AŞ MÎNCA O LUBENIŢĂ CU MIEZ GALBEN - UE NE-A LĂSAT ŞI FĂRĂ ASTA!

Un brand oltenesc... 3D: dulcele de Dăbuleni!

Opinii - Ion Drăgan(citeste alte articole de acelasi autor »)

Marți, 27 Iulie 2010 - 20:44

Îmi amintesc de verile de pe la începutul anilor ‘60 ai secolului trecut, de zilele toride, de ploile calde, de bucuria „scăldatului“ în „piscina“ rotundă (fântâna arteziană) din faţa prefecturii de azi, unde ne bălăceam „îmbrăcaţi“ în şpilhozen, mângâiaţi de razele soarelui (pe      atunci, deloc ostile) ori de stropii catifelaţi, curaţi şi calzi ai ploilor de vară! Nouă, copiilor, zilele ni se păreau scurte, ca şi ploile! Aveam atâtea şi atâtea de făcut-jucat în zilele de vară! Lucram zi-lumină, ca specialişti - „oamenii“ potriviţi la locul potrivit - într-o activitate foarte inventivă şi serioasă: jocul, jocurile copilăriei! Nu ne inspiram din filme sau din desene animate, sau din jocuri pe calculator, dar ştiam, aveam această înaltă calificare - ştiinţă să ne bucurăm, să fim fericiţi (din te miri ce!) şi fără griji! Grijile, gândurile erau ale părinţilor. Seara, târziu, când ajungeam acasă, primeam răsplata unei zile petrecute pe tăpşanul - câmpul muncii juvenile: câte o scatoalcă pentru că n-am venit să mănânc „mâncare gătită, ca oamenii botezaţi, la masă, nu aşa, din mers, muşcând din coltucul de pâine neagră (Doamne, ce gustoasă era!) şi dintr-o roşie, iar ca desert, două-trei piersici. „De mâine, gata, nu-ţi mai dau să mănânci seara dacă nu vii acasă la prânz“- încerca mama să-mi restructureze „programul de lucru“ prin „implementarea“ unei pauze de masă la prânz. Uneori, când căldura zilei stăruia până târziu, spre miezul nopţii, mergeam împreună cu tata în Piaţa Veche, să cumpărăm lubeniţă, „să ne mai răcorim“. Aici erau adevărate tabere de „beduini“, veniţi în piaţă cu „caravane“ de căruţe pline cu lubeniţe ivite din nisipurile Dăbulenilor, Mârşanilor, Corabiei. Nisipurile fierbintelui sud, puse pe rod de munca trudnică a ţăranilor, ajungeau prin pieţele Craiovei, sub forma unor adevărate dune (uneori, chiar munţi) de lubeniţă. Era greu s-alegi! Tata avea tehnica lui de a încerca dacă sunt coapte lubeniţele. Le asculta „plânsul“ când le dădea 3-4 scatoalce pe coajă. „Vreţi să-i facem şi dop?“, întreba dăbuleanul. Răspunsul era invariabil „da“. Eu testam calitatea produsului, mâncând în doi timpi şi trei mişcări „dopul“. E bună, tată!, venea rapid rezultatul analizei ad-hoc, confirmând alegerea tatălui meu. Acasă, mâncam o felie-două, dar ai mei îmi opreau din oficiu miezul, încă un eşantion, spre temeinică analiză! E dulce, tată, mai dulce ca zahărul!...
Aceste amintiri mi-au venit în minte ieri, în timp ce căutam prin piaţă, printre munţi de lubeniţă, o lubeniţă adevărată, ca să zic aşa. De fapt, ştiam că n-am să găsesc. Din două motive. Unul subiectiv, celălalt obiectiv.
Niciodată, nici o lubeniţă din lume nu va avea parfumul, aroma, dulceaţa lubeniţelor pe care le cumpăra tata sau mama! Părinţii, anii copilăriei, dulcele, adevăratul „dulce de Dăbuleni“ au rămas vii, totuşi, în sufletul meu! Pe de altă parte, niciodată „dulcele de Dăbuleni“ nu va mai fi acelaşi cu cel de acum 40-50 de ani, pentru că în acest răstimp s-a tot umblat la „originile“ lui. Trec în revistă standurile cu legume-fructe, mă rog, „prăvăliile de oltean, fără uşă, fără geam“. Parcă e un sediu ad-hoc al ONU. Varză poloneză, usturoi turcesc, lămâi greceşti, ba chiar şi „flori proaspete, aduse azi-noapte din Olanda“ şi, cu voia dumneavoastră, ultimele pe listă, roşii româneşti, lubeniţă „fff dulce“ românească. Unul, mai cu frică de Dumnezeu, şi-a scris pe o jumătate de coală A4, lipită pe o lubeniţă - „promo“, un sibilinic adevăr, pe jumătate... minciună: lubeniţa nu e de la turci. Sigur, fructul nu e de la turci, doar sămânţa fructului... Toate sunt... de unde vrea clientul, în funcţie de gusturi! Piaţa - ilustrare perfectă a sportului naţional: furatul căciulii la români! Preţuri exorbitante la intermediari, calitate modificată a fructului, la producători. Creşterea şi descreşterea (preţului şi a calităţii) lubeniţei de Oltenia, istoria unei culturi-brand se scriu azi inconsistent, pe nisipurile fierbinţi ale sudului, nu cu litere, ci cu cifre. Intermediarii le transformă în cărămizi de bani, iar munca trudnică a producătorului, scrisă cu sudoare pe solul arid, la orice pală de vânt se transformă în muncă-n zadar. Mulţi cultivatori se gândesc să folosească lubeniţele ca hrană pentru animalele din bătătură...
Mă opresc la poalele unui munte de lubeniţe. Frumoase, arătoase exponate! Contrastează cu mâinile celei care alege una, mi-o pune în braţe s-o încerc. Doar din respect pentru acele mâini aspre, arse de soare şi bătătorite de muncă, bat cu degetul în coaja fructului, îi mulţumesc insistentei producătoare - vânzătoare (Ia, maică, pupa-ţi-aş ochii, e de Dăbuleni, nu e cu chimicale de-alea, gustă ici, din felia asta, o am de „monstră“, e dulce ca zahărul!), dar nu cumpăr. Simt miros de medicament! De... chimie farmaceutică! Nu mă bucură faptul, realitatea că această chimie farmaceutică  s-a cuibărit prin toate pieţele lumii şi nu doar prin pieţele Craiovei, României. Peste tot în lume dai de marfă contrafăcută. Nu vorbesc doar de piaţa agroalimentară, ci de toate pieţele, unde totul e de vânzare, inclusiv iubirea pentru semeni...
Am să păstrez în suflet, în amintire, brandul oltenesc de trei ori D, „dulcele de Dăbuleni!“, dar şi o realitate tridimensională şi totuşi palpabilă, reală doar în spaţiul sensibil, dar puternic, nepieritor, al amintirii. 

Sursa: GAZETA DE SUD

Din COMENTARII: 

 de pt 6:

o singura data am mancat lubenita cu miez galben... a fost foarte dulce. asta a fost prin anii 90. de atunci nu am mai vazut. au disparut si alea lungi cu coaja verde deschis, fara dungi. de asta nu inteleg ce dracu balmajea "prostanacu" ca inregistreaza marca de dabuleni, pai ce ala e soi romanesc, descoperit de cercetatorii din dabuleni ? 

 de lubenita furajera:

Lubenitele de acum sunt pentru porci, nu pentru oameni! 

 de psycho_the_rapist:

O nelamurire am: de ce nu scri, domnule, mai des? 

NOTA MEA:  De cînd sînt pe pămînt mi-au plăcut cel mai mult lubeniţa (pepenele roşu) şi strugurii. Şi  cel mai mult şi cel mai mult... lubeniţa cu miezul galben. Prin acest demers dau în judecată omenirea care, prin globalizare, prin UE şi alte aiureli, mi-au pierdut sămînţa oltenească de lubeniţă cu miez galben. De cînd mă ştiu, n-am făcut prostii mai mari decît cele două legate de lubeniţă.

Prima: Prin 1952, la 10 ani, m-a trimis mama la tata, desculţ, în centrul Craiovei, să-l caut pe tata la servici, la Aprozar, lîngă Piaţa Mare (unde astăzi este Teatrul Naţional), ca să-mi dea 1000 de lei (după stabilizare), din care să ia Maia (mamaia, bunica) de la Tîrgul-de-Afară porumb pentru porci. Era MUSAI. Zis şi făcut! M-am dus, mi-a dat mia şi, în loc să mă duc glonţ acasă, că de-aia m-au lăsat desculţ să plec!, m-am abătut o ţîră prin Piaţa Mare să casc ochii la lubeniţele cu miez galben. Nu m-am putut abţine şi am luat una, la nimereală, fără dop, başca şi-un kil de roşii (tomate) rest sau supliment - nu mai mult de-o sută de lei! Doar aveam bani în mînă... Încărcat cu vreo 6-7 kilograme, mai greu mi-a părut drumul,. acum, la-ntors acasă... aşa că în staţia de... trăsuri (azi, de taxi) din faţa Universităţii Craiova - vizavi de piaţă, la cîţiva metri - am abordat birjarii, cam cît m-ar costa un drum şi le-am spus cam pe unde stau. Taman 100 de lei. Am venit acasă, ca boierul, cu birja, dar nu chiar acasă, căci m-am oprit mai în faţă, în dreptul Ciuciuletii (o specie de ciuperci, Ciuciulete, Moromete, vorba lui nea Mărin PREDA). Mamei i-am dat ce mai rămăsese, 800 de lei. "Mi-a luat taica lubeniţa şi m-a trimis cu trăsura, că i-a fost milă să nu car prea mult!" Am minţit, evident, şi a ţinut minciuna. Maia s-a dus şi-a luat porumb pentru porci, cu sacu-n spinare, tocmai de la Tîrg, din Romaneşti, pe jos, şi fără trăsură. Cînd a venit taica, am fost pîrît. Taica m-a înţeles, că şi el era lubeniţar de la Rudari, dar cînd să taie lubeniţa... era crudă! O luasem pe încredere de la dăbulean - a fost galbenă la miez, dar crudă, crudă  Perntru faptul că n-am încercat-o, tata m-a pedepsit cu închisoarea, în pivniţă, şi mi-a aruncat lubeniţa, ca la milogi, s-o mănînc toată, aşa crudă! Ce cruzuime! Şi-am mîncat-o, dar nu toată, că era cu miezul galben, moartea mea!, dar crudă...

A doua... Odată, vine la Ciuciuleata un oltean să cumpere copileţi (porumb, furaj pentru boi). Trage carul cu lubeniţă mai la umbră, în dreptul vecinii Ciuciuletii, iar eu n-am de lucru şi vreau să cumpăr o lubenită, de la băieţelul de 10 ani, rămas singur în car. Eu nu mai aveam 10 ani - acum eram ditamai măgădanul de liceu, 15-16 ani. În jurul meu apar la tîrguială, Doru, cel mai bun prieten şi Florin, unchiul meu, de 16-17 ani. Florin neavînd de tîrguială, îmi dă peste mînă, îmi cade lubeniţa neplătită pe jos şi seb sparge în mii de fărîme (o răzbunare după o spaimă prin cimitirul Ungureni, la un cavou). Era galbenă, ca aurul risipit! Doru, alt deştept: "Hai, să fugim, Savine!" Şi o ia la sănătoasa. Eu, mai bezmetic, nu scăpasem din uluială, mă iau după el. La cîţiva metri mai în urmă, ţăranul constată cazul, ia o biciuşcă de coderie şi zboară după noi. Pe Doru îl lovea în plin, dar pe el se încolăcea biciul, ca şarpele... Pe mine mă lovea numai vîrful înflorat al biciuştii-. Bici, biciuşcă, tot un drac: pînă la ulicioară ne-a prins. Strategia - ar fi fost să ocolim o grădiniţă, s-o cîrmim pe Domnul Tudor şi să intrăm la Florin, acasă, în curte. Dar n-am realizat planul. O ulicioară lată de 1 metru făcea o legătură imediată cu Stalingradul, strada mea. Florin a stat zălog lîngă car, dar n-a suferit nimic. Nici Doru, căci şarpele încolăcit nu-l muşca, strîngea doar. Eu, în schimb, eram numai vînătăi şi, de aceea, am refuzat să plătesc lubrniţa cu bani, odată ce o plătisem crunt, pe pielea mea. Era să mă aleg şi cu un resteu în cap, pentru refuz, noroc că au intervenit vecinii,. care au susţinut că dacă nu luam bătaie, puteau plăti ei lubeniţa! Justiţia de azi l-ar fi condamnat pe ţăran, ca în cazul lui Gigi BECCALI, cu sechestrarea hoţilor de maşini. Aşa că ţăranul a plecat huiduit de mulţimea de gură-cască  (care m-au salvat, în schimb), cu banii intacţi, pielea înroşită, şi fără lubeniţă. Deşi mă durea spinarea, îmi părea rău că n-apucasem măcar să muşc din dopul cu miez galben... Şi-acum salivez... Azi am ajuns să cumpăr sferturi de lubeniţă - şi-aşa multă şi fără gust...

Şi veniţi voi, Europa, cu turcismele voastre, ca să pierdem noi sămînţa galbenă! Sămînţa de miez galben! Ia, vedeţi!, Georgienii, Azerii sau alte popoare, poate mai au sămînţa asta! Măcar pentru bătaia ce-am m'ncat... Dacă mi-o găsiţi, vă scriu romanul despre PEPENELE VERDE CU MIEZUL GALBEN, ca ăla despre asediul Vienei de către turci, pentru ca Suleyman să afle secretul berii brune. Lubeniţele roşii parcă şi-au pierdut toată savoarea... Şi voi vreţi să ne luaţi şi micii? Mici ca la Nea NICU de pe Crucea de Piatră, mai rar!, să mor...

Iată ce prostii mai făceam, copil zbanghiu!

ing, Savin BADEA