INTERVIU

INTERVIU

Sunt oltean, născut la ţară, dar nu sunt poet ţăran deoarece sunt poet inginer. Aud că există poeţi medici, poeţi prim miniştri şi chiar poeţi poeţi (care au absolvit filologia). Intrarea în lume mi-am făcut-o în satul Castra-Nova (judeţul Dolj). Numele satului se trage de la un castru roman descoperit în vecinatate şi ăsta e motivul pentru care la orele de istorie în loc să spun că am fost învinşi de romani spuneam că i-am bătut pe daci.

La data apariţiei mele, 8 aprilie 1945, părinţii erau ţărani săraci, drept care, în mai puţin de doi ani, s-au făcut orăşeni. Serviciul tatei ne-a purtat din oraş în oraş (Caracal, Râmnicu Vâlcea, Calafat, Craiova). Era un fel de « hai să ne cunoaştem ţara ».

Primul contact cu poezia l-am avut la vârsta de 4 ani, când mi-a intrat pe mână o ediţie princeps a poeziilor lui Eminescu şi am văzut că pe fiecare pagină rămâne loc suficient cât să pot ilustra preţiosul volum cu desenele mele în creion. Puteţi înţelege râvna cu care desenam omuleţi pe spaţiul alb al fiecărei pagini. Dat fiind că părinţii nu au apreciat creaţiile mele grafice şi mi-au luat obiectul muncii, când mai aveam atâtea sute de pagini de ilustrat, pot afirma că nu această primă întâlnire cu opera marelui poet m-a determinat să mă exprim în rime. Am continuat să mă exprim exclusiv în proză până în clasa a patra când regretatul meu învăţător, Ion Dârmon, ne-a cerut să compunem o poezie despre « Cobuz – cioban din Calafat » (unul din cei 9 plecaţi din Vaslui şi cu sergentul 10). Nici azi nu pot înţelege de ce Cobuz, care păştea oile în Calafat, s-a dus să se alăture celorlalţi tocmai la Vaslui, ca să se întoarcă cu ei la Calafat, unde şi-a găsit tragicul sfârşit. Dat fiind că domnul învăţător nu a schimbat în cele 3 strofe ale mele decât un singur cuvânt, cred că era o poezie oarecum reuşită.

Este posibil ca versurile mele de maturitate (nu acelea despre Cobuz) să ajungă în manualul de limba şi literatura română şi copiii dumneavoastră să năduşească încercând să explice ce a vrut să spună autorul în poezia « Vis de rob». Vă rog să le comunicaţi că vinovat pentru aceste texte nu sunt numai eu, ci şi domnul învăţător Ion Dârmon din Calafat care, în 1956, m-a obligat să scriu prima poezie.

Un al doilea responsabil pentru apucăturile mele poetice este o frumoasă colegă de clasă din elementară. Drept este că ea nu îmi acorda nici cea mai mică atenţie, dar tocmai asta m-a determinat să îi dedic câteva poezii, care ei i s-au părut doar caraghioase. Se impunea să îmi desăvârşesc măestria poetică, aşa că m-am înscris la cenaclul literar « Traian Demetrescu ». Trebuie precizat că oamenii aceia m-au primit cu o simpatie încurajoare. Eram cel mai mic şi cel mai disciplinat membru al cenaclului. Nu lipseam la nici o şedinţă. Şi, când se întâmpla să mai însăilez câteva strofe, în caietul pe care îl păstrez şi acum, mi se dădea cuvântul cu prioritate şi, după ce expuneam, mi se făceau cuvenitele recomandări.

Un an mai târziu m-au inclus în grupul de poeţi care la Întâi Mai a recitat la postul de radio Craiova. Deşi antena postului acoperea Oltenia pâna la Carpaţi şi mai risipea surplusul pe la bulgari şi pe la sârbi, singura persoană care m-a auzit a fost portarul şcolii. Din fericire, era un domn discret şi nu m-a spus la nimeni. Odată, am trimis câteva poezii la « Luceafărul », dar cred că au devenit o scrisoare pierdută.

Am urmat cursurile liceului Nicolae Bălcescu din Craiova. Deşi continuam să compun versuri, gloria mea se datora nu rimelor ci brevetelor de invenţie. Se pare că

ingineria îşi pregătea terenul să mă acapareze pentru trei decenii. Tot în vremea aceea am abandonat cenaclul cam toţi care ne adunasem acolo deoarece, din raţiuni superioare, în fruntea lui fusese numit un domn care nu ne plăcea.

Iubirea cea mare, aşa cum era obiceiul timpului, s-a întamplat tot în anii de liceu. Abia acum îl reciteam pe Eminescu cu ardoare. Au urmat poeţii ruşi. Esenin mă impresiona în mod deosebit. Pe Topârceanu l-am descoperit în studenţie şi l-am citit şi răscitit până l-am învaţat pe de rost.

Facultatea am făcut-o la Bucureşti (Energetica). Poezia s-a mai străduit vreo doi ani şi a cedat lupta. Dar nu murise. Ascunsă în munţi, aştepta vremuri mai prielnice. La 42 de ani (dupa ce cercetasem energetica clasica şi proiectasem pentru energetica nucleară), când ingineria nu mai avea secrete care să îmi ţină atenţia trează, poezia a izbucnit cu o vigoare pe care nu i-o bănuiam. Parcă scăpase din puşcărie. Nu se putea abţine, nu voia să se oprească. Scriam fără să vreau. Nu puteam să mă liniştesc până nu o aşterneam pe hârtie. Impingea din interior să iasă. Până la urmă, m-am obişnuit cu ideea că scriu poezii. Vedem foarte bine că sunt poezii bune, dar nu simţeam nevoia să le aduc la cunoştinţa publică (gloria mi s-a părut totdeauna o treabă inutilă). Singura care se delecta cu măiestria mea poetică era muza. De regulă, o femeie atrăgătoare dar inaccesibilă.

Impresia mea este că versurile mele au o oarecare influenţă de la Topârceanu. S-ar putea sa ma înşel.

Sadoveanu afirma în una din rarele sale poezii « Eu, doamnă, nu scriu versuri să scot fete din minţi. » Îl cred. Târăşenia este că ajungi să scrii versuri când o fată te scoate din minţi. Deci, prima condiţie pentru a scrie versuri este să existe o muză. Totul porneşte de la o imagine care se cere expusă în toată splendoarea ei, dar în cât mai puţine cuvinte. În prima noapte rezultă o poezie esnţializată. În a doua noapte capătă cursivitate şi formă aproape finală. Pentru a fi sigur că ritmul nu şchioapată, improvizez o melodie pe versurile acelea şi verific dacă poate fi cântată. Urmează alte două sau trei zile în care o recit mergând pe stradă. Este procedeul meu de cizelare. Ici – colo înlocuiesc câte un cuvânt. In mod deliberat poezia mea este dinamică. Uneori, titlul poeziei divulgă finalul, alteori îl ascunde în intenţia de a fi cu final neaşteptat.

Trecerea de la socialism la capitalism am parcurs-o printre gloanţe. Această trecere mi-a tăiat definitiv pofta de inginerie. Nu din cauza gloanţelor. Din cauză că, în plin efort de demontare a comunismului, mi s-a cerut să acopăr cu proiecte nişte vagoane de laminate furate. Chestia nu mi-a plăcut deloc, aşa că am abandonat serviciul şi m-am prezentat cu un articol la ziarul liberal « Viitorul românesc ». Botezasem articolul « Mulţi proşti în America ». Era o paralelă între « Războiul lumilor » difuzat la radio în SUA şi revoluţia română dată la TVR în direct. Am fost angajat pe loc. Noroc că aveam buletinul la mine. Vreme de opt luni am publicat pamflete. Cândva, poate, le voi aduna într-un volum.

Citisem pe undeva că Arghezi a publicat primul volum de versuri când ajunsese la poezia cu numărul 100. Ajuns şi eu la prima sută şi fiind în continuare convins că poeziile mele sunt reuşite, am tatonat ieşirea în public citindu-le unui grup de prieteni adunaţi în sufragerie. Entuziasmul acelor oameni l-a determinat pe fratele meu, care avea (pe atunci) o editură, să hotărască să mă publice. Asta se întâmpla prin 1994.

Precaut, am arătat caietele unui bătrân profesor de matematică, Constantin Ottescu. Il cunoşteam ca autor al mai multor volume de poezie în formă fixă. De la el am învăţat că poezia trebuie cântată pentru a fi sigur că nu şchioapătă. Le-a citit cu stiloul cu cerneală roşie, cu care corecta tezele. A găsit rime care nu rimau, strofe fără ritm. Din o sută de poezii, au scăpat 80. Acum puteam depune manuscrisul la tipografie fără teama că mă voi face de râs. Aveam girul unui specialist.

Setea de lectură am deprins-o de cum am învaţat literele. Eram permanent abonat la biblioteca oraşului. Prima carte împrumutată de la biblioteca orşenească din Calafat, unde mama era bibliotecară, se intitula « Oul fermecat » şi era scrisă în versuri. Spre norocul meu, după facultate m-am căsătorit cu o colegă care cheltuia toata bursa pe cărţi. N-a mai fost nevoie să mă deplasez la bibliotecă. O aveam în sufragerie.

Arta cere sacrificii. Dar, ca şi meşterul Manole, am sacrificat soţia. Poate numai doamnele au să înţeleagă deplin tristeţea soţiei când descoperea în manuscrisele mele muze cu ochi verzi, negri şi albaştri. Până la urmă a avut înţelepciunea să accepte că e soţie de poet, fi-r-ar el să fie !

Primul volum, intitulat “Te iubesc!” a dispărut din librarii în trei luni. Cu asta am considerat că îmi făcusem datoria faţă de doritorii de poezie şi mai credeam că am scăpat de patima rimelor. Aşa că, la cererea fratelui, m-am apucat de un roman, jumate poliţist - jumate de dragoste, a cărui acţiune se petrecea unde şi-a înţărcat dracu’ copiii şi pe care l-am semnat Brenda Ross, crezînd eu că nu se prinde nimeni. Şi bine că nu s-a prins nimeni deoarece peste vre-o opt ani am descoperit pe internet o autoare americană de romane de dragoste pe care o chema taman Brenda Ross. Presupun că fapta mea e substituire de persoană sau înşelăciune. Cert este că nu a fost cu intenţie. Romanul se intitula « Elizabeth » şi s-a vândut ceva mai repede decât mă aşteptam.

O lansare de carte, cu aplauze şi cuvântari, nu am avut ocazia. Cred ca nici nu mi-am dorit foarte tare. Mi se pare mai avantajos să trec neobservat.

Romanul nu mi-a tulburat existenţa în nici un fel. O singură doamnă m-a sunat să

mă felicite. Volumul “Te iubesc!” a avut, însă, efecte neaşteptate. La o săptămână după ce îi dădusem drumul pe piaţă, veneam dimineaţa la birou şi în capul scării stătea o

tânără colegă care, când am pus piciorul pe treaptă, a început să declame:

Te iubesc ca pe-o culoare,

Te iubesc ca pe-o lumină.

Te iubesc ca …

Mergea în urma mea şi recita. Pînă să intru în birou a ajuns la final :

Te iubesc ca un sălbatec,

Te iubesc ca un copil.

Am închis uşa dupa mine şi vreme de minute întregi am rămas împietrit. Imi ieşea inima din piept. Ingăduiţi să consider această neaşteptată recitare drept cea mai de preţ răsplată pentru ce am creat. Dar asta nu era tot. Au început să sosească scrisori. Mi se cerea autograf prin poştă. Şi chiar au apărut doritoare de a rămâne în istoria literaturii române.

Poetul e tot un om. Nu am rezistat tentaţiei. Stiloul a început să scrie de la sine. Şi parcă scria şi mai frumos decât până atunci. La un moment dat, muza, care chiar aprecia stihurile pe care i le dedicam, mi-a marturisit :

- Ştii ce fac cu poeziile tale ? Le dau fratelui meu şi are un succes la fete de

nemaipomenit.

Aşa am aflat, la a treia mână, ca poeziile mele sunt chiar bune. Dar, tot aşa, am cunoscut şi reversul medaliei. Imediat ce fratele ei s-a însurat, poeziile mele nu mai aveau farmec pentru ea.

Din fericire, pentru un poet publicat, muze se găsesc relativ uşor. Sunt atâtea şi atâtea fete care au fraţi neînsuraţi. Şi aşa, pâş-pâş, mă apropiam de a doua sută de poezii. Atunci şi-a facut apariţia un Mecena al secolului XXI. Pe cheltuiala lui şi la insistenţa lui ( Hai, măi, odată ! Cât mă mai ţii ? ), m-am trezit cu al doilea volum publicat, fără să fi apucat cineva să îi facă corectura. Am început să îl distribui din mână, având grijă să pun mai întâi virgulele cu pixul.

De data asta, cartea nefiind în librării, nu am mai intrat în atenţia fetelor. Au început, însă, să mă cheme oamenii de litere.

Cam aşa am ajuns eu în amabila atenţie a domnului Vulpeşti şi a domnului Rizescu şi cred că nu voi scăpa prea uşor. Acum nu numai muzele mă îndeamnă să scriu ci şi aceşti binevoitori domni care se aşteaptă să nu-i dezamăgesc. Nu mai amintesc că acum sunt doi Mecena (Ovidiu Chiru şi Mircea Marinescu) care întreabă perodic şi alternativ : « Ai mai scris ceva ? »

Recunosc faptul că în 1995 am scris o comedie electorală, « O dischetă pierdută », dar nu sunt un deosebit în materie şi nu ştiu dacă voi recidiva. E o comedie electorală din care rezultă că stimabilul domn Caragiale nu a fost un umorist ci doar un cronicar. Ce se întîmpla pe vremea domniei sale, când secretele se aflau pe hartie, se repetă în vremea noastră, doar că secretele sunt pe dischetă. Am scris pentru că am avut la îndemână material comic din abundenţă. Niciodată nu am scris cu atâta plăcere. Râdeam şi scriam. Apoi dădeam pagina soţiei să o dactilografieze. Fiul îi dicta. Din sufragerie se auzeau aceleaşi hohote de râs. Nu prea ne ajungeau banii de mâncare la vremea aceea, dar acele două luni au fost cele mai vesele în căsnicia noastră. Nu aş putea afirma că acum căsnicia e tristă. Doar lipsa timpului ne împiedică să râdem de trei ori pe zi. Muncesc in orânduirea capitalistă şi asta înseamnă că ajung acasă numai noaptea. De câte ori râdem, bate vecina în calorifer.

Ion ANTONIE