MADRIGAL TRIST
(Madrigal triste)
Traducere din Charles BAUDELAIRE (1821-1867)
(Florile răului – Poeme adăugate)
I
Ce-mi pasă, înţeleapto – totuşi – mie?
Frumoasă fii şi tristă! Plîngi fîntîni.
Din lacrimi farmec iau doi ochi şi-nvie
Un fluviu peisajul din cîmpie –
Întineresc şi florile-n furtuni.
Eu te iubesc cînd bucuria-ţi seacă
De pe-a ta frunte, veşnic, cute-n şir,
Cînd inima-ţi de groază se îneacă,
Cînd pe prezentu-ţi un nor rău se pleacă,
Îngrozitor, trecutu-ţi să-ţi deşiri.
Şi te iubesc cînd tu, ochi mari, verşi sînge,
O apă caldă, undă de izvor,
Cînd, fără voie, mîna mea te-atinge,
Şi spaima-sfredel trupul îţi străpunge
Cu ultim horcăit de muritor.
Îţi sorb setos – divină voluptate ! –
Ce imn adînc, suav, şi trist, şi scump ! –
Tot hohotul ce pieptul tău îl zbate,
De cred că inima-ţi dă nestemate,
Dă perlele ce ochii tăi irump.
II
Eu ştiu că inima-ţi la greu trenează
Mai vechi iubiri, năpraznice-n păcat,
Dar ca o forjă încă scînteiază,
Mocnind tăcut şi-n gîtul tău vibrează
Mîndria vie-a celui condamnat.
Dar, draga mea, cît visurile tale
N-au să se oglindească în Infern,
Ca-ntr-un coşmar fără sfîrşit, agale,
Visînd otrăvuri, săbii şi pumnale,
Îndrăgostit de pulbere, fier tern,
Nedeschizînd oricui care cu teamă
Descoperă nenorocirea peste tot,
Zbătîndu-se, cînd tristul ceas ne cheamă,
Tu n-ai luat îmbrăţişarea-n seamă
A neînvinsului dezgust netot,
Nu ai să poţi, robita mea Regină,
Să mă iubeşti cu spaima-n piept mereu,
În noaptea-ngrozitoare ce te-ntină,
Să-mi spui cu inima de ţipăt plină :
“ – Îţi sînt egală ţie, Rege-al meu!”
Savin BADEA
MADRIGAL TRIST
I
De eşti sau nu cuminte, mi-e totuna!
Fii tristă şi frumoasă, draga mea!
Învie-n zvon de rîu şi văgăuna,
În ochii plînşi e farmec, şi furtuna
Din orice floare face cît o stea.
Cînd în restrişte fruntea ţi se pleacă,
Iubirea mea îşi încordează dorul
Simţind că-n groază inima-ţi se-neacă
Şi peste viaţa ta de azi, săracă,
Trecutul hîd îşi desfăşoară norul.
Mi-eşti dragă mult, cînd ochiul tău prelung
O undă caldă ca de sînge-l doare,
Cînd alintîndu-te nu pot s-alung
Prea grele chinuri care te străpung
Ca un suspin adînc de om ce moare.
Îţi sorb-dumnezeiască voluptate,
Lăuntric imn cu mlădieri suave
Din pieptul dornic gemetele toate,
Şi inima-ţi cînd plîngi, s-aprinde, poate,
Străluminînd de perlele jilave !
II
Ştiu bine eu că inima ta plină
Şi-acum de vechile iubiri jertfite
Se mistuie-n jeratic de lumină,
Şi că-n gîtlejul tău dospeşti cu vină
Trufiile femeii osîndite ;
Dar, pînă cînd în visurile tale
Nu se va oglindi fără zăbavă,
Iubito, Iadul tot, în vis de jale,
De groază şi de fum şi de pumnale,
Înamorată vajnic de otravă,
Cu frică deschizînd oricui şi-n toate
Descoperind ce-i rău şi ce-i bolnav,
Zbătîndu-te cumplit cînd ceasul bate,
De nu te-or prinde braţele-ncordate
Ale ne-nfrîntului dezgust puhav,
Nu vei putea, regină în robie,
Iubindu-mă cu spaima ta mereu,
În noaptea-ngrozitoare de orgie
Să-mi spui, cu ţipetele ce te-mbie :
“Sînt pe potriva ta, stăpînul meu! »
M. D. IOANID (1897-1972)
I
Ce-mi pasă dacă gura sau chipul tău mă minte?
Fii pentru mine tristă. Fii şi frumoasă chiar!
O lacrimă, ce curge pe un obraz, fierbinte,
E-o apă argintie, pe-o pajişte, cuminte;
Sub ploaie, trandafirii mai parfumaţi îţi par.
Îmi placi cînd bucuria din ochii tăi se-ascunde
Şi negura coboară pe chipul zbuciumat;
Cînd spaima, ca o mare, în inimă-ţi pătrunde,
Şi-a zilelor trecute, întunecate unde,
În bezna lor cufundă prezentul luminat.
Cînd, caldă, din privirea-ţi molatică, ţîşneşte
A lacrimilor apă, ca sîngele, şi cînd,
Deşi te prinzi de braţul ce, lin, te ocroteşte,
O teamă grea, adîncă, din tine izbucneşte,
Ca horcăitul care se stinge, sîngerînd.
Îţi beau atunci, cu sete, o, încîntări divine,
Duioasa melodie ce-aud la căpătîi,
Şuvoaiele de lacrimi şi gemete din tine,
Şi-n suflet ţi se-aprinde o mare de lumine,
Din perlele pe care le varsă ochii tăi.
II
Ţi-e inima o vatră; în ea îngrămădite,
Zac vechi iubiri, pe care, în umbră, le-ai uitat,
Şi care ard cu flăcări spre ceruri repezite,
Pe cînd, adînc, în sînu-ţi, trăiesc înăbuşite
Văpăi, în cari mocneşte orgoliul blestemat.
Dar, draga mea, atîta cît visurile tale
Nu vor purta în ele infernul, şi atît
Cît, nemilos, coşmarul cu-ndemnurile sale
De săbii şi otravă şi spaimă şi pistoale,
Nu te va ţine, toată, în ghearele-i, încît
Să-ţi fie teamă uşa să o deschizi, cînd bate,
Să vezi blestem şi groază oriunde ai privi,
Să simţi cum, peste tine, trec neînduplecate
Durerile şi scîrba şi chinurile toate,
Strîngîndu-te în braţe, spre a te năuci,
Nu vei putea tu, care mi-eşti roabă şi regină,
Şi-a căreia iubire, de mine tremura,
Nu vei putea, în noaptea lipsită de lumină,
Cu inima, de hohot şi de durere plină,
Să-mi spui : « Stăpîne, ia-mă, căci sînt egala ta ! »
Lazăr ILIESCU
(1948)
Text reprodus după : Charles BAUDELAIRE – « LES FLEURS DU MAL – FLORILE RĂULUI » Ediţie alcătuită de Geo DUMITRESCU (În Antologia lui Geo Dumitrescu, la ADDENDA). Editura pentru Literatură Universală (ELU), Bucureşti – 1968, pag. 1452-1453.
MADRIGAL TRIST
Eşti înţeleaptă, dar ce-mi pasă ?
Splendidă şi tristă să fii!
Prin lacrimi eşti şi mai frumoasă,
Ca valea prin apa spumoasă ">
Sub ploaie sînt florile vii.
Te-ador mai mult cînd orice rază
Din fruntea ta a dispărut,
Cînd pieptul se-îneacă în groază
Şi nori pe viaţa ta se-aşează,
Venind infernali din trecut.
Te-ador cînd în priviri se-abate
O apă, sînge din afund,
Cînd te adorm pe legănate,
Dar spaima crudă te răzbate:
Un horcăit de muribund.
Vă sorb, o, voluptăţi divine,
Imn din adîncuri delicios,
Voi, ale inimii suspine!
Se luminează pieptu-n tine
Cînd perle scapă ochii jos.
II
Eu ştiu că inima ţi-e plină
De vechi iubiri ce te-au rănit,
Un fier încins văesînd lumină,
Şi că în piept te învenină
Un pic mîndria de-osîndit.
Dar pîănă cînd drăceşti cascade
Nu vei visa şi-un negru cer
Şi în coşmarul ce nu scade
Otrăvuri groaznice şi spade,
Pucioasă, pulbere şi fier,
Şi nu veri trece uşi cu teamă,
Prinzînd năpastei tristul gust,
Zbătîndu-te cînd ora cheamă
Şi nu te-o strînge-n chingi de-aramă
Irezistibilul dezgust,
Nu vei pute, regină sclavă,
Ce-n groază mă iubeşti mereu,
În spaima nopţilor bolnavă,
Să-mi strigi, puternică şi gravă :
“Egală-ţi sînt, o, Rege-al meu!“
C. D. ZELETIN
Text reprodus după : Charles BAUDELAIRE – « FLORILE RĂULUI », Traducere, cronologie, note şi comentarii de C. D. ZELETIN. Ediţie ilustrată cu desene de Charles Baudelaire. Editura Univers, Bucureşti, 1991, pag. 249-250.
MADRIGAL TRIST
I
Nicicum nu-mi pasă dacă eşti cuminte !
Fii tristă! Fii frumoasă! Lăcrămînd
Ţi-adaugi farmec celei dinainte
Cum fluviul acelui şes fierbinte
Şi cum furtuna florilor gemînd.
Şi, de pe chip, de-ţi cade bucuria,
Mîhnirea, da, mai mult ţi-o îndrăgesc ;
Sau cînd dureri spre tine-şi vor stihia,
Cînd, orb, trecutu-şi varsă nebunia
Peste-acest azi ce vreau să ţi-l sfinţesc.
Mi-eşti dragă, da, cînd ochii-ţi mari revarsă
Ca sîngele fierbinte, apa lor,
Şi te mîngîi cu mîna-n doruri arsă
Cînd spaimele te-nvăluie şi par să
Ţi-agonizeze trupul poftitor.
Îţi sorb, dumnezeiască voluptate,
Ca imn de taină, delicios şi rar,
Zvîcnind, suave, gemetele toate,
Iar lacrimile strălucind, agate
Iluminează-n inima-ţi de har!
II
Da, ştiu acum că inima ta geme,
Din sine alungînd mai vechi iubiri
Ce încă ard în forja lor poeme,
C-ascunzi ‘n suflet – veşnice-anateme –
Trufii ce izvorăsc nefericit;
Dar cîtă vreme visurile tale
N-or oglindi în ele un infern,
Şi ca într-un coşmar cu-adînca vale,
Visînd otrăvuri, săbii şi pumnale
Ce cu iubire ţie se aştern,
Cu frică deschizînd celui de-afară,
Descoperind urîtul peste tot,
Zbătîndu-te acum şi-a multa oară
Spre-a nu simţi, cumplit, cum te-mpresoară
Dezgustul lumii, marele despot,
Nu vei pute, regină înrobită
Ce mă iubeşti cu spaimă, ca pe-un zeu,
În noaptea de orgie, îngrozită,
Să-mi spui, cu sufletul ţipînd, rănită,
« Sunt eu stăpîna ta, Stăpînul meu ! »
Radu CÎRNECI
Text reprodus după : Charkles BAUDELAIRE - « FLORILE RĂULUI şi alte poeme » -aşezate în limba română de RADU CÎRNECI, Chişinău, « HYPERION », 1991, pag. 230-231 .
MADRIGAL TRISTE
Ajoutent un charme au visage,
Comme le fleuve au paysage ;
L’orage rajeunit les fleurs.
Je t’aime surtout quand la joie
S’enfuit de ton front terrassé ;
Quand ton coeur dans l’horreur se noie ;
Quand sur ton présent se déploie
Le nuage affreux du passé.
Je t’aime quand ton grand oeil verse
Une eau chaude comme le sang ;
Quand, malgré ma main qui te berce,
Ton angoisse, trop lourde, perce
Comme un rîle d’agonisant.
J’aspire, volupté divine !
Hymne profond, délicieux !
Tous les sanglots de ta poitrine,
Et crois que ton coeur s’illumine
Des perles que versent tes yeux !
II
Je sais que ton coeur, qui regorge
De vieux amours déracinés,
Flamboie encor comme une forge,
Et que tu couves sous ta gorge
Un peu de l’orgueil des damnés ;
Mais tant, ma chère, que tes rêves
N’auront pas reflété l’Enfer,
Et qu’en un cauchemar sans trêves,
Songeant de poisons et de glaives,
Eprise de poudre et de fer,
N’ouvrant à chacun qu’avec crainte,
Déchiffrant le malheur partout,
Te convulsant quand l’heure tinte,
Tu n’auras pas senti l’étreinte
De l’irrésistible Dégoût,
Tu ne pourras, esclave reine
Qui ne m’aimes qu’avec effroi,
Dans l’horreur de la nuit malsaine,
Me dire, l’îme de cris pleine :
" Je suis ton égale, Ô mon Roi ! "
Charles BAUDELAIRE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu