Ion Antonie
Bucureşti 2007
Capitolul 1
Era în toamna lui 1992. Lăsat cu scaunul pe spate, consilierul de presă Bosancu Taylor se gândea la nemurirea sufletului, privind absent pe deasupra stivei de ziare aflată pe colţul biroului. Când şi când reuşea să facă colaci de fum care urmau o pantă lină către uşa rămasă deschisă. Sinteza de presă, pe care trebuia să o însăileze până la ora 9, îl scârbea din zi în zi mai mult.
Maşina Preşedintelui opri sub fereastră şi, ca împins de resort, consilierul se aruncă asupra ziarelor şi le desfăcu în devălmăşie pe birou, să vadă şeful că munceşte. Înainte de revoluţie, lucra într-un atelier de proiectare şi, de câte ori intra şeful, toată lumea ascundea ziarele pe unde apuca. Acum era invers.
- Să trăiţi, dom’ Preşedinte! se întoarse respectuos către uşa prin faţa căreia Preşedintele trecu salutând scurt din cap.
Din fericire, ziarele se preocupau prea puţin de minuscula formaţiune politică autointitulată „Partidul Aşteptării Române”. Cu toate astea, trebuia să citească zilnic o sută de pagini de ziar, că nu se ştie.
O bătaie discretă în tocul uşii îl făcu să întoarcă privirea. Era Mărin – veşnicul revoluţionar.
- Tovule, am ceva pentru dumneata.
Cuvintele fură însoţite de o grimasă care ar fi trebuit să însemne că îi face cu ochiul sau că îl doare măseaua. Părul, ridicat într-un fel de creastă, se legăna înainte şi înapoi la fiecare mişcare a capului.
Idiotul ăsta îl agasa cel puţin săptămânal.
- Intră, Mărine! Tocmai am luat şuturi pentru chestia aia cu care ai venit alaltăieri. Ce-mi mai aduci?
Mărin târa permanent după el o servietă diplomat cu cifru, mare cât o valiză şi grea ca o bombă. Păşi cu dezinvoltură, legănând servieta, în timp ce creasta îi unduia înainte şi înapoi ca un lan bătut de vânt. Aruncă servieta cu troznet pe birou şi încălecă scaunul.
- Cum adică, şuturi? Era o informaţie de prima mână.
- Vezi să nu! Aţipitu are şi el şase procente la « Petrodamph »!
- A-ţi-pi-tu? silabisi Mărin uimit.
- Hai, lasă! Toarnă noutăţile! îl zori Bosancu trăgând maşina de scris mai aproape.
Mărin se ridică şi, cu paşi furişaţi, aplecat şi privind hoţeşte în stânga şi-n dreapta, verifică la ambele uşi dacă nu trage careva cu urechea.
Bosancu îl urmări, nedumerit, şi-şi făcu cruce.
În fine, Mărin se aşeză şi începu să povestească cu o voce gravă, de parcă anunţa venirea minerilor:
- Az’ noapte ieream cu celula la lipit afişe. Când, pe la două…
- Ce nu le lipiţi ziua! i-o tăie Bosancu, punând hârtie în maşină.
Mărin ridică braţele, spre tavan :
- Ne bate lumea, tovule! Pe la două, dăm pă « Compasiunii » de-un şir întreg de chelboşi. Da’ ştii câţi? Iera şi pă gardu’ şcolii şi pă vitrina CEC-ului şi pă uşa mezelăriei şi pă ghereta santinelei de la reghiment, pă stâlpi, pă case, păste tot.
- Las-o jos că măcăie! mormăi Bosancu. Cum să pună afiş pe ghereta sentinelei? Degetul lui urmărea rândul din ziarul desfăcut. În fine, fusese publicat comunicatul prin care partidul îşi asuma apartenenţa la curentul liberal de centru-stânga. Probabil că Preşedintele Aţipitu n-ar fi fost în stare să explice ce e aia, dar suna într-un fel.
Mărin dădu din cap, compătimitor, scuturând pe birou mătreaţa din creasta unduitoare ca un lan de grâu :
- Doarme, tovule, ca un prunc! Cu arma sub el şi cu închizătoru-n sân. Păi, dacă noi am lipit afişu’ peste chelbos!
- Mă faci de mă duc să văd, îl încercă Bosancu neîncrezător.
- Acu l-o fi rupt, admise Mărin şi continuă : Lae zâce « Ne-a spart, Mărine! Nu mai avem nici trei sute de afişe. Cu ce să-i acoperim? »
Pe Bosancu îl zgăria pe timpane piţigăiala din vocea lui Mărin când îl imita pe Lae. Mărin continuă:
- Zâc: Rupe-le, bă, Lae!
- Poate vă prindea poliţia, cobi Bosancu trântind carul maşinii de scris. Clinchetul suav al clopoţelului anunţă cap de cursă.
- Că le rupem? se miră Mărin. Păi, ce? Poliţiştii votează cu chelbosu?
- E lege, Mărine. N-ai voie să le rupi! îl dojeni Bosancu, răpăind la maşina de scris, cu ochii pe comunicatul din ziar.
- Noaptea nu e lege. Noaptea e fiecare cu legea lui, stabili Mărin şi continuă : Trag de unu’ şi iese cu totu’. N-apucase să se usuce aracetu’. Zâc : Lae, Sică, ăştia e în faţa noastră ! Ştii unde i-am ajuns, tovule ? Taman pă “Compasului”. Unu’ ţânea scara şi ălălant, urcat pă stâlp, lipea bulina pă gura lu’ şefu’.
Degetul arătător al lui Mărin descrise un semicerc, arătând cu unghia încercănată spre afişele care îl reprezentau pe Aţipitu, într-o atitudine slugarnică, de parcă cerşea voturile.
- Ce bulină? se miră Bosancu privind în direcţia indicată în timp ce continuă să ţăcăne pe claviatura maşinii. Ca de obicei, când se grăbea, două pârghii se încălecară, rămânând lipite de cilindru. Bosancu bănuia că acestă vechitură de maşină, primită ca sponsorizare de la Partidul Socialist Francez, a însoţit furierul regimentului în campania din ‘916.
- Aia pă care scrie “votaţ’ bastonu’ “, explică Mărin sărind de pe scaun. Când ne-a văzut, ăl cu scara a rupt-o la fugă.
Ca să se facă mai bine înţeles, Mărin alergă trei paşi spre uşă şi se opri.
- L-a alergat Sile până la fabrică, da’ la subterfugiu’ de ploaie l-a pierdut.
- Unde l-a pierdut? întrebă Bosancu nedumerit, uitând să mai pocnească în claviarura ştearsă de milioanele de degete anterioare.
- La subterfugiu’ din staţia dă autobuz, explică Mărin sâcâit.
- Păi, asta nu e în faţa sediului nostru de sector?
- Ba da! Pă “Compasului”, dădu Mărin aprobator din creasta unduindă, lăsând încă un val de mătreaţă pe reverele pătate cu sos.
- N-o mai lungi ! Paznicul unde era?
Mâna dreaptă a consilierului de presă trânti cu năduf carul la capăt. Clinchetul suav al clopoţelului anunţă iarăşi cap de cursă, dar nimeni nu-l luă în seamă. Mărin era cu receptorul la ureche şi cu degetul în discul telefonului primit ca sponsorizare de la jandarmeria olandeză. Din păcate, jandarmeria nu avusese şi un cablu suficient de lung, aşa încât telefonul trebuia să stea numai pe colţul din stânga al biroului.
-Întreabă-l pe el, îi sugeră Mărin întinzându-i receptorul. Cere şi dumneata doo coci!
Întâi, Bosancu crezu că i-l dă pe paznic la telefon:
- Ce să cer? întrebă luând receptorul.
- Suc, pepsi, gingirlică, ceva!
- Ramona? Adu-mi, te rog, un pepsi. Dau cu el de pământ! adăugă după ce trânti receptorul.
- Cu pepsi? se alarmă Mărin.
- Paznicul! Îl aranjez eu ! ameninţă consilierul.
- Paznicu’ ca paznicu’. Îţi faci dumneata ideie cine ierea pă stâlp? întrebă Mărin cu şiretenie, aplecându-se spre Bosancu, suficient de mult ca acesta să desluşeasca mireasma acră a ţigărilor marca « LM ».
- Cine? se interesă consilierul cu gura strânsă, trăgându-se îndărăt.
- Lazăr!
- Cineee?
- La-zăr! silabisi Mărin apăsat, tropăind în buestru pe lângă birou.
- Cum, mă, Lazăr?! Ăsta e cu noi! izbucni Bosancu stupefiat.
Mărin scoase din buzunar câteva buline autocolante şi, oprindu-se în faţa afişului de lângă uşă, odată îl plezni pe Aţipitu peste gură. Pe gura Preşedintelui apăru un cerc galben, de parcă Aţipitu fusese fotografiat cu gura deschisă, în timp ce rostea « Votaţi bastonu’ ». Acest îndemn îl contrazicea pe cel scris pe marginea de sus a afişului : « VOTAŢI CÂRLIGUL! »
- Uite-aşea lipea bulina pă gura bărbosului. Şi, a dracu’ bulină, ce clei are pă ea, că nu iese decât cu barbă cu tot. Uite-aşa!
Plezni afişul vecin. Privi încântat şi, luîndu-şi avânt, luă afişele la rând :
- Uite-aşa, lipea bulina! Uite-aşa!
- Ce faci, bă, Mărine?! izbucni Bosancu, sărind de pe scaun.
Mărin se opri descumpănit. Privi şirul de afişe împodobite cu buline autocolante, privi ruşinat spre Bosancu şi, întinzând mâna tremurândă, smulse ultima bulină, jupuind barba candidatului până jos. Bosancu împietri de surpriză. Preşedintele avea acum o barbă albă de parcă era Marx.
Uşa trântită îl vesti pe Mărin că Bosancu alerga să-şi anunţe şeful. Deschise servieta şi scoase o agendă jegoasă, răsfoind-o cu febrilitate. Ridică receptorul şi formă un număr interminabil. Juca de pe un picior pe altul, aşteptând să se facă legătura, şi da din mână, de parcă împingea electronii pe sârmă.
- Fir-ar al dracu’ cu robotu’ lui! Paul, je suis Mărin. Je vous prie să nu introducţion monei dans le cont. Je vien dans le Vişi apres les alegeri.
Bufetiera cea bondoacă intră purtând pe tavă paharul cu pepsi şi, trecând prin spatele lui Mărin, depuse paharul pe birou. Prudentă, ridică tava la verticală, ca pe un scut în faţa bustului mult prea vulnerabil.
- Non introducţion banii en bancă. Mi-i blochează! răcnea Mărin în timp ce, ducând stânga la spate, încercă s-o reţină pe Ramona. Tava, pregătită special pentru această eventualitate îl plezni scurt peste mână şi Ramona o zbughi ocolind biroul :
- Nesimţitule! Picioruşele groase ale bufetierei luară firul telefonic şi, odată cu el, şi telefonul olandez.
- Alo! Alo! strigă Mărin în receptorul cu firul rupt. Să vezi ce-ţi face şefu’! strigă după Ramona, care deja era la
Ridică telefonul de jos şi-l puse pe birou. Aşeză receptorul în furcă, de parcă mai era bun de ceva, apoi închise agenda în servietă şi învârti rotiţele cifrului. Aşa. Pentru siguranţă. Se întoarse spre afişul jupuit, încercând să lipească cu scuipat barba smulsă a Preşedintelui. Osteneală zadarnică. Il lăsă în plata Domnului şi se întoarse să-l întâmpine pe Vicepreşedintele care tocmai intra, urmat de Bosancu :
- Să trăiţi, domn’ Ciornei! se aplecă Mărin slugarnic, întinzând mâna să dea noroc.
Ciornei nu observă mâna întinsă :
- Ce spuneai de Lazăr? mâinile Vicepreşedintelui se împreunară la spate.
- Lipea buline pe gura Aţipitului, debită Mărin în timp ce-şi ştergea palma pe turul pantalonilor.
- Domnului Aţipitu! îl corectă Vicepreşedintele.
- Domnului Aţipitu.
- Eşti sigur că era Lazăr? Poate n-ai văzut bine.
- Cum să nu fiu sigur? Când am dat un şut la scară, tipu’ a loat stâlpu-n braţă. Mărin arată prin gesturi cum anume a dat cu piciorul şi cum a luat Lazăr stâlpul în braţe. L-am tras dă picere ş-a căzut ca un sac.
Ciornei se retrase pentru a nu fi lovit de Mărin care tocmai arăta cum a căzut Lazăr.
- I-am buşit fo doă şuturi pân-am văzut cine e, continuă Mărin să dea din mâini şi din picioare. Bă, Lazăre, ce mă-ta faci aici? Odată sare ca iepurele şi-o rupe la fugă. Când să-l înhaţ, buzunaru’ pârrr…
Buzunarul lui Ciornei pârâi dar nu se lăsă smuls, măcar că Mărin, contrariat, smuci şi a doua oară.
- Uite, buline d-astea avea în buzunar.
Ciornei întoarse bulina pe o parte şi pe alta în timp ce-şi pipăia preocupat buzunarul. Pe faţă i se citea o nemărginită scârbă faţă de activiştii cu care era nevoit să lucreze :
- Bine, poţi să pleci.
Vicepreşedintele întoarse spatele zelosului revoluţionar şi ridică receptorul telefonului. Bătu de căteva ori în furca aparatului :
- Ne-au tăiat firul.
Ochii îi căzură pe afişul cu barba smulsă :
- Şto eta ? întrebă furios, arătând cu receptorul spre afiş. Ce e asta?
- S-a rupt, bâigui Mărin, apropiindu-se să arate cum. Când am tras de bulină. Dintr-o mişcare, Mărin smulse bulina de pe afişul vecin, albindu-i şi aceluia barba.
Abia atunci Ciornei văzu bulinele de pe celelalte afişe. Trecu de la un afiş la altul privind stupefiat.
- Cine a făcut asta?
- Sânt bulinele lu’ Lazăr, se justifică Mărin jupuind al treilea afiş.
Vicepreşedintele îl împinse, dar Mărin nu se lăsă până nu smulse încă o barbă. Parcă avea mâncărime la degete. Ciornei îl pocni cu receptorul în frunte :
- Mărin Mărinovici, eşti un cretin! Ieşi! urlă arătând cu telefonul spre uşă. Surprins, Mărin făcu un pas înapoi. Chiar rămase cu gura deschisă. Duse stânga la frunte şi dreapta sub haină, de unde scoase pistolul :
- Te omor, kaghebistule!
Bosancu se aruncă în faţa lui :
- Are imunitate! Are imunitate!
- Că n-o fi imun la gloanţe! Fereşte, că trag! Mama lui de kaghebist!
Bosancu uită de ameninţarea pistolului fiind ocupat să se şteargă pe faţă de urletele pline de stropi ale revoluţionarului.
- Pomoşci! Pomoşci! ţipă Ciornei sărind în zigzag spre uşa deschisă. De câte ori îşi pierdea cumpătul, o dădea pe ruseşte. Făcuse liceul în Basarabia.
- Ce zâce? se miră Mărin luând linia de ochire.
- Pe dracu! Ce să zică? Ajutor! îi traduse Bosancu de sub birou.
Mărin trânti uşa de sări tencuiala, îşi bagă pistolul sub cureaua pantalonilor şi se lăsă pe scaun, împingându-l pe Bosancu cu picioarele. Trase o gură bună de pepsi, privindu-l pe consilier cum îşi scutură pantalonii.
- Să dea el în mine?! îşi şterse Mărin gura cu dosul palmei. În mine, care dă fiecare dată, am băgat în urnă câte zece voturi ! Să mă pocnească ? Cine? Ăsta nici n-a votat la 20 mai. Să te uiţi în buletinu’ lui, că n-are ştampilă.
- N-aveai voie să scoţi pistolu’. Eşti în sediul partidului, ţipă consilierul, punându-şi mâinile-n cap de disperare.
- Da’ el avea voie să mă pocnească în sediul partidului? arătă Mărin spre fruntea învineţită, de parcă acolo era sediul partidului. Avea? Mama ei de revoluţie, că n-a împuşcat pe cine trebuia!
- În locul tău, m-aş căra până nu se întoarce, se îngrijoră Bosancu.
- Crezi că mi-e frică? se aprinse Mărin trântind pistolul pe birou. Îl aranjez cât ai zâce peşte!
- Mai bine ţi-ai cere scuze, se feri Bosancu din direcţia pistolului. Nu e bine să te pui cu Ciornei. Cu relaţiile pe care le are, te desfiinţează cât ai clipi.
- Pă mine? se îndârji Mărin, pipăindu-şi cucuiul. Poate nu ştii ce-am capturat de la Lazăr.
- Văd, arătă Bosancu spre afişele jupuite.
Mărin ţinea pistolul de ţeavă apăsând fierul rece pe cucui.
- Lasă bulinele! Discheta!
- Ce dischetă?
- Nu ştiu, că n-am calculator. Da’ să ştii că pe ea scrie dos cadre, preciză Mărin, privindu-l prin garda trăgaciului. Ai auzit? D.O.S. cadre.
- Dă-o imediat! porunci consilierul întinzând mâna într-un gest care nu admitea contrazicere.
Mărin se ridică liniştit şi puse pistolul în tocul de sub haină :
- Încă n-am tratat cu concurenţa. De la dumneata, tovule, voiam doar să ştiu cât oferiţi pă ea, ca să salt preţu’ la ăilalţi.
- Mărine, tu eşti întreg la cap?
- Banii, tovule! Mă caută creditorii, degetele lui neîngrijite numărară nişte bani imaginari.
- O-ncurci, Mărine! O-ncurci electric!
- Scrie dumneata, arătă spre maşina de scris, în istoria partidului, că ăla a loat fabricile, ăla a loat băncile şi Mărin – discheta.
- Mă duc să-i spun lui Ciornei.
- Nu cu Ciornei tratez. E prea mic. Spune-i Aţipitului. Domnului Aţipitu, se corectă Mărin în bătaie de joc. Dădu peste cap ultima înghiţitură de pepsi şi trânti paharul de birou.
- Ştii telefonu’ meu de la firmă, anunţă înşfăcând servieta şi porni spre uşă cu mersul lui legănat. Spui doar atât : şapte milioane. Sau zece milioane. Şi eu pricep, că nu sânt nărod. E bineee?
Imediat ce uşa bubui, trântită, Bosancu se repezi la telefon.
- Unde dracu' o fi receptorul?
Îşi aminti că Ciornei fugise cu el în mână. Se repezi la uşa din spate:
- Sună la poartă să-l oprească pe Mărin! A furat un document!
Se lăsă pe scaun şi sări din nou la uşă :
- Are pistol!
Tropotul paşilor pe culoar îi descreţi fruntea. Turcu şi Sârbu, cei doi bodyguarzi închiriaţi, îşi câştigaseră renumele de câini ai partidului. Pe scară se auzi icnetul lui Mărin atacat de cei doi. Bufniturile înfundate dovedeau că revoluţionarul Mărin nu se lăsa prea uşor.
- Dai în revoluţia română? strigă Mărin disperat. Săriţi că mă omoară! A-sa-si-nii! A-sa-si-nii!
Tropăitul şi icnetele se auzeau acum în faţa uşii.
- Ia mâna, că merg sângur! se răsti Mărin împins prin cele două canaturi ale uşii. Avea cămaşa scoasă din pantaloni şi haina descusută pe mijlocul spatelui. Turcu ţinea de ţeavă pistolul capturat de la Mărin, gata să-l pocnească, daca era nevoie.
- L-am adus! anunţă Sârbu, făcând un pas în faţă.
Bosancu se postă în faţa lui Mărin, cu mâna întinsă :
- Scoate discheta.
Mărin îşi băgă cămaşa în pantaloni şi răspunse în batjocură :
- Apăi, aş scoate-o, dacă ar fi la mine. Hă, hă, hă ! făcu complice cu ochiul. E pusă bine, tovule!
- Sârbule, dă-l afară!
- O fi în geantă, sugeră Turcu.
- Adu servieta! îi ordonă Bosancu lui Turcu.
- E cu cifru, se lăudă Mărin. N-o deschideţi nici în zece ani.
- Pe pariu? propuse Sârbu.
- P-o ladă de bere că n-o desfaci, acceptă Mărin.
Sârbu culcă servieta pe birou şi se lăsă într-un genunchi, cu urechea aproape de rotiţele cifrului. Le învîrti încet, ascultând declicul.
- E gata, şefule! anunţă el ridicându-se.
Bosancu apăsă cele două încuietori şi ridică capacul.
- Îmi datorezi o ladă de bere, îl anunţă Sârbu pe Mărin.
Mărin nu răspunse.
Degeaba cotrobăi Bosancu prin toate buzunăraşele şi fermoarele. Nu era nici o dischetă. La un moment dat scoase dintr-un buzunar lateral o mână de cartuşe şi le arătă lui Mărin.
- Că dor nu credeai că am gloanţe-n pistol, rânji Mărin.
Bosancu trânti capacul şi apăsă închizătorile.
- Sârbule, dă-l afară!
Mărin înşfăcă servieta şi cei doi îl împinseră dea-ndărătelea în timp ce revoluţionarul râdea încântat :
- Nu mă-mpige, c-ameţesc! se apucă cu mâna de tocul uşii, strigând ultimul preţ : Zece milioane şi postu’ de primar. Aşa să-i spui Aţipitului! Domnului Aţipitu, adăugă râzând.
Bosancu trînti furios canaturile uşii.
- Mâna! Mâna! Mi-ai prins mâna! urlă Mărin.
Bosancu deschise şi văzu mutra veselă a lui Mărin care anunţă :
- Te-am fraierit!
Canaturile trosniră, izbite de Bosancu cu furie. Râsul nestăpânit al lui Mărin continuă să răsune pe culoar şi apoi pe sub fereastră. Bosancu se aşeză la birou, împinse maşina de scris şi îşi rezemă fruntea în palme. Chestiunea îl depăşea. Luă o coală de hârtie şi începu să scrie o informare către Vicepreşedintele Ciornei. Discheta aflată la Mărin putea fi extrem de periculoasă. Se opri cu pixul în aer, gândind ce propuneri de rezolvare ar putea formula.
Cineva ciocăni în uşă. Nu răspunse. Tăie titlul « Propuneri » şi scrise « Concluzii ». Ciocăniturile în uşă se repetară mai energic.
- Intră! strigă nervos, continuând să privească cuvântul « Concluzii ».
Un ardelean bine clădit se introduse cu încetinitorul, închizând cu grijă uşa în urma lui.
- Dumneavoastră sunteţi domnul Bosancu? învârti el şapca în mâini, făcând un pas către Bosancu.
- Da, eu, veni răspunsul. Bosancu scria concluzii. Nu ridică ochii. Vorba rară a ardeleanului ar fi fost odihnitoare dacă nu ar fi răsunat atât de puternic.
Ardeleanul mai îndrăzni un pas :
- Dumneavoastră scrieţi lumea la audienţe?
- Da. Pixul lui Bosancu rămase suspendat deasupra paginii.
- La domnu’ Aţipitu? mai întrebă ardeleanul, ca să fie sigur, şi înaintă încă un pas.
- Da, admise Bosancu privind enervat drept înainte.
- Atunci, scrieţi acolo, la audienţe, Aghionoaie S. Ştirbu, se apropie ardeleanul cu încă un pas.
- În ce problemă? întrebă plictisit.
Aghionoaie jucă de pe un picior pe altul. Mai făcu un pas :
- Ştie dânsu’.
- Aţi mai fost?
- I-am dat un bilet când o fost la Odorhei.
Bosancu ţăcăni butonul pixului cu patru culori, continuând să privească dârz înainte:
- Şi ce scria pe bilet?
Aghionoaie mai făcu un pas :
- Ştie dânsu’.
- Nu ştie. Habar n-ai dumneata câtă lume îi dă bilete!
Aghionoaie mai făcu un pas :
- Să mă pună Preşedinte.
Bosancu întoarse, în sfârşit, privirea spre el. Omul, îmbrăcat în iţari şi încălţat cu cizme de cauciuc, purta cu sine o servietă confecţionată din pielea unui porc care guiţase pe timpul lui Gheorghiu Dej.
- Preşedinte la ce?
Aghionoaie mai făcu un pas :
- Preşedintele ţării.
- Păi, de ce să te pună? zâmbi Bosancu.
- Că mi-s bun de Preşedinte!
Vorba domoală, dar fermă nu admitea contrazicere.
- N-aş crede.
Aghionoaie ajunsese, pas cu pas, lângă birou. Puse servieta pe birou, desfăcu cataramele, scoase o pâine începută şi o bucată de slană învelită în ziar. Bosancu se aştepta să scoată şi sticla cu palincă dar mâinile bătătorite de muncă extraseră un registru soios.
- Am şi program. Uite, domnule, programul meu de Preşedinte!
Bosancu împinse înapoi registrul cu colţurile tocite :
- Vezi-ţi de drum. N-am timp de pierdut.
Aghionoaie îşi puse ochelarii de sârmă, deschise terfelogul şi începu să citească cu glas solemn, strigând din ce în ce mai tare :
- Program de Preşedinte. Unu : România să fie mare şi bogată! Doi : Toate partidele să să unească în unu’ sângur, ca să nu mai fie zâzanie! Trei : Pâinea să coste doi lei.
Puse terfelogul pe birou şi ridică pâinea deasupra capului.
- Patru: Să meargă toate fabricile! Cinci: Să nu mai fie şomaj! Şase : Să nu fie poluare! Şapte : Opoziţia să lase gura! Opt : Dolaru’ să fie egal cu leu’! Noă : Să fie case! Zece :
- Ştii cum e programul dumitale? se ridică Bosancu ; decât sărac şi bolnav, mai bine bogat şi sănătos ! Ce bine ar fi să nu fie rău!
- Nu-i adevărat! Dau lege! Să nu fie şomeri! bătu ipoteticul Preşedinte cu palma grea pe terfelog.
- Şi tot au să fie!
- Păi, ce? Calcă legea? palma lui netezi autoritar terfelogul. Îi condamn trei luni la locul de muncă.
- Dumneata de ce nu mergi la fabrică? îl luă consilierul prin surprindere.
- Că aşa spune legea : Să fie şomeri! se justifică Aghionoaie.
- Mergi de mai învaţă, că nu eşti bun de Preşedinte! îi închise Bosancu terfelogul.
- Asta hotărăşte domnu’ Aţipitu, nu dumneata! se îndârji ardeleanul. Dumneata dor mă scrii la audienţă.
- Asta e, că nu te scriu!
- Până la Dumnezeu, te omoară sfinţii! enunţă dezamăgit Aghionoaie. Dacă nu vrei matale, poci să mă scriu şi sângur.
Întinse mâna şi luă fila pe care Bosancu nu apucase să termine concluziile.
- Ieşi afară! îi smulse hârtia din mână, arătând cu degetul spre Veranda, care tocmai intra pe uşă.
- Cum îţi permiţi? îi replică aceasta vexată. Vezi-ţi lungul nasului!
Bosancu înlemni de surpriză.
- Nu mă scrie! se plânse Aghionoaie.
- E nebun, doamnă Veranda ! se scuză Bosancu.
- Dumneata ai obligaţia să te porţi civilizat cu petiţionarii, îl admonestă ea ţâfnoasă. Cum atragi dumneata oamenii către partid? Ţipând? Să nu se mai repete!
Aghionoaie dădu aprobator din cap.
- Am venit să mă pună Preşedinte! se făloşi ardeleanul.
- Preşedintele cui? se întoarse ea mirată.
- Preşedintele României ! răspunse arţăgos Bosancu. Are şi program. Să fie case, să fie pace, să fie mâncare.
- Foarte bine ! spuse ea binevoitoare. Lăsaţi programul la noi.
- Parcă nu l-aş lăsa, se codi petentul.
- Trebuie să-l citească domnu’ Aţipitu, încercă Bosancu.
- Aveţi grije să nu să piardă! îi rugă îndoit. Dădu Verandei « Programul ». Am dat trei mii de lei pe el.
- La noi nu se pierde nimic! îl asigură ea, pasându-l lui Bosancu. Să-i dai număr de înregistrare.
Femeia scoase din mânecă o batistă şi se şterse îndelung pe mâna cu care apucase terfelogul.
- Şi când să mai vin? întrebă ardeleanul.
- Te cheamă Aţipitu, îl lămuri Bosancu.
- Mă cheamă Aghionoaie…
- După ce domnul Aţipitu o să vadă programul, o să trimită să vă aducă, explică Veranda.
- Ce-o să trimită? întrebă privind cum Bosancu înghesuie în servietă pâinea şi slana.
- Şoferul. Te aduce cu Mercedesul, lămuri Bosancu. Hai, du-te acasă!
- Da’, nu pot vorbi acuma cu domnu’ Aţipitu? însistă Aghionoaie.
- E plecat la congresul de la Londra, minţi Veranda, trecând preocupată de la un afiş la altul.
- Păi, maşina e aici… o contrazise omul.
- A plecat cu avionul, o drese Bosancu încheind cataramele servietei din piele de porc.
- Eu n-am înţeles cum zboară avionu’.
- Când o să fii Preşedinte, o să înţelegi. Hai, du-te acasă! îl împinse Bosancu, punându-i servieta şi şapca în braţe.
- Elicopteru’, da ! Că are elice deasupra. Da’ avionu’?
- Avionu’ are aripi. Ca sticletele, îl lămuri în timp ce închidea uşa după el.
- Cine-a făcut această retuşare? Are talent, se amuză Veranda arătând către afişele jupuite
- Un idiot, dădu Bosancu din mână, a lehamite.
- Ce face Aţipitu? trecu Veranda la subiect.
- Cu Ciornei. Meşteresc listele de candidaţi, o informă Bosancu, jupuind de pe perete primul afiş.
- Venisem să-l iau la masă dar, dacă e cu Ciornei… porni ea spre uşă.
- Dacă vreţi, pot intra să-i spun, se oferi Bosancu, urmând-o slugarnic, în timp ce mototolea afişul.
- Lasă, îl sun eu.
Uşa se deschise larg şi se pomeni faţă în faţă cu Coca.
- Deranjez? întrebă Coca cu voioşie, rămânând cu mâna pe clanţă.
- Tocmai plecam, răspunse Veranda cu o amabilitate expirată.
- Lume nouă! intră Coca. Mă bucur să vă revăd. Sunt ani de când n-aţi mai dat pe la sediu!
- Domnul Bosancu e de altă părere! aruncă Veranda ieşind.
- Cum se apropie alegerile, se umple locul de candidaţi. În restul timpului, nu îi aduni nici cu arcanul, comentă Coca.
- Nici tu nu vii prea des, dădu el s-o îmbrăţişeze.
- Dacă nu ştii să te porţi, nici nu mai vin ! îl împinse ea.
- La ce judeţ candidezi? se interesă Bosancu retrăgându-se spre birou.
- Eşti drăguţ ! râse Coca. Mă vezi pe mine picotind ca o curcă în fotoliile Parlamentului? Las altora plăcerea asta. Eu am lucruri mai interesante de făcut.
- Atunci, cu ce ocazie pe la noi?
- Am o afacere cu Ciornei. Crezi că e liber?
- E cu Aţipitu. Lucrează la listele de candidaţi.
- Bine, trec mai târziu.
*
Văzând că trece ora stabilită pentru întâlnire, Aţipitu o sună pe Veranda :
- Trebuia să avem o discuţie azi la prânz. De ce n-ai venit?
- Am trecut pe la sediu, dar mi s-a spus că sunteţi ocupat cu listele şi n-am mai insistat, se scuză Preşedinta interimară a Organizaţiei de Femei.
- Astăzi trebuia să raportezi în ce stadiu ai ajuns cu înfiinţarea Organizaţiilor Judeţene de Femei. Din teritoriu nu am nici un fel de semnale.
- O parte dintre ele sunt înfiinţate. Cele mai multe în regat. Dar pentru celelalte mai e nevoie de timp.
- Chiar trebuie să pun un bărbat să se ocupe de organizarea femeilor? se enervă Aţipitu. Abia de-ai reuşit să le înfiinţezi în jurul Bucureştiului. Şi astea, cu navetiste care au serviciu în capitală. Cine vrei să facă munca ta în Transilvania sau în Moldova? Dacă nu poţi, spune să numesc pe altcineva.
- Nu e vorba că nu pot, dar o organizaţie se înfiinţează în câteva zile. Ori eu nu mă pot deplasa decât la sfârşit de săptămână.
- Chiar îţi trebuie zile ca să le aduni într-o şedinţă de o oră, în care să aleagă dintre ele un Birou Judeţean?
- Domnule Preşedinte, nu merge aşa simplu. Au şi ele partipri-uri. Una sau alta are susţinători, s-au format grupuri, e complicat.
- Te priveşte. Luna viitoare trebuie să aveţi Conferinţa Naţională. Nu pot să mă mai întâlnesc cu liderii europeni şi să pun nasu-n jos, că nu încurajăm femeile. La Parlament vrei să fii cap de listă, dar la muncă mai pe la coada listei.
- Nu mă luaţi aşa! Muncesc cât pot, dar femeile nu vor să se angajeze politic şi trebuie dusă muncă de lămurire.
- Mandat de la Consiliul Executiv ai primit, maşină ai primit, birou cu telefon şi fax ai. Ce-ţi mai lipseşte ca să te mişti?
- Timp, domnule Preşedinte.
- Timp n-am. Pune osul la muncă, încheie Aţipitu şi trânti receptorul în furcă.
*
Înainte de a pleca spre casă, Stacojiu, se abătu prin biroul lui Bosancu, să mai afle noutăţi. Acesta strângea hârtiile de pe birou, ca să nu i le amestece femeia de serviciu.
- Nu pot înţelege cum e aia „liberal de centru-stânga” se lamentă Bosancu, cărând stiva de ziare. Liberalii sunt de dreapta şi social democraţii – de stânga.
- Nu fi aşa categoric, îl corectă Stacojiu. Politica are şi nuanţe. Dac-o iei aşa, agrarienii, conservatorii, ecologiştii, republicanii sunt de stânga sau de dreapta? Apropo. Ştii că la Braşov există Partidul Republican-Monarhist?
- Asta ziceam şi eu. Că electoratul este ameţit cu denumiri de doctrine al căror sens nu-l va pricepe în veci. Or, dacă democraţia se vrea a fi voinţa poporului, poporul ar trebui să priceapă ce votează.
- Iar o iei „en gross”. Dacă tot poporul ar avea aceeaşi voinţă, nici n-ar mai fi nevoie de alegeri. Democraţia este voinţa majorităţii.
- A majorităţii care habar n-are ce votează, insistă Bosancu.
Se apucă să trieze srisorile.
- De-aia se face campanie, ca să aibă habar, replică Stacojiu. E treaba noastră să explicăm ce trebuie votat.
- Şi le explicăm dându-le sacoşa cu zahăr, carne şi ulei?
- Asta merge acum, cât încă e lumea flămândă. O să se ajungă, cândva, să te jenezi să dai alimente alegătorului.
Bosancu rămase cu-n plic în mână.
- Ce să fac cu Firică? Nu trece niciodată pe la sediu şi-i tot vin recomandate de pe la bănci.
- Poimâine merg la Craiova pentru o acţiune. Dă că i-l duc eu.
- Ia-le şi pe astea, zise Bosancu trăgând sertarul.
- Problema alegătorului nu constă în nuanţa doctrinei, cugetă Stacojiu, băgând plicurile în buzunarul interior, ci în proiectul care îi este prezentat. Că, oricât de ultraliberal ar fi liberalul, nu va striga: „Scapă cine poate!”. Deşi, în esenţă, asta e doctrina liberală. Şi, dacă ajunge la guvernare, va continua să dea pensii şi bani pentru handicapaţi.
- Păi, nici social-democraţii n-or să desfiinţeze firmele private, fu de părere Bosancu. Aşa că, până la urmă, e tot un drac dacă votezi stânga sau dreapta.
- Cu atât mai importantă apare campania electorală. Ca să te voteze, omul trebuie să aibă încredere că îi vei face traiul mai bun.
- Adică nu-i povesteşti de libera concurenţă sau de economia de piaţă ci îi spui „salam, brânză, banane”, persiflă Bosancu.
- Asta este doar o traducere a proiectului pe înţelesul lui, aprecie Stacojiu.
- Toţi spun la fel, dădu Bosancu din mână a lehamite.
- Pentru că toţi au acelaşi proiect. E numai o chestiune de priorităţi. Unii fac mai întâi şosele iar alţii fac mai întâi spitale.
- Înţeleg că lupta între partide nu se va termina niciodată, concluzionă Bosancu.
- S-ar termina când toată populaţia ar îmbrăţişa aceeaşi doctrină, explică Stacojiu. Dar asta nu e posibil, pentru că oamenii sunt diferiţi şi au idealuri diferite.
- Ăsta-i hazu’ omului, că e divers, îl cită Bosancu pe fostul lui profesor de filozofie.
- Hai să mergem, că s-a făcut noapte, se ridică Stacojiu tocmai când telefonul începu să sune.
- Eu merg cu metroul, se scuză Bosancu, ridicând receptorul.
- Servus! Domnu' Aţipitu s-o întors de la Londra?
- Cine e?
- Aghionoaie. Ştie domnu' Aţipitu.
- Am vorbit cu dânsul la telefon, minţi Bosancu. Nu vrea să te pună Preşedinte.
- Nici n-a văzut programu'. După ce îl citeşte, mă pune Preşedinte.
- Nu te pune, domnule.
- De ce? Că mi-s bun de Preşedinte.
- Domnul Aţipitu vrea el să fie Preşedinte. Aşa că în loc să te pună pe dumneata, o să se pună pe el. Asta e.
- Asta n-aş fi crezut-o. De-aia merge ţara asta aşa cum merge.
Ion ANTONIE (Cap. 1)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu