121
ÎN PRAG
Speranţa da să intre peste mine.
Eu o priveam cu ochi blazaţi şi reci:
Această fată unde, Doamne, vine
Când eu am Deznădejdea mea pe veci?
De ce s-o las în suflet să se culce,
Când ştiu că-n scurtă vreme va pleca
Şi că sărutul alintat şi dulce
În două lacrimi mari va picura.
O-nfrunt din prag cât mă pricep de bine:
Eu sunt pierdut. N-ai cum să mă mai pierzi!
Dar se lipeşte tot mai strâns de mine
Speranţa mea cu ochii mari şi verzi.
122
SUB IOVE*
Aguste Piccard, ieşind din stratostat,
A spus că peste nori e-un cer de stele,
Deasupra căruia a observat,
Arzând, luminile iubirii mele.
Apoi Auguste Piccard s-a scufundat,
Cu batiscaful, în adâncuri grele
Şi, din abisul lor, a adunat
Scântei arzânde-ale iubirii mele.
Hotar iubirii mele n-a aflat.
În jurul tău e totul luminat
De focul tainic al iubirii mele.
* Sub Jupiter - Sub stele
123
SEPTEMBRIE
Umblă toamna pe alei,
Despletită, ca şi tine.
Doamne, cât îi stă de bine
Roşul din rochiţa ei.
Cu pantofi înalţi de lac,
Calcă frunze ruginite,
Suflete îndrăgostite
Oferite, toate, vrac.
Dreaptă, ca o balerină,
Cea mai mândră-ntre femei
Risipeşte-n urma ei
Întuneric şi lumină.
Disperarea şi dorinţa
Se aştern pe unde trece.
O-nsoţeşte vântul rece,
Trâmbiţându-i biruinţa.
Erai vară. Astăzi nu
Mai rosteşti, arzând, cuvântul.
Resemnat, sărut pământul,
Unde-ai pus piciorul tu.
124
NOROCUL MEU
Eu ştiu că, dac-aş fi iubit de tine,
Tu te-ai privi-n oglindă zi de zi
Şi te-ai urî din zori, când te-ai trezi,
Că n-ai cu ce mă cuceri pe mine.
Să mi te-arăţi, cu grijă te-ai reţine,
Temându-te să nu mă agasezi.
Când te-aş chema, ai crede că visezi ;
Când te-aş privi, nici n-ai mai şti de tine.
Şi braţele tot timpul te-ar durea,
Tânjind să-nlănţuiască trupul meu.
Arzând de dor, te-ai stăpâni cu greu
Să nu-ţi pui buzele pe glezna mea.
În zilele când nu mă poţi vedea,
Te-ai duce-acas’ pe străzi întunecoase,
Să nu te-arăţi mulţimii curioase
Purtând în colţul ochilor o stea.
În crucea nopţii ai sări din vis,
Muncind în trup năpraznica dorinţă,
Şi-ai plânge mult de trista umilinţă
Că n-ai să scapi de ceea ce ţi-e scris.
Pe chipul tău de zână din poveşti,
M-ar întrista atâta suferinţă
Şi-mi spun, râvnind superba ta fiinţă:
Norocul meu că n-ai să mă iubeşti.
125
JURNAL DE BORD
Parc-ar fi descins din soare.
Iahtul lung şi elegant
Tăia drumul spre neant
Prin furtună şi vâltoare.
Un salut din trei semnale,
Două vorbe-n megafon,
Alt semnal din fanion
Şi-am rămas pe-aceeaşi cale.
Navele nu se sărută
Nici măcar când stau în port.
Ţin doar un jurnal de bord
Cum s-au întâlnit pe unde.
Nici-un fum din zare-n zare,
Nici-o pânză sau catarg.
Valuri mici sosesc din larg
Şi se pierd în depărtare.
126
ULTIMA DORINŢĂ
Am ştiut şi m-am lăsat
Voii tale, fără teamă.
Glasul tău nu mă mai cheamă,
Dar mă laşi imunizat.
Nu-i femeie mai frumoasă,
Nici amantă mai nebună,
Care-ar vrea să mă răpună,
Ca pe-o slugă păcătoasă.
Să iubesc, de-acum, pe cine?
Cui să-i dau ce-ţi place ţie?
Mi-era inima pustie
Până m-am găsit cu tine.
Rai mi-erai şi iad deodată,
Fericire şi durere,
Cea mai dulce-a mea plăcere
Petrecută cu o fată.
Am scăpat să mai iubesc.
În sfârşit, acum mi-e bine:
Dacă m-am iubit cu tine,
Nu mai am ce să doresc.
CE NU VEDEM
Sunt mult prea multe lucruri nevăzute:
Pădurea-ncorsetată de copaci,
Pământurile-n veci necunoscute
Şi nişte ochi pe care crezi că-i placi.
Sunt multe alte tot necercetate:
Puzderia de stele dintre stele,
Abisul cu Atlantica cetate
Şi sufletul admiratoarei mele.
MI-ERA DOR SĂ FIU CA TINE
Mi-era dor să fiu ca tine:
Tremur străveziu de unde,
Foc arzându-se pe sine,
Dor ce nu-l mai poţi ascunde.
Mi-era dor să fie soare
Şi la mine sub obroc.
Mă durea că nu mă doare
Sufletul de nenoroc.
Nici nu ştiu cum e mai bine
Şi stau dincolo de gard.
Mi-era dor să fiu ca tine,
Dar mi-e teamă să nu ard.
129
SĂRUTĂ-I !
Mă tem că trandafirii mă trădează,
Spunându-ţi tot, de parc-ar fi copii.
Priveşte-i cât de mult se-mbujorează,
Când povestesc ce nu voiam să ştii.
Mai mult decât încape în cuvinte,
Cu mult mai mult decât pot eu să spun,
Ei îţi vorbesc de dragostea cuminte,
Pe care-o port în sufletul nebun.
În focul lor, ard visele aprinse,
Pe care nu le pot mărturisi,
Şi jarul de dorinţe necuprinse
Ce, niciodată, nu s-or împlini.
Sărută-i, deci, pe ei şi uită-mi visul.
Ei te iubesc la fel de mult ca mine
Şi merită mai mult decât abisul
Lăsat, în pieptul meu, cândva, de tine.
130
LEGEA FIRII
Cu cât se-arată luna mai frumoasă,
Pe cerul nopţii poleit cu stele,
Sub teiul nalt din curtea casei mele,
Cu-atât e umbra mai întunecoasă.
Cu cât zoresc, spre ţinta nevisată,
Corăbiile visurilor mele,
Cu cât întind în vânt mai multe vele,
Cu-atât e zarea mai îndepărtată.
Cu cât mai mult doresc să fiu cu tine,
Plângând în pumni de teama că te pierd,
Cu cât mai mult doresc să te dezmierd,
Cu-atât mai rar îţi aminteşti de mine.
131
GALATEEA
Lustruind în palme
Sâni de Galatee,
Gata să ţi-i sfarme,
Te-ar fi vrut femeie.
Sculptorul iubeşte.
Sculptorul se roagă.
Venus desluşeşte
Cât îi eşti de dragă.
Marmura devine
Piele de mătase,
Părul de rubine
Valuri unduioase,
Ochii de smaralde
Flăcări pe comori,
Şoldurile calde
Răspândesc fiori.
Partea protejată
De căldura mâinii
A rămas de piatră:
Inima şi sânii.
132
OCTOMBRIE
Apune soarele-n copacii desfrunziţi.
Miresme vin de iarnă timpurie.
Eol coboară munţii-nzăpeziţi
Lovind sonor în frunza arămie.
Incendiind plafonul jos de nori,
Arzândul zeu se duce-n zodiac,
Mimând, deasupra lumii fără flori,
Un disperat buchet de liliac.
Regretele, ca frunza ruginită,
Se-aştern covor pe neştiute căi,
Eternizând în inima rănită
Zăpada ninsă peste paşii tăi.
133
REVEDERE (2)
Mă-nfăşurase-mbrăţişarea ta.
Te respiram, de mult dorit de tine.
Uitam de lunga noapte de suspine,
Când nu ştiam cât voi mai aştepta.
Cu ochii strălucind de neuitare,
Dăduse-i verde pentru sărutări
Şi buzele mijeau a căutări,
Ca răsăritul soarelui din mare.
A fost zefir, furtună şi, ciudat,
N-am apucat să ştiu ce e cu mine.
Mă minunam că mă sărut cu tine
Şi nu ştiam că eu sunt sărutat.
Strângeam la piept dorinţe-nvolburate.
Pe masa ta se resfira, uitat,
Un braţ de trandafiri, împurpurat
Cât cinsprezece sărutări nedate.
134
DIEZ
Oricui iubeşte i se pare
Că draga lui e mai frumoasă
Decât e luna luminoasă
Sau soarele ieşind din mare.
De-i scundă-n ochii lui e naltă.
De-i oacheşă, e trandafir.
Guriţa - din coral potir,
Măcar că e cioplit în bardă.
Oricine pune un diez
Femeii visurilor sale.
Dar eu, privind formele tale,
Cam ce-ţi închipui că visez ?
135
ACASĂ
Mă-nchid în casa sufletului meu.
E tapetată peste tot cu tine.
Am pernele ţesute din rubine
Şi-mi culc la tine-n plete capul greu.
Mă învelesc cu trupul tău de nea;
Respir parfum din sânii tăi de fiară
Şi, când lumina-n gânduri stă să piară,
Sub chipul tău, am candelă o stea.
În zori mă oglindesc în ochii tăi
Şi-mi bărbieresc privirile de vise.
Îmi spăl obrajii-n sărutări promise
Şi-mi fac iluzii, ca băieţii răi.
Descurajarea-mi înstelează geana
Şi-n realitatea lumii mă întorc:
Mă-mbrac, plângând, în pielea mea de porc
Şi ies să mă-ntâlnesc cu Cosânzeana.
136
DACĂ
Dacă poţi fi fericită fără mine
Şi ţi-e sufletul ca mărul înflorit,
Dacă nu-ţi răzbat în glasul drag suspine
Şi ţi-e zâmbetul senin şi liniştit,
Dacă-n ochi n-ai nouri niciodată,
Şi-n privire n-ai un strop de rouă,
Dacă poţi cânta netulburată
Şi nicicând nu-ţi ninge şi nu-ţi plouă,
Dacă poţi trăi nesărutată,
Dacă nu ţi-e dor deloc de mine,
Dacă inima ţi-e clipă măsurată
Ca un ceas cu axe pe rubine,
E păcat să-ţi înorez privirea
Oglindind întrânsa chipul meu.
Ţi-aş umbri o clipă fericirea
Şi m-ar bate bunul Dumnezeu.
137
ACUARELĂ
O fereastră la mansardă,
Unde vin să-mi amintesc
Ce-am crezut eu că iubesc
Şi voiam să nu se piardă.
Albe ramuri, negre ramuri:
Nopţi şi zile care-au fost
Când umblam timid şi prost
Pe la tine pe sub geamuri.
Peste-acel pierdut Eden,
Cerul iernii ca de fier
Şi-ntr-un colţ, zburlit, de cer
Cârlionţii tăi şaten.
138
STEPA
Din zi în zi, mai sigură pe tine,
Te-nstăpâneşti pe stepa cucerită.
E-a ta până la zarea nesfârşită
Şi-n altă zi, o altă zare vine.
Nimic n-ar mai putea să te oprească.
Încotro vezi cu ochii-acolo mergi.
Pe caii mari, prin stepa mea alergi,
Hotărnicind pre pohta ta domnească.
Te laşi de depărtare amăgită:
Nu-ţi trebuie şi tot mai cucereşti.
Pe toată n-ai să poţi s-o stăpâneşti
Căci sufletul mi-e stepă nesfârşită.
139
DIN STRADĂ
Curge noaptea despletită
Pe sub tâmpla adormită
Desenând perna vecină
Cu-ntuneric şi lumină.
Noaptea fără nici o stea
Trece umărul de nea,
Vălurind, ca o cascadă,
Peste sânii de zăpadă.
Poate te visezi cu-n domn
De zâmbeşti aşa prin somn.
Braţul alungit pe pat
N-a aflat nici un bărbat.
Tremurând sub geam la tine,
Umplu strada de suspine,
Fluierând cu gând precis
Să mă iei la tine-n vis.
Nu ştiam ce tare ard
Când m-am căţărat pe gard
Şi-apucând o pietricea
Ţi-am zvârlit în geam o stea.
140
PERSEVERARE DIABOLICUM
Rănit cândva de Eva cea mai rea,
Mă-nvârt, pierit, prin lumea de femei
Şi tot ce-admiră, limpezi, ochii mei
Şi sufletul şi trupul meu ar vrea.
Dar mi-amintesc de unghiile ei
Alunecând pe inima deschisă,
În loc de fericirea mult promisă,
Ca smuls din vis şi aruncat la lei.
Şi dacă azi am îndrăznit un pas
Şi-am dus la buze unghii lăcuite
Eu tot mai cred c-am sărutat cuţite
Şi că reiau de unde am rămas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu