BALADA PLOII FĂRĂ VÎNT
La ceas de veghe şi de amintire
Cînd umbra nopţii lumii-i schimbă seama
Pe drumul pietruit curgînd subţire,
Şiroaie, ploaia secetei dă vama ...
Nici vîntul nu adie, numai ploaia,
Cu stropii se apleacă să sărute
Pămîntul. Potolondu-i vîlvătaia
Cu ape descîntate...ne-ncepute...
La ceas de veghe şi de mare taină
Doar o fecioară-alunecă spre casă
Cu trupul zgribulit şi ud sub haină
O umbră rătăcită-n ploaia deasă...
Fecioară cu ochi limpezi de –ntuneric,
Cu ochi ce-o taină tristă spovedesc
Din adîncimea ascunzişului lor sferic:
De mult sclipirea minţii n-o vestesc...
Îngînă-un cîntec nefiresc , absurd,
Topită-n ploaia care curge-ntruna
Tîrăşte paşii cu un scîncet surd
Sătenii ştiu....iar n-are somn nebuna ...
De nicăieri , din umbra nopţii rece
O mînă se întinde către fată
Şi o cuprinde ,o-nfăşoară...o petrece
I-atinge faţa udă şi curată...
Ea dănţuieşte , rîde şi s-alintă
Se lasă atinsă ,apoi dezmierdată
Privirea-i rătăceşte fără ţintă
Iar sînul se-nfioară dintr-o dată ...
La ceas de taină, trist , înnegurat
Fără de ştire , fără ca măcar să doară
O întinează cel mai vechi păcat
Nebună încă da...dar nu fecioară...
În ceas de negura i-a fost ursitul -
Pe cînd fîntîna cerului uda cîmpia -
O umbră-n întuneric , nu iubitul
Să îi jertfească nopţii fecioria
La vremea sorocită după fire
Un prunc şi-arată lumii gînguritul
Nevinovată dulce zămislire
-a păcatului ce-l ştie asfinţitul...
Şi anotimpuri trec şi alte ploi
Seminţe încolţesc şi dau tulpină,
Zăpezi pe rînd se schimbă în noroi
Şi întunericul se schimbă în lumină...
Adeseori urca în deal la schit
Spre binecuvîntare şi povaţă
Şi–nvăţătură despre tot ce-i rînduit
Şi despre toate cele ce pe rînd se–nvaţă
La schit în sărăcie şi smerenie
Bătrînul pustnic şi bătrînii corbi...
La vremea rugăciunii de utrenie
Către icoane-nalţă ochi albaştri orbi...
Ascuns de lume şi de-al ei tumult
Căta în rugăciune izbăvirea
Vreunui păcat ce-a savărşit de mult...
Copila-i era rostul şi menirea.
O învăţa de cîte-s scrise-n cărţi
De rosturile lumii tăinuite
De obiceiuri de prin alte părţi
Şi cum să se păzească de ispite...
Adeseori îi desluşea vreun vis
Ori rostul vorbelor citite-n carte
Cum să pătrundă şi ce nu e scris...
Şi cum să afle-n cer planeta Marte...
Mai multe anotimpuri s-au schimbat
Fără să schimbe lumii veche rînduiala...
Deasupra veşnic cerul înstelat
Şi dedesupt lumea-nnoia spoiala..
În multe seri la ceas vegheat de iele
La cîte sunt le-au căutat pricina
Doi ochi albaştri iscodind spre stele
Şi alţi doi ochi ce au pierdut lumina...
O noapte a plouat .Mustea pămîntul
Arşiţa zilei ostoită-n ploaie...
Doar ploaie rece făr’ s-adie vîntul
Doar apă izvorînd din cer şiroaie
În zori pămînturile clocoteau
Şi aburi încolţeau în zori, nu iarbă
Păsări nebune cerul spintecau
Iar cerul însăşi începea să fiarbă...
Într-un tîrziu se domoliră toate
Fîntîna cerului era deşartă...
Cu ochii stinşi şi cocîrjat de spate
Bătrînul pustnic aştepta la poartă...
Şi-n altă dimineaţă ,apoi iar
Dar nimeni nu urca din sat cărarea
O lungă aşteptare în zadar
Şi-n suflet se-aşternu înnegurarea
Apoi din nou zăpezi din ceruri cad ,
Şi anotimpuri noi îşi trec sorocul
Cu zile care cresc şi-apoi iar scad
În schimbătoare zodii schimbător norocul
Iar anii toţi se scurg ca-ntr-o clipire
Brăzdînd pe chipuri semne , fără milă...
Din carnea mamei stinsă-n zămislire
Frumoasă ca-n descîntec o copilă
Cu glas sprinţar şi ochi pictaţi cu cer
Şi trup de amforă nedezmierdată
Azi rîde lumii – straşnic temnicer -
Căci lumea i-a fost mamă , cerul tată...
A aşteptat sperînd o săptămînă
Apoi cu suflet greu porni spre vale
Încovoiat şi cu toiagu-n mînă
Îşi bîjbîia de mult uitata cale...
La ceas de veghe şi de pomenire
Cînd întunericul îndeamnă la poveste
Cerul se crapă ,izgnot din fire
Şi fulgeră cea mai cumplită veste...
Copila era moartă şi-n pămînt
Ucisă în cumplită siluire
Pe cînd ploua potop şi fără vînt
La ceas de veghe şi de amintire...
Daniel OCTAVIAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu