Incomincia la Comedia di Dante Alleghieri di Fiorenza, ne la quale tratta de le pene e punimenti de' vizi e de' meriti e premi de le virtù. Comincia il canto primo de la prima parte nel qual l'auttore fa proemio a tutta l'opera.
Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura,
ché la diritta via era smarrita. 3
Ahi quanto a dir qual era è cosa dura
esta selva selvaggia e aspra e forte
che nel pensier rinova la paura! 6
Tant'è amara che poco è più morte;
ma per trattar del ben ch'i' vi trovai,
dirò de l'altre cose ch'i' v' ho scorte. 9
Io non so ben ridir com'i' v'intrai,
tant'era pien di sonno a quel punto
che la verace via abbandonai. 12
Ma poi ch'i' fui al piè d'un colle giunto,
là dove terminava quella valle
che m'avea di paura il cor compunto, 15
guardai in alto e vidi le sue spalle
vestite già de' raggi del pianeta
che mena dritto altrui per ogne calle. 18
Allor fu la paura un poco queta,
che nel lago del cor m'era durata
la notte ch'i' passai con tanta pieta. 21
E come quei che con lena affannata,
uscito fuor del pelago a la riva,
si volge a l'acqua perigliosa e guata, 24
così l'animo mio, ch'ancor fuggiva,
si volse a retro a rimirar lo passo
che non lasciò già mai persona viva. 27
Poi ch'èi posato un poco il corpo lasso,
ripresi via per la piaggia diserta,
sì che 'l piè fermo sempre era 'l più basso. 30
Ed ecco, quasi al cominciar de l'erta,
una lonza leggera e presta molto,
che di pel macolato era coverta; 33
e non mi si partia dinanzi al volto,
anzi 'mpediva tanto il mio cammino,
ch'i' fui per ritornar più volte vòlto. 36
Temp'era dal principio del mattino,
e 'l sol montava 'n sù con quelle stelle
ch'eran con lui quando l'amor divino 39
mosse di prima quelle cose belle;
sì ch'a bene sperar m'era cagione
di quella fiera a la gaetta pelle 42
l'ora del tempo e la dolce stagione;
ma non sì che paura non mi desse
la vista che m'apparve d'un leone. 45
Questi parea che contra me venisse
con la test'alta e con rabbiosa fame,
sì che parea che l'aere ne tremesse. 48
Ed una lupa, che di tutte brame
sembiava carca ne la sua magrezza,
e molte genti fé già viver grame, 51
questa mi porse tanto di gravezza
con la paura ch'uscia di sua vista,
ch'io perdei la speranza de l'altezza. 54
E qual è quei che volontieri acquista,
e giugne 'l tempo che perder lo face,
che 'n tutti suoi pensier piange e s'attrista; 57
tal mi fece la bestia sanza pace,
che, venendomi 'ncontro, a poco a poco
mi ripigneva là dove 'l sol tace. 60
Mentre ch'i' rovinava in basso loco,
dinanzi a li occhi mi si fu offerto
chi per lungo silenzio parea fioco. 63
Quando vidi costui nel gran diserto,
"Miserere di me", gridai a lui,
"qual che tu sii, od ombra od omo certo!". 66
Rispuosemi: "Non omo, omo già fui,
e li parenti miei furon lombardi,
mantoani per patrïa ambedui. 69
Nacqui sub Iulio, ancor che fosse tardi,
e vissi a Roma sotto 'l buono Augusto
nel tempo de li dèi falsi e bugiardi. 72
Poeta fui, e cantai di quel giusto
figliuol d'Anchise che venne di Troia,
poi che 'l superbo Ilïón fu combusto. 75
Ma tu perché ritorni a tanta noia?
perché non sali il dilettoso monte
ch'è principio e cagion di tutta gioia?". 78
"Or se' tu quel Virgilio e quella fonte
che spandi di parlar sì largo fiume?",
rispuos'io lui con vergognosa fronte. 81
"O de li altri poeti onore e lume,
vagliami 'l lungo studio e 'l grande amore
che m' ha fatto cercar lo tuo volume. 84
Tu se' lo mio maestro e 'l mio autore,
tu se' solo colui da cu' io tolsi
lo bello stilo che m' ha fatto onore. 87
Vedi la bestia per cu' io mi volsi;
aiutami da lei, famoso saggio,
ch'ella mi fa tremar le vene e i polsi". 90
"A te convien tenere altro vïaggio",
rispuose, poi che lagrimar mi vide,
"se vuo' campar d'esto loco selvaggio; 93
ché questa bestia, per la qual tu gride,
non lascia altrui passar per la sua via,
ma tanto lo 'mpedisce che l'uccide; 96
e ha natura sì malvagia e ria,
che mai non empie la bramosa voglia,
e dopo 'l pasto ha più fame che pria. 99
Molti son li animali a cui s'ammoglia,
e più saranno ancora, infin che 'l veltro
verrà, che la farà morir con doglia. 102
Questi non ciberà terra né peltro,
ma sapïenza, amore e virtute,
e sua nazion sarà tra feltro e feltro. 105
Di quella umile Italia fia salute
per cui morì la vergine Cammilla,
Eurialo e Turno e Niso di ferute. 108
Questi la caccerà per ogne villa,
fin che l'avrà rimessa ne lo 'nferno,
là onde 'nvidia prima dipartilla. 111
Ond'io per lo tuo me' penso e discerno
che tu mi segui, e io sarò tua guida,
e trarrotti di qui per loco etterno; 114
ove udirai le disperate strida,
vedrai li antichi spiriti dolenti,
ch'a la seconda morte ciascun grida; 117
e vederai color che son contenti
nel foco, perché speran di venire
quando che sia a le beate genti. 120
A le quai poi se tu vorrai salire,
anima fia a ciò più di me degna:
con lei ti lascerò nel mio partire; 123
ché quello imperador che là sù regna,
perch'i' fu' ribellante a la sua legge,
non vuol che 'n sua città per me si vegna. 126
In tutte parti impera e quivi regge;
quivi è la sua città e l'alto seggio:
oh felice colui cu' ivi elegge!". 129
E io a lui: "Poeta, io ti richeggio
per quello Dio che tu non conoscesti,
acciò ch'io fugga questo male e peggio, 132
che tu mi meni là dov'or dicesti,
sì ch'io veggia la porta di san Pietro
e color cui tu fai cotanto mesti". 135
Allor si mosse, e io li tenni dietro.
INFERNUL 1 – în traducerea lui Savin BADEA
INFERNUL – CÎNTUL 1
RĂTĂCIREA (Dante şi Virgiliu)
- Pădurea păcatelor (puzderia păcatelor omeneşti). (v. 1-12);
- Muntele vrăjit (colina desfătării, a virtuţii). (v. 13-30);
- Cele trei fiare (Pantera - desfrîul, Leul – mîndria, trufia, Lupoaica – lăcomia, avariţia). (v. 31-60);
- Virgiliu, marele poet. (v. 61-99);
- Profeţia despre Ogar.(100-111);
- Calea salvării (a mîntuirii) (v. 112-136).
1
La mijlocul duratei vieţii noastre,
Printr-o pădure neagră, de coşmar,
Pierdusem drumul drept spre culmi albastre. 3
2
Ah! n-am să spun ce negură de-amar
Era acea stufoasă vale-adîncă;
Şi-n amintire groaza mă ia iar! 6
3
De-amară ce-i, doar moartea mai e încă;
Dar pînă să arăt ce bun sfîrşit,
Voi povesti ce m-au ţinut pe-o stîncă. 9
4
Nu pot să spun de cînd am fost pornit,
Dar m-am simţit învins de-un somn de moarte,
Cînd drumu-adevărat l-am rătăcit. 12
5
Iar cînd ajuns-am la un pisc, departe,
Acolo unde codrul brusc sfîrşea,
Ce inima de groază o împarte, 15
6
Privii în sus: costişa strălucea –
Granitul dur în razele de soare –
Ce mînă drept pe-oricare fiinţă rea. 18
7
Atunci un pic fu groaza şi mai mare,
Ca în adîncul inimii-un cuţit,
Întreaga noapte chinuind-o tare. 21
8
Şi ca-nnecatul ce-i din val ieşit,
Cu răsuflarea-nceată, grea şi-adîncă,
Priveşte trist la apa rea, uimit; 24
9
Aşa şi sufletu-mi, fugar – vai! – încă,
Se-ntoarse să mai vadă-acel ponor,
Ce orice vietate o mănîncă. 27
10
Truditu-mi corp n-avea răgaz, ci zor:
Căci îmi reluai prin negura pustie
Urcarea-nceată c-un mai ferm picior, 30
11
Şi, iat’,-abia de urc spre pisc: zglobie,
O sprintenă panteră, iute-şiş,
Ce-avea o blană-mpestriţată, vie, 33
12
Mi se-aţinu în cale – stei pieptiş –
Ca piedică grozavă şi semeaţă,
Încît mă-mpinse înapoi morţiş. 36
13
Era devreme, dis-de-dimineaţă,
Şi soarele urca cu-aceiaşi stea
Cînd Cel Înalt, cu Dragostea-I măreţă, 39
14
Mişcă întîiaşi dată tot ce sta;
Aşa că am sperat la bine iară,
La pielea-mpestriţată-n taşca mea. 42
15
E ora matinală şi vremea-i primăvară,
Dar nu-i de-ajuns de-a mă scuti-ntr-alt rînd,
Că iar văzui ceva: cumplită fiară, 45
16
Un leu pornit în contra mea, urlînd,
Cu capul sus, de foamea rea săgeată,
De-aud văzduhu-n jurul lui vibrînd. 48
17
Şi o lupoaică, slabă-ţîr, dar toată
De pofte plină, cu nesaţ şi-acum,
Ce multe neamuri le-a tocat turbată; 51
18
Şi-aceasta-mi puse stavilă în drum.
Încît de groază, la a ei vedere,
Speranţa mea spre culmi se duse fum. 54
19
Şi cum e omul, vesel la avere,
Ajuns cu vremea să mai piarză-un dram
Se plînge-n hohot, urlă de durere, 57
20
Aşa cu fiara: pacea ei n-o am;
Şi tot venind asupră-mi oţelită,
Mă-mpinse-n hăul unde-i Soare neam! 60
21
Pe cînd era să cad, ca prăvălită
O stîncă în prăpastie, de-odat’ –
Apare-un ins cam mut – o, stea iubită! - 63
22
Cînd l-am văzut pe-acela, l-am strigat:
„ – Ai milă şi de mine prin pustie,
Oricare-ai fi: om blînd ori drac bălţat!” 66
23
Răspunsu-mi-a: „ – Am fost; nu-s fiinţă vie;
Părinţii mei au fost lombarzi sadea,
Şi-s mantovani, prin patrie, se ştie. 69
24
Sub Iuliu mă născui, tîrziu, şi-aşa
Văzui sub August bunul Roma ce e,
Cu zeii falşi şi mincinoşi din ea. 72
25
Poet, cîntai la Troia-n epopee
Pe-al lui Anchise fiu, flăcău viteaz,
Cînd mîndrul Ilion fu-ajuns scînteie. 75
26
Dar tu, ce chin te-ntoarce la necaz?
Nu vrei să urci pe-ncîntătorul munte,
În care fericirea-i în extaz?” 78
27
„ – Ori eşti Virgil, fîntîna din răspînt’e,
Ce răspîndeşte-nţelepciunea-n verb?” –
Îi răspunsei cu prea-smerită frunte – 81
28
„Stea tuturor poeţilor în herb!
Sî-mi folosească rîvna şi ardoarea
Cu care te-am citit! Ce tom superb! 84
29
Tu eşti al meu maestru drag şi floarea
Din care-am luat nectar miraculos,
Frumosul stil ce mi-a adus onoarea… 87
30
Vezi fiara pentru care merg fricos?:
Ajută-mă să scap de ea,-nţelepte,
Căci groaza ei m-a-nfiorat la os!...” 90
31
„ – Ţi se cuvine altă cale, drept e!” –
Răspunse el şi lacrima mi-am şters –
„De vrei să scapi de-aşa scălîmbe trepte; 93
32
Căci fiara asta ce te-a-ntors din mers,
Nu lasă omul pe cărarea-aleasă,
Ci-i stă zăgaz, pîn’ ce-l omoară-adesea. 96
33
Din fire-i foarte rea şi nemiloasă,
Mănîncă tot şi c-un hulpav nesaţ,
Iar după ce-a mîncat, tot păcătoasă!: 99
34
Cu multe bestii s-a-nhăitat la maţ;
Şi încă vor mai fi, pîn’ ce Dulăul,
Ce va veni, o va băga în laţ. 102
35
El nu înghite tot, nici bani, nici răul;
Ci-nţelepciunea, dragostea le vrea…
La Feltro,-n Feltro s-a născut flăcăul. 105
36
Printr-însul mîntuită fi-va ea,
Italia, cu Niso, tot duiumul,
Eurial şi Turn’, Cammilla mea… 108
37
Iar fiara alungată de Capcînul
Se va sfîrşi închisă în Infern,
De unde Pizma-i dete drumul. 111
38
Eu pentru tine cuget şi discern
Să mă urmezi ca să te duc departe,
Din codru-acesta printr-un loc etern. 114
39
Unde-ai s-auzi pe disperaţii foarte,
Antice duhuri chinuite, seci,
Ce-şi cheamă fiecare-a doua moarte. 117
40
Şi altele, mai mulţumite deci,
Arzînd în flăcări, dar sperînd să zboare
În Rai, la cete fericite-n veci. 120
41
La care-apoi, de vrei să urci, se pare,
Te va conduce-o Zînă, fulg de nea,
Cu care te-oi lăsa l-a mea plecare; 123
42
Căci Împăratul Sfînt e-n contra mea,
Pentru că fui rebel la Sfînta-I Lege,
Nu vrea să te-nsoţesc la El, nu vrea!... 126
43
El peste tot ne porunceşte Rege,
Cetatea Lui e-acolo – Jilţ Divin! –
Ferice-acei pe care şi-I alege!” 129
44
Dar zic şi eu: „ – Poete, mă închin,
La Cel de Sus, Cel care toate ştie;
Mă scapă de-acest rău şi-alt rău şi chin. 132
45
Şi du-mă-acolo pe-unde-ar fi să-mi fie:
Şi-n Poarta lui Sîn-Petrea şi-n Infern:
Să-i văd pe-ndureraţi cum ard făclie.” 135
46
Şi-n urma lui, înfiorat, m-aştern. 136
Savin BADEA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu