sâmbătă, 6 iunie 2009

Ion ANTONIE - VOTATI CÎRLIGU'! (Cap. 8)

Capitolul 8

Ion Gheorghe se apropie de Aţipitu când acesta cobora scările. Îl pândise toată dimineaţa.

- Domnu’ Preşedinte, trebuie să mă ajutaţi într-o problemă, flutură el dosarul cu acte. Primarul liberal îmi pune piedici. De-aia am făcut noi revoluţie ? Să ni se urce liberalii-n cap ?

Turcu se poziţionă între petent şi Preşedinte. Era mâncat de ăştia care pândeau la ieşire.

- Mergeţi la domnul Bosancu şi lăsaţi acolo un memoriu, îi indică Preşedintele deschizând portiera maşinii.

- Ce memoriu ? nu e vorba de memoriu. Daţi un telefon şi se rezolvă. E legea 42. Am certificat de revoluţionar.

- Domnu’ Preşedinte are treabă, îl domoli Turcu.

- Mergeţi la domnul Bosancu. Dânsul o să-mi perezinte situaţia şi vedem ce putem face, repetă Aţipitu în vreme ce-şi punea centura.

- Am venit la partid. Nu mă plimbaţi de colo colo.

- Domnule, partidul nu mai e ce era partidul dinainte de ’89. Te duceai şi-ţi dădea casă. Oricum, n-o să te rezolv în stradă. Mergeţi la domnul Bosancu. Am o întâlnire la care deja am întârziat, trînti el portiera.

Mercedesul se puse în mişcare fără zgomot. Rămas fără interlocutor, Ion Gheorghe urcă scările, urmat de Turcu.

- Domnu’ Bosancu ? întrebă, intrând pe uşa indicată de Turcu.

- Da.

- Am vorbit adineauri cu domnu’ Preşedinte şi mi-a zis să discut cu dumneata.

- În ce problemă ?

- Primarul liberal e un porc. De-aia am făcut noi revoluţie ? Să ni se urce liberalii-n cap ?

- Ce-a făcut ?

- M-a dat afară. Asta a făcut.

- Şi-ai venit la noi să intervenim să nu te mai dea afară ?

- Am venit la partid. Trebuie să mă ajutaţi.

- În ce fel să te ajutăm ?

- Sunt revoluţionar cu certificat de revoluţionar. Am cerut la primărie, conform legii 42, să-mi dea un spaţiu comercial.

- Şi ?

- Şi primarul liberal m-a dat afară. De-aia am făcut noi revoluţie ? Să ni se urce liberalii-n cap ? Uite certificatu’ meu de revoluţionar.

Bosancu studie superficial documentul. După revoluţie se umpluse lumea de eroi vii. Puţini am fost, mulţi am rămas. Îşi aminti de muntele acela de om împuşcat în spinare la radio. Acela nu mai avea nevoie de spaţiu comercial.

- Eu înţelesesem că am făcut revoluţie pentru răsturnarea lui Ceauşescu, nu pentru spaţii comerciale, spuse înapoind certificatul.

- Domn’e, e lege. Trebuie să-mi dea spaţiu.

- Dă şi mie buletinu’, ceru Bosancu.

- Şi ăsta, continuă Gheorghe scobind în portofel după buletin, în loc de spaţiu m-a dat afară.

Bosancu deschise actul direct la ultima pagină. Era curată. Nici o ştampilă. Nici votat la 20 mai 1990, nici votat la localele din ’92.

- Şi eu o să te dau afară, îi comunică calm.

- Cum adică ?

- Nu eşti revoluţionar.

- Uite certificatu’.

- Lasă certificatul. N-ai fost la vot. Nici măcar pe 20 mai n-ai votat.

- Nu contează.

- Contează. Un revoluţionar care răstoarnă o dictatură, votează pentru democraţie. Tu ai privit revoluţia la televizor şi vrei spaţiu comercial. Ieşi afară din biroul meu !

- O să vă mai voteze dracu’! se jură revoluţionarul plecând.

- Păi, ne-ai votat ? se miră Bosancu.

În acel decembrie, Bosancu se întâmplase şi el prin locurile pe unde au şuerat gloanţe. Dar considera că singurii care meritau foloase materiale erau cei care au păţit-o. Ceilalţi avuseseră în acea piesă doar rolul spectatorilor. Sau, şi mai exact, soldaţi, târgoveţi, public. Răsplata adevărată pentru toţi era victoria.

Telefonul îi întrerupse argumentaţia mai înainte de a apuca s-o dezvolte.

- Alo! Partidul Aşteptării? Domnule, pe Griviţei, cei de la Tresăltarea Naţională împart prin blocuri sacoşe cu zahăr şi ulei. Asta nu e campanie, e cumpărare de voturi.

- V-au dat şi dumneavoastră?

- Mi-au dat.

- Şi o să votaţi cu ei?

- Nu.

- Asta e tot.

- Cum adică asta e tot?

- Alegătorii votează cu cine vor, indiferent de conţinutul sacoşei, constată Bosancu.

- Nu toţi, domnule. Sunt oameni sărmani care apreciază o sacoşă şi votează cum li se cere.

- Tot democraţie se cheamă şi asta. Chiar şi oamenii fără conştiinţă au dreptul să aleagă pe cine îi plăteşte mai bine.

- P’asta n-am mai auzit-o.

- Dacă aveţi martori, aţi putea sesiza poliţia, dar nu cred să vă ia în seamă.

- Credeam că dumneavoastră o să luaţi o măsură.

*

Sile venise însoţit de trei dintre locotenenţii săi, ca să facă impresie. Sucitu dăduse mâna cu toţi patru şi acum îşi ţinea dreapta atârnând pe lângă corp, atent să nu atingă nimic cu ea. Îl mânca în urechea dreaptă şi se scărpină cu stânga, în vreme ce Sile îşi prezenta oferta :

- Şefu’ am 20 de oameni pentru lipit afişe. În ’90, noi am umplut tot Bucureştiu’ cu afişele F.S.N.-ului. Şi lucrăm ieftin.

- Nu am nici o încredere, îi refuză Sucitu. Căraţi afişele la groapa de gunoi şi veniţi să mai luaţi altele. Mai bine lucrez cu studenţii.

- Că şi studenţii tot la gunoi le duc, interveni cel mai negricios dintre locotenenţi.

- Păi, nu aşa şefu’, argumentă Sile. Ne spui pe ce străzi să punem şi a doua zi treci să le vezi. Dacă nu sunt, nu plăteşti. Că nu ne batem joc. Aşa am lucrat şi cu F.S.N.-u’. Nu suntem copii.

- Venea Câmpeanu să inspecteze în fiecare zi, comentă cel negricios.

- Nu Câmpeanu, îl contrazise Sile. Ăla e de la liberali.

- Cât ne costă ? se interesă Vicepreşedintele.

- Dumneata, cât ai da ?

- Voi ştiţi cât vreţi.

- La studenţi cum plăteşti ?

- Cinci sute de lei.

- Ăia sunt copii, aprecie Sile.

- Fără o mie pe noapte, nici nu ne băgăm, se supără negriciosul.

- Acu’, depinde şi câte lipiţi.

- Douăj’ de mii pe noapte.

Sucitu ştia că se poate mai mult, dar, oricum, ei lipeau câte voiau, că nu mai era nimeni în stare să le şi numere, după ce au fost lipite.

- E bine două zeci, acceptă Sucitu.

- Dai treij de mii pe noapte ? reveni Sile la chestiunea banilor.

- Treizeci de mii de afişe ?

- De lei.

- Două zeci de mii.

- Păi, şi banii de benzină ? insistă Sile. Nu mai zic că ne murdărim hainele de aracet. Şi maşina. Că aracetu’ nu mai iese de pe tapiţerie.

- Benzina o plătesc separat. Aduci bonurile de benzină şi plătesc.

- Şefu’, te scumpeşti la tărâţe. Mai umblu şi cu bonuri. Că eu benzina o iau de la ţigani. Zău, nu se face.

- Eu trebuie să justific banii la contabilă. Că sunt banii partidului, argumentă Sucitu.

- Îţi semnez bonuri de mână, propuse Sile.

- Douăzeci şi cinci de mii pe noapte şi nu mai vorbim de benzină, propuse Sucitu.

- Treizeci! plusă locotenentul cel negricios.

- Ieşiţi afară din birou, se ridică Sucitu. Nu tratez cu voi în termenii ăştia.

- Şefu’, rămâne dooşcinci, acceptă Sile. Taci, mă ! se răsti la locotenentul rebel.

Sucitu dădu telefon la magazia de afişe. Cei patru urmau să ia prima tranşă pentru Drumul Taberei. După plecarea lor, Sucitu se spălă îndelung pe mâini. Într-adevăr, politica e treabă murdară.

- Cum, domn’e ? numa’ cinci bidoane de aracet la douoj’ de mii de afişe ? se răsti Sile la magazioner. Ce dracu, le lipim numa’ la colţuri?

- Atât e norma, se justifică magazionerul.

- Ia de colea o mie şi mai bagă un bidon, că mâine domnu Vice vine să le numere şi mă fac de ocară.

- Nu se poate, domn’e !

- Ia, că nu strică, insistă Sile înşfăcând bidonul.

Cei trei locotenenţi plecară cu tramvaiul, că în maşină nu mai era loc. Urma ca, spre seară, să se prezinte la Sile cu toţi puradeii. Sile dosi în pivniţă două bidoane de aracet pentru zugravii lui Plopşorel iar pe celelalte trei le îndoi cu apă, că afişele nu trebuiau să stea pe garduri decât o zi. Cât să le vadă Vicele.

Dimineaţa, Sucitu parcurse Drumul Taberei de la Cetatea Histria până la Orizont. De pe toţi pereţii şi de pe toţi stâlpii, Aţipitu cerşea voturi. Oamenii lui Sile făcuseră treabă bună. Sile veni pe la 10 şi semnă de primirea banilor. Trecu pe la magazie să ia alte afişe şi alte bidoane cu aracet pentru alt bulevard. În drum spre casă se abătu pe la Partidul Tresăltării Naţionale. Luă un afiş din pachet şi-l făcu sul.

- Domnu’ Vicepreşedinte. Eu cu oamenii mei am lipit toată noaptea afişe din astea. Dacă-mi daţi douăj’ de mii, la noapte le rupem pe toate. Că ştim bine pe unde le-am lipit.

- Zece mii.

- Cin’şpe.

*

Ciornei citea cu maximă concentrare un material documentar despre politica energetică a Uniunii Europene. Era clar că Occidentul nu se poate lansa liber spre est, din cauză că ruşii pot oricând închide robinetul. Nici să primească în Uniune un colos ca Rusia nu era posibil. Nu voiau să-şi aducă stăpân în Uniune. Ce construcţie durabilă a reuşit Petru I. De sute de ani omenirea se loveşte de Rusia. Zbârnâitul telefonului îl deranjă teribil. Trase o înjurătură şi ridică receptorul.

- Domnu' Ciornei, nu pot, domnule, să dau scândură de brad, că la noi în Bihor predomină foioasele.

- Domnu' Gârleanu, ai greşit telefonul. Ai sunat la partid.

- Chiar asta voiam. Să spun la partid că nu pot da scânduri de brad.

- De ce să dai scânduri? A zis cineva să dai scânduri?

- Ne-aţi cerut să trimitem trei vagoane de scândură în portul Brăila.

- N-am cerut nimic. De unde-ai mai scos-o şi p-asta?

- Secretara dumneavostră a venit la judeţ şi, în numele dumneavoastră, a cerut ce ziceam: scândură de brad cu grosime de un ţol.

- N-am trimis nici o secretară. Cine ştie ce delincventă v-a îmbrobodit!

- Avea cartea de vizită a dumneavoastră. Zicea că e o acţiune pentru fondurile de campanie.

- Nu e nici o acţiune. De la ce firmă era?

- Pavnotescu IMPEX S.R.L. - cu sediul în Bucureşti.

- Domnu' Gârleanu, pe Tamara, secretara mea, o cunoşti. Şi nu s-a mişcat din birou. Pavnotescu zici? E o escroacă.

- Şi mie mi s-a părut aiurea, dar dacă partidul cere.

- Partidul n-a cerut niciodată aşa ceva. E bine că m-aţi anunţat. Dacă mai apare, chemaţi poliţia.

- Domnu’ Vicepreşedinte, poate mai sunt şi alte judeţe, pe unde-a trecut şi-a fost crezută. Ar fi bine să-i informaţi.

- Am eu grijă. Mulţumesc că m-ai sunat.

- Ce viperă! şuieră Ciornei punând telefonul în furcă. Tamara!

Secretara se prezentă prompt.

- Când ai fost ultima dată în Bihor?

- N-am fost niciodată, şefu’.

- Bine. Trimite-l pe Bosancu la mine.

După ce Tamara închise uşa, Vicepreşedintele se învîrti prin birou cu mâinile înfundate în buzunare.

- Cât de tâmpit pot să fiu! se admonestă singur. Şi l-am mai şi rugat pe Preşedinte să-i caute serviciu. E clar că ne trebuie un serviciu de cadre. Orice şmecher are acces la conducătorii partidului. Am nevoie de dosarele personale ale tuturor celor care ajung în preajma puterii. Trebuie să angajăm un securist şi să facem un birou de cadre. Asta trebuie. Dacă-l aveam, nici Ionescu Dor Mărunt nu mai ajungea pe liste, nici Furtună nu mai era Vicepreşedinte. Şi câţi or mai fi!

Bosancu bătu în uşă şi intră, tocmai când sună telefonul din nou.

- Stai la biroul meu şi notează ce-ţi dictez, îi spuse Ciornei, ridicând receptorul.

- Bună ziua, îi gunguri în receptor o voce feminină. Vă sun din partea Institutului Naţional de Sondare a Opiniei Publice – INSOP. Sunteţi de acord să răspundeţi la câteva întrebări legate de credibilitatea actorilor politici? Dintre următorii candidaţi, care credeţi că este motivat să acceadă la funcţia supremă în stat? Aţipitu, Ghiocel, Iliescu...

Ciornei trânti telefonul.

- Circulară, îi dictă lui Bosancu. În atenţia Preşedinţilor de Organizaţie. De la cap. În ultima vreme, organizaţiile noastre au devenit ţinta unor escroci...

Telefonul sună din nou. Ciornei ridică.

- Nesimţitule! îl gratulă vocea de la INSOP.

Trânti, din nou, receptorul şi continuă:

- Unor escroci care pretind avantaje materiale sau contractuale în numele partidului, în numele conducerii centrale sau în numele unuia sau altuia dintre conducătorii partidului. De la cap. Indiferent de modalitatea în care aceşti aşa zişi oameni de afaceri vă abordează, veţi refuza cererea şi veţi raporta telefonic la departamentul Organizare al Consiliului Executiv. Semnează, Vicepreşedinte Vladimir Ciornei. Mi-o dai la semnat şi o trimiţi pe fax în toate judeţele.

- Am înţeles.

Ciornei nu reuşi să citească materialul care-l interesa. Secretara anunţă vizita lui Stacojiu.

- Domnu’ Ciornei, m-am uitat şi eu pe listele de candidaţi, depuse la Biroul Electoral Central. Nu spun că pe locurile neeligibile figurează nume de umplutură, tractorişti, strungari, coafeze, dar chiar şi capii de listă sunt complet inofensivi.

- Cum adică, inofensivi?

- Nu e unul cu calificare specifică Parlamentului. Nici unul nu a publicat vreodată un articol despre ceva compatibil cu ideea de Parlament. Cei din judeţele limitrofe Bucureştiului nici măcar nu sunt în stare să vorbească, necum să scrie. La ce pot fi buni oamenii ăştia în Parlament?

- Nu avem somităţi pe liste pentru motivul că somităţilor le e silă de politică, explică Ciornei. Am pus nume cunoscute în judeţele lor, pentru ca să tragă lista. Dacă nu avem savanţi să-i trimitem în legislativ, măcar să avem voturi.

- Tare sunt curios ce opinie va avea deputatul Caluşnai de la Vâlcea când se va propune recuperarea eşalonată a creanţelor externe. Credeţi că o să voteze pentru sau contra?

- Ce sunt alea creanţe? întrebă Ciornei.

Stacojiu rămase cu gura căscată.

- Nu contează, dădu el din mână şi se retrase.

*

Bosancu auzise că există faxuri automate. Îi dai lista de telefoane unde să trimită şi el munceşte singur. Dacă găseşte „ocupat”, ţine minte şi, la urmă, iar dă fax. După aia tipăreşte o listă cu numerele la care n-a putut să trimită. Îşi trase scaunul lângă măsuţa pe care trona vechitura, primită de la cine ştie ce partid european, şi băgă circulara lui Ciornei în aparat. Apăsă, pe rând, şirul de butoane de pe linia care punea aparatul în regim de emisie şi deschise agenda la primul judeţ. Exact atunci aparatul începu să sune. Ridică receptorul.

- Partidul Aşteptării? întrebă o voce ca prin vată.

- Partidul Aşteptării Române, confirmă Bosancu.

- Băi, vezi că v-am pus o bombă. Aveţi cinci minute să fugiţi.

- Ce bombă, domnule? Vorbeşte mai tare.

- Săriţi în maşini şi căraţi-vă, că sediul sare în aer.

- Şi, dacă nu eram în birou, cum mă mai anunţai? se îndoi Bosancu. În câte minute zici?

- Cinci minute.

- Deja au trecut două, se lamentă Bosancu. Nici n-am timp să-i anunţ pe toţi.

- Grăbeşte-te! îl zori vocea vătuită.

- Ce bătaie o să fie la maşină, prooroci Bosancu. Ştii? Avem o singură maşină.

- Mai stai la discuţii?

- Păi, asta e situaţia. Dacă fug fără să le spun, o să fiu acuzat de complicitate. Plus că mă strâng pantofii. Oricum nu mai am timp.

- Pentru că lungeşti discuţia, îl certă vocea.

- Trebuie s-o lungesc până depistează cei de la tehnic de unde vorbeşti.

În clipa aceea, legătura se întrerupse.

- Ce prost crescut, îl etichetă Bosancu. Mi-a trântit telefonul.


Ion ANTONIE (Cap. 8)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu