CRAIOVA - VREMEA HAIDUCILOR

Vezi şi:Vezi şi:  CRAIOVA - "UN VEAC DE SINGURĂTATE"

ISTORIA CRAIOVEI (1717-1828) (fragment)

ŢARA LUI PAPURĂ VODĂ...
PE VREMEA LUI PAZVANTE CHIORUL...

Listă cu panduri şi haiduci celebri din Oltenia în această sută de ani (1717-1828)

• Tudor Vladimirescu (Domnul Tudor) din Vladimiri, Gorj
• Iancu Jianu din Caracal, Olt
• Gheorghe Magheru din Băileşti, Dolj
• Petrache Poenaru din Băneşti,Vâlcea
• Andrei Popa (Andri Popa) din Seaca, Dolj
• Ioniţă Tunsu (paraclisierul sau răspopitul) din Optaşi, Olt
• Preda Drugănescu (Drugă) din Drăgăşani,Vâlcea
• Pavel Lotru din Bălceşti, Vâlcea
• Marius Pârv din Ploştina, Gorj
• Anghel Panait (Anghel Şaptecai) din Vâlcele, Olt
• Amza Scorţan din Amărăşti, Dolj
• Toma Alimanu din Ostrovu, Mehedinţi
• Ionică Lambru din Ostrovu, Mehedinţi
• Mihail Călimanu din Călimani, Vâlcea
• Radu Ursan din Jupâneşti, Gorj
• Neagu Papură din Daneţi, Dolj
• Ene Hăţu din Celaru, Dolj
• Popa Şapcă din Celei, Olt 
•  
•  
•  
• Andrei Popa (sau Andri Popa) este un haiduc originar din Seaca, judeţul Dolj, se alătură lui Iancu Jianu şi atacă Vidinul şi Plevna. Ceata lui avea sarcina să recupereze din seraiul paşalei şi din seraiul vânzătorilor de cadâne, cele câteva zeci de fete furate de turci. Numai că Andri Popa nu se poate hotărî şi încarcă toate cadânele găsite, peste 500, în mai multe căruţe şi le trece Dunărea în Oltenia. Aici, fetelor pământului le dă drumul la casele lor, apoi le vinde pe celelalte ca neveste la oameni, erau frumoase şi supuse aşa că aveau destulă căutare. Preţurile depindeau de muşteriu, de la preţuri mai mult simbolice, o şa, o armă, până la sume bune de bani. Trece chiar munţii în Transilvania cu peste o sută de cadâne, care îi rămăseseră şi le vinde şi pe ele ca neveste în satele de munte locuite de români. Tot despre aceasta întâmplare; după 3-4 ani, un velpaşa şi oameni ai domniei vin să caute cadânele, promiţând că vor fi libere să plece unde vor, dar cele câteva zeci pe care reuşesc să le afle din vorba în vorba refuză sa plece. Aveau de acum copii, familii, deveniseră ţărănci. Tot despre Andrei Popa se spune că este întemeietorul satului Palilula, un sat în preajma Craiovei ascuns privirilor de o vale săpată de ploi probabil, chiar în vârful unui deal, o forma ciudată de relief, în plus dealul este ascuns privirilor din două părţi de păduri iar în părţile libere, valea fiind ascunsă de creasta dealului. Se zice că şi-a ales câteva cadâne şi a trăit mult timp ascuns acolo împreună cu tovaraşii săi, nu ieşea decât să haiducească şi vara când fântâna seca pe perioadă de secetă. Fântânile sunt şi azi o problemă la Palilula, datorită apei freatice care este la o adâncime foarte mare. Se mai spune că satul întemeiat de el nu a fost găsit niciodată de potere, nici de turci, nici măcar de nemţi în primul război mondial, când au ocupat Craiova.
  
  Ioniţă Tunsu zis şi Tunsu, Răspopitul, Paracliserul, originar din din Optaşi, judeţul Olt, a fost un haiduc romăn. "Un om voinic, frumos, cu ştiinţă de carte şi cu o voce foarte plăcută, iar episcopul Ilarion al Argeşului, care-l preţuia, îşi pusese gând să-l roage pe mitropolit să-l facă diacon şi chiar să-l investească în haina preoţiei", scria George Potra în "Bucureştii de altădată". A fost paracliser la Biserica Sfinţii Voievozi de pe Calea Griviţei şi locuia chiar în curtea bisericii.
  La un moment dat s-a răzgândit (este neclar din ce motive) în privinţa ocupaţiei sale şi a refuzat să mai toarne ulei în candele. Şi-a tuns părul şi a plecat în pădurea Strehareţ din Olt să haiducească. Şi-a strâns repede o ceată. A plecat spre Craiova, la început ceata sa a fost unită cu cea a lui Amza Scorţan prin împrejurimile Craiovei, apoi cu cea a lui Anghel Panait înapoi în Olt.
  Devine pandur în armata lui Tudor Vladimirescu în 1821 şi ajunge din nou la Bucureşti, apoi la Drăgăşani. Apoi, împreună cu oamenii lui acoperă întreaga distanţă dintre Bucureşti şi Craiova. Cu ei calcă pe neguţătorii bogaţi şi pe boierii care se aflau în ţară, la moşiile lor. Se spune că Tunsu nu omora, nu schingiuia şi lăsa păgubaşului bani de drum şi de cheltuială. Mai mult, zice folclorul, dăruia bani văduvelor cu copii, gazdelor sărace care îl ascundeau, dar avea grijă şi de ceată şi cheltuia şi pe pistoale.
  Generalul Kiseleff a auzit de faptele lui Tunsu şi i-a dat ordin ministrului de Interne, Iordache Filipescu, să-l prindă cât mai curând. Ioniţă l-a pândit pe Kiseleff la un popas între Bucureşti şi Târgovişte, dar nu l-a împuşcat, deşi putea. I-a scris generalului: "Capul excelenţei tale a fost azi în bătaia puştii mele. N-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de ţară." Kiseleff a dat ordin să fie prins, dar să nu se atingă nimeni de viaţa lui Tunsu. Agia i-a întins o cursă. A promis o recompensă de 1.000 de lei şi scutirea de impozite celui care îl va trăda pe Tunsu. Haiducul a fost trădat de finul său.
  La podul Grozăveşti îl aştepta potera. Haiducii au fost împuşcaţi. Tunsu şi alţi doi, răniţi, s-au aruncat în apa Dâmboviţei. Pe Tunsu l-au gasit aghiotanţii lui Kiseleff şi l-au dus degrabă la medici. Chinul rănitului a durat până spre dimineaţă. A fost înmormântat la marginea drumului care ducea spre Spitalul Pantelimon, în apropiere de Mărcuţa.
  
  Preda Drugănescu a fost un haiduc vestit în zona Vâlcei. A intrat în rândurile armatei lui Tudor Vladimirescu şi a devenit căpitan de panduri. A făcut parte din cetele de haiduci care au hotărât să lupte la Drăgăşani, dar a murit vitejeşte în luptă.
  
  Pavel Lotru din Bălceşti,poate cel mai eficient haiduc din Oltenia, a fost căutat mai bine de 3 ani de imperiali şi potere dar nu a fost prins.A disparut,dar banii furaţi de el au circulat imediat prin toate târgurile Olteniei. A dat cea mai grea lovitură austriecilor cât au fost în Oltenia. Pavel Lotru era un haiduc care haiducea pe ambele versante ale Carpaţilor, atât în Gorj şi Valcea cât şi prin părţile Sibiului unde avea mai multe ibovnice nemţoaice şi unguroaice, neveste ale oamenilor de vază din Sibiu. Află de la o ibovnică că urmează să sosească în Oltenia, caravana care strângea impozitele şi care venea din Ungaria,Croaţia şi Transilvania. Caravana vena acum în Oltenia să ridice taxele ; erau 20 de caruţe cu pereţi metalici, fiecare trasă de câte opt perechi de cai nemţeşti,ticsite de pungi cu galbeni. Nu a dat singur lovitura, deşi el a fost capul, ceata lui s-a unit cu cetele de haiduci ale lui Radu Ursan şi Neagu Papură. Furtul a fost atat de mare încât a produs un adevarat dezechilibru financiar în Imperiul h Habsburgic dar, în acelaşi timp, a dus la devalorizarea banilor în Oltenia, precum şi la destituirea banului Craiovei apoi la infiinţarea cetelor de panduri sub conducere austriacă.
  
  Marius Pârv din Ploştina, Gorj a fost un haiduc renumit în zona Gorjului şi Mehedinţiului, a fost pandur în luptele cu turcii şi căpitan de panduri în Gorj, a fost printre primii care l-au însoţit pe Tudor Vladimirescu şi a murit tăiat de eterişti, apărându-l pe Tudor până la ultima suflare.
  
  Anghel Panait, zis Anghel Şaptecai sau Anghel de la ocnă, din Vâlcele, Olt.
  Haiduc în pădurea Strehareţ la început, apoi în toată Oltenia şi până în Bucureşti. A fost spaima boierilor şi domniei implicându-se în multe atacuri asupra boierilor. A fost şi cu Iancu Jianu peste Dunăre. S-a făcut cârciumar la Drăgăşani, apoi în Bucureşti, s-a căsătorit cu o femeie bogată, tot cârciumareasă. A murit otrăvit de aceasta, din gelozie, când l-a prins că în drumurile spre fosta cârciumă din Drăgăşani, unde se ducea des să se aprovizioneze cu vin, avea o ibovnică foarte tânără.
  Viaţa sa a stat la baza filmului românesc Haiducii lui Şaptecai (1970), regizat de Dinu Cocea. Rolul principal a fost jucat de Florin Piersic.
  Vezi mai multe din Cinema, movie trailers pe 220.ro
  
  Amza Scorţan a fost un haiduc din zona Doljului, a luptat mai bine de 30 de ani împotriva tuturor: boieri, austrieci, fanarioţi şi turci. A fost ucis de poteră în mlaştina de la Vadul Corbului, unde se ascunsese cu oamenii lui, dar au fost vânduţi de un localnic care îi zărise când se îndreptau spre păpuriş. Potera a dat foc păpurişului şi stufului şi când Amza a încercat să fugă împreuna cu oamenii lui, potera i-a împuşcat pe toţi, apoi au fost puşi în furci la porunca boierului Stanciu.
  
  Toma Alimanu a fost un haiduc din Mehedinţi.
  
  Ionică Lambru -- haiduc din Mehedinţi şi la bătrâneţe pandur, a luptat contra austriecilor, contra turcilor. La bătrâneţe l-a insotit şi pe Tudor Vladimirescu deşi la vârsta lui alţii mergeau sprijiniţi în toiag.
  Dupa moartea lui Tudor Vladimirescu, s-a retras la munte, trăind singur undeva prin Munţii Mehedinţiului.
  
  Mihail Călimanu -- haiduc din Vâlcea, a luptat contra habsburgilor, hărţâindu-i în permanenţă. Se spune ca avea o voce foarte frumoasă.
  A fost împuşcat, în mod ciudat, de ruşi. Nu se ştie în ce împrejurari.
  
  Radu Ursan din Jupâneşti, Gorj, a fost un haiduc român
  A fost cu ceata lui alături de cetele lui Lotru şi Papură la marea lovitură dată austriecilor de la Drăgăşani. Este renumit pentru felul în care îi batjocorea pe soldaţii imperiali. Aceştia erau dezbrăcaţi şi puşi să joace piese de teatru în pielea goala şi cu măşti pe faţă spre hazul mesenilor care se adunau ca la teatru cu mic cu mare ca să vadă comediile. Prizonierii erau puşi să joace poveşti populare. Descrierea este făcută de contele Maxim Von Bindewald care fusese trimis să cerceteze furtul, dar a fost luat prizonier de către mucalitul Ursan, jucând iedul numărul 4. Poveştile erau modificate, erau mai multi lupi şi iezi, pentru că erau mai mulţi prizonieri care trebuiau toţi să joace. Tot el povesteşte că Ursan avea obiceiul să ţina mai multe zile prizonierii care o rupeau pe româneşte, foarte utili la dialogurile din piese. Nu a fost nici el prins de austrieci dar a murit într-o luptă cu turcii, câţiva ani mai târziu, tocmai la Caransebeş, într-o bătălie dată în acele locuri. Aşa a dispărut unicul haiduc "regizor".
  Se bănuieşte că balada populară "Radul Mamii" culeasă de pe meleagurile Gorjului, i-ar fi fost destinată.
  
  Neagu Papură a fost un haiduc despre care nu se ştie decât că ceata lui a participat alături de ceata lui Pavel Lotru la furtul de la Drăgăşani. Apoi a fost urmărit, dar este posibil să fi trecut în Bulgaria pentru un timp. PAPURĂ VODĂ
  
  Iancu Jianu (născut 1787, decedat 14 decembrie 1842) a fost un vestit haiduc din Oltenia. Din descrierile timpului rezultă că era un desăvârşit mânuitor al armelor şi un foarte bun călăreţ. Se zicea că nu are egal în ţară într-o luptă dreaptă deşi nu avea un fizic impresionant, fiind mai degrabă scund şi zvelt. Era însă foarte îndemânatic cu armele, îndrazneţ, energic şi avea un farmec personal deosebit. Era fiul unei familii destul de înstărite de slugeri pe domeniile boierilor din Romanaţi.
  La apogeul puterii, Iancu Jianu conducea în jur de 2.000 - 3.000 de haiduci şi trei tunuri. Acţiuniile sale erau îndreptate nu numai împotriva boierilor, ci aveau şi un puternic caracter naţional (antifanariot, antihabsburgic, dar mai ales antiotoman). A substituit o perioadă puterea domnească în regiune.
  Momentul culminant îl constituie campania dusă de haiduci în 1809 la sud de Dunăre, în urma căreia sînt incendiate Vidinul şi Plevna, fiind ucis şi paşa din Vidin (Pazvan-Oglu), în replică la acţiunile paşalei care atacase Craiova şi mai multe sate din Oltenia. Este, de asemenea, distrusă din temelii raiaua turcească de la Turnu Măgurele pe care turcii n-au mai reuşit s-o reconstruiască niciodată. Iancu Jianu ajunsese să se poarte ca un domn, făcând danii bisericilor, construind clădiri pentru binele obştii în Craiova şi Caracal.
  Este prins printr-un şiretlic pe când mergea neînsoţit, pe străzile Bucureştiului. Este osândit la moarte, fiind însă iertat în urma unei întâmplari cu aer romantic. Potrivit legii pământului, dacă o fată de neam cerea de soţ un osândit, acesta era iertat. Mai multe domniţe de la curte îşi exprimă această dorinţă. Iancu Jianu alege una dintre dânsele şi renunţă treptat în următorii ani la viaţa de haiduc.
  Devine cu timpul un mărunt boier de ţară, cu moşii în Romanaţi şi mai multe case şi conace risipite prin Craiova, Bucureşti, Caracal şi Slatina.
  În 1821 Iancu Jianu la anii maturi îl întâmpină într-un cadru emoţionant pe Tudor Vladimirescu. Cetele de haiduci strânse de Jian făcând joncţiunea la Slatina cu armata lui Tudor, haiducii lui Iancu Jianu intră în rândurile pandurilor.
  Primul steag al României, steagul purtat de Tudor şi realizat de Petrache Poenaru, la intrarea în Bucureşti, steag care este expus la muzeul Cercului Militar Central Bucureşti a fost donat guvernului României de un urmaş al jienilor. După moartea lui Tudor Vladimirescu, steagul a fost dus de un pandur lui Iancu Jianu, care l-a zidit ca pe un odor de mare preţ in pereţii casei unuia dintre fii săi, unde steagul a stat peste o sută de ani.
  S-a stins din cauze naturale, la 55 de ani, departe de tumultul haiduciei. În biserica Adormirea Maicii Domnului, ctitorită de familia Jianu, se află înmormântat vestitul haiduc.
  Haiduc sau boier mărunt, Iancu Jianu rămâne o figură legendară şi romantică într-o perioadă foarte tulbure din Ţara Românească.
  Notă S-au păstrat câteva fragmente din înscrisurile lui Iancu Jianu în care îşi povestea faptele:
• "Legai pe toţi din ocnă, slobozii burduful şi scosei pe toţi haiducii din ocnă şi plecai cu dânşii până la un loc. Un haiduc vestit ce-i zicea Voicu Iabras, strânse şi el o ceata de ai lui, plecând împreună şi trecui Oltul la Slatina"
• "nu avea ce să ne facă. În multe rânduri am bătut pe carserdarul Iamandi Giuvara urât mirositorul. Cum o putea muierea lui să steie cu puturosul de Giuvara cel nespălat cu anii?"
•  
• 
  
  
  
  
  
  
  
  

  
  
  Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimiri - d. 1821, Târgovişte) a fost conducătorul revoluţiei de la 1821.
  S-a născut în satul Vladimiri (Gorj), dintr-o familie de moşneni. A învăţat carte şi limba greacă în casa boierului aromân Ioniţă Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul şi destoinicul băiat administrator de moşie şi care l-a întrebuinţat în afacerile de negoţ, mai ales la exportul de vite.
  Tudor Vladimirescu şi-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerţ pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor - armată cu obligaţii semipermanente - şi participă la războiul ruso-turc din 1806 - 1812, recompensat de oficialităţile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a.
  În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloşani, adică administrator al unui district de munte, funcţie pe care o va deţine până în 1820. În perioada 14 iunie-26 decembrie 1814 a efectuat o călătorie la Viena, în perioada Congresului de Pace de la Viena (1814-1815), pentru a lichida moştenirea soţiei lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ioniţă Glogoveanu), decedată la Viena, şi pentru a-i aduce în ţară fetiţa.
  Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala Imperiului Austriac. Întors în ţară la începutul anului 1815, Tudor a aflat că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care cutreierase judeţele Mehedinţi şi Gorj, distrusese şi gospodăria lui de la Cerneţi şi îi luase toate bucatele.
  Prezent apoi în capitala ţării pentru susţinerea unui proces de moşie în faţa Divanului, Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mişcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuţii cu reprezentanţii Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“.
  A semnat o înţelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice „norodul la arme“, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conţinutul prea revoluţionar al „Proclamaţiei de la Padeş“ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinaţi cu înfrângerea oştirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă nărod cu al căror sânge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul boieresc, îl socoteşti nimic, şi numai pe jefuitori îi numeri patrie... Dar cum nu socotiţi dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigură în permanenţă paşalele de la Dunăre şi Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimişi domni şi ocârmuitori acestui norod“.
  Intrând în Bucureşti în fruntea „adunării poporului“, este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea ţării, fiind numit de popor „Domnul Tudor“. Prezenţa lui Alexandru Ipsilanti la Bucureşti în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acţiunea lui fusese dezavuată, ca şi a românilor de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o situaţie dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, aşa cum promisese iniţial, pentru ca Ţara Românească să nu fie transformată în teatru de război.
  Conducătorii eteriştilor pun la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Goleşti, la 21 mai Tudor a fost ucis de şefii eteriştilor la Târgovişte, în noaptea de 27 spre 28 mai, învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriştilor, fapt pe care istoria nu l-a confirmat niciodată. L-a avut ca duşman pe redutabilul locotenent-colonel Dimitrie Papazoglu, decorat la Paris de Alexandru I^{[necesită citare]} pentru merite deosebite în executarea de hărţi militare.
  Tudor Vladimirescu a avut o sora ai cărei descendenţi trăiesc şi în ziua de azi în Oltenia.
  
  
  Ene Hăţu din Celaru, judeţul Dolj a fost un haiduc, a cărui ceată haiducea prin Romanaţi, poterele evitând să-l urmărească, căci se spune că lega în haţuri oamenii poterelor şi arnăuţii prinşi şi îi supunea la chinuri teribile, de acolo venindu-i şi porecla. Foarte puţini aveau curajul să se apropie de el, ura poteraşii şi arnăuţii mai mult decât pe boieri. Nu se ştiu motivele cruzimii şi nesecatei dorinţe de răzbunare a lui Hăţu împotriva arnăuţilor şi poteraşilor, dar se pare ca ei şi familiile lor şi nu boierii, constituiau ţinta lui principală.
  În 1821, la apelul lui Iancu Jianu, s-a alăturat pandurilor lui Tudor Vladimirescu. Apoi în 1848 intră cu ceata lui de haiduci între revoluţionarii lui Popa Şapcă.
  
  Popa Şapcă din Celei (azi devenit cartier al Corabiei), Olt este unul dintre cele mai simpatice personaje istorice ale regiunii. În acelaşi timp a fost preot, haiduc şi revoluţionar. Cu el se încheie epoca haiducilor şi pandurilor celebri din Oltenia.
  Este unul din organizatorii Marii adunări populare de la Izlaz şi conducătorul cetelor de haiduci.
  Ridică la luptă ţăranii şi devine unul dintre conducătorii armatei revoluţionarilor.
  După înăbuşirea revoluţiei de la 1848 este surghiunit, plecând în exil câţiva ani.
  Revine şi este curator pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, apoi din 1864 devenind (la recomandarea lui Dimitrie Bolintineanu) chiar stareţ al mănăstirii Cozia.
  I se dusese vestea de mucalit şi mare gurmand, se spune ca mânca câte un curcan la masă.
  
  
  
  
  
  

  Gheorghe Magheru

  Vestit haiduc din zona Băileştiului, pandur în armata lui Tudor Vladimirescu, unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, membru în guvernul provizoriu revoluţionar paşoptist, generalul armatei din principat, luptător pentru Unirea Principatelor Române. A fost văr cu Tudor Vladimirescu, prieten apropiat cu Nicolae Bălcescu şi sprijinitor al lui Avram Iancu.
  La o vârstă foarte frageda este obligat, împreună cu familia sa, să ia calea pribegiei când în august 1806, un corp expediţionar turcesc sub comanda lui Bechir aga, nepotul lui Regep-paşa, pradă Oltenia arzând şi satul Bârzeiul de Gilort, însă turcii sunt prinşi şi măcelăriţi de haiduci în apropierea satului Obârşia, printre haiducii care au răzbunat faptele turcilor se aflau tatăl şi fratele său mai mare .
  Devine vestit încă de foarte tanar, la doar 16 ani, când se face remarcat pentru vitejia sa luptând cu ceata de haiduci din care făcea parte împreună cu fratele său, împotriva turcilor. La 14 septembrie 1818, la Băileşti a avut loc o importantă luptă între turci (25.000) care ocupaseră satul şi ruşi (28.000), alături de care luptă şi un detaşament de 1.200 de panduri. În urma bătăliei, turcii au fost izgoniţi. Pentru faptele sale de vitejie din timpul întregului război ruso-turc, Gheorghe Magheru a ajuns căpitan de panduri şi a fost decorat de către ţarul Rusiei cu ordinul Sf. Ana în gradul de cavaler.
  În 1821 se alătură cu ceata lui de panduri, lui Tudor Vladimirescu, încă de la început. După plecarea lui Tudor Vladimirescu împreună cu grosul armatei pandurilor către Craiova, Gheorghe Magheru este lasat la mânăstirea întărită de la Tismana, pentru asigurarea ariergărzii, împreună cu fratele, dar şi cu vărul său, Papa Vladimirescu, nimeni altul decat fratele lui Tudor Vladimirescu. Ei se ţin, împreună cu alti panduri din subordine, de răzbunări împotriva boierilor şi slujbaşilor domneşti. Aflând de faptele lor, Tudor Vladimirescu decide să-i aducă lângă el.
  După moartea lui Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru mai haiduceşte câţiva ani, apoi intră în rândurile armatei, unde urcă vertiginos în grad datorită calităţilor sale.
• 
  
• În completarea articolului CRAIOVA - "UN VEAC DE SINGURĂTATE"
  
  Sursa: WIKIPEDIA