vineri, 30 aprilie 2010

DANTE ALIGHIERI - PURGATORIUL XI - Răzvan CODRESCU

DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI

IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU

PURGATORIUL

Cintul XI

Cintul incepe cu rugaciunea cetei ispasitoare, dupa modelul evanghelic al Rugaciunii Domnesti (Pater noster), din care sint pastrate principalele cereri si chiar expresii intregi. Detaliul cel mai emotionant, pe care Dante il exploateaza cu finete (cf. vv. 31-36), este acela ca mortii se roaga si pentru cei vii (de ale caror rugaciuni au la rindul lor atita nevoie). Cintul se constituie astfel intr-un imn vizionar al comuniunii prin rugaciune intre cei vii si cei adormiti, intre Biserica vazuta si Biserica nevazuta. Apoi, dintre trufasii ce poarta poveri dupa masura pacatului fiecaruia, Dante sta de vorba cu duhurile contelui Omberto Aldobrandesco si miniaturistului Oderisi da Gubbia (care-l si recunoaste si-i tine o lunga tirada despre desertaciunea faimei lumesti, apoi ii spune povestea lui Provezan Salvani, iar in cele din urma ii profeteste laconic exilul). Cei doi poeti merg mai departe pe drumul aratat de duhuri.

1 „O, Tatal nostru care-n ceruri stai,

nu ingradit, ci din iubirea mare

ce de faptura ta dintii o ai,

4 puterea si-al tau nume fiecare

slaveasca-le, cum drept e-a multumi

suflarii tale-n veci mingiitoare.

7 Si pacea sfintei tale-mparatii

ne vie-n dar, caci singuri n-avem spor

s-o dobindim, oricit ne-am stradui.

10 Cum ti-aduc jertfa tie voia lor

cerestii ingeri si Osana-ti cinta,

la fel sa faca omul muritor.

13 Si da-ne azi a zilei mana sfinta,

caci fara ea-n aceasta grea pustie

da indarat cel care-n mers se-avinta.

16 Si cum si-n noi iertarea se imbie

spre cel gresit, la fel ne da iertare

si nu cata de-avem vreo vrednicie.

19 Virtutea noastra, nu-ndestul de tare,

nu o lasa sa cada in ispita,

ci da-ne de vrajmasul vechi scapare.

22 Ruga din urma, Doamne, e rostita

nu pentru noi, caci nu ni-e de folos,

ci pentru cei din lumea parasita”.

25 Si lor si noua mersul lesnicios

rugindu-se a ne fi, trageau trudite

acele umbre, ca-ntr-un vis hidos,

28 poveri dupa masura rinduite

si-ocol acelei prime brine dind,

spalau pacate-n lume-agonisite.

31 Si daca pentru noi se roaga blind

aceia-acolo, ce-ar putea aci

sa faca pentru ei piosul gind?

34 Se cade deci si noi a-i sprijini

sa-si spele vina si usori sa zboare

spre crugul instelatei vesnicii.

37 „Cea din inalt dreptate si-ndurare

curind usoare aripi sa va dea,

spre-a va-nalta pe cit rivniti de tare.

40 De-o scara a da pe unde am putea

mai iute, iar mai multe daca sint,

care-i mai lina, s-o urmam pe ea?

43 Purtind acesta-al lui Adam vesmint,

povara carnii-l face ca sa fie

mai greu la pas decit s-ar vrea-n avint”.

46 Raspunsul dat acelui care mie

mi-era pe-acolo-ndrumator nu stiu

de la ce duh s-a intimplat sa vie,

49 dar fu: „De-a lungul malului pustiu

prin dreapta ne urmati si veti gasi

drum potrivit si pentru omul viu.

52 De nu m-ar tine piatra ce-mi smeri

grumazul prea trufas si ma sileste

numai in jos intruna a privi,

55 pe-acesta, care-i viu si nu graieste,

l-as masura, sa vad de-l stiu anume

si cita mila cazna mea-i trezeste.

58 Latin, din domn toscan venii pe lume:

Guglielmo Aldobrandesco mi-a fost tata;

nu stiu de-ati auzit de al lui nume.

61 Cu neamul vechi si gloria-adunata

de-ai mei strabuni atita m-am trufit

incit, uitind de maica lumii data,

64 pe toti dispretuindu-i, mi-a venit

si moartea, cum sienezii stiu prea bine,

si-n Campagnatic – si-ultimul pirlit.

67 Omberto sint, si nu numai pe mine

trufia ma pierdu, ci toti ai mei

ajunsera prin ea niste ruine.

70 Deci este drept sa stau aici sub stei,

spre-a dobindi cu Domnul impacare,

mort savirsind ce viu nu ajunsei”.

73 Imi aplecasem fruntea-n ascultare;

si altul decit cel ce-abia tacuse

se opinti sub piatra din spinare,

76 ma cunoscu vazindu-ma si-mi spuse

catind cu greu in sus chiar cine mi-s,

desi din sale si-al meu trup se-aduse.

79 „Nu esti tu oare Oderisi”, am zis,

„a Gubbiei faima si-a acelei arte

numita-nluminare la Paris?”.

82 „Frate”, grai, „culori mai vii imparte

bolognezul Franco din penel:

e faima-ntreaga-a lui si-a mea e-n parte.

85 Pe cind traiam eu n-as fi fost cu el

asa curtenitor, caci ma ardea

trufasu-ntiietatii mele zel.

88 E data-aici trufiei plata grea;

si n-as fi-ajuns aici fara cainta

pe cind pacate mai puteam avea.

91 E fala goala-a omului putinta!

Putin in virf ce-i verde dainuieste,

si-abia mai mult in vremi de suferinta!

94 Cimabue crezu cindva orbeste

ca-i in pictura ne-ntrecut, si iata,

Giotto-acum in faima-l copleseste.

97 La fel, a limbii glorie e luata

de la un Guido de cel’lalt, si poate

se si nascu cel ce din cuib sa-i scoata.

100 A lumii vilva-i ca un vint ce bate

cind dintr-o parte, cind dintr-alta, si

i-s dupa loc si numele schimbate.

103 Mai mare oare faima ta va fi

murind batrin decit de-ai fi murit

la virsta lui pappo si-a lui dindi,

106 cind veacuri trec?Rastimp ce socotit

cu vesnicia, nici cit clipa nu-i

pe linga-ntregul crugului rotit.

109 De cel ce-abia-si tiraste piatra lui

in fata mea, Toscana vuia toata;

si-azi e doar zvon chiar si-n Siena, cui

112 stapin i-a fost cind fu ingenuncheata

furia Florentei, cea cindva semeata

pe cit ajunse astazi de spurcata.

115 E faima voastra ca acea verdeata

ce-azi e si miine nu-i, caci o paleste

chiar cel ce-i dase din paminturi viata”.

118 Iar eu: „Cuvintu-ti inima-mi smereste

si-usuca-n mine-o buba ce mustise;

dar cine-i cel ce spui – ma lamureste”.

121 „E Provenzan Salvani”, acela-mi zise,

„si-ajunse-aici pentru c-odinioara

doar pentru el Siena o rivnise.

124 Asa-si tot poarta greua lui povara

de cind muri: acesta-i pretul care

platit e-aci de citi se ingimfara”.

127 Si eu: „De cel ce-abia atunci cind moare

se pocaieste de-ale lui pacate

nu vine-aici, ci sta in asteptare,

130 de nu-l ajuta rugi inflacarate,

atit cit fu lungimea vietii sale –

acesta cum putu in sus razbate?”.

133 „In piata mare-a Sienei lui natale,

pe cind in culmea faimei se afla,

de bunavoie a gasit cu cale,

136 lasind rusinea, la cersit a sta,

pe un amic de Carol pus in fiare

catind, cu dintii strinsi, a-l ajuta.

139 Nu spun mai mult – si stiu c-obscur iti pare:

prea mult n-o trece si ai tai te-or face

sa intelegi cuvintul meu in stare.

142 Aceasta fapta il aduse-ncoace”.

(In numarul viitor: Cintul XII)