Traduceri din Leconte de LISLE
(în premieră românească)
ALBATROSULL'albatros
COLIBRIUL
Le colibri
MOARTEA UNUI LEU
La mort d'un lion
ULTIMA AMINTIRE
Le dernier souvenir
VIPERA
La vipere
ALBATROSUL
(„L’albatros” - „Poeme tragice”)
Traducere din LECONTE DE LISLE (1818-1894)
În imensitatea Capricorn şi Pol
Vîntul urlă, rage, şuieră-n trist gol,
Sare pe de-a latul de Atlantic mut,
Tot albit de bale şi zdreleşte slut
Apa-ngălbenită, aburi ţîşnitori,
Muşcă, sfarmă, smulge, taie, rupe nori
În crîmpeie-zdrenţe, sîngerînd lumini,
Răsturnat în aer, ca-nvelit în spini,
În rotiri confuze, strigăt vast, penat,
Scutură şi trage valul înspumat,
Chinuind pe frunte monştrii-caşaloţi,
Încîlcit în urlet, crunt ţîşnit din toţi.
Regele din spaţiul mării necuprins
Zboară spre rafala-bestie întins,
Ca săgeata, sigur, dur şi negrăbit,
Ochi ce-nvinge bezna, dincolo de mit;
Cu rigid-întinse aripi de oţel
Sfîrtecă vîrtejul răguşit tembel,
Liniştit în miezul groazei, îndrăzneţ,
Vine, trece, piere, neînvins, măreţ.
(Poemes tragiques)
L'albatros
Dans l'immense largeur du Capricorne au Pôle
Le vent beugle, rugit, siffle, râle et miaule,
Et bondit à travers l'Atlantique tout blanc
De bave furieuse. Il se rue, éraflant
L'eau blême qu'il pourchasse et dissipe en buées ;
Il mord, déchire, arrache et tranche les nuées
Par tronçons convulsifs où saigne un brusque éclair ;
Il saisit, enveloppe et culbute dans l'air
Un tournoiement confus d'aigres cris et de plumes
Qu'il secoue et qu'il traîne aux crêtes des écumes,
Et, martelant le front massif des cachalots,
Mêle à ses hurlements leurs monstrueux sanglots.
Seul, le Roi de l'espace et des mers sans rivages
Vole contre l'assaut des rafales sauvages.
D'un trait puissant et sûr, sans hâte ni retard,
L'oeil dardé par delà le livide brouillard,
De ses ailes de fer rigidement tendues
Il fend le tourbillon des rauques étendues,
Et, tranquille au milieu de l'épouvantement,
Vient, passe, et disparaît majestueusement.
(„Le colibri” - „Poeme barbare”)
Sonet.
Văzînd greaua rouă şi un soare blînd,
Strălucind în cuibul tors din ierburi fine,
Raze răcoroase-n aerul vibrînd,
Unde-n bambus marea vuietul şi-a frînt,
Unde-asoka roşă, cu-adieri divine,
Înfloreşte-n inimi jilav fulger; vînt,
Dragoste atîta bea din cupa roză,
Pînă îl ucide, neputînd s-o sece –
La fel al meu suflet moare şi petrece,
Parfumînd-o, grabnic, primul meu sărut.
(Poemes barbares)
Le colibri
Le vert colibri, le roi des collines,
Voyant la rosée et le soleil clair
Luire dans son nid tissé d'herbes fines,
Comme un frais rayon s'échappe dans l'air.
Il se hâte et vole aux sources voisines
Où les bambous font le bruit de la mer,
Où l'açoka rouge, aux odeurs divines,
S'ouvre et porte au coeur un humide éclair.
Vers la fleur dorée il descend, se pose,
Et boit tant d'amour dans la coupe rose,
Qu'il meurt, ne sachant s'il l'a pu tarir.
Sur ta lèvre pure, ô ma bien-aimée,
Telle aussi mon âme eût voulu mourir
Du premier baiser qui l'a parfumée !
(„La mort d’un lion” - „Poeme barbare”)
De sîngele cel negru de bou, ar vrea, din toate,
Să savureze marea, cîmpiile, năier,
Să ragă-n pace liber, în grea singurătate.
Pentru plăcerea tîmpă a gloatei nemîncate,
Se duce şi se-ntoarce în cuşca lui de fier,
Şi-ntre pereţi de gratii cu cap zburlit se zbate.
Să bea şi să mănînce brusc, trist, a încetat,
Şi moartea îi va frînge nebiruita-i viaţă.
Tu, inimă, drept pradă revoltelor mereu,
Stai gîfîind, te-nvîrte în cuşca lumii, fleaţă:
De ce nu faci ce face neînfricatul leu?
(Poemes barbares)
La mort d'un lion
Étant un vieux chasseur altéré de grand air
Et du sang noir des boeufs, il avait l'habitude
De contempler de haut les plaines et la mer,
Et de rugir en paix, libre en sa solitude.
Aussi, comme un damné qui rôde dans l'enfer,
Pour l'inepte plaisir de cette multitude
Il allait et venait dans sa cage de fer,
Heurtant les deux cloisons avec sa tête rude.
L'horrible sort, enfin, ne devant plus changer,
Il cessa brusquement de boire et de manger,
Et la mort emporta son âme vagabonde.
Ô coeur toujours en proie à la rébellion,
Qui tournes, haletant, dans la cage du monde,
Lâche, que ne fais-tu comme a fait ce lion ?
(„Le derner souvenir”- „Poeme barbare”)
Nemărginit, cu ochii deschişi, fără să văd,
Încet ca agonia, greoi ca nătărăul.
Cobor din oră-n oră, din an în an, cărarea
Piezişă-n Nemişcatul şi Negrul, Mut Prăpăd.
Ce-i viaţa în esenţă? Sunt tînăr sau bătrîn?
Nici Soare nu-i! Iubire? Nimic! Doar întristarea!
Uitarea te prosteşte, te-absoarbe cu măsură.
Visez? Nu, nu! Sunt bine, prea-bine mort! – îmi spun.
Mi-ajung în spate timpuri străvechi ce mă topesc.
O, noapte, neant, ia-mă! Un sigur fapt mă fură:
(Poemes barbares)
Le dernier souvenir
J'ai vécu, je suis mort. - Les yeux ouverts, je coule
Dans l'incommensurable abîme, sans rien voir,
Lent comme une agonie et lourd comme une foule.
Inerte, blême, au fond d'un lugubre entonnoir
Je descends d'heure en heure et d'année en année,
À travers le Muet, l'Immobile, le Noir.
Je songe, et ne sens plus. L'épreuve est terminée.
Qu'est-ce donc que la vie ? Étais-je jeune ou vieux ?
Soleil ! Amour ! - Rien, rien. Va, chair abandonnée !
Tournoie, enfonce, va ! Le vide est dans tes yeux,
Et l'oubli s'épaissit et t'absorbe à mesure.
Si je rêvais ! Non, non, je suis bien mort. Tant mieux.
Mais ce spectre, ce cri, cette horrible blessure ?
Cela dut m'arriver en des temps très anciens.
Ô nuit ! Nuit du néant, prends-moi ! - La chose est sûre :
Quelqu'un m'a dévoré le coeur. Je me souviens.
(„La vipere” - „Poeme barbare”)
Te înşală în gînduri şi în ochii tăi mari
Nu ating nici-un punct din vreo cută, perfect;
Păzesc visu-ţi cucernic, prea-curat, de cleştar.
Ce vedenii albii, cu fecioare cuminţi,
Tinereţea-ţi în floare, le crează bizar!
La picioarele lor varsă-ţi lacrimi de sfinţi
Şi aprinde parfumuri pe-al lor mistic altar!
Dar amarul venin ţi-este-n vene intrat,
De plăcere te plînge, de tristeţi în amurg;
Vei căta în zadar leac la chinu-ţi cabrat:
Vast, neantul, şi spaima fluvii-n inimă-ţi curg.
În genunchi, fără chin şi ruşine – fapt brav –
Fără răul oribil, pe deplin ţintuit!:
Smulge vipera rea de la sînu-ţi suav! –
Sau, de nu, mori cum vrei, nesătulă-n iubit!
Charles-Marie LECONTE DE LISLE (1818-1894)
(Poemes barbares)
Si les chastes amours avec respect louées
Éblouissent encor ta pensée et tes yeux,
N'effleure point les plis de leurs robes nouées,
Garde la pureté de ton rêve pieux.
Ces blanches visions, ces vierges que tu crées
Sont ta jeunesse en fleur épanouie au ciel !
Verse à leurs pieds le flot de tes larmes sacrées,
Brûle tous tes parfums sur leur mystique autel.
Mais si l'amer venin est entré dans tes veines,
Pâle de volupté pleurée et de langueur,
Tu chercheras en vain un remède à tes peines :
L'angoisse du néant te remplira le coeur.
D'un exécrable mal ne vis pas consumé :
Arrache de ton sein la mortelle vipère,
Ou tais-toi, lâche, et meurs, meurs d'avoir trop aimé !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu