Ion ANTONIE - VOTATI CÎRLIGU'! (Cap. 2)

Capitolul 2



Aflaţi de-o parte şi de alta a mesei de consiliu, Aţipitu şi Ciornei refăceau, pentru a zecea oară, listele de candidaţi, înşirate pe masă în ordinea alfabetică a judeţelor. Se strecuraseră în biroul spaţios de la etaj pe scara de serviciu, pentru a nu fi asaltaţi de mulţimea de nechemaţi care umplea scara principală.
- Rămânem descoperiţi la Braşov, constată Preşedintele, ridicându-şi ochelarii pe cocoaşa nasului.
- La Braşov îl punem pe Florea, propuse Vicepreşedintele aşezând fila pe care scria Vasile Florea peste fila aflată în bătaia ochelarilor prezidenţiali.
Preşedintele se scărpină preocupat în ureche :
- Florea era la Cluj.
Ciornei mută o filă din stânga în dreapta :
- La Cluj o punem pe Veranda.
- Nu. Veranda rămâne la Bucureşti, mută Aţipitu fila la locul anterior.
- Tot nu se alege! Ce mi-e locu' patru la Bucureşti, ce mi-e locu' unu la Cluj!
- S-o punem pe trei! propuse Aţipitu înfundâdu-şi mâinile în buzunare.
- Pe trei e Arpagic.
- Trece-l pe patru.
- Dacă-l trec pe patru, adio bani de campanie.
Fără să scoată mâinle din buzunare, Aţipitu se aplecă să citească alt judeţ :
- Pune-l la Giurgiu.
Ciornei se aplecă să citească şi el :
- La Giurgiu e Ionescu, constată cam fără chef.
- Ce caută Ionescu pe listele noastre?
- Ionescu Dor Mărunt, şefule!
- Care Dor Mărunt?
- Profesorul. Cel cu tribunalul revoluţiei, cu gloanţele barbare…
- Trece-l la Covasna, stabili Preşedintele şi se îndreaptă agale spre fotoliu.
Ciornei porni de-a lungul mesei mutând filele una în locul alteia :
- Veranda la Bucureşti… Arpagic la Giurgiu… Ionescu la Covasna.
Rămase cu o filă în mână :
– Ce fac cu Leibovici?
- Unde era ? se interesă Aţipitu aşezându-se în fotoliu. Deasupra capului lui, într-o ramă austeră, se lăfăia semnul electoral al partidului. Un cârlig de pescuit, negru şi mare ca o ancoră, pus pe fond roz.
- Leibovici? La Covasna, răspunse Vicepreşedintele.
Aţipitu scoase din buzunarul de la piept un trabuc pe care îl mirosi cu vădită placere :
- Lasă-l acolo.
- Doi candidaţi la Covasna? se impacientă Ciornei.
- Da’ unde să-i pun? se enervă Aţipitu.
- Leibovici e evreu. Nu scoate nici un vot de la unguri, prooroci Ciornei.
- Se descurcă el.
Şefa de cabinet a Preşedintelui bătu timid în uşă şi se strecură înauntru :
- Domnul Sucitu, şopti ea cu spatele rezemat de uşă.
- Ce e cu el? întrebă Aţipitu băgând trabucul la loc, în buzunar.
- Întreabă dacă-l puteţi primi.
- Spune-i că nu sunt aici.
Şefa de cabinet se înclină şi ieşi.
- Unde l-am pus pe Sucitu? se enervă Aţipitu.
Ciornei urmări cu degetul, mergând pe lângă masă :
- La Suceava.
- Trece-l la Constanţa.
Ciornei porni cu fila în mână de-a lungul mesei. Se opri :
- Şi cu Braşoveanu ce facem?
Aţipitu îşi aranja hârtiile pe birou :
- Braşoveanu pe primul loc şi Sucitu pe doi.
- Pe primul loc sunt eu! se revoltă Ciornei.
- La Constanţa? se prefăcu mirat Preşedintele.
- Da. La Constanţa!
Ridicat în picioare, cu ambele palme rezemate pe birou, roşu de enervare, Aţipitu dădu verdictul :
- Nu, dragul meu! Dumneata rămâi la Iaşi. Acolo e locul dumitale. La Iaşi, între moldoveni.
- Nicagda! strigă Ciornei, fără să mai ţină seama că nechemaţii de afară ar putea auzi. Buharest ili Constanţa!
- Gura! Ce Buharest? Nici un Buharest! Ori înveţi româneşte, ori candidezi la Cernobâl!
Probabil din cauza strigătelor, steagul roz al partidului se prăbuşi din suport la auzul cuvântului Cernobâl.
- Pa…pacemu? se bâlbâi Ciornei.
Aplecat să ridice steagul, Aţipitu răspunse în zeflemea :
- Patamu şto te ia lumea cu pietre când te-o auzi : « Daraghie tavarişci »!
- Ştii faxul ăla pe care voiai să-l trimiţi la ambasada sovietică? întrebă Ciornei ameninţător.
- Ce-i cu el? se întoarse Aţipitu iritat.
- E la mine.
Câteva secunde cei doi se priviră în ochi cu un interes nedisimulat. Preşedintele apucă ziarul de pe birou şi îl făcu ferfeniţă.
- Rămâi la Constanţa, gemu lăsându-se moale în fotoliu.
- Şi Sucitu? întrebă Ciornei calm.
Preşedintele dădu din mână a lehamite şi aruncă ziarul în coş :
– La Oradea.
Ciornei dădu ocol mesei cu hârtia în mână repetând ca pentru a nu uita :
- Oradea, Oradea, Oradea...Unde este Oradea ?
- Lângă Arad, bombăni Aţipitu căzut în patima ruptului. Mâinile lui continuau să rupă documente de pe birou.
Ciornei se duse la capătul mesei. Căută.
- Nu e!
- Caută acolo, că este, îl asigură Aţipitu apatic, aruncand hârtiile rupte în coş.
Enervat, Ciornei răscolea hârtiile. Unele cădeau pe jos. Bătu cu palma în fiecare pagină, ţipând:
- Alba! Arad! Argeş! Bacău! Bihor! Buzău!...
- Ai văzut? Îl opri Aţipitu.
- Buzăul e Buzău şi Oradea e Oradea! îl contrazise Ciornei.
- Buzăul e Buzău şi Oradea e Bihor!
Şefa de cabinet intră din nou şi propti uşa cu spatele:
- Domnul Sucitu insistă să-l primiţi…
- Nu i-ai spus că nu sunt aici?
- A auzit cum ţipaţi…
Uşa o izbi în spate şi Sucitu năvăli cu braţele deschise spre Aţipitu:
- Măi, Ţipi, de când mă ţii tu la uşă?
Din antecameră se auziră vociferări :
- Stai la rând!
- Ce nesimţit!
- Ruşine!
- Stăm ca proştii!
Delicata şefă de cabinet se strădui să închidă uşa. Câteva secunde chiar reuşi să ţină clanţa ridicată, dar mulţimea de candidaţi se dovedi mai puternică. Cele două canaturi zburară în lături şi toţi candidaţii, care îşi pierduseră răbdarea, năvăliră, îmbrâncindu-se. Aţipitu avansă către uşă, dar Ciornei îl apucă de braţ şi-l opri. Sucitu rămăsese cu mâinile întinse spre Aţipitu şi cu capul întors spre uşă. Unul cu bască îl apucă de haină şi strigă :
- Ieşi afară! Eu am fost primu’!
Grupul de candidaţi se organiză strângând rândurile, după devălmăşia iniţială. Cum era de aşteptat, în mijlocul rebelilor se afla Despina, fâlfâind poşeta pe deasupra capului şi dând tactul corului care repeta îndârjit :
- Afară! Afară! Afară!
- Smirrr-na! urlă Ciornei. Drepţi!
Candidaţii împietriră.
- Ţi-am dat Bihorul. Ce mai vrei? Îl dojeni Aţipitu pe Sucitu, de parcă i l-ar fi dat de la el.
– Bihoru’ era al meu! anunţă unul dintre candidaţi ridicând pălăria ca să se vadă de unde vorbeşte.
- Eu vreau Alba! flutură un altul pălăria de paie.
- Gorju’, mâncaţi-aş! se milogi al treilea ridicând săpăliga cu care venise de la cimitir.
Aţipitu rămăsese cu gura căscată. Despina îşi făcu loc cu coatele printre petenţi, ieşind ca păduchele în frunte :
- Şi femeile? Tot la cratiţă? ţipă isteric, înfigând mâinile în şolduri. N-au şi ele drept să candideze?
- Dumitale ţi-am dat Prahova, o anunţă Aţipitu, peste umărul lui Sucitu.
- Prahova s-o iei tu!
Acel « tu » sună ca şi când ar fi scuipat. Sucitu se întoarse cu braţele deschise s-o reţină.
- Lasă-mă să-i scot ochii! dădu ea din mâini peste braţele lui Sucitu.
Grupul de candidaţi o depăşi, în vreme ce Aţipitu se retrăgea spre fotoliu.
- Bacău! Alba! Olt! Vrancea! se milogeau pe toate vocile.
- Londra! strigă cel cu bască.
Toţi se întoarseră intrigaţi spre el.
- M-am zăpăcit, se scuză şi, umflându-şi plămânii răcni: Bihor!
- Bihoru’ e al meu! îl corectă contracandidatul, pleznindu-l cu pălăria peste faţă.
- Atunci, Ialomiţa! Ialomiţa! se apără candidatul indecis.
Aţipitu reuşise să treaca dincolo de masa de consiliu şi privea stupefiat cum unul dintre ei luase o filă de pe masă şi o plimba de-a lungul mesei să o pună la alt judeţ. Grosul mulţimii ocolise biroul şi avansa vociferând :
- Bacău! Teleorman! Bucureşti!
La auzul cuvântului magic, toţi reluară în cor :
- Bu-cu-reşti! Bu-cu-reşti! Bu-cu-reşti!
Ciornei se întoarcea pe loc pentru a urmări retragerea lui Aţipitu, care se grăbea, mergând cu spatele, către uşă. Candidaţii îl urmară pe scări, continuând să scandeze :
- Bu-cu-reşti, Bu-cu-cu-re, Bucu-Bucu- cureşti, eşti eşti…
Îngândurat, Ciornei merse de închise ambele canaturi ale uşii şi se apucă să adune listele împrăştiate pe jos, ţinându-se de şale.
O bătaie în uşă îl facu să se îndrepte. O babă, uscată, cu colţul broboadei trecut peste gură, se opri în prag, rezemată în baston, şi întrebă cu respect :
- Maică, unde se pune ştampila?
- La registratură, mamă. Jos, la intrare.
- Bine, maică! Mă duc la registratură.
Se întoarse încet, bâţâindu-se pe picioarele descărnate şi ieşi, trăgând uşa după ea.

*
În îmbrânceala de pe scări, Sucitu observase ziaristul care se încăpăţâna să urce în vreme ce hoarda cobora. Era Geambaşu; desemnat de redacţia ziarului “Tradiţia” să scrie pagina politică. Acum se afla cu el faţă în faţă, în biroul lui Bosancu, pregătit să-i acorde un interviu. Pentru treaba asta scosese din portofel 10 dolari pe care Geambaşu îi subtilizase cu dexteritate.
Geambaşu schimbă bateriile în reportofonul care aparţinuse redacţiei sportive, pe vremea când nu avea uşiţa lipită cu scoci. Peste difuzorul reportofonului, fostul proprietar lipise un acţibild cu ursuleţul Panda.
- Unu, doi, trei, patru. Ala bala portocala, rosti ziaristul în microfon, să vadă dacă merge înregistrarea. Fără să acorde măcar o privire intervievatului, începu să turuie urmărind, prin ferestruica zgâriată, dacă se învârte caseta :
- Domnule vicepreşedinte, v-aş ruga să detaliaţi, în câteva cuvinte, liniile directoare ale doctrinei şi politicii Partidului Aşteptării Române, în ceea ce priveşte aspectele interne şi externe ale protecţiei sociale şi reflectarea acestora în conţinutul de fond al campaniei electorale, pe care urmează să o desfăşuraţi, în vederea alegerilor generale şi totale.
Sucitu se întinse spre reportofon :
- Problema protecţiei se află în centrul sferei noastre de preocupări. Nu numai protecţia socială, ci protecţia în ansamblu. Experienţa post-revoluţionară a arătat că şi industria are nevoie de protecţie… ăăă… şi agricultura, ca să nu mai vorbim de mediu, de leu, de cultură şi de… ăăă… culturi, în general…
Enumerarea domeniilor văduvite de protecţie fu întreruptă de telefonul care începu să sune. Sucitu ridică receptorul şi îl puse înapoi în furcă.
Geambaşu îşi duse reportofonul la gură şi adresă a doua întrebare :
- Şi cum se reflectă această generoasă sferă de preocupări în campania electorală ?
- În campanie, desfăşurăm acţiuni… începu Sucitu trăgînd de reportofon, dar ziaristul îl ţinu bine, continuând să citească de pe fila de caiet pe care o avea în faţă:
- Aveţi în vedere anumite acţiuni destinate să atragă atenţia electoratului asupra formaţiunii politice din care faceţi parte? Sau vă bizuiţi pe probabilitatea balistică a ştampilei aruncate aleatoriu peste buletinele de vot ?
- În campanie, desfăşurăm acţiuni specifice, nespecifice şi sporadice pentru drenarea unei cât mai mari părţi din bazinul electoral de alegători. Mai cu seamă, ne adresăm tinerilor şi adulţilor … ăăă… bărbaţi, bătrâni, femei, adulţi… ăăă…copii, tineret, bătrâni, bărbaţi, femei, tineret, tineret … ăăă… pentru că, domnule Geambaş, toţi au nevoie de protecţie.
- Geambaşu. Adrian M. Geambaşu, îl corectă ziaristul cu aplomb.
- M. Geambaşu. Au nevoie de protecţie.
- Unde e domnu’ Ciornei? întrebă Sârbu, băgând capul pe uşă.
- Absolut toţi. De la miner până la… ăăă… opincă! se zăpăci Sucitu.
- Domnu’ Ciornei! insistă Sârbu.
- Nu ştiu, domnule! Nu vezi că dau un interviu? se răsti Vicepreşedintele, acoperind reportofonul cu palma.
- Pardon! şuieră bodyguardul trântind uşa.
- Domnule Geambaş, eu pe ăsta îl dau afară!
Telefonul sună din nou şi Sucitu îl ridică şi îl puse înapoi în furcă. Rămase deconcentrat.
- Domule Sucit, aţi rămas la opincă.
- Ce opincă?
- Protecţia opincii.
- Să fie limpede! reluă înviorat.Vrem să intrăm în America, în Europa, în Africa şi în …ăăă…în Parlament. Pentru asta ne trebuiesc trei lucruri: bani.
- Deci, partidul dumneavoastră poate acorda protecţie tuturor, cu condiţia să intre, mai întâi, în Parlament, simplifică ziaristul.
- Înţeleg că n-aţi înţeles nimic! se ridică Sucitu. Numai dacă preluăm guvernarea, putem acorda protecţie. Şi asta doar dacă se stabilizează dolarul.
- Ar fi prima stabilizare la americani, se îndoi Geambaşu.
- În raport cu leul, domnule Geambaş! ridică Sucitu degetul arătător spre tavan.
- Geambaşu!
- M. Geambaşu. Că, de nu, adio şi-un praz verde! Eu nu pot să-mi asum răspunderea, dădu el categoric din mîini. De fapt, nimeni nu-şi asumă răspunderea… Să trăiţi, domnu’ Ciornei!
Ciornei intrase urmat de Sârbu :
- De ce-mi închizi telefonu? se răsti Ciornei.
- Dădeam un interviu... se scuză Sucitu.
- Mergi să-l dai la dumneata în birou!
Se învârtea ca un leu în cuşcă. După ce uşa se închise în urma celor doi, se apropie de Sârbu :
- Ei?
- Nimic, se justifică Sârbu, desfăcând braţele.
- N-aţi găsit-o?! explodă Ciornei. Atât de proşti sunteţi încât n-aţi găsit o dischetă într-o garsonieră?
Geambaşu intră zorit şi luă de pe masă pagina de caiet cu întrebările.
Sârbu desfăcu şi mai tare braţele, imitând un avion cu reacţie :
- Domnu’ Ciornei, am căutat peste tot. Nu e! O ţine în altă parte.
- Aţi verificat parchetul? întrebă bănuid că nu le-a dat prin cap.
- N-are parchet. Am jupuit linoleumu’, am împuns salteaua cu andrele, am scuturat rufăria, am ciocănit pereţii, am răsturnat gunoiu’, am…
- În cărţi v-aţi uitat?
- N-are decât mersu’ trenurilor de acu’ 5 ani.
- În cutia poştală! speră Vicepreşedintele.
- M-ar mira. N-are uşiţă.
- Nu sunteţi buni de nimic! ţipă Ciornei. Am avut încredere că faceţi şi voi o treabă! O-of!
Ieşi trântind uşa care dădea spre scară.
- Ce-a zis? întrebă Turcu, băgând capul pe uşa dinspre hol.
- N-ai auzit? A zis o-of !
- Te-a certat tare? se interesă lăsând uşa deschisă în urma lui.
Sârbu nu-i răspunse. Arată doar cu degetul spre uşa prin care intrase un căpitan de poliţie urmat de Mărin.
- Ăştia sânt, îi indică Mărin pe amândoi cu două degete răşchirate.
- După ce-i cunoşti? îşi dădu căpitanul cascheta pe ceafă.
- Dupe amprente, zise Mărin arătându-şi degetul. Ăla slabu are o cicatrice pe deget.
Se căută prin buzunare şi scoase o hârtie mototolită :
- Verifică şi dumneata! În hârtia asta ţineam salamu’ pe care l-a înfulecat câinele partidului.
Căpitanul scoase din veston o mănuşă albă de lână şi şi-o trase pe mâna dreaptă. Apucă hârtia unsuroasă de un colţ şi privi prin ea spre fereastră.
- Mda, sunt ceva amprente.
- Ce-i asta? întrebă Bosancu rămas în prag.
- Ia, nimic! explică Mărin foarte degajat, legănându-şi creasta. Poliţia arestează doi spărgători.
Bosancu se repezi la telefon:
- Domnu Ciornei! Poliţia îi arestează pe Turcu şi pe Sârbu!... Da, Mărin! Suntem în aer pân’ la gât! Alo! Alo...
Căpitanul scosese un pix şi îi arăta lui Mărin urme de amprente pe hârtia unsuroasă:
- Aici... Dincoace o urmă clară de arătător.
- Asta e de la degetul meu, se bucură Mărin.
- Trebuie să fie o greşeală, insinuă Ciornei de cum intră.
- Greşala e că mi-au umplut casa de amprente! se întoarse Mărin către el. Hă, hă, hă.
Ciornei se adresă căpitanului:
- Sunt sigur că domnul deputat Mărin va recunoaşte că s-a înşelat.
Deşi Vicepreşedintele accentuase exagerat pe cuvântul „deputat”, Mărin îl contrazise din neatenţie:
- Nu m-am înşelat deloc!
- De-pu-tat!? se miră Bosancu.
- Tov căpitan, sări Mărin, mi-am amintit; eu am mâncat salamu’. Da’ eram beut şi-am uitat.
Întinse mâna să ia hârtia din mâna căpitanului, dar acesta duse mâna la spate:
- E probă la dosar. Vreţi să distrugeţi probele?
- N-auzi, domn’e că l-am mâncat sângur? insistă Mărin cu disperare.
- Asta o să stabilim după ce comparăm amprentele, decise căpitanul, luând de pe birou tuşiera lui Bosancu. Pune deştele ici! Unu’ câte unu’.
Mai întâi, Mărin îşi duse mâinile la spate, pe urmă le înfundă în buzunare. Chiar se trase către uşă.
- N-auzi domn’e că l-a mâncat singur? Se milogiră în cor cei doi bodyguarzi.
- Şi tot singur şi-a furat zece milioane de dolari? răcni căpitanul de săriră ferestrele.
Turcu şi Sârbu înţepeniră. Ciornei îşi puse mâinile în cap:
- I-aţi luat baniii...
- N-am luat nimic, domnu’ Vice! se revoltă Sîrbu. Da’ am ulcer şi trebuia să mănânc ceva...
- Acu’ plăteşte! îl batjocori Bosancu, luând tuşiera din mâna căpitanului. Degetele căpitanului erau negre de tuş.
- Zece milioane? ripostă Sârbu. Da’ ce? Am mâncat aur?
Spre disperarea lui Bosancu, căpitanul se ştergea pe degete cu ziare luate din stiva pregătită pentru arhivare.
- Nu mi-au loat nici un ban! strigă Mărin.
- N-am luat, domn’e, nimic! asigură şi Sârbu. Nu era nici-un ban în toată casa.
- În reclamaţie scrie altfel, îi contrazise poliţistul, aruncând pe jos ziarul făcut ghemotoace.
- Ce reclamaţie? se miră Ciornei.
- Depusă de păgubaş, spuse calm căpitanul, privind uimit cum Bosancu adună de pe jos crâmpeiele de ziar pe care rămăseseră amprentele căpitanului.
- Care păgubaş? se miră Ciornei.
Căpitanul îşi privi degetele negre şi mai înhăţă un ziar:
- Mărin M. Mărin, zise, indicându-l cu bărbia, în timp ce-şi ştergea degetele cu îndârjire.
Bosancu încerca să reconstituie, pe birou, ziarul, din peticele mototolite. Lipseau cateva mici triunghiuri, căzute pe sub birou.
- Retrag plângerea! se repezi Mărin să ia, de pe birou, hârtia în care fusese salamul.
- De-abia aştept! îi dădu căpitanul peste mână. Aruncă pe birou al doilea ziar mototolit şi adună cu grijă hârtia unsuroasă, punând-o în bloc notes.
- Daţi-mi o hârtie! se precipită Mărin cotrobăind în sertar. Înşfăcă pixul de pe birou şi începu să scrie rezemat în coate:
- Tov’ comandant, susemnatu’ Mărin M. Mărin, domiciliat în munţii Gurghiului, număru’, având buletinu’ seria, număru’, retrag plângerea depusă azi supt număru’...
Mărin se căută prin buzunare după bonul primit la poliţie.
- Cinşpe mii două sute şase, îl scuti căpitanul de efort.
- Cinşpe mii două sute şase, îşi dictă Mărin în timp ce scria. Se scărpină cu pixul în cap. Nu ştia cum să încheie.
- Declar pe propria răspundere că nu mi s-a furat nimic, îi dictă căpitanul.
- Declar pe propria răspundere că nu mi s-a furat nimic, repetă revoluţionarul, scriind din ce în ce mai dezlânat. Întinse hârtia căpitanului.
- Semnează! pretinse căpitanul.
- Semnează, insistă şi Ciornei.
- Mărin M. Mărin. Gata, se ridică Mărin.
- Şi data, îi arătă căpitanul cu degetul în josul paginii.
- Şi data, repetă Ciornei.
Mărin puse data şi înmână hârtia căpitanului:
- Poftim, tovule!
Căpitanul o împături tacticos şi o puse în buzunarul interior al vestonului. Parcă mai aştepta ceva. Ciornei îşi freca mâinile.
- Mai vrei ceva? se uită Mărin spre poliţist.
- Domnule Mărin M. Mărin, trebuie să mă urmaţi la secţie, decretă acesta sentenţios.
- Păi, de ce? Se trase Mărin în spatele lui Ciornei.
- Pentru inducerea în oroare a organelor. Sânteţi penibil de pedeapsă.
- Ce inducere, tovule? Fii serios ! se sperie Mărin.
- Crezi că pui poliţia pe drumuri de câte ori ai dumneata chef ? se burzului omul legii, punând mâinile-n şolduri. Legea, domn’e, e şi pentru deputaţi!
- Ce deputat, dom’ maior? E un nimeni! se veseli Sârbu.
- Umflă-l! se băgă şi Turcu.
- Ia-l! insistă Sârbu,
- Să mergem! decise căpitanul şi, apucându-l pe Mărin de braţ, îl trase din spatele lui Ciornei.
- Dom’ Ciornei ... se rugă Mărin.
- Până nu se termină ancheta, explică Vicepreşedintele, nu te putem pune pe lista de candidaţi. Îmi pare rău, delincvenţii nu pot intra în Parlament!
- Aşa, aşa! îi bătu Sârbu în pumni, din spatele lui Ciornei.
- Lasă, că mai vedem noi! ameninţă Mărin cu voce înceată şi ieşi împins de căpitan.
În urma lor, cei doi bodyguarzi se maimuţăreau, de parcă îl învinseseră la şotron.
- Din ce-am scăpat! îşi şterse Bosancu fruntea.
- N-am scăpat, constată Ciornei. Discheta e la el. Du-te şi scoate-l basma curată!

*
Revenit în biroul său, Vicepreşedintele Ciornei stătu multă vreme cu fruntea rezemată în palme.
- Va trebui să-l pun pe lista de deputaţi, oftă cu năduf. Of, Doamne! Când o să scăpăm de proşti?
Uşa biroului se deschise larg şi Coca întrebă din prag:
- Deranjez?
- Oarecum, se ridică Ciornei. La două avem şedinţă.
Coca închise uşa în urma ei şi-i întinse mâna pentru a-i fi sărutată:
- Şi pe mine de ce nu m-a convocat nimeni?
- Pentru că nu faci parte din Consiliul Executiv, găsi el explicaţia, continuând să-i reţină mâna într-ale sale.
- Dar aş putea face. Nu-i aşa? se pisici Coca.
- Dacă ai reuşi să pui pe picioare organizaţia de femei.
- Adică, dacă aş reuşi s-o înlătur pe Veranda, insinuă ea.
- Veranda n-a făcut decât să bage zâzanie între ele, se enervă Ciornei. N-avem organizaţie. Din cauza asta nici nu putem trimite pe nimeni la Oslo.
- Cum adică, nu putem? se îngrijoră Coca. Eu credeam că voi face parte din delegaţie.
- Ce delegaţie? Până să se ajungă la trimiterea unei delegaţii ar trebui ca organizaţia noastră de femei să fie recunoscută de organizaţia europeană. Veranda trebuia să trimită acolo statutul. Ori noi încă nu avem un statut al organizaţiei de femei.
- Copiaţi unul de la alt partid, sugeră Coca.
- E copiat încă de anul trecut, o linişti Vicele. Tărăşenia este că trebuia întrunită Conferinţa naţională a femeilor ca să-l voteze.
- Ce tâmpenie! se supără Coca. Şi eu care venisem să vă rog să mă sprijiniţi.
- Să mergi la Oslo? Se miră Ciornei.
- Da, se lipi Coca de el. Mai ieşeam şi eu din casă. Bărbatu-meu e tot timpul pe şantier. Înnebunesc singură între patru pereţi.
Degetele ei lungi îşi descoperiseră ceva de lucru la reverele lui.
- Găseşte-ţi un serviciu, propuse bărbatul, petrecîndu-şi braţul pe după talia ei nervoasă.
- Am încercat, spuse dezamăgită. Partea proastă e că angajarea se face în pat.
- N-o fi peste tot la fel, se îndoi el, plimbându-i palma pe şold.
- Pentru o femeie, e greu. Bărbaţii mai dau un şpriţ, un cadou, o masă, mă rog.
- La cât de bine arăţi, m-ar fi mirat să nu-ţi ceară sistematic plata în natură, o complimentă Ciornei, simţind prin mătasea rochiei carnea elastică. Parfumul părului ei îl înnebunea.
- Sigur nu e rost de o delegaţie la Oslo? se interesă ea în şoaptă, răsuflându-i în ureche.
- Sigur, nu. Nici nu ne-au trimis invitaţie.
- Înseamnă că am fost greşit informată, se desprinse ea dezamăgită. Ce ticălos!
- Cine?
- N-are importanţă. Cineva.
- O să încerc să te ajut cu serviciul. Poate te plasăm prin cunoştinţele lui Aţipitu.
- Mai bine să nu apelăm la el.
- Dacă vorbesc eu cu el, te serveşte.
- Treaba dumitale ce-i spui, se învioră ea, dar nu cumva să afle că Gicu e pe şantier, că mă supăr.
- Ce legătură are? se miră Ciornei, trăgând-o către sine.
- Aşa. Nu vreau eu să ştie, gemu strânsă în braţe. Ce puternic eşti!
Încercă să se desprindă din îmbrăţişare. În ultimul moment, bărbatul o sărută pe gât.
- Nu e bine. Nu vreau, şopti ea depărtându-se.
- De ce? insistă Ciornei.
- Îmi face rău. Nu sunt de lemn, dădu ea o explicaţie care mai degrabă era invitaţie.
- Cum crezi, admise el retrăgându-se.
- Atunci, contez pe dumneata? ciripi încântată, băgându-se în sufletul
lui.
- Konecino! Chiar azi vorbesc cu el, o asigură privind fascinat cum Coca îşi aranja buclele cu gesturi lungi.
Mişcarea lascivă a braţelor goale îl hipnotiza. Brusc, înţelese că ea o face intenţionat. Sau, poate, nici nu ştia ce face. O pârâi în braţe de parcă voia s-o strivească. Sărutările lui îi acopereau faţa. Zbaterea femeii îl îndârjea mai tare. Simţea sărutările ei pe obraji. Apucând-o de păr, îi ridică faţa spre el şi o muşcă de gură. Femeia i se smulse din braţe şi se retrase spre uşă:
- Nu eşti deloc cuminte! îl dojeni aranjându-şi ţinuta.
- Pagadi! Erai prea blizko... aproape, se corectă stânjenit.
- Eşti un adevărat pericol. La revedere!
- Vino patom, să-ţi spun ce-am rezolvat.
- Nu vin. Dă-mi numărul de telefon să te sun. Care e numele tău mic?
- Vladimir, spuse Ciornei întinzându-i o carte de vizită de pe birou.
- Şi mama ta cum te striga?
- Vova.
- Eu o sa-ţi zic Vali. Ba nu. Mai bine – Dimi. Vezi că ai ruj pe obraz! chicoti Coca pe când ieşea.
Ciornei deschise fişetul. Pe interiorul uşii avea fixată o oglindă.
- Multă minte îmi mai trebuie, îşi zise frecându-se cu batista. Licheaua asta o să mi se urce în cap.
Închise fişetul şi reveni la birou. Era aproape două. Urma şedinţa. Aruncă o privire prin ziare. Secretara bătu în uşă şi-l anunţă că domnul Geambaşu doreşte o declaraţie.
- Să mă mai lase, domnul Geambaşu, cu declaraţiile, o repezi el.
Geambaşu, însă, intrase deja, prin spatele ei:
- Doar o declaraţie scurtă, privitor la stadiul completării listelor de candidaţi.
- Nici-o declaraţie! Nu eşti dumneata Geambaşul care a scris despre mine că sunt ratonul din umbră al postului de radio?
- A fost greşală de tipar, domnu’ senator. Eu am scris patronul din umbră, nu ratonul.
- Şi de ce n-ai dat erată a doua zi ?
- Ne făceam de râs, domnu’ senator. Câte ziare dau erată?
- Ca să nu vă faceţi voi de râs, mă faceţi de râs pe mine! se enervă Ciornei. Nu-ţi dau nici o declaraţie. Cine ştie ce mai apare în ziar.
Ochii îi căzură pe ziarul de pe birou. Citi stupefiat:
- „Partidul se răfuieşte cu alergătorii”. Tot dumneata l-ai scris?
- Redactorul şef, dar e greşeală de tipar. Voia să spună că se sfătuieşte cu alegătorii.
- Ştii ce scrie aici? Că partidul agasează un amendament la legea caselor raţionalizate, bătu Ciornei cu degetul în ziar.
- Avansează, nu agasează...
- Aşa scrie: agasează şi case raţionalizate.
- Naţionalizate.
- Eu ştiu. Dar alergătorii? îl persiflă politicianul, pornind spre sala de şedinţe.
- Alegătorii sunt inteligenţi, veni ziaristul după el.
- Păi, da! spuse Ciornei peste umăr. Când dumneata scrii că Steaua a bătut pe Dinamo, ei înţeleg că Parlamentu’ a votat bugetul. Nu te mai ţine după mine, că nu dau nici o declaraţie. Dasfidania!
La vederea lui Ciornei, membrii Consiliului Executiv, care discutau în grupuri pe hol, se îndreptară spre sala de şedinţe. Câţiva îşi aduseseră scaunele de prin alte birouri şi le purtau după ei, ca să nu rămână fără. De-o parte şi de alta a mesei lugi de patru metri, scaunele desperechiate dădeau un aer de sărăcie.
Sucitu bătu din palme pentru a face linişte:
- Ar trebui să punem masa transversal, că stă şefu’ cu spatele-n uşă!
- Las-o aşa! se opuse Despina.
- Cum vreţi... admise vicepreşedintele.
Ciornei alese două scune tapisate şi încercă să le pună în capătul dinspre uşă. Nu prea era loc. Bătu cu pixul în masă şi indică prin gesturi celorlalţi, care deja începuseră să se aşeze, să mute masa mai încolo. Masa grea fu târâtă o jumătate de metru. Cei care nu mai aveau pe ce îşi pune coatele se îngesuiră către vecini, obligând tot şirul să-şi mute scaunele.
Rămas în picioare, Ciornei auzea zumzetul vocilor care îi amintea de liceul din Cahul, când elevii erau în bănci şi profesorul încă nu intrase. Lângă el, Bondoc îi spunea Verandei:
- Lăzărescu zice că la Sibiu o să scoată un senator şi trei deputaţi.
- Dacă e aşa sigur, Lăzărescu să se pună pe locul trei în lista de Sibiu, propuse Veranda.
Aţipitu îşi făcu apariţia cu dosarul de candidaturi la subsuoară. Un ropot de aplauze şi zgomot de scaune mişcate, la ridicarea celor prezenţi, salutară nu intrarea Preşedintelui ci a dosarului pe care acesta îl purta. Aţipitu salută din cap adunarea şi se aşeză pe scaunul pe care Ciornei i-l împingea sub fund. După ce toţi se aşezaseră, Aţipitu îl rugă pe Ciornei să facă schimb de scaune, că al lui e prea desfundat.
- Şedinţa de astăzi a Consiliului Executiv, anunţă Ciornei, care rămăsese în picioare, are trei puncte pe ordinea de zi: aprobarea listelor de candidaţi, discuţii şi salariul dactilografei. Dacă sunteţi de acord cu ordinea de zi!
- Gaaa... răsună aprobarea voioasă a celor prezenţi.
- E cineva împotrivă?
- Muuu...
- Se abţine cineva?
- Muuu...
- Eu mă abţin! sări Despina.
- Se putea altfel? o apostrofă Aţipitu.
- De ce? întrebă Ciornei.
- Discuţiile de la punctul doi trebuie mutate la punctul unu. Întâi discutăm listele de candidaţi şi pe urmă le aprobăm. Că, după ce le-am aprobat, degeaba mai discutăm.
Nu era clar dacă râsetele celorlalţi aprobau sau dezaprobau această opinie. Tocmai atunci, veşnicul întârziat, care era Furtună, năvăli pe uşă şi se precipită prin spatele colegilor să-şi găsească un scaun. Făcu stânga-mprejur şi ieşi.
- Discuţiile de la punctul doi se referă la alte probleme, o lămuri Ciornei. Listele le discutăm la punctul unu şi le şi aprobăm. Asta e! Cine face procesul verbal?
Liniştea care se lăsă, dovedea că profesorul intrase în clasă.
- Să-l facă Veranda, că scrie mai frumos, propuse Aţipitu, în timp ce răsfoia dosarul.
- Tot eu? Să-l mai facă şi Despina!
- Dactilografa nu-i înţelege mâzgălelile, argumentă Ciornei.
- Să-l facă un bărbat! sări Despina în picioare. Că zicem că suntem egali.
- Doamna Veranda scrie procesul verbal! ordonă Ciornei.
- Şi asta este o propoziţie, bombăni Veranda, aranjând cele trei file albe pe care i le împinsese Ciornei. Trânti cu năduf poşeta din care scosese pixul şi întrebă: Ce scriu?
- Ordinea de zi a fost aprobată în unanimitate, dictă Ciornei.
- Cu o abţinere! sări iarăşi Despina.
- Dar eşti de acord cu ordinea de zi, îi aminti Aţipitu.
- Acuma, da! Dar, când a fost pusă la vot, m-am abţinut.
- Dau cuvântul domnului Preşedinte, care va citi listele de candidaţi, anunţă Ciornei şi se aşeză. Într-adevăr, scaunul era desfundat rău. Se trase mai în faţă şi se propti cu coatele pe masă.
- Aşa cum se ştie, începu Aţipitu ridicându-se în picioare, întocmirea listelor de candidaţi este o grea răspundere care apasă pe umerii partidului şi avem datoria să ne achităm cu cinste de această sarcină, pentru că de aceste liste de candidaţi atârnă soarta fiecăruia dintre voi, atârnă soarta partidului şi chiar soarta ţării.
Se opri pentru că Furtună reveni, trântind şi bocănind cu scaunul după el. Îşi făcu loc la jumătatea mesei şi vecinii se mai înghesuiră.
- Aleşii noştri sunt aleşii poporului, reluă Aţipitu. Şi de ei depinde dacă ţara va merge înainte, la stânga sau la dreapta. Iată de ce, copleşit de importanţa nominalizării candidaturilor, am chibzuit îndelung dacă fiecare dintre candidaţi este potrivit pentru locul respectiv de pe listă. Pentru că...
- Listele ! strigă careva din capătul mesei. Ciornei aruncă o privire într-acolo dar cel bănuit citea ziarul.
- Pentru că, reluă Aţipitu, există şi reversul medaliei: noi punem omul potrivit, dar alegătorii nu-l votează, şi am pierdut un loc în Parlament. Sau îl votează, dar el, după două luni, se declară independent. Şi iar am pierdut un loc.
- Listele! strigă Despina.
- Linişte! ceru Ciornei.
- Vă înţeleg nerăbdarea, comentă Preşedintele. Asta dovedeşte că am greşit trecându-vă pe liste. Un viitor parlamentar trebuie să ştie să parlamenteze, să ştie să asculte şi, mai ales, să ştie se subordoneze comandamentelor partidului care l-a propulsat atât de sus. Deci...
- Domnule Preşedinte, se băgă Furtună, noi toţi mulţumim partidului care, vedeţi dumneavoastră, o să ne propulseze, dar în aceste momente ne mănâncă timpul şi alegătorii aşteaptă cu nerăbdare să le împărtăşim ideile partidului din care, cu onoare, mai fac parte. Cuvintele dumneavoastră, pline de înţelepciune, vedeţi dumneavoastră, sunt pe dinafara ordinei de zi care a fost votată şi nu din cauza nerăbdării vă rugăm să vă încadraţi în ordinea de zi ci, vedeţi dumneavoastră, tocmai din cauza disciplinei de partid.
- Listele! strigă Bondoc.
- Dau citire listelor, anunţă Preşedintele aşezându-se enervat. Alba: la deputaţi...
Filele trase la xerox erau probabil electrizate. Încercarea de a le deschide prima filă se dovedi dificilă. Atmosfera era încordată ca într-o clasă înainte de a se anunţa subiectul la teză. Aţipitu scuipă pe deget şi, în fine, reuşi să întoarcă pagina:
- Alba. La deputaţi: Mirescu, Popescu şi Georgescu. La senatori: Bondoc şi Mandoc.
- Vedeţi dumneavoastră? sări Furtună în picioare. Mirescu ar fi mai potrivit la Prahova. E din judeţ, îl ştie lumea. La Alba n-a auzit nimeni de el.
- Ba e foarte bun la Alba! sări Despina de pe partea cealaltă a mesei. E mai bine că nu-l ştie nimeni. În Prahova îl huiduie lumea că s-a băgat în afaceri cu Naser de la Clubul 66.
Dacă masa n-ar fi fost atât de lată, i-ar fi tras şi o palmă lui Furtună.
Deşi Ciornei interzisese fumatul în timpul şedinţelor, Ramona intră cu două scrumiere mari şi le puse pe masă. Ciornei dădu să zică ceva despre fumat, dar Aţipitu deja cuvânta:
- La Prahova e Despina. Lasă-l la Alba.
- Măcar treceţi-l la senatori, insistă Furtună.
- Unde la senatori, domnu’ Furtună? sări în picioare Bondoc, trântind scaunul. Unde la senatori? Dacă-mi daţi mie Bucureştiul, n-am nimic împotrivă sa-l puneţi în locul meu.
- Domnu’ Bondoc, nu o luaţi chiar aşa personal, îi reproşă Furtună. Vedeţi dumneavoastră, trebuie sa-i găsim şi lui un loc...
- La Alba! aruncă Despina în batjocură.
- Dacă ordinea la deputaţi este Mirescu, Popescu, Georgescu, o să se aleagă primul şi Popescu rămâne pe dinafară, lămuri Furtună.
- Şi nu e normal? Se miră Bondoc. Poate să nu se aleagă nici primul.
- Cum să fie normal? desluşi Despina. Popescu e ginerele lui Furtună. Domnu Aţipitu, unde i-aţi dat lui Furtună?
- La Cluj.
- Puneţi-l pe Popescu la Cluj, găsi ea soluţia.
- N-am înţeles, se enervă Furtună. Eu eram la Argeş.
- Am considerat că echipa de la Cluj trebuie întărită, justifică Preşedintele.
- Întăriţi-o cu Ciornei! strigă Furtună. Ştiţi bine că la Cluj nici nu s-a auzit de partidul vostru!
- Deocamdată rămâne aşa şi vedem când supunem la vot, decise Aţipitu.
- Care „vostru”? se ridică Bondoc. Ce e aia „partidu’ vostru”?
- Vreau să vă anunţ că Partidul Tresăltării Naţionale m-a trecut pe primul loc la Dolj, le-o trânti Furtună.
Declaraţia aceasta căzu ca un trăznet. Bondoc rămase cu gura deschisă de uimire.
- Şi ce mai cauţi aici? se răsti Ciornei.
- Să-şi bage ginerele la Alba! erupse Despina.
- Vă salut! duse Furtună mâna la un chipiu imaginar, pornind spre uşă. Ne vedem la Parlament. Care-oţi intra.
Uşa trântită, cu draci, îi făcu pe toţi să tresară.
- Mai e cineva care figurează pe liste la alte partide? întrebă Preşedintele, uitându-se pe rând spre fiecare cu o privire bolovănoasă.
Atunci vorbi Sucitu:
- S-ar părea că nu mai este nimeni înscris pe listele altora dar, ridică el vocea, există un dar: sunt alţii înscrişi pe listele noastre. Ultimele cuvinte le urlă.
- Nu se poate, exclamă Veranda, rămânând cu pixul în aer.
Rumoarea care urmă era o garanţie că nu despre ei era vorba.
- Cine? lătră Ciornei.
- Ionescu Dor Mărunt.
- Profesorul? Se miră Bondoc.
- Ei, da! Profesorul, apăsă Sucitu.
- Nu cred, se îndoi Aţipitu. Profesorul îşi sponsorizează singur campania electorală.
- Nu v-aţi întrebat cu ce bani? insistă Sucitu. Între domnul profesor şi domnul Ghiocel este o veche prietenie pe care cei doi nici nu încearcă să o ascundă.
- Cred că eşti prost informat, aprecie Ciornei. Profesorul Ionescu s-a înscris la noi încă de anul trecut.
- Numărul de maşină be 19 ghe haş igrec vă spune ceva? întrebă Sucitu. Vi se pare normal ca omul nostru de la Doctrină să îşi facă campania electorală în maşina lui Ghiocel?
- Nu ştiu ce maşină are profesorul, se eschivă Aţipitu.
- Dumneata – nu. Dar domnul Ciornei a făcut multe drumuri la Giurgiu în maşina profesorului.
- Mă scoţi şi pe mine vinovat? pară Ciornei.
- Doar de neatenţie, îl linişti Sucitu.
- Dacă e adevărat ce spui... se mai îndoi o dată Aţipitu.
- Cereţi-i actele maşinii, sugeră Bondoc.
Aţipitu tăie apăsat cu creionul roşu numele lui Ionescu:
- Ei, Doamne, şi câte valuri a făcut cu tribunalul Revoluţiei. Pe cine punem la Giurgiu?
- Ar trebui să-l punem pe Mărin M. Mărin, fu de părere Ciornei.
- Analfabetu’ ăla? Protestă Sucitu.
- N-are stofă, aprecie Veranda.
- E un bou, tranşă Despina.
- E fidel partidului şi, în ultima vreme, ne-a adus servicii inestimabile, contracară Ciornei.
- Mie nu mi-a adus nimic, declară nemulţumit Preşedintele, privindu-l
bănuitor.
- Acţionând extrem de eficace, a reuşit să stopeze o gravă scurgere de
informaţii, explică Ciornei. Vă asigur că domnul Mărin merită cu prisosinţă un loc în Parlament.
- Ce informaţii? se miră Aţipitu. Ce, avem trădători în partid?
- Credeţi că Furtună era singurul? se miră la rândul lui Ciornei. N-aţi
observat ce repede apare în ziare tot ce se discută aici?
- Bine, vorbim mai târziu, decise Aţipitu. Deocamdată las locul liber
la Giurgiu.
- Mai e unul liber la Cluj, observă Bondoc. Pe cine punem în locul lui
Furtună?
Telefonul pus pe pervaz începu să sune
- Trebuie sacrificat cineva, fu de părere Sucitu. Se ridică şi se duse spre telefonul care continua să sune. Ridică receptorul şi îl puse la loc.
- Tot nu se alege nimeni acolo, se lamentă Aţipitu.
- Nu contează. Trebuie să avem candidat, insistă Sucitu, rămas lângă fereastră.
- Chiar dacă ştim bine că nu se alege? Se miră Aţipitu.
- Să zicem că în judeţul Cluj sunt cinci sute de simpatizanţi ai Partidului Aşteptării Române, începu Sucitu.
Telefonul zbârnâi din nou, dezvăluind motivul pentru care Sucitu rămăsese lângă el. Primi acelaş tratament.
- Dacă nu figurăm pe buletinul de vot, continuă Sucitu, n-au cum să ne voteze.
- Ce să facem cu cinci sute de voturi? îl apostrofă Preşedintele.
- Şi mai sunt cinci mii de căscaţi care ştampilează din întâmplare la noi, plusă Sucitu. Toate voturile astea se adună cu altele din alte judeţe şi mai scoatem doi-trei parlamentari.
- Asta cam aşa e, admise Aţipitu. Pe cine punem?
- Pe ginerele lui Furtună, izbucni Despina. Pe Popescu.
- Mai bine pe Ionescu Dor Mărunt, cugetă Bondoc.
- Păi, nu ziceaţi că e de-ai lui Ghiocel? se uimi Aţipitu.
- Tocmai de-aia ! se amestecă Stacojiu, care rar se întâmpla să deschidă gura. El va umple Clujul cu afişele noastre, pe banii lui Ghiocel, şi câte voturi o să obţină se adună cu cele de la Prahova şi se alege Despina. Corect?
- Corect ! strigă Despina, pleznindu-şi palmele.
- Corect, pe dracu, bombăni Aţipitu, scriind numele trădătorului pe lista de Cluj. Corect era să îl dăm afară din partid.
- Nu era politic, domn’ Preşedinte, argumentă Ciornei. Înainte de campanie să dăm afară şeful de la Doctrină, dă tare prost în ziare.
- Şi dacă se alege? se îngrijoră Despina.
- Cu afişele noastre? râse Stacojiu.
Uşa se izbi de perete şi intră Braşoveanu.
- A căzut Guvernu’ ! strigă jovial.
- Serios, domnu’ Braşoveanu? se interesă Bondoc, spre hazul celorlalţi.
- Nu-l cunoşti pe Braşoveanu? îl linişti Despina.
- Aud că puneţi ţara la cale, îi certă noul venit. Pe mine de ce nu m-a anunţat nimeni?
- Pentru că nu te-am găsit, ripostă Veranda. Erai plecat în provincie.
- Aşa spune nevastă-mea, când sună dame cu voce blondă, lămuri Braşoveanu, aşezându-se pe pervaz.
Aţipitu bătu cu pixul în masă.
- Nici la Arad nu avem candidat, constată el.
- Cum, adică, nu avem? se miră Sucitu.
Telefonul sună din nou, dar Braşoveanu îl opri prompt.
- Filiala din Arad, explică Aţipitu, este instalată în sufrageria unui fost director de la sticle şi borcane, acum pensionar. El zice că avem treizeci de membri. Numai şase plătesc cotizaţie.
- Puneţi-l pe Turcu la deputaţi şi pe Sârbu la senatori, propuse Braşoveanu.
- Dumneata ai fost vreodată serios? îl certă Aţipitu.
- Asta nu înţelege nimeni, că eu glumesc serios. Ştiu că sunt doi troglodiţi, da’ îi punem pe listă, le facem afişe şi îi trimitem să le lipească la Arad.
- Bani aruncaţi, prooroci Tărchilă.
- Ba nu sunt aruncaţi deloc, îl contrazise Braşoveanu. Ăştia doi o să ia voturi cu carul. Problema e ce-o să facem cu Turcu şi Sârbu în Parlament.
- Nu-i votează nimeni! aprecie Ciornei. Nici nu pot să deschidă gura.
- Pariem?
Braşoveanu coborî de pe pervaz, traversă încăperea şi deschise uşa:
- Sârbule!
- Ordonaţi!
Braşoveanu îl apucă de umăr şi îl trase în sală:
- Dacă te-am trimite să faci propagandă la ţară, ce le-ai spune oamenilor?
- Io?
- Da, tu.
- Votaţ’ cârligu’ c-o să vă dăm pânea şi salamu pe de-a moaca!
- Cum, pe de-a moaca? întrebă Ciornei.
- Păi, dom’ Senator, cad pătulele pe ei de grâne şi pânea e sute de lei. Asta e ţară în care să dai bani pe pâne?
- Şi protecţia socială? întrebă Despina.
- S-a terminat cu protecţiile. Le interzicem prin lege.
- Şi de economia de piaţă ce ai de zis? Se interesă Aţipitu.
- Apăi, dom’ şef, se intimidă bodyguardul, care vrea să-şi ia maşină mică, face economie de toate ielea, care nu, merge la piaţă şi cumpără ce-i place. Dor n-o să obligi pe toată populaţia să facă economie de piaţă. Io, de-o pildă, fac economie de ţâgări. Da de piaţă nu pot, că am ulcer şi e musai să mănânc.
- Şi cu drepturile omului cum rămâne? întrebă Braşoveanu.
- A, păi asta e de când lumea. Când merge omu’ la doctor, la primărie, la director, trebuie să dea dreptu’. Care nu dă, or că n-are, or că e mameluc el aşa.
- Ce părere ai de rata inflaţiei? Întrebă Tărchilă.
- Să se bage din nou. Că lumea n-are bani şi stă marfa nevândută. Bine ar fi să se dea toate ielea în rate, nu numa inflaţia.
- E pur şi simplu hazliu, râse Bondoc.
- Nu, domnule, îl contrazise Braşoveanu. Este pur şi simplu. Domnul Sârbu este pur şi simplu. El va ajunge în Parlament, pentru că se face înţeles, în vreme ce dumneata, cu stabilizarea macroeconomică, o să iei plasă şi de data asta.
- Ba şi eu cred că trebuie stabilizare, sări Sârbu. A ajuns mia cât leu'...
Cât se abţinuseră cei aşezaţi în jurul mesei, la replica asta izbucniră în hohote de râs.
- Numa’ bun de Parlament, persiflă Bondoc.
- Şi el vrea stabilizare...hohotea Sucitu ţinându-se de burtă.
Ciornei bătu din palme să se facă linişte dar ceilalţi o luară ca pe un îndemn şi începură să aplaude. Veranda se ridică în picioare şi citi din procesul verbal:
- Cele două candidaturi au fost aprobate în unanimitate.
- Iu-hu! strigă Sârbu, fugind spre uşă. Turcule, suntem deputaţi!
Prin uşa deschisă îl auzeau strigându-l pe Turcu. De pe hol, personalul salariat privea cu ochi curioşi spre cei din sală. Turcu şi Sârbu reveniră ţinându-se de centuri şi bătând o sărbă cu fluierături. Fură întâmpinaţi cu aplauze.
- Puneţi-o şi pe Ramona la Covasna, strigă Despina.
Ramona se repezi s-o sărute. După ea toate salariatele năvăliră pe Aţipitu:
- Şi eu, şi eu...
Degetele lor întorceau filele dosarului înainte şi înapoi căutând un loc liber unde să fie scrise.
- La Bragadiru!
- La Chiajna!
- La Săftica!
- La Buftea!
- Vă rugăm, vă rugăm, vă rugăm...
După ce Bondoc tot încercase să-i împingă afară pe cei doi dansatori, se pomeni prins de centură de amândoi şi tras când încoace, când încolo, în timp ce Sârbu îi explica cum sunt paşii la sârbă.
Cu dosarul deasupra capului, ajutat de Ciornei, Aţipitu se strecura cu greu, prin mulţimea de femei, spre ieşire.
- Vă dau afară! le promitea enervat.
- Vă rugăm, vă rugăm...
Unii se prinseseră în horă, alţii priveau amuzaţi de pe margine. Nici unul nu mai era la locul lui. Sârbu fluiera ori de câte ori i se părea că jocul e mai îndrăcit.
- Smirna! răcni Ciornei şi toţi înţepeniră. Dar Ciornei îl împinse pe Aţipitu spre uşă, gest care reînsufleţi cohorta de femei şi tot balamucul reizbucni ca şi cand n-ar fi fost întrerupt. Turcu se propti cu mâinile pe tăblie şi, dintr-un salt, fu în picioare pe masa de consiliu:
- Sunt senatorul Turcu, deputat de Bucureşti! strigă din toţi bojocii, cu braţele desfăcute de parcă era Cristos. La tabla ondulatăăă! Dau de beut la toată lumea!
La auzul acestei promisiuni electorale, şirul de dansatori făcu paşi către uşă, urmat de mulţimea gălăgioasă. Deşi nu fusese parcursă întreaga ordine de zi, şedinţa era încheiată. Veranda îşi luă pagina pe care nu apucase să scrie decât un început de proces verbal şi îi urmă.
- A căzut Guvernu’ ! strigă Braşoveanu pe hol.

*
După ce Preşedintele se închise în birou, Stacojiu aşteptă să se împrăştie alaiul de femei care-l însoţise până la etaj. O opri pe Ramona şi-i ceru două cafele pentru Preşedinte. Când aceasta reveni cu tava, bătu în uşă. Aţipitu îşi aprinsese trabucul şi studia dosarul de candidaturi.
- Se poate? întrebă Stacojiu, făcând loc Ramonei să intre cu cafelele.
Preşedintele îşi scoase ochelarii şi îi puse în dosar, ca să nu se închidă.
- Intră, bombăni, lăsându-se pe spătar.
Stacojiu se aşeză vizavi de Preşedinte şi aşteptă să iasă Ramona.
- Date fiind circumstanţele în care s-a încheiat şedinţa de azi, suntem unii care încă nu am aflat în ce judeţ candidăm.
- Dacă nu mă înşală memoria, dumneata erai pe primul loc la Vâlcea, zise Aţipitu, amestecând zahărul în cafea.
- V-aş putea ruga să mă treceţi pe locul doi la Dolj?
- După Arnăutu? se miră Preşedintele. Nu cred că scoatem doi deputaţi la Dolj. Ai mai multe şanse la Vâlcea.
- E mai mult de muncit la Vâlcea. Mai bine fac echipă cu Arnăutu. Pe urmă, el are şi finanţarea asigurată. Eu nu stau prea grozav cu banii şi aş face o campanie anemică.
- Pe locul doi, Arnăutu mi-a cerut să-l pun pe Firică, dar locul doi nefiind eligibil, cred că pot să-l trec pe trei, dacă asta îţi e dorinţa.
- E perfect aşa, se bucură Stacojiu. Firică e cvasinecunoscut şi apariţia mea pe locul doi creşte şansele să scoatem un deputat.
Aţipitu căută în dosar cele două judeţe şi făcu înlocuirea.
- De regulă, candidaţii se bat pentru primul loc, comentă Aţipitu. Eşti un caz rar.
- Sunt realist, domnule Preşedinte. Îmi cunosc puterile.

Ion ANTONIE (Cap. 2)