CRAIOVA - VREMEA HAIDUCILOR

Vezi şi:Vezi şi:  CRAIOVA - "UN VEAC DE SINGURĂTATE"

ISTORIA CRAIOVEI (1717-1828) (fragment)

ŢARA LUI PAPURĂ VODĂ...
PE VREMEA LUI PAZVANTE CHIORUL...

Listă cu panduri şi haiduci celebri din Oltenia în această sută de ani (1717-1828)

• Tudor Vladimirescu (Domnul Tudor) din Vladimiri, Gorj
• Iancu Jianu din Caracal, Olt
• Gheorghe Magheru din Băileşti, Dolj
• Petrache Poenaru din Băneşti,Vâlcea
• Andrei Popa (Andri Popa) din Seaca, Dolj
• Ioniţă Tunsu (paraclisierul sau răspopitul) din Optaşi, Olt
• Preda Drugănescu (Drugă) din Drăgăşani,Vâlcea
• Pavel Lotru din Bălceşti, Vâlcea
• Marius Pârv din Ploştina, Gorj
• Anghel Panait (Anghel Şaptecai) din Vâlcele, Olt
• Amza Scorţan din Amărăşti, Dolj
• Toma Alimanu din Ostrovu, Mehedinţi
• Ionică Lambru din Ostrovu, Mehedinţi
• Mihail Călimanu din Călimani, Vâlcea
• Radu Ursan din Jupâneşti, Gorj
• Neagu Papură din Daneţi, Dolj
• Ene Hăţu din Celaru, Dolj
• Popa Şapcă din Celei, Olt 
•  
•  
•  
• Andrei Popa (sau Andri Popa) este un haiduc originar din Seaca, judeţul Dolj, se alătură lui Iancu Jianu şi atacă Vidinul şi Plevna. Ceata lui avea sarcina să recupereze din seraiul paşalei şi din seraiul vânzătorilor de cadâne, cele câteva zeci de fete furate de turci. Numai că Andri Popa nu se poate hotărî şi încarcă toate cadânele găsite, peste 500, în mai multe căruţe şi le trece Dunărea în Oltenia. Aici, fetelor pământului le dă drumul la casele lor, apoi le vinde pe celelalte ca neveste la oameni, erau frumoase şi supuse aşa că aveau destulă căutare. Preţurile depindeau de muşteriu, de la preţuri mai mult simbolice, o şa, o armă, până la sume bune de bani. Trece chiar munţii în Transilvania cu peste o sută de cadâne, care îi rămăseseră şi le vinde şi pe ele ca neveste în satele de munte locuite de români. Tot despre aceasta întâmplare; după 3-4 ani, un velpaşa şi oameni ai domniei vin să caute cadânele, promiţând că vor fi libere să plece unde vor, dar cele câteva zeci pe care reuşesc să le afle din vorba în vorba refuză sa plece. Aveau de acum copii, familii, deveniseră ţărănci. Tot despre Andrei Popa se spune că este întemeietorul satului Palilula, un sat în preajma Craiovei ascuns privirilor de o vale săpată de ploi probabil, chiar în vârful unui deal, o forma ciudată de relief, în plus dealul este ascuns privirilor din două părţi de păduri iar în părţile libere, valea fiind ascunsă de creasta dealului. Se zice că şi-a ales câteva cadâne şi a trăit mult timp ascuns acolo împreună cu tovaraşii săi, nu ieşea decât să haiducească şi vara când fântâna seca pe perioadă de secetă. Fântânile sunt şi azi o problemă la Palilula, datorită apei freatice care este la o adâncime foarte mare. Se mai spune că satul întemeiat de el nu a fost găsit niciodată de potere, nici de turci, nici măcar de nemţi în primul război mondial, când au ocupat Craiova.
  
  Ioniţă Tunsu zis şi Tunsu, Răspopitul, Paracliserul, originar din din Optaşi, judeţul Olt, a fost un haiduc romăn. "Un om voinic, frumos, cu ştiinţă de carte şi cu o voce foarte plăcută, iar episcopul Ilarion al Argeşului, care-l preţuia, îşi pusese gând să-l roage pe mitropolit să-l facă diacon şi chiar să-l investească în haina preoţiei", scria George Potra în "Bucureştii de altădată". A fost paracliser la Biserica Sfinţii Voievozi de pe Calea Griviţei şi locuia chiar în curtea bisericii.
  La un moment dat s-a răzgândit (este neclar din ce motive) în privinţa ocupaţiei sale şi a refuzat să mai toarne ulei în candele. Şi-a tuns părul şi a plecat în pădurea Strehareţ din Olt să haiducească. Şi-a strâns repede o ceată. A plecat spre Craiova, la început ceata sa a fost unită cu cea a lui Amza Scorţan prin împrejurimile Craiovei, apoi cu cea a lui Anghel Panait înapoi în Olt.
  Devine pandur în armata lui Tudor Vladimirescu în 1821 şi ajunge din nou la Bucureşti, apoi la Drăgăşani. Apoi, împreună cu oamenii lui acoperă întreaga distanţă dintre Bucureşti şi Craiova. Cu ei calcă pe neguţătorii bogaţi şi pe boierii care se aflau în ţară, la moşiile lor. Se spune că Tunsu nu omora, nu schingiuia şi lăsa păgubaşului bani de drum şi de cheltuială. Mai mult, zice folclorul, dăruia bani văduvelor cu copii, gazdelor sărace care îl ascundeau, dar avea grijă şi de ceată şi cheltuia şi pe pistoale.
  Generalul Kiseleff a auzit de faptele lui Tunsu şi i-a dat ordin ministrului de Interne, Iordache Filipescu, să-l prindă cât mai curând. Ioniţă l-a pândit pe Kiseleff la un popas între Bucureşti şi Târgovişte, dar nu l-a împuşcat, deşi putea. I-a scris generalului: "Capul excelenţei tale a fost azi în bătaia puştii mele. N-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de ţară." Kiseleff a dat ordin să fie prins, dar să nu se atingă nimeni de viaţa lui Tunsu. Agia i-a întins o cursă. A promis o recompensă de 1.000 de lei şi scutirea de impozite celui care îl va trăda pe Tunsu. Haiducul a fost trădat de finul său.
  La podul Grozăveşti îl aştepta potera. Haiducii au fost împuşcaţi. Tunsu şi alţi doi, răniţi, s-au aruncat în apa Dâmboviţei. Pe Tunsu l-au gasit aghiotanţii lui Kiseleff şi l-au dus degrabă la medici. Chinul rănitului a durat până spre dimineaţă. A fost înmormântat la marginea drumului care ducea spre Spitalul Pantelimon, în apropiere de Mărcuţa.
  
  Preda Drugănescu a fost un haiduc vestit în zona Vâlcei. A intrat în rândurile armatei lui Tudor Vladimirescu şi a devenit căpitan de panduri. A făcut parte din cetele de haiduci care au hotărât să lupte la Drăgăşani, dar a murit vitejeşte în luptă.
  
  Pavel Lotru din Bălceşti,poate cel mai eficient haiduc din Oltenia, a fost căutat mai bine de 3 ani de imperiali şi potere dar nu a fost prins.A disparut,dar banii furaţi de el au circulat imediat prin toate târgurile Olteniei. A dat cea mai grea lovitură austriecilor cât au fost în Oltenia. Pavel Lotru era un haiduc care haiducea pe ambele versante ale Carpaţilor, atât în Gorj şi Valcea cât şi prin părţile Sibiului unde avea mai multe ibovnice nemţoaice şi unguroaice, neveste ale oamenilor de vază din Sibiu. Află de la o ibovnică că urmează să sosească în Oltenia, caravana care strângea impozitele şi care venea din Ungaria,Croaţia şi Transilvania. Caravana vena acum în Oltenia să ridice taxele ; erau 20 de caruţe cu pereţi metalici, fiecare trasă de câte opt perechi de cai nemţeşti,ticsite de pungi cu galbeni. Nu a dat singur lovitura, deşi el a fost capul, ceata lui s-a unit cu cetele de haiduci ale lui Radu Ursan şi Neagu Papură. Furtul a fost atat de mare încât a produs un adevarat dezechilibru financiar în Imperiul h Habsburgic dar, în acelaşi timp, a dus la devalorizarea banilor în Oltenia, precum şi la destituirea banului Craiovei apoi la infiinţarea cetelor de panduri sub conducere austriacă.
  
  Marius Pârv din Ploştina, Gorj a fost un haiduc renumit în zona Gorjului şi Mehedinţiului, a fost pandur în luptele cu turcii şi căpitan de panduri în Gorj, a fost printre primii care l-au însoţit pe Tudor Vladimirescu şi a murit tăiat de eterişti, apărându-l pe Tudor până la ultima suflare.
  
  Anghel Panait, zis Anghel Şaptecai sau Anghel de la ocnă, din Vâlcele, Olt.
  Haiduc în pădurea Strehareţ la început, apoi în toată Oltenia şi până în Bucureşti. A fost spaima boierilor şi domniei implicându-se în multe atacuri asupra boierilor. A fost şi cu Iancu Jianu peste Dunăre. S-a făcut cârciumar la Drăgăşani, apoi în Bucureşti, s-a căsătorit cu o femeie bogată, tot cârciumareasă. A murit otrăvit de aceasta, din gelozie, când l-a prins că în drumurile spre fosta cârciumă din Drăgăşani, unde se ducea des să se aprovizioneze cu vin, avea o ibovnică foarte tânără.
  Viaţa sa a stat la baza filmului românesc Haiducii lui Şaptecai (1970), regizat de Dinu Cocea. Rolul principal a fost jucat de Florin Piersic.
  Vezi mai multe din Cinema, movie trailers pe 220.ro
  
  Amza Scorţan a fost un haiduc din zona Doljului, a luptat mai bine de 30 de ani împotriva tuturor: boieri, austrieci, fanarioţi şi turci. A fost ucis de poteră în mlaştina de la Vadul Corbului, unde se ascunsese cu oamenii lui, dar au fost vânduţi de un localnic care îi zărise când se îndreptau spre păpuriş. Potera a dat foc păpurişului şi stufului şi când Amza a încercat să fugă împreuna cu oamenii lui, potera i-a împuşcat pe toţi, apoi au fost puşi în furci la porunca boierului Stanciu.
  
  Toma Alimanu a fost un haiduc din Mehedinţi.
  
  Ionică Lambru -- haiduc din Mehedinţi şi la bătrâneţe pandur, a luptat contra austriecilor, contra turcilor. La bătrâneţe l-a insotit şi pe Tudor Vladimirescu deşi la vârsta lui alţii mergeau sprijiniţi în toiag.
  Dupa moartea lui Tudor Vladimirescu, s-a retras la munte, trăind singur undeva prin Munţii Mehedinţiului.
  
  Mihail Călimanu -- haiduc din Vâlcea, a luptat contra habsburgilor, hărţâindu-i în permanenţă. Se spune ca avea o voce foarte frumoasă.
  A fost împuşcat, în mod ciudat, de ruşi. Nu se ştie în ce împrejurari.
  
  Radu Ursan din Jupâneşti, Gorj, a fost un haiduc român
  A fost cu ceata lui alături de cetele lui Lotru şi Papură la marea lovitură dată austriecilor de la Drăgăşani. Este renumit pentru felul în care îi batjocorea pe soldaţii imperiali. Aceştia erau dezbrăcaţi şi puşi să joace piese de teatru în pielea goala şi cu măşti pe faţă spre hazul mesenilor care se adunau ca la teatru cu mic cu mare ca să vadă comediile. Prizonierii erau puşi să joace poveşti populare. Descrierea este făcută de contele Maxim Von Bindewald care fusese trimis să cerceteze furtul, dar a fost luat prizonier de către mucalitul Ursan, jucând iedul numărul 4. Poveştile erau modificate, erau mai multi lupi şi iezi, pentru că erau mai mulţi prizonieri care trebuiau toţi să joace. Tot el povesteşte că Ursan avea obiceiul să ţina mai multe zile prizonierii care o rupeau pe româneşte, foarte utili la dialogurile din piese. Nu a fost nici el prins de austrieci dar a murit într-o luptă cu turcii, câţiva ani mai târziu, tocmai la Caransebeş, într-o bătălie dată în acele locuri. Aşa a dispărut unicul haiduc "regizor".
  Se bănuieşte că balada populară "Radul Mamii" culeasă de pe meleagurile Gorjului, i-ar fi fost destinată.
  
  Neagu Papură a fost un haiduc despre care nu se ştie decât că ceata lui a participat alături de ceata lui Pavel Lotru la furtul de la Drăgăşani. Apoi a fost urmărit, dar este posibil să fi trecut în Bulgaria pentru un timp. PAPURĂ VODĂ
  
