum nu se mai vazuse pana atunci, iar santanurile atrageau o clientela vesela si petrecareata, intre care distingeai nu rareori ofiteri germani insotiti de femei de lux, femei fara oase, cum le-a spus cineva, cele mai multe intretinute de unul sau de altul, dar destule si dintre cele care nu se jenau sa-si afiseze tariful pe usa lor din hotelul in care primeau musteriii.
Una dintre acestea era Zaraza, si povestea ei m-a emotionat intotdeauna nu prin ciudatenia ei nemaivazuta, cat prin faptul ca e adevarata. Zaraza, mai precis Zarada, este un nume tiganesc traditional. El inseamna Minunata. Femeia foarte tanara ce-si facuse intrarea, in seara fatala cand a inceput totul, in localul Vulpea Rosie de pe Selari, la bratul unui ins oarecare dintr-un grup vesel, era intr-adevar tiganca, avea fata aspra, buzele ca de barbat senzual si parul atat de negru si de lucios, incat de buna seama ca fusese dat cu pumni intregi de ulei de nuca. Purta o rochie verde praz, cercei baroc de strassuri si pantofi de asemenea cu strassuri sclipitoare pe catarame.
Grupul tabari la o masa rezervata, se ceru sampanie, se facura glume, se rase nepoliticos de tare. Pe mica scena de cabaret dansa o femeie grasa cu un sarpe letargic. Urma un numar cu porumbei dresati. In fine, aparu, abia vazut prin valurile de fum aromat de la havane, Cristian Vasile. Aplauze nebunesti il insotira.
Probabil ca acest nume, unul dintre cele mai faimoase la vremea lui, nu mai spune prea mult in ziua de azi. Unii-si mai amintesc de cantecele lui, dar mai degraba ca sa rada de vocea nazalizata care iesea din patefoanele cu inregistrari extrem de proaste. Pe vremuri, ca sa inregistreze un cantec, cantaretul trebuia sa-si vare capul intr-un fel de goarna de alama, care-i altera complet vocea. La randul lor, placile "Pathe", chiar si cele de calitate, inregistrate sub sigla "His Master's Voice", erau de ebonita si, cu vremea, se fisurau, imbatraneau, iar acul de fier grosolan le zgaria iremediabil. Cu toate acestea, tangourile lui Cristian Vasile sunt atat de neobisnuite, au o linie sonora atat de originala si de miscatoare si cuvinte de un kitsch atat de induiosator, incat eu, cel putin, le-am iubit de la prima ascultare. Putini mai stiu ca autorul Zarazei, al Ramonei si al neuitatului, desi uitat, Aprinde o tigara a fost Gardel al nostru, atat prin muzica lui, cat si prin viata romanesca pe care a dus-o.
La Vulpea rosie toata lumea venea pentru Cristian Vasile, asa cum Zavaidoc, alta glorie a momentului, facea sa prospere ingerasul, faimosul local al Vioricai Athanasiu. Cei doi mari nu se iubeau. Zavaidoc era cu bandele de la Bariera Vergului, conduse pe-atunci de Borila. Le platea ca sa-l protejeze. Cristian Vasile isi dadea obolul celor din Tei, de la Maica Domnului, fratii Grigore. De mai multe ori guristii se-ntalnisera, insotiti de malacii lor, si scosesera cutitele. Povestea mea incepe insaintr-un moment de armistitiu.
In acea seara barbatul in smoking alb, mult prea sic pentru infatisarea lui de docher dat cu briantina, incepu cu un cantec pe care abia-l compusese. Publicul nu-l stia, asa ca-i sorbi vorbele in tacere. Nu, vocea sa nu era metalica. Era o voce de barbat intreg, ti-l puteai imagina cantand pe Humphrey Bogart. Doar textul era usor siropos, dar prin aceasta contrasta fermecator cu vocea prea aspra, grava si retinuta:
Ti-aduci aminte
Ce dulci cuvinte
Ne trimeteam in scrisori?
Odinioara
Pe dinafara
Le stiam uneori.
Scaldate-n lacrimi noi le citeam
Si-apoi le sarutam.
Visul se curma
Si-n cea din urma
Eu nu stiu ce sa-ti mai scriu...
Cand mama ma alinta, in copilarie, nu ma impresionau deloc giugiulelile ei, le consideram normale si cuvenite. Nu voi uita insa niciodata cum mi-a spus tata de doua sau trei ori "puisor", caci tata a fost intotdeauna aspru cu mine si uneori de-a dreptul rau. Era la fel cu Cristian Vasile. Era o minune ca bruta in smoking putea da atata duiosie virila refrenului:
Ce vrei sa-ti scriu
Acuma, cand ne despartim?
E prea tarziu,
Noi nu ne mai iubim.
Cuvinte dragi de-amor
Le-am tot rostit la timpul lor.
Atat le-am repetat...
Ne-am inselat...
Cei din public, imbogatitii si colaborationistii orasului, putred de corupti, pareau sa fi uitat pana si ei Sodoma josnica si monotona a vietii lor. Unii taceau, privind sticlos in fata ochilor. Altii duceau paharul alungit de sampanie la gura si beau din el mult mai mult decat de obicei. Femeile, multe dintre ele tarfe trecute prin ciur si darmon, plangeau ca scolaritele. Se surprinse si Zaraza lacrimand, si nu-si amintea s-o mai fi facut vreodata. Cantaretul mai zise doua cantece vechi si se retrase. Tiganca statu jumatate de ceas ca pe ace si iesi dupa el. Intra in odaia improvizata a artistilor, unde dadu peste imblanzitoarea de serpi despuiata pe jumatate, gadilata de dresorul de porumbei si razand vulgar. Cristian Vasile era la o carciuma din preajma. Nu manca niciodata in localul unde canta. Il gasi la carciuma, stand la o masa, singur, cu un pahar de absint. I se aseza in fata. Baura impreuna, vorbira ore-n sir (ce-si spusesera nu vom sti niciodata), se apucara de mana, ascultara inlantuiti vioara arsa a unui tigan batran si, adanc in noapte, plecara amandoi.
In noaptea aceea Zaraza deveni femeia lui, cum avea sa ramana inca aproape doi ani de zile, fara vreo tradare si fara macar un gand la altul. La randul lui, cantaretul nu mai iesea nicaieri fara "nebuna lui adorata", cum o numea mereu. Faimosul cantec care o imortalizeaza se nascu dupa vreo jumatate de an de trai zi si noapte-mpreuna, si are versuri cum nu se mai scrisesera pe malul Dambovitei:
Cand apari, senorita, in parc pe-nserat
Cu,in juru-ti, petale de crin,
Ai in ochi patimi dulci si luciri de pacat
Si ai trupul de sarpe felin.
Gura ta e-un poem de nebune dorinti,
Sanii tai un tezaur sublim.
Esti un demon din vis care tulburi si minti
Dar ai zambetul de heruvim.
A fost cel mai mare succes al lui Cristian Vasile, care l-a intrecut astfel cu mult pe Zavaidoc. Zaraza era pe toate buzele, era Lili Marlen a Bucurestilor. Se canta in berarii si-n adaposturile antiaeriene si o cantau soldatii in transee. Iar fermecatoarea tiganca devenise la fel de cunoscuta ca si celebrissimul ei amant. Ce-i drept, vocea ei lasa de dorit un pic cand canta la Grandiflora (caci se apucase si ea de lucrativa meserie):
- Of! Lelita carciumareasa,
N-ai o fata mai frumoasa
Sa ma serveasca la masa?
- Ba mai bine servesc eu,
C-ai fost santiclerul meu.
Doi ani de vis trecura ca-n vis, si de-aici incepe partea sumbra si incredibila, totusi cu totul si cu totul adevarata, a povestirii mele. Dupa cum se stie, artistii faimosi din acea vreme - daca nu si cei de azi, si n-ar trebui sa ne-ndoim daca ne gandim la rapperi si la Pavarotti - erau siliti sa lucreze mana-n mana cu mardeiasii orasului, care aveau monopolul asupra cabaretelor, cazinourilor si bordelurilor. Un cantaret vestit nu era pentru ei mai mult decat o prostituata careia-i luau buna parte din agoniseala.
Smulgandu-si perii de disperare in fata rivalului sau prodigios, Zavaidoc incerca mai intai sa-l invinga cu mijloace nobile. Pierdu nopti intregi la pianul hodorogit din odaia unde locuia, la Gavrilescu, incercand sa mai faca vreun cantec de succes. Prada unei dezolante lipse de inspiratie, fura o melodie de la Sinatra si fu prins. Cand mai iesea pe scena, avea acum parte mai mult de cotcodaceli si fluieraturi. Atunci apela la Borila de la Bariera Vergului. Talharul, cu un canin de aur si intolit cu vesta cadrilata cum nu mai dadea voie nimanui sa poarte, il asculta si-i explica sfatos ca nu-l poate omori pe Cristian Vasile. "Nu de alta, da-mi place si mie cum ii zice si-ar fi pacat de Dumnezeu." Si banditul, facandu-i cu ochiul lui Zavaidoc, care se innegrise de invidie, incepu si el sa fredoneze Zaraza. Ideea-i veni tocmai pe cand murmura, cu ochii pe jumatate inchisi de placere, cantecul fatal.
A doua zi dupa Sf. Dumitru, Zaraza iesi, dupa obicei, pe-nserate, sa-i ia tutun iubitului ei de la chioscul din colt. Peste Calea Victoriei, in dreptul cladirii Casei de economii, se lasase un amurg greu, unsuros, prin aurul stins al caruia femeia nu-si dadu seama ca din invalidul care vindea acolo nu mai ramasese decat carja, tinuta acum sub brat de un om al lui Borila deghizat. Cum aparu Zaraza, cu un sal de Indii la gat, matahala lepada carja si, sub cerurile ca de pacura in flacari, o apuca de par pe femeie. O privi in ochi ranjind, o musca salbatic de buzele invinetite si, parca din aceeasi miscare,ii reteza beregata cu sisul, de la o ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dambovitei, unde i se stersera urmele.
O gasira in zori, cu rochia muiata in sange, si cantaretul, care deja rascolise orasul toata noaptea, dupa ea, fu imediat anuntat. La comisariat, povestea mai tarziu politistul de garda din acea zi, Cristian Vasile, interogat ca suspect, avea o lucire de nebunie in ochi. Cand ii dadura drumul, se duse tinta in prima carciuma si bau pana nu mai stiu de el. Timp de cativa ani mai apoi li se arata musteriilor locul de unde cantaretul muscase din masa.
Zaraza fu arsa la Crematoriul Invierea, care atunci se afla undeva in preajma gropii Tonola. Asistase o mare de oameni in lacrimi, nu si Cristian Vasile. Pe drumul spre crematoriu, maretul dric de abanos sculptat, tras de cai mascati, vadea prin geamurile de cristal o frumusete de femeie cu ochii deschisi, caci pleoapele cu gene lungi nu voisera sa coboare cu nici un chip peste ochii negri ca smoala. Cenusa fetei umplu o urna ce avea ca toarte doi ingeri de fier forjat.
Nu trecura nici doua zile si urna a fost furata din firida ei din interiorul crematoriului. Am cercetat colectia de ziare din acea perioada ca sa ma conving de realitatea acestei povesti. Am gasit titluri cu litere de-o schioapa in gazetele vremii anuntand furtul urnei. Ceea ce nu s-a stiut insa niciodata, ceea ce am aflat doar eu, printr-o intamplare, este cine a fost cel care-a comis acest sacrilegiu. Nu vreau sa fac din asta cine stie ce enigma. Fireste, dupa cum banuiati, hotul n-a fost altul decat Cristian Vasile, cantaretul, care isi invinsese, innebunit de dragoste si disperare, vechea lui teama de strigoi.
Intrase-n miez de noapte pe o ferestruica a crematoriului, pasise pe dalele umede, se-mpiedicase de caruciorul cu care se impingeau mortii in cuptor si, sub sinistra bolta de malachita sculptata, pipaise zeci de urne frumos aliniate ca sa dea de cea a dragei, a neuitatei Zaraza. O stransese la piept si-si apasase buzele pe argila ei rece. Ajuns acasa, cantaretul aseza urna pe-un gheridon din coltul odaii si, chiar din dimineata urmatoare, incepu sinistrul ritual pe care i-l inspirase fara-ndoiala sminteala. Mi-e greu pana si sa pun pe hartie cuvintele care descriu faptul de nedescris, dar am s-o fac totusi cat se poate de simplu: in fiecare seara, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mancat cate-o lingurita din cenusa Zarazei. Cand ultimele urme de cenusa de pe peretii urnei au fost inghitite, cantaretul si-a turnat terebentina pe gat, dar n-a reusit sa moara. N-a facut decat sa-si arda coardele vocale, terminand cu cantatul pentru totdeauna. A disparut cu totul si din Bucurestiul real, si din celalalt Bucuresti, fantomatic si cetos, din memoria oamenilor.
Unchiul meu dinspre mama, care este actor, facea un turneu cu trupa lui cand l-a intalnit, prin 1959, la Piatra-Neamt. A gasit acolo, pe post de masinist (tragea in fiecare seara cortina), un batran cu aspect de boschetar, caruia teatrul ii dadea, de mila, o paine. Cineva i-a spus ca era Cristian Vasile si ca fusese faimos la vremea lui. I s-a si fredonat refrenul Zarazei. Unchiul meu i-a dat batranului o cinzeaca si acesta, gajaind in soapta, i-a povestit cele de mai sus. Le povestea oricui, dar nimeni n-a pus pan-acum povestea pe hartie. O fac eu,in cele din urma, deplin constient de faptul ca nu aceste biete pagini vor duce mai departe amintirea lui Cristian Vasile, ci refrenul etern al Zarazei:
Vreau sa-mi spui, frumoasa Zaraza,
Cine te-a iubit,
Cati au plans nebuni pentru tine
Si cati au murit.
Vreau sa-mi dai gura-ti dulce, Zaraza,
Sa ma-mbatezi mereu,
De a ta sarutare, Zaraza,
Vreau sa mor si eu...
- preluare din cartea "De ce iubim femeile", de Mircea Cartarescu, Editura Humanitas.
Prin 1944, sub cele mai indarjite bombardamente americane, Bucurestiul petrecea la fel ca in anii nebuni ramasi in urma cu doua decenii. Mancarea era ieftina, hotelurile primitoare iar gradinile de vara, Rasca, Otetelesanu si Carabus, dar si Bordeiul, inca de pe atunci asezat la marginea Herastraului, raspandeau pana in mahalalele marginase mirosul de patricieni la gratar si sunetul jazz-band-urilor sau al tarafurilor autohtone.
Pe Calea Victoriei intrau si ieseau din umbra enorma a Palatului Telefoanelor atat automobile negre, cu ferestre de cristal, ca de pe vremea prohibitiei si a lui Eliot Ness, cat si trasuri, asa-zisele cupeuri de Hereasca, ce nu mai pridideau sa care lumea bogata a orasului la sosea. Distractiile erau peste tot la-ndemana.
La Opereta canta inca Leonard, circul Sidoli (fara batranul Giovanni Sidoli, care murise cu un deceniu in urma, dar cu cele doua fiice ale lui impamantenite aici si maritate cu mari financiari evrei) se lauda, dupa ce arsese deja de patru ori, cu un cort nou, azuriu cu dungi albe, si cu douazeci si patru de cai impodobiti cum nu se mai vazuse pana atunci, iar santanurile atrageau o clientela vesela si petrecareata, intre care distingeai nu rareori ofiteri germani insotiti de femei de lux, femei fara oase, cum le-a spus cineva, cele mai multe intretinute de unul sau de altul, dar destule si dintre cele care nu se jenau sa-si afiseze tariful pe usa lor din hotelul in care primeau musteriii.
Una dintre acestea era Zaraza, si povestea ei m-a emotionat intotdeauna nu prin ciudatenia ei nemaivazuta, cat prin faptul ca e adevarata. Zaraza, mai precis Zarada, este un nume tiganesc traditional. El inseamna Minunata. Femeia foarte tanara ce-si facuse intrarea, in seara fatala cand a inceput totul, in localul Vulpea Rosie de pe Selari, la bratul unui ins oarecare dintr-un grup vesel, era intr-adevar tiganca, avea fata aspra, buzele ca de barbat senzual si parul atat de negru si de lucios, incat de buna seama ca fusese dat cu pumni intregi de ulei de nuca. Purta o rochie verde praz, cercei baroc de strassuri si pantofi de asemenea cu strassuri sclipitoare pe catarame.
Grupul tabari la o masa rezervata, se ceru sampanie, se facura glume, se rase nepoliticos de tare. Pe mica scena de cabaret dansa o femeie grasa cu un sarpe letargic. Urma un numar cu porumbei dresati. In fine, aparu, abia vazut prin valurile de fum aromat de la havane, Cristian Vasile. Aplauze nebunesti il insotira.
Probabil ca acest nume, unul dintre cele mai faimoase la vremea lui, nu mai spune prea mult in ziua de azi. Unii-si mai amintesc de cantecele lui, dar mai degraba ca sa rada de vocea nazalizata care iesea din patefoanele cu inregistrari extrem de proaste. Pe vremuri, ca sa inregistreze un cantec, cantaretul trebuia sa-si vare capul intr-un fel de goarna de alama, care-i altera complet vocea. La randul lor, placile "Pathe", chiar si cele de calitate, inregistrate sub sigla "His Master's Voice", erau de ebonita si, cu vremea, se fisurau, imbatraneau, iar acul de fier grosolan le zgaria iremediabil. Cu toate acestea, tangourile lui Cristian Vasile sunt atat de neobisnuite, au o linie sonora atat de originala si de miscatoare si cuvinte de un kitsch atat de induiosator, incat eu, cel putin, le-am iubit de la prima ascultare. Putini mai stiu ca autorul Zarazei, al Ramonei si al neuitatului, desi uitat, Aprinde o tigara a fost Gardel al nostru, atat prin muzica lui, cat si prin viata romanesca pe care a dus-o.
La Vulpea rosie toata lumea venea pentru Cristian Vasile, asa cum Zavaidoc, alta glorie a momentului, facea sa prospere ingerasul, faimosul local al Vioricai Athanasiu. Cei doi mari nu se iubeau. Zavaidoc era cu bandele de la Bariera Vergului, conduse pe-atunci de Borila. Le platea ca sa-l protejeze. Cristian Vasile isi dadea obolul celor din Tei, de la Maica Domnului, fratii Grigore. De mai multe ori guristii se-ntalnisera, insotiti de malacii lor, si scosesera cutitele. Povestea mea incepe insaintr-un moment de armistitiu.
In acea seara barbatul in smoking alb, mult prea sic pentru infatisarea lui de docher dat cu briantina, incepu cu un cantec pe care abia-l compusese. Publicul nu-l stia, asa ca-i sorbi vorbele in tacere. Nu, vocea sa nu era metalica. Era o voce de barbat intreg, ti-l puteai imagina cantand pe Humphrey Bogart. Doar textul era usor siropos, dar prin aceasta contrasta fermecator cu vocea prea aspra, grava si retinuta:
Ti-aduci aminte
Ce dulci cuvinte
Ne trimeteam in scrisori?
Odinioara
Pe dinafara
Le stiam uneori.
Scaldate-n lacrimi noi le citeam
Si-apoi le sarutam.
Visul se curma
Si-n cea din urma
Eu nu stiu ce sa-ti mai scriu...
Cand mama ma alinta, in copilarie, nu ma impresionau deloc giugiulelile ei, le consideram normale si cuvenite. Nu voi uita insa niciodata cum mi-a spus tata de doua sau trei ori "puisor", caci tata a fost intotdeauna aspru cu mine si uneori de-a dreptul rau. Era la fel cu Cristian Vasile. Era o minune ca bruta in smoking putea da atata duiosie virila refrenului:
Ce vrei sa-ti scriu
Acuma, cand ne despartim?
E prea tarziu,
Noi nu ne mai iubim.
Cuvinte dragi de-amor
Le-am tot rostit la timpul lor.
Atat le-am repetat...
Ne-am inselat...
Cei din public, imbogatitii si colaborationistii orasului, putred de corupti, pareau sa fi uitat pana si ei Sodoma josnica si monotona a vietii lor. Unii taceau, privind sticlos in fata ochilor. Altii duceau paharul alungit de sampanie la gura si beau din el mult mai mult decat de obicei. Femeile, multe dintre ele tarfe trecute prin ciur si darmon, plangeau ca scolaritele. Se surprinse si Zaraza lacrimand, si nu-si amintea s-o mai fi facut vreodata. Cantaretul mai zise doua cantece vechi si se retrase. Tiganca statu jumatate de ceas ca pe ace si iesi dupa el. Intra in odaia improvizata a artistilor, unde dadu peste imblanzitoarea de serpi despuiata pe jumatate, gadilata de dresorul de porumbei si razand vulgar. Cristian Vasile era la o carciuma din preajma. Nu manca niciodata in localul unde canta. Il gasi la carciuma, stand la o masa, singur, cu un pahar de absint. I se aseza in fata. Baura impreuna, vorbira ore-n sir (ce-si spusesera nu vom sti niciodata), se apucara de mana, ascultara inlantuiti vioara arsa a unui tigan batran si, adanc in noapte, plecara amandoi.
In noaptea aceea Zaraza deveni femeia lui, cum avea sa ramana inca aproape doi ani de zile, fara vreo tradare si fara macar un gand la altul. La randul lui, cantaretul nu mai iesea nicaieri fara "nebuna lui adorata", cum o numea mereu. Faimosul cantec care o imortalizeaza se nascu dupa vreo jumatate de an de trai zi si noapte-mpreuna, si are versuri cum nu se mai scrisesera pe malul Dambovitei:
Cand apari, senorita, in parc pe-nserat
Cu,in juru-ti, petale de crin,
Ai in ochi patimi dulci si luciri de pacat
Si ai trupul de sarpe felin.
Gura ta e-un poem de nebune dorinti,
Sanii tai un tezaur sublim.
Esti un demon din vis care tulburi si minti
Dar ai zambetul de heruvim.
A fost cel mai mare succes al lui Cristian Vasile, care l-a intrecut astfel cu mult pe Zavaidoc. Zaraza era pe toate buzele, era Lili Marlen a Bucurestilor. Se canta in berarii si-n adaposturile antiaeriene si o cantau soldatii in transee. Iar fermecatoarea tiganca devenise la fel de cunoscuta ca si celebrissimul ei amant. Ce-i drept, vocea ei lasa de dorit un pic cand canta la Grandiflora (caci se apucase si ea de lucrativa meserie):
- Of! Lelita carciumareasa,
N-ai o fata mai frumoasa
Sa ma serveasca la masa?
- Ba mai bine servesc eu,
C-ai fost santiclerul meu.
Doi ani de vis trecura ca-n vis, si de-aici incepe partea sumbra si incredibila, totusi cu totul si cu totul adevarata, a povestirii mele. Dupa cum se stie, artistii faimosi din acea vreme - daca nu si cei de azi, si n-ar trebui sa ne-ndoim daca ne gandim la rapperi si la Pavarotti - erau siliti sa lucreze mana-n mana cu mardeiasii orasului, care aveau monopolul asupra cabaretelor, cazinourilor si bordelurilor. Un cantaret vestit nu era pentru ei mai mult decat o prostituata careia-i luau buna parte din agoniseala.
Smulgandu-si perii de disperare in fata rivalului sau prodigios, Zavaidoc incerca mai intai sa-l invinga cu mijloace nobile. Pierdu nopti intregi la pianul hodorogit din odaia unde locuia, la Gavrilescu, incercand sa mai faca vreun cantec de succes. Prada unei dezolante lipse de inspiratie, fura o melodie de la Sinatra si fu prins. Cand mai iesea pe scena, avea acum parte mai mult de cotcodaceli si fluieraturi. Atunci apela la Borila de la Bariera Vergului. Talharul, cu un canin de aur si intolit cu vesta cadrilata cum nu mai dadea voie nimanui sa poarte, il asculta si-i explica sfatos ca nu-l poate omori pe Cristian Vasile. "Nu de alta, da-mi place si mie cum ii zice si-ar fi pacat de Dumnezeu." Si banditul, facandu-i cu ochiul lui Zavaidoc, care se innegrise de invidie, incepu si el sa fredoneze Zaraza. Ideea-i veni tocmai pe cand murmura, cu ochii pe jumatate inchisi de placere, cantecul fatal.
A doua zi dupa Sf. Dumitru, Zaraza iesi, dupa obicei, pe-nserate, sa-i ia tutun iubitului ei de la chioscul din colt. Peste Calea Victoriei, in dreptul cladirii Casei de economii, se lasase un amurg greu, unsuros, prin aurul stins al caruia femeia nu-si dadu seama ca din invalidul care vindea acolo nu mai ramasese decat carja, tinuta acum sub brat de un om al lui Borila deghizat. Cum aparu Zaraza, cu un sal de Indii la gat, matahala lepada carja si, sub cerurile ca de pacura in flacari, o apuca de par pe femeie. O privi in ochi ranjind, o musca salbatic de buzele invinetite si, parca din aceeasi miscare,ii reteza beregata cu sisul, de la o ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dambovitei, unde i se stersera urmele.
O gasira in zori, cu rochia muiata in sange, si cantaretul, care deja rascolise orasul toata noaptea, dupa ea, fu imediat anuntat. La comisariat, povestea mai tarziu politistul de garda din acea zi, Cristian Vasile, interogat ca suspect, avea o lucire de nebunie in ochi. Cand ii dadura drumul, se duse tinta in prima carciuma si bau pana nu mai stiu de el. Timp de cativa ani mai apoi li se arata musteriilor locul de unde cantaretul muscase din masa.
Zaraza fu arsa la Crematoriul Invierea, care atunci se afla undeva in preajma gropii Tonola. Asistase o mare de oameni in lacrimi, nu si Cristian Vasile. Pe drumul spre crematoriu, maretul dric de abanos sculptat, tras de cai mascati, vadea prin geamurile de cristal o frumusete de femeie cu ochii deschisi, caci pleoapele cu gene lungi nu voisera sa coboare cu nici un chip peste ochii negri ca smoala. Cenusa fetei umplu o urna ce avea ca toarte doi ingeri de fier forjat.
Nu trecura nici doua zile si urna a fost furata din firida ei din interiorul crematoriului. Am cercetat colectia de ziare din acea perioada ca sa ma conving de realitatea acestei povesti. Am gasit titluri cu litere de-o schioapa in gazetele vremii anuntand furtul urnei. Ceea ce nu s-a stiut insa niciodata, ceea ce am aflat doar eu, printr-o intamplare, este cine a fost cel care-a comis acest sacrilegiu. Nu vreau sa fac din asta cine stie ce enigma. Fireste, dupa cum banuiati, hotul n-a fost altul decat Cristian Vasile, cantaretul, care isi invinsese, innebunit de dragoste si disperare, vechea lui teama de strigoi.
Intrase-n miez de noapte pe o ferestruica a crematoriului, pasise pe dalele umede, se-mpiedicase de caruciorul cu care se impingeau mortii in cuptor si, sub sinistra bolta de malachita sculptata, pipaise zeci de urne frumos aliniate ca sa dea de cea a dragei, a neuitatei Zaraza. O stransese la piept si-si apasase buzele pe argila ei rece. Ajuns acasa, cantaretul aseza urna pe-un gheridon din coltul odaii si, chiar din dimineata urmatoare, incepu sinistrul ritual pe care i-l inspirase fara-ndoiala sminteala. Mi-e greu pana si sa pun pe hartie cuvintele care descriu faptul de nedescris, dar am s-o fac totusi cat se poate de simplu: in fiecare seara, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mancat cate-o lingurita din cenusa Zarazei. Cand ultimele urme de cenusa de pe peretii urnei au fost inghitite, cantaretul si-a turnat terebentina pe gat, dar n-a reusit sa moara. N-a facut decat sa-si arda coardele vocale, terminand cu cantatul pentru totdeauna. A disparut cu totul si din Bucurestiul real, si din celalalt Bucuresti, fantomatic si cetos, din memoria oamenilor.
Unchiul meu dinspre mama, care este actor, facea un turneu cu trupa lui cand l-a intalnit, prin 1959, la Piatra-Neamt. A gasit acolo, pe post de masinist (tragea in fiecare seara cortina), un batran cu aspect de boschetar, caruia teatrul ii dadea, de mila, o paine. Cineva i-a spus ca era Cristian Vasile si ca fusese faimos la vremea lui. I s-a si fredonat refrenul Zarazei. Unchiul meu i-a dat batranului o cinzeaca si acesta, gajaind in soapta, i-a povestit cele de mai sus. Le povestea oricui, dar nimeni n-a pus pan-acum povestea pe hartie. O fac eu,in cele din urma, deplin constient de faptul ca nu aceste biete pagini vor duce mai departe amintirea lui Cristian Vasile, ci refrenul etern al Zarazei:
Vreau sa-mi spui, frumoasa Zaraza,
Cine te-a iubit,
Cati au plans nebuni pentru tine
Si cati au murit.
Vreau sa-mi dai gura-ti dulce, Zaraza,
Sa ma-mbatezi mereu,
De a ta sarutare, Zaraza,
Vreau sa mor si eu...
- preluare din cartea "De ce iubim femeile", de Mircea Cartarescu, Editura Humanitas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu