ULTIMA SCRISOARE

ULTIMA SCRISOARE

Sfîrşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd ca porţi inel.
Am înteles, voi trage dungă peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.

Nu, nici un cuvînt, nu-mi spune că-i o formă.
Cunosc însemnatatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă.
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.

Nu te mai cînt în versuri niciodată,
Mai mult în drumul tău nu am să ies.
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun ca nu m-ai inţeles.

A fost desigur, numai o greşeală.
Putea să fie mult - nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai vreun rost.

Şi totuşi, totuşi, cateva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam vazduhul fluturînd de ingeri,
Lumină-n noaptea mea de indoieli.

Cand degete de Midas am pus,magic,
Pe fragedă fiinta-a ta de lut,
Simţeam în mine murmurul pelagic,
Al sfintelor creaţii de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se inalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă
Şi-ngenunchiate rînduri, submisiv,

La soclul tău dumnezeiesc aşteaptă
Să le întinzi cu zambet liniştit
Spre sărutare adorata dreaptă
'Nainte de-a se sterge-n infinit.

O,de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi ramas în auriul vis
Ca o eterna, roză, auroră
De ne-nţeles, de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti
Din întamplare rîndurile-acestea
În care-aş vrea sa fii ce nu mai eşti.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun:"Eşti ca oricare",
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cît hăul,
Tu vei rămane nufarul de nea
Ce-l oglideşte beat de pofte tăul,
Ce-l ţine, candid, amintirea mea.

Vei fi acolo pururi ne-ntinată,
Te voi iubi mereu, fără cuvînt,
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cînt.

Acolo, sub lumină de mister,
Scăldată-n apa visurilor, lină,
Vei sta, iubită, ca-ntru-un colţ de cer
O stea de seară blandă şi senină.

Iar cînd viaţa va fi rea cu tine,
Cînd or să te împroaşte cu noroi
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi acolo, singuri, amîndoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mangîi.
In dulcea lor cadenţă legănată
Te vei simţi ca-n visul tău dintîi.

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,
Să plec de-aicea, de la voi, curînd,
Cînd glasul tău vreodată-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormînt.

Iar de va fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare,
M-aş zbate-ngrozitor în tărna rece,
Plîngand în noaptea mare, tot mai mare

Mihai BENIUC