  Iancu Jianu (născut 1787, decedat 14 decembrie 1842) a fost un vestit haiduc din Oltenia. Din descrierile timpului rezultă că era un desăvârşit mânuitor al armelor şi un foarte bun călăreţ. Se zicea că nu are egal în ţară într-o luptă dreaptă deşi nu avea un fizic impresionant, fiind mai degrabă scund şi zvelt. Era însă foarte îndemânatic cu armele, îndrazneţ, energic şi avea un farmec personal deosebit. Era fiul unei familii destul de înstărite de slugeri pe domeniile boierilor din Romanaţi.
  La apogeul puterii, Iancu Jianu conducea în jur de 2.000 - 3.000 de haiduci şi trei tunuri. Acţiuniile sale erau îndreptate nu numai împotriva boierilor, ci aveau şi un puternic caracter naţional (antifanariot, antihabsburgic, dar mai ales antiotoman). A substituit o perioadă puterea domnească în regiune.
  Momentul culminant îl constituie campania dusă de haiduci în 1809 la sud de Dunăre, în urma căreia sînt incendiate Vidinul şi Plevna, fiind ucis şi paşa din Vidin (Pazvan-Oglu), în replică la acţiunile paşalei care atacase Craiova şi mai multe sate din Oltenia. Este, de asemenea, distrusă din temelii raiaua turcească de la Turnu Măgurele pe care turcii n-au mai reuşit s-o reconstruiască niciodată. Iancu Jianu ajunsese să se poarte ca un domn, făcând danii bisericilor, construind clădiri pentru binele obştii în Craiova şi Caracal.
  Este prins printr-un şiretlic pe când mergea neînsoţit, pe străzile Bucureştiului. Este osândit la moarte, fiind însă iertat în urma unei întâmplari cu aer romantic. Potrivit legii pământului, dacă o fată de neam cerea de soţ un osândit, acesta era iertat. Mai multe domniţe de la curte îşi exprimă această dorinţă. Iancu Jianu alege una dintre dânsele şi renunţă treptat în următorii ani la viaţa de haiduc.
  Devine cu timpul un mărunt boier de ţară, cu moşii în Romanaţi şi mai multe case şi conace risipite prin Craiova, Bucureşti, Caracal şi Slatina.
  În 1821 Iancu Jianu la anii maturi îl întâmpină într-un cadru emoţionant pe Tudor Vladimirescu. Cetele de haiduci strânse de Jian făcând joncţiunea la Slatina cu armata lui Tudor, haiducii lui Iancu Jianu intră în rândurile pandurilor.
  Primul steag al României, steagul purtat de Tudor şi realizat de Petrache Poenaru, la intrarea în Bucureşti, steag care este expus la muzeul Cercului Militar Central Bucureşti a fost donat guvernului României de un urmaş al jienilor. După moartea lui Tudor Vladimirescu, steagul a fost dus de un pandur lui Iancu Jianu, care l-a zidit ca pe un odor de mare preţ in pereţii casei unuia dintre fii săi, unde steagul a stat peste o sută de ani.
  S-a stins din cauze naturale, la 55 de ani, departe de tumultul haiduciei. În biserica Adormirea Maicii Domnului, ctitorită de familia Jianu, se află înmormântat vestitul haiduc.
  Haiduc sau boier mărunt, Iancu Jianu rămâne o figură legendară şi romantică într-o perioadă foarte tulbure din Ţara Românească.
  Notă S-au păstrat câteva fragmente din înscrisurile lui Iancu Jianu în care îşi povestea faptele:
• "Legai pe toţi din ocnă, slobozii burduful şi scosei pe toţi haiducii din ocnă şi plecai cu dânşii până la un loc. Un haiduc vestit ce-i zicea Voicu Iabras, strânse şi el o ceata de ai lui, plecând împreună şi trecui Oltul la Slatina"
• "nu avea ce să ne facă. În multe rânduri am bătut pe carserdarul Iamandi Giuvara urât mirositorul. Cum o putea muierea lui să steie cu puturosul de Giuvara cel nespălat cu anii?"
•  
• 
  
  
  
  
  
  
  
  

  
  
  Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimiri - d. 1821, Târgovişte) a fost conducătorul revoluţiei de la 1821.
  S-a născut în satul Vladimiri (Gorj), dintr-o familie de moşneni. A învăţat carte şi limba greacă în casa boierului aromân Ioniţă Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul şi destoinicul băiat administrator de moşie şi care l-a întrebuinţat în afacerile de negoţ, mai ales la exportul de vite.
  Tudor Vladimirescu şi-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerţ pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor - armată cu obligaţii semipermanente - şi participă la războiul ruso-turc din 1806 - 1812, recompensat de oficialităţile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a.
  În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloşani, adică administrator al unui district de munte, funcţie pe care o va deţine până în 1820. În perioada 14 iunie-26 decembrie 1814 a efectuat o călătorie la Viena, în perioada Congresului de Pace de la Viena (1814-1815), pentru a lichida moştenirea soţiei lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ioniţă Glogoveanu), decedată la Viena, şi pentru a-i aduce în ţară fetiţa.
  Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala Imperiului Austriac. Întors în ţară la începutul anului 1815, Tudor a aflat că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care cutreierase judeţele Mehedinţi şi Gorj, distrusese şi gospodăria lui de la Cerneţi şi îi luase toate bucatele.
  Prezent apoi în capitala ţării pentru susţinerea unui proces de moşie în faţa Divanului, Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mişcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuţii cu reprezentanţii Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“.
  A semnat o înţelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice „norodul la arme“, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conţinutul prea revoluţionar al „Proclamaţiei de la Padeş“ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinaţi cu înfrângerea oştirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă nărod cu al căror sânge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul boieresc, îl socoteşti nimic, şi numai pe jefuitori îi numeri patrie... Dar cum nu socotiţi dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigură în permanenţă paşalele de la Dunăre şi Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimişi domni şi ocârmuitori acestui norod“.
  Intrând în Bucureşti în fruntea „adunării poporului“, este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea ţării, fiind numit de popor „Domnul Tudor“. Prezenţa lui Alexandru Ipsilanti la Bucureşti în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acţiunea lui fusese dezavuată, ca şi a românilor de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o situaţie dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, aşa cum promisese iniţial, pentru ca Ţara Românească să nu fie transformată în teatru de război.
  Conducătorii eteriştilor pun la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Goleşti, la 21 mai Tudor a fost ucis de şefii eteriştilor la Târgovişte, în noaptea de 27 spre 28 mai, învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriştilor, fapt pe care istoria nu l-a confirmat niciodată. L-a avut ca duşman pe redutabilul locotenent-colonel Dimitrie Papazoglu, decorat la Paris de Alexandru I^{[necesită citare]} pentru merite deosebite în executarea de hărţi militare.
  Tudor Vladimirescu a avut o sora ai cărei descendenţi trăiesc şi în ziua de azi în Oltenia.
  
  
  Ene Hăţu din Celaru, judeţul Dolj a fost un haiduc, a cărui ceată haiducea prin Romanaţi, poterele evitând să-l urmărească, căci se spune că lega în haţuri oamenii poterelor şi arnăuţii prinşi şi îi supunea la chinuri teribile, de acolo venindu-i şi porecla. Foarte puţini aveau curajul să se apropie de el, ura poteraşii şi arnăuţii mai mult decât pe boieri. Nu se ştiu motivele cruzimii şi nesecatei dorinţe de răzbunare a lui Hăţu împotriva arnăuţilor şi poteraşilor, dar se pare ca ei şi familiile lor şi nu boierii, constituiau ţinta lui principală.
  În 1821, la apelul lui Iancu Jianu, s-a alăturat pandurilor lui Tudor Vladimirescu. Apoi în 1848 intră cu ceata lui de haiduci între revoluţionarii lui Popa Şapcă.
  
  Popa Şapcă din Celei (azi devenit cartier al Corabiei), Olt este unul dintre cele mai simpatice personaje istorice ale regiunii. În acelaşi timp a fost preot, haiduc şi revoluţionar. Cu el se încheie epoca haiducilor şi pandurilor celebri din Oltenia.
  Este unul din organizatorii Marii adunări populare de la Izlaz şi conducătorul cetelor de haiduci.
  Ridică la luptă ţăranii şi devine unul dintre conducătorii armatei revoluţionarilor.
  După înăbuşirea revoluţiei de la 1848 este surghiunit, plecând în exil câţiva ani.
  Revine şi este curator pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, apoi din 1864 devenind (la recomandarea lui Dimitrie Bolintineanu) chiar stareţ al mănăstirii Cozia.
  I se dusese vestea de mucalit şi mare gurmand, se spune ca mânca câte un curcan la masă.
  
  
  
  
  
  

  Gheorghe Magheru

  Vestit haiduc din zona Băileştiului, pandur în armata lui Tudor Vladimirescu, unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, membru în guvernul provizoriu revoluţionar paşoptist, generalul armatei din principat, luptător pentru Unirea Principatelor Române. A fost văr cu Tudor Vladimirescu, prieten apropiat cu Nicolae Bălcescu şi sprijinitor al lui Avram Iancu.
  La o vârstă foarte frageda este obligat, împreună cu familia sa, să ia calea pribegiei când în august 1806, un corp expediţionar turcesc sub comanda lui Bechir aga, nepotul lui Regep-paşa, pradă Oltenia arzând şi satul Bârzeiul de Gilort, însă turcii sunt prinşi şi măcelăriţi de haiduci în apropierea satului Obârşia, printre haiducii care au răzbunat faptele turcilor se aflau tatăl şi fratele său mai mare .
  Devine vestit încă de foarte tanar, la doar 16 ani, când se face remarcat pentru vitejia sa luptând cu ceata de haiduci din care făcea parte împreună cu fratele său, împotriva turcilor. La 14 septembrie 1818, la Băileşti a avut loc o importantă luptă între turci (25.000) care ocupaseră satul şi ruşi (28.000), alături de care luptă şi un detaşament de 1.200 de panduri. În urma bătăliei, turcii au fost izgoniţi. Pentru faptele sale de vitejie din timpul întregului război ruso-turc, Gheorghe Magheru a ajuns căpitan de panduri şi a fost decorat de către ţarul Rusiei cu ordinul Sf. Ana în gradul de cavaler.
  În 1821 se alătură cu ceata lui de panduri, lui Tudor Vladimirescu, încă de la început. După plecarea lui Tudor Vladimirescu împreună cu grosul armatei pandurilor către Craiova, Gheorghe Magheru este lasat la mânăstirea întărită de la Tismana, pentru asigurarea ariergărzii, împreună cu fratele, dar şi cu vărul său, Papa Vladimirescu, nimeni altul decat fratele lui Tudor Vladimirescu. Ei se ţin, împreună cu alti panduri din subordine, de răzbunări împotriva boierilor şi slujbaşilor domneşti. Aflând de faptele lor, Tudor Vladimirescu decide să-i aducă lângă el.
  După moartea lui Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru mai haiduceşte câţiva ani, apoi intră în rândurile armatei, unde urcă vertiginos în grad datorită calităţilor sale.
• 
  
• În completarea articolului CRAIOVA - "UN VEAC DE SINGURĂTATE"
  
  Sursa: WIKIPEDIA

CRAIOVA - "UN VEAC DE SINGURĂTATE"

ISTORIA CRAIOVEI (1717-1828) (fragment)

ŢARA LUI PAPURĂ VODĂ...
PE VREMEA LUI PAZVANTE CHIORUL...

Vezi şi:

CRAIOVA - VREMEA HAIDUCILOR

1717 Proteste împotriva primului domnitor fanariot

Boierimea craioveană întâmpină cu ostilitate venirea primului domn fanariot al Ţării Româneşti, Nicolae Mavrocordat în 1716. Exploatarea fiscală crescută sub fanarioţi, priva boierimea craioveană de libertatea mişcării în administraţia şi economia ţării. Reacţia violentă a lui Nicolae Mavrocordat ascute conflictul între boieri şi domn, iar boierii craioveni se manifestă deschis. Situaţia devenise explozivă, în pragul conflictului armat.

1718 Pacea de la Passarowitz, Craiova sub dominaţia habsburgică

Pacea de la Passarowitz din 21 iulie 1718 s-a încheiat între Imperiul Otoman pe de o parte şi Imperiul Habsburgic şi Republica Veneţiană pe de altă parte. Tratatul a fost semnat la Požarevac, Serbia (cunoscut atunci sub denumirea germană Passarowitz). Tratatul reflecta situaţia militară existentă în urma luptelor dintre turci şi austrieci, cu excepţia Olteniei. Cum s-a ajuns la această situaţie bizară, ca tucii să cedeze un teritoriu care nu făcea parte din Imperiul Otoman, nu era al lor şi nu-l pierduseră prin luptă? Răspunsul constituie cea mai ruşinoasă pagină din istoria Craiovei. Boierii craioveni făceau de câtva timp afaceri importante cu austriecii, în ciuda monopolului comercial turcesc, care nu prea funcţiona în Oltenia. Afacerile prosperau, deoarece austriecii şi transilvănenii plăteau mai bine. Astfel, turme mari de bovine, ovine, porcine, cantităţi importante de cereale, sare şi felurite produse agricole luau drumul Imperiului Habsburgic, în special spre Transilvania. Nemulţumiţi de imixtiunea lui Nicolae Mavrocordat în afacerile lor, boierii craioveni şi-au folosit toate legăturile pe care le aveau la Istanbul pentru a determina alipirea Olteniei la Imperiul Habsburgic. Această pagină ruşinoasă a afectat indirect bucovinenii, care au plătit ulterior, în 1775, nevinovaţi şi fără să ştie motivul, acest precedent datorat trădarii şi dorinţei de îmbogăţire a boierilor craioveni, care în 1718 salutau, entuziaşti, venirea austriecilor. Numai că venirea austriecilor n-a adus nimic bun şi a înrăutăţit considerabil situaţia poporului prin creşterea impozitelor. Banul şi boierii craioveni şi-au văzut ameninţate privilegiile de către austrieci. Autorităţile austriece au reorganizat justiţia prin trecerea proceselor penale sub controlul lor, în timp ce banul putea judeca doar hoţii şi infractorii. Nemulţumirea populaţiei era provocată de caracterul militar al exploatării, precum şi de colectarea veniturilor provinciilor în vistieria Curţii Imperiale. Oamenii vedeau în orice uniformă militară străină un inamic şi o ţintă, iar majorarea dărilor a dus la refuzul de a achita contribuţia fiscală şi de a presta clacă. Situaţia fu agravată şi pe fondul transformării teritoriilor româneşti în teatru de război între Imperiul Austriac, Rusia şi Imperiul Otoman. Astfel, din cauza tentativei habsburgilor de a instaura în Oltenia o administraţie proprie, susţinută militar, şi transformarea ei într-o provincie imperială, alipire administrativ-teritorială pe care nici turcii nu o putură realiza timp de secole, se dezvoltă o puternică mişcare de revoltă, care a cuprins toate segmentele societăţii, de la ţărani şi micii meseriaşi până la comercianţi, mica şi marea boierime. Austriecii au încercat şi convertirea la catolicism a populaţiei. Au construit o catedrală catolică la Craiova. Edificiul a fost însă distrus de craioveni imediat după ce construcţia fusese terminată.

1726 Destituirea banului Gheorghe Cantacuzino, Vremea haiducilor

Amploarea haiduciei din Oltenia a atins cote nemaintâlnite în Europa, cunoscînd o adevărată explozie, devenind o modă. Tradiţia populară spune că tinerii olteni care nu luau calea haiduciei, cu greu îşi găseau o fată, nefiind consideraţi bărbaţi dacă nu ucideau un soldat imperial. Din aceasta perioada provine expresia de "neamt cu coada", personaj ce apare pana in prezent in povestiri semi-fantastice perpetuate oral in mediul rural oltenesc. Desi sensul expresiei este neclar povestitorilor, e cert ca termenul desemneaza soldatul austriac, a carui uniforma prevedea portul unei cozi lungi, impletite, lasata pe spate de sub tricorn. In urma furtului taxelor strînse de imperiali în care au fost implicate cetele de haiduci ale lui Pavel Lotru, Radu Ursan şi Neagu Papură, administraţia austriacă l-a destituit pe Gheorghe Cantacuzino, banul Craiovei. Când banul este destituit, boierii din Craiova încep acţiunile de împotrivire faţă de administraţia habsburgică. Sînt obsturcţionate toate încercările austriecilor de a strînge taxe sau de a impune administraţa lor. Ofiţerii austrieci trimit numeroase sesizări împăratului prin care se plîngeau că sînt depăşiţi de evenimente, că populaţia atacă, fără veste, soldaţii, îi dezarmează, îi batjocoreşte şi (românii) sînt foarte obraznici. Cetele de haiduci au jufuit şi moşiile boierilor din jurul Craiovei şi au împiedicat expediţia întreprinsă de trupele otomane spre Craiova apoi spre Cozia. Haiducii se dovedeau mai puternici decît trupele austriece.

1733 Masacrarea garnizoanei austriece

1773, Ajunul crăciunului, la hanul Puţureanu de lîngă fîntîna Purcarului, un oarecare Lorincz, soldat în armata imperială, ameţit de aburii alcoolului, agresează verbal mai multe femei, se pare că una dintre ele ar fi avut legături cu haiducii sau cu anturajul banului. Totul degenerează într-o bătaie între soldaţii care îl însoţeau şi românii de la mesele din jur. Soldaţii au reuşit să sară de la o fereastră, proferînd jigniri la adresa românilor şi incidentele păreau aplanate, mai ales că soldatul respectiv fusese pedepsit şi trimis la carcera garnizoanei austriece. Cîteva ore mai tîrziu, însă, probabil instigată de oamenii banului şi de haiduci, populaţia Craiovei se adună înarmată în jurul garnizoanei imperialilor cerînd să le fie predat Lorincz, pentru a fi judecat de ei. Comandantul garnizoanei refuză, izbucnesc focuri de armă de ambele părţi şi austriecii se refugiază, din faţa mulţimii, în clădirea garnizoanei. După două-trei ore de ostilităţi, clădirea garnizoanei este incendiată, majoritatea celor 375 de soldaţi pierind în flăcări şi datorită surpării acoperişului, cei care au reuşit să scape din clădire şi din calea gloanţelor au fost prinşi şi linşaţi de populaţie.
După acest incindent, cel mai grav, dar care făcea parte dintr-un lung şir de experienţe nefaste, austriecii au realizat că trupele lor nu reuşesc să se impună într-o regiune străină, plină de haiduci care îi atacau când nu erau pregătiţi, la locuri de popas, hanuri, crâşme, locuri strâmte. În ianuarie 1734 , austriecii au hotărât să retragă cea mai mare parte a trupelor şi să angajeze mercenari din rândul populaţiei din zonă, pentru prinderea haiducilor. A fost actul de naştere al pandurilor olteni. Numai că în Oltenia totul a luat o întorsătură neaşteptată, mulţi haiduci au găsit bună ideea ca în loc să jefuiască boierii sau imperialii, să ia banii ca simbrie, fără să facă nimic. Timp de aproape doi ani, austriecii au plătit simbrie unor haiduci ca să prindă alţi haiduci, nici un haiduc nu a fost prins. În fruntea acestor panduri era un personaj controversat, Neagu Papură, nimeni altul decît unul dintre principalii autori ai furtului de la Drăgăşani care îi costase atît de scump pe austrieci.

1735 Oraşul în mîinile haiducilor

Nemulţumiţi de ineficienţa pandurilor, austrecii au refuzat, în vara lui 1735, să-i mai plătească pe panduri. În luna octombrie 1735, sătui să mai aştepte simbriile care nu mai veneau, pandurii se hotărăsc să-şi facă singuri dreptate şi împreună cu mai multe cete de haiduci intră în Craiova, jefuiesc şi torturează cei cîţiva membri ai administraţiei austriece rămaşi, apoi jefuiesc şi incendiază mai multe case boiereşti. Unii boieri aveau oameni înarmaţi care îi pazeau, alţii doar servitori. Se auzeau împuşcături în mai multe zone ale oraşului. Nimeni nu are curajul să preia funcţia de ban al Craiovei de teama haiducilor. Se instalează haosul, profitînd de prezenţa haiducilor, mulţi hoţi se dau drept haiduci şi pradă magazinele şi prăvăliile de tot felul din centru, tarabele negustorilor sînt răsturnate, mulţi boieri fug din oraş. A fost picătura finală pentru austrieci, care au decis să părăsească Oltenia cu ani buni înainte ca aceasta să fie retrocedată pe baza tratatelor internaţionale. S-a creat un vid imens de putere în Craiova şi în toată Oltenia.

1735-1770 Ţara lui Papură Vodă

În 1735 în Craiova mai existau doar 836 de familii, numărând în jur de 4 000 locuitori. Ţara Românească nu putea revendica Oltenia pentru că aparţinea Imperiului Habsburgic, iar după 1739, domnitorii fanarioţi n-au avut puterea necesară să se impună fără aprobarea oltenilor. Turcii erau încolţiţi de ruşi şi austrieci, s-au mulţumit să întărească paza cetăţilor de la Dunăre de teama atacurilor şi jafurilor haiducilor. După un puseu de violenţe care a durat cîteva luni, societatea caioveană şi-a găsit un echilibru. Boierii au reuşit să-l convingă pe acelaşi Neagu Papură să conducă o miliţie a pămîntului pentru a potoli atacurile haiducilor şi hoţilor. De la acest Neagu Papură a rămas expresia "Ţara lui Papură Vodă" care a depăşit de mult aria Craiovei sau Olteniei, intrînd în folclorul naţional cu sensul peiorativ, de ţară fără stăpîn, unde legile nu mai există. Neagu Papură este un personaj controversat, iniţial a fost haiduc, apoi i s-a pierdut urma, nu se ştie cum de tocmai el s-a oferit să fie pandur în slujba austriecilor şi care au fost relaţiile sale cu haiducii din noua sa funcţie, dacă nu a vrut sau nu a putut să-i prindă, dacă a fost implicat în masacrarea garnizoanei austriece şi dacă a jefuit şi atelierele meşteşugarilor din centru. Mulţi au susţinut că, în acele zile, ar fi jefuit şi multe ateliere şi prăvălii. După cîteva luni, a fost înlocuit de boieri şi a luat iar drumul codrului. Poate paradoxal, fără sistem legislativ dar şi fără tributuri şi taxe plătite turcilor, austriecilor sau fanarioţilor de la Bucureşti, viaţa majorităţii populaţiei s-a îmbunătăţit, astfel se explică şi perioada destul de lungă (35 de ani) de relativă independenţă. Boierii au asuprit mai puţin ţăranii de frică că şi-ar putea face singuri dreptate. Comercianţii şi boierii şi-au continuat afacerile la adăpostul cetelor înarmate de slujitori. Bănia Craiovei n-a reuşit să instituie un sistem legislativ aşa că procesele şi judecăţile au dispărut, diferedele se rezolvau "la mica înţelegere" sau prin forţă, cîteodată se invocau legi ale pămîntului şi obiceiuri.
Oraşul s-a dezvoltat, au apărut multe clădiri, biserici şi ateliere. În această perioadă (1750 - 1756) a fost ridicată şi Biserica Madona Dudu, (catedrala Maicii Domnului), care este un adevărat loc de pelerinaj. Biserica a fost numită astfel după icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului care -spune legenda - ar fi fost găsită într-un dud aflat pe locul unde a fost construit ulterior altarul. Domnitorii Ţării Româneşti au trimis, de cîteva ori, caimacani, pentru a aduce sub ascultare regiunea dar aceştia erau imediat alungaţi sau ucişi. Banii Olteniei au reprezentat, în această perioadă, doar şefii miliţiei locale menită sa apere proprietăţile boierilor de haiduci. Cei mai importanţi bani din această perioadă au fost: Mihail Cantacuzino , Ştefan Pîrşcoveanu şi Nicolae Dudescu.
Cea mai luminoasă figură a acestei perioade este Constantin Obedeanu, un om blînd, împăciuitor cu toată lumea, iubitor de carte şi artă, partizan declarat al realipirii de trupul Ţării Româneşti , a ajutat pe cît a putut pe ţărani în disputele cu boierii dar, boier fiind, a fost un apropiat şi al banilor şi marilor boieri. A reuşit să strîngă fonduri chiar şi de la domnitorii fanarioţi cărora a ştiut să le întreţină iluzia revenirii în regiune. În 1747 a construit mănăstirea care îi poartă numele (Obedeanu). Anul 1754, tot Constantin Obedeanu a înfiinţat primul spital modern al Craiovei , pînă atunci existînd doar bolniţe la unele mănăstiri. Iar în 1759 a instituit învăţământul organizat, pînă la el educaţia se făcea în casele boierilor sau de către preoţi. Şcoala Obedeanu este prima şcoală în adevăratul sens al cuvântului. În primăvara anului 1826 şcoala Obedeanu este transformată în Şcoala Naţională de Limba Română, azi denumită Colegiul Naţional Carol I din Craiova. Ca vechime, este a doua şcoală românească de grad mediu, după liceul "Sfântu Sava" din Bucureşti (1818). Aici a predat Stanciu Căpăţîneanu, profesor despre care s-a spus că a reuşit să insufle patriotismul, încă de pe băncile şcolii, unei întregi generaţii de revoluţionari paşoptişti şi unionişti.

1761 Mutarea Băniei la Bucureşti

Craiova devenise între 1735-1770 capitala unei regiuni cufundată în anarhie fără o apartenenţă statală reală, în care haiducii făceau legea. În această perioadă s-au produs în Craiova importante schimbări şi în domeniul instituţional. Bănia craioveană nu mai constituia instituţia care în perioada anterioară, concura pe plan politic domnia ţării. În 1761 reşedinţa permanentă a banilor este mutată, simbolic, de domn, la Bucureşti. Bănia, ca instituţie, murise, îşi pieduse menirea medievală. Această instituţie reprezentativă pentru istoria noastră medievală a mai dăinuit, în mod simbolic, fără un rol precis, pînă în 1831 cînd a fost desfiinţată fără ca cineva s-o regrete.

1770 Craiova, capitala Ţării Româneşti

Revenirea la normalitate se petrece în 1770-1771, când Craiova devine capitala Ţării Româneşti. Bucureştiul era disputat între oştile ruseşti şi cele turcesti iar capitala Ţării Româneşti este mutată la Craiova, domnul Emanuel Giani-Ruset urmărind din Oltenia desfăşurarea ostilităţilor. Ce nu reuşiseră domnitori puternici şi imperii, a reuşit un fanariot închinat turcilor. Acesta era numit caimacan al Olteniei dar nu îndrăznise să se prezinte în Craiova. Spre uimirea craiovenilor, aceştia se trezesc cu Russet venind cu familia şi câţiva slujitori spunînd că trebuie apărată Oltenia de război. Şi craiovenii l-au crezut. Apărând Oltenia pe timpul războiului ruso-turc din 1770, este numit de turci domnitor al Ţarii Româneşti. Rămâne în Oltenia, dând mai multe acte din Craiova. În realitate, a fost numit domnitor al Ţării Româneşti, dar a condus doar Oltenia. Acutizarea războielor ruso-turce pe teritoriul Munteniei şi Olteniei i-a unit la greu.

1781 Vodă Caragea şi revolta craiovenilor

În 1781, Vodă Caragea care încercase, fără succes, strîngerea unei sume foarte mari de bani, intrînd în conflict cu haiducii, mai găseşte o modalitate de a strînge bani; vînzarea ogorului public al Craiovei către marii boieri locali. Craiovenii s-au ridicat la luptă şi împreună cu haiducii au stăvilit pretenţiile marilor boieri şi a lui Vodă Caragea care îşi pierde tronul. Primul act pe care îl dă noul domn, Mihai Şuţu, este revocarea actului dat de Caragea.

1790-1809 Vremea lui Pazvante Chiorul (Pazvant Oglu)

Potrivit documentelor vremii şi tradiţiei orale, aceasta a fost cea mai grea perioadă din istoria oraşului. " De pe vremea lui Pazvante", o expresie care a străbătut veacurile şi a depăşit graniţele Olteniei, se pomeneşte de timpuri demult apuse dar care vor rămîne întipărite pentru totdeauna în memoria oraşului. Craiova a fost lovită într-o perioadă relativ scurtă de timp, de o serie de evenimente care au perturbat serios viaţa urbei.

• 1790 cutremur. Întîi, oraşul a suferit importante pagube în urma cutremurului din 1790, multe case şi biserici căzînd atunci şi trebuind refăcute.
• 1795 epidemia de ciumă. Apoi a venit o puternică epidemie de ciumă care a făcut, potrivit documentelor Băniei, aproape o mie de morţi.
• 1796 Marele incendiu. În ianuarie 1796 a avut loc cel mai devastator incendiu din istoria oraşului. Incendiul a izbucnit din cauza panicii populaţiei, se ardeau, în grabă, mormanele de victime ale ciumei. Doar centrul şi aria locuită de marii boieri au scăpat, datorită grădinilor boiereşti din jur. Incendiul a mistuit complet mahalalele şi majoritatea atelierelor meşteşugarilor.
• 1799, 1800 Atacurile pazvangiilor. : În 1799 un grup de pazvangii a intrat, fără de veste, în oraş. Turcii s-au limitat la jefuirea prăvăliilor şi negustorilor din Piaţa Veche şi a cîtorva case boiereşti de la periferie dar suficient ca oraşul să fie cuprins de panică. Turcii au revenit în 1800, de această dată craiovenii i-au întîmpinat cu armele în mîini. Pazvangii au atacat, din nou, partea comercială dar au întîmpinat rezistenţă. Pulberăria oraşului a sărit în aer, declanşînd un incendiu de proporţii, care a distrus toată partea comercială a oraşului. Pravăliile, magaziile, depozitele de mărfuri şi atelierele au fost făcute scrum. Se spune că fumul şi mirosul greu de la tăbăcăriile în flăcări făcea aerul de nerespirat, turcii nu s-au ales cu nimic, iar craiovenii cu mare pagubă.
• 1801 Răscoala mahalalelor. Mulţi au rămas fără o pîine în urma pieirii atelierelor de tot felul, arse iar agenţii lui Samurcaş, un grec pus de vodă, caimacan, nu ţineau cont de starea în care ajunseseră ţăranii de pe moşia Craiovei şi puneau oamenii pe cărbuni aprinşi, ca să-i silească să dea visteriei tot ce aveau. Banul Radu Golescu era tot timpul plecat, la Paris sau la Bucureşti. Aproximativ 3 000 de ţărani şi săraci, înarmaţi cu tot ce aveau la îndemînă, s-au răsculat după ce oamenii lui Samurcaş au biciuit nişte copii. Samurcaş a fugit şi s-a întors doar după cîteva luni, trimis de domn, dar puterile lui erau limitate de aceasta dată şi fusese numit un ban al Craiovei în persoana lui Nicolae Brîncoveanu ..o revenire scurtă, în vremi de grea restrişte a falnicei institutţii medievale..
• 1802 Nicolae Brîncoveanu se remarcă apărînd oraşul şi alungînd turcii. Pazvangii au încercat să prade din nou oraşul, dar sînt respinşi. În fruntea pandurilor s-a aflat, tînărul sluger al lui Glogoveanu, Tudor Vladimirescu, care culege aclamaţiile tuturor pentru vitejia sa, devenind astfel cunoscut, pentru prima dată.
• În 1808, profitînd de lipsa pandurilor din oraş, turcii ocupă oraşul pentru cîteva ore. De data aceasta, nu au fost incendii sau jafuri, turcii au luat în robie 50-60 de persoane, în marea lor majoritate fete pentru haremurile paşei din Vidin.
• 1809 Oraşul la picioarele lui Iancu Jianu, campania haiducilor la sud de Dunăre, uciderea lui Pazvant Oglu.

Iancu Jianu reuşeşte să strîngă o adevărată armată, de vreo 2-3 000 de haiduci. Unele surse susţin că haiducii ar fi fost ajutaţi, în taină, cu arme, de ruşi sau chiar de către marii boieri din Craiova. În urma campaniei haiducilor, sînt incendiate Vidinul şi Plevna, fiind ucis şi paşa din Vidin (Pazvant-Oglu), în replică la acţiunile paşalei care atacase Craiova şi mai multe sate din Oltenia. Este, de asemenea, distrusă din temelii raiaua turcească de la Turnu Măgurele pe care turcii n-au mai reuşit s-o reconstruiască niciodată. Turcii i-au acuzat pe români că au ucis toţi turcii pe care i-au prins. În planul îniţial al haiducilor era şi insula Ada Kaleh, dar îngreunaţi de prada bogată şi considerînd comunitatea turcească de acolo, o ţintă prea mică, haiducii au trecut Dunărea la Calafat. La întoarcerea lui Iancu Jianu, a fost mare sărbătoare în Craiova. Iancu Jianu a fost primit ca un erou. Potrivit tradiţiei populare, cîntecul: "M-a făcut mama oltean" a fost compus, în acea seară, pentru Iancu Jianu de lăutarul Niţă Băloi din Işalniţa căruia vodă îi tăiase, în 1802, degetele de la mîna dreaptă ca să nu mai răscoale norodul prin cîntecele sale dar el nu înceta să cînte.
Cu toate încercările prin care a trecut oraşul, creşterea demografică a Craiovei era evidentă, numărul de locuitori crescînd şi datorită numeroşilor ţărani care se refugiaseră în Craiova de teama turcilor. Astfel, o statistică, datînd din 1808, subliniază că, în ciuda stării de război, Craiova este al doilea oraş al ţării, dispunînd de 10-15 000 de locuitori.

1816 Frăţia

În aceste vremuri tulburi avea să se înfiinţeze la Craiova o organizaţie revoluţionară secretă, alcătuită pe baza principiilor revoluţiei franceze, care urmărea să declanşeze la Bucureşti şi Craiova o răscoală care să înlăture tirania străinilor şi să proclame o republică naţională.

1821 Revoluţia lui Tudor Vladimirescu

Remarcat pentru inteligenţa şi sîrguinţa sa de către Lupu condicarul, copilul de moşneni este încredinţat boierului craiovean Ion Glogoveanu , în casa căruia a fost crescut şi educat. A devenit administratorul moşiilor lui Glogoveanu şi cunoscut în Craiova prin comerţul cu vite. Tudor Vladimirescu şi-a creat o adevărată reţea de legături economice printre negustorii şi boierii craioveni. În 1802 a stîrnit admiraţia craiovenilor, apărînd oraşul de atacul turcilor. În timpul revoluţiei a acordat un rol prioritar Craiovei, numind-o capitala pandurilor, oraşul sufletului meu. Aflînd că armata pandurilor se îndreaptă, ca un tăvălug, spre Craiova, zdrobind, la Strehaia, armata domnitorului şi ocupînd cu uşurinţă toate mănăstirile şi conacele fortificate, divanul Craiovei pune la cale asasinarea lui Tudor. Omul trimis de ei, arnăutul Gore va fi prins şi judecat de panduri, împreună cu oamenii săi. Noul caimacan al Craiovei, Nicholache Văcărescu, strînge trupe de panduri, care nu intraseră în oastea lui Tudor, îi numeşte arnăuţi domneşti, promiţîndu-le mare recompensă, lăudîndu-se prin toată Craiova că îl va umili şi ucide cu mîinile lui, pe Tudor. Însă, ajuns faţă în faţă cu Tudor, caimacanul Craiovei a fugit, iar soldaţii săi au trecut de partea lui Tudor Vladimirescu. Rolul Craiovei a fost unul de importanţă majoră, vestea că oraşul este în stăpînirea lui Tudor Vladimirescu , a avut un rol determinant în răspîndirea revoluţiei în toate colţurile Olteniei, în documentele vremii apare frecvent Craiova numită: capitala micii Românii. Un negustor din Craiova scria lui Hagi Pop la Sibiu la 26 martie 1821 : cea mai mare parte a oraşului s-a înrolat în rîndurile pandurilor iar Barbu Văcărescu anunţa în divanul ţării ultimele veşti de la Craiova: întreaga populaţie a Craiovei, în afara marilor boieri şi a dregătorilor, a alergat la Tudor Vladimirescu, numindu-l domn. Printre craiovenii care l-au urmat pe Tudor se aflau şi tinerii: Petrache Poenaru, care devine omul de taină al lui Tudor şi Gheorghe Magheru. În toate documentele ulterioare, în care Tudor face referire la Craiova, acesta o numeşte capitala mea.

1828 Ioan Solomon, apărătorul Craiovei. Victoria asupra turcilor de la Leamna

Comandantul trupelor trimise de caimacanul Craiovei, Nicolache Văcărescu, împotriva lui Tudor Vladimirescu era un alt căpitan de panduri de pe timpul războiului ruso-turc. În fapt, Tudor Vladimirescu şi Ioan Solomon erau cei mai apreciaţi căpitani de panduri pe timpul războiului ruso-turc. La începutul revoluţiei, Ioan Solomon a fost atras de caimacanul Craiovei de partea sa. Caimacanul era convins că pandurii lui Solomon vor reuşi unde eşuase armata arnăuţilor domneşti trimişi de la Bucureşti, pentru că pandurii lui Solomon cunoşteau foarte bine felul de a lupta a lui Tudor şi al pandurilor lui. Cele două armate de panduri se întîlnesc la Ţînţăreni şi se aşează în linie, una în faţa celeilalte. Văcărescu ordonă tunurilor să tragă o salvă către pandurii lui Tudor. Căpitanii Vladimirescului vor să răspundă cu tunurile, dar Tudor Vladimirescu trimite pe unul dintre cei mai apropiaţi capitani ai săi şi el vestit căpitan de panduri, pe Ion Zoican, cu solie şi steag alb la Văcărescu pentru a-i cere caimacanului să se bată doar ei doi, în faţa oştilor, doar caimacanul se lăudase prin Craiova că-l va omorî cu mîna lui pe Tudor. Văcărescu refuză lupta, mai mult, ordonă oamenilor săi să-l aresteze pe Zoican. Dezaprobînd acest comportament faţă de un sol, Ioan Solomon ordonă pandurilor săi să nu execute ordinul caimacanului. În acest timp, Tudor Vladimirescu se apropie, singur, de armata lui Văcărescu provocîndu-l la luptă, Văcărescu fuge iar Ioan Solomon şi întreaga sa oaste de panduri intră în oastea lui Tudor. Armatele pandurilor se reuniseră. Ioan Solomon a fost îndepărtat, prin viclenie, din preajma lui Tudor Vladimirescu în ziua arestării acestuia. Solomon a continuat să conducă trupele de panduri împotriva turcilor, apărînd Craiova de turci în anii următori. În 1828, izbucnind un nou război ruso-turc, Craiova a cunoscut din nou tulburările unui conflict armat. Ioan Solomon şi cei 4 000 de panduri craioveni îi aşteptau pe turci la ieşirea din Craiova de la podul de peste Jiu de la Breasta. Dispunerea trupelor a fost făcută în taină, sa nu simtă Craiova ca să ia spaima. Pe 15 august (stil vechi), 4 000 de turci au venit pe drumul Leamnei fapt ce a determinat transferarea rapidă a trupelor la Mofleni. Lupta a fost precedată de o ciocnire a avangărzilor călare, cîştigată de români, apoi trupele lui Solomon au reuşit să-i prindă pe turci masaţi în valea din faţa Leamnei. Tunurile pandurilor au prăpădit rîndurile turcilor iar atacul pandurilor a reuşit să risipească oastea turcească. După ce au salvat oraşul, trupele lui Solomon s-au aşezat în lagăr, pe cîmpul Craiovei unde au aşteptat pînă la data de 2 septambrie, alte eventuale atacuri turceşti. Datorită discreţiei şi dorinţei lui Solomon de a proteja liniştea craiovenilor, acesta a primit aclamaţiile craiovenilor mult mai tîrziu, cînd s-a dus vestea şi în oraş despre victoria pandurilor de la Leamna.
Sursa: WIKIPEDIA

CE ÎNŢELEG EU PRIN "IMPERIU"... IATĂ O "SERVĂ" (CĂ "EXEMPLU" NU E!)

Ce se întâmplă dacă Grecia cade. Simulare de cutremur financiar

Dacă Grecia va fi salvată, asta ar crea hazard moral pentru însăşi existenţa euro. Cine şi de ce să mai respecte limitele de deficit, cât timp există o plasă de siguranţă? Dacă Grecia nu va fi salvată, asta ar putea declanşa o catastrofă în lanţ.
“Grecii” (The Greeks). Aşa este poreclit alfabetul investitorilor de hedging. Pentru că este nevoie de toate literele greceşti pentru a denumi toate nuanţele de risc, lichiditate sau volatilitate dintr-un instrument derivat.
Ironic, dar chiar grecii – adevăraţii greci – au ajuns să se folosească de instrumente derivate pentru a-şi masca deficitul la nivel de stat. Cesionarea veniturilor viitoare din aeroporturi şi loterie este un împrumut sau o privatizare?
Depinde cine şi când se uită. Exact ca în contraargumentul ştiinţific al lui Erwin Schrodinger, care îi explica lui Einstein că o pisică – fie ea şi cuantică – nu poate fi şi vie şi moartă în acelaşi timp. Tot ironic: Schrodinger şi-a intitulat una dintre cărţi „Natura şi grecii şi ştiinţa şi umanismul”
Grecii n-au schimbat mare lucru în fizica cuantică, dar au ştiut întotdeauna cum trebuie să fie o pisică moartă: împodobită cu ochi de sticlă, turtită sub un preş mai gros sau azvârlită în curtea vreunui vecin, de peferinţă bogat. [Citeşte şi Până unde poate ţine minciuna economică. O poveste cu greci]. Ce se întâmplă dacă vecinul – Germania – îi aruncă azi pisica înapoi:
1. Cutremurul. Grecia se prăbuşeşte, adică încetează plăţile externe. Aici, lucrurile sunt destul de simple. Dacă e moartă, e moartă.
2. Unda de şoc. Pentru creditori, fisuri moderate dar coşmaruri teribile cu pisici. Victimele vor fi ceilalţi trei purceluşi (PIGS) cu deficite de 10% şi datorie publică de 100% din PIB: Spania, Portugalia şi Irlanda. Fără garanţii explicite sau implicite de la UE, dobânzi mai mari, disponibilitate mică a finanţatorilor, zero flexibilitate, zero rescadenţări. Adică o spirală care duce într-o singură direcţie: cazanul în care Grecia fierbe deja.
3. Tsunami bancar. Cel mai rău va fi lovită Bulgaria, apoi România şi Turcia, spune Morgan Stanley. Băncile greceşti au 28% din activele bancare din Bulgaria şi 27% din cele din România. O pisică moartă acasă înseamnă mai mulţi şobolani vii prin vecini.
Şi Cipru ar fi afectat, mai ales că are o economie foarte vulnerabilă la şocuri externe iar sistemul bancar este practic interconectat cu cel din Grecia. În schimb, Cipru are şi de câştigat din depozitele greceşti, care pe timp de criză caută un acoperiş (dar gata cu pisicile!) şi-o masă caldă.
4. Replicile. Un model prost ar arunca în aer şi primele de risc pentru alte ţări mici cu ambiţii de colonizare bancară. Primele victime: Austria, care e prezentă şi în România, ţară spălată deja de tsunami, şi Suedia, care şi-a încercat norocul în ţările baltice, adică singura zonă unde recesiunea are două cifre. [Citeşte şi 5 zone de risc financiar mai apropiate şi mai periculoase decât Dubai].
Cum ar fi rezolvat Einstein problema Greciei? Probabil, într-un cuantic-pur-stil-european. I-a explicat chiar lui Schrodinger, într-o scrisoare: “superpoziţia cuantică a unui butoiaş instabil cu praf de puşcă va conţine, după un timp, atât componente explodate cât şi neexplodate”.
[Update: Miniştrii de finanţe din Zona Euro vor da Greciei un ultimatum de o lună]

NOTA MEA: "Coloniile bancare" RO, BG, TR (România, Bulgaria , Turcia) aparţin "Imperiului bancar" GR (Grecia) - în schema de faţă. Nu vă vine a crede? Capitalismul, copt în stadiu de imperialism putred (putred de bogat), mai ales financiar, "FACE BUBA" şi plesneşte! - cade, adică POC! - e-n criză. Prin acest imperiu se scurge o mare parte din "sîngele economiei" (banii) ţării-colonie, adusă la starea de "leucemie",  "anemie", "leşin". Iar boala se propagă şi colo şi colo.  Asemenea bănci îşi tratează clienţii ca pe nişte sclavi. La cea mai mică "revoltă", "îi execută" fără remuşcare.
"O pisică moartă acasă înseamnă mai mulţi şobolani vii prin vecini."
Din păcate, acest HAOS se extinde plenar la nivel planetar.
Părerea mea! Savin BADEA