VISUL NEMURIRII

Hector Berlioz, - La simphonie fantastique ( sinfonia fantastica)

Asculta mai multe audio clasica

 

CĂLIN NEBUNUL - COMPARATIV - (ABC) - TEXT INTEGRAL.






\

CĂLIN NEBUNUL - Cuprinsul. EMINESCU SĂ MĂ JUDECE!




CĂLIN NEBUNUL





În 3 părţi (2 postări).




Prelucrare după basmul cules de Mihai EMINESCU.
Pentru CODRUŢA.


PREZENTARE COMPARATIVĂ, pe secvenţe de acţiune. LEGENDA CULORILOR:


A) Folclor CĂLIN NEBUNUL, basmul cules de Mihai EMINESCU (proză).




B) Mihai EMINESCU - poemul său, CĂLIN NEBUNUL.




C) Savin BADEA - poemul meu, CĂLIN NEBUNUL.
I
A) FOLCLOR:

1. Era odat-un împărat ş-avea trei fete şi erau aşa de frumoase, de la soare te puteai uita, da la dînsele ba. Acu cele două fete erau cum erau, da cea mijlocie nici se mai povesteşte frumuseţea ei.

B) Mihai EMINESCU:

1 Fost-a împărat odată şi trei fete el avea   1                  
Cât puteai privi la soare, da’ la ele ca mai ba.
Una decât alta este mai frumoasă de poveste,
Dar din ele – acuma două mai era cum mai era,
Nu că doar ai pute spune cum că – a fost aşa ş-aşa,   5
Nici o vorbă de poveste, cer cu stele presărat
Nu ajung la frumuseţa astor fete de-mpărat.
Dar deşi nu-ţi poţi da vorba despre ele cu cuvântul,
Mintea tot le – atinge umbra, ochii lor i-ajunge gândul,
Dar de cea mai mijlocie nici un gând să n-o măsoare,   10
E o floare de pe mare, cine-i cată-n faţă moare.

C) Savin BADEA:
I
1(strofa)    1(secvenţa)


…Era odat’ un Împărat
Şi-avea trei fete insul,
Frumoase cum nici n-ai visat,
Să baţi întreg cuprinsul.
2
La soare te puteai uita, 5
Strălucitorul soare,
La cele trei fecioare ba,
Stînd floare lîngă floare.
3
Tustrele erau dulci comori,
Înalte, o mîndreţe, 10
Dar cea mijloacă din surori
Un pisc de frumuseţe:
4
Cu doi bujori în obrăjori
Şi buze moi ca fraga,
Doi ochi „nu-mă-uita” şi flori
În păr de aur draga.


2. Acu, cîţi feciori de-mpăraţi şi de ghinărari au cerut-o, împăratul n-a vrut să le-o deie.


2 Mulţi feciori de împăraţi, de războinici lăudaţi          
Le-au cerut ca s-o li-o dee, ca cu chipul de femee
Să-mpodoabe c-o icoană viaţa lor cea năzdrăvană,
Da-mpăratul nici gândeşte să li dee – aşa comoară,   15
Ale casei lui mai mândre şi mai trainice odoară.

5   2
Amu, din cîţi feciori plecaţi
Din cele patru vînturi,
Toţi fii de crai şi de-mpăraţi,
Veniţi cu-alai şi cînturi, 20
6
Bătrînul Împărat, noros,
Tunînd, fără sî-i pese,
I-alungă pe acei frumoşi,
Rîvniţi chiar de prinţese,
7
Dar mai amînă pretendenţi, 25
Zicînd că prea-s necoapte,
Să mai rămînă-o zi prezenţi,
Măcar o bună noapte…
8
Şi cum făcea, cum desfăcea,
Plecau mofluzi şi-aceia… 30
Ce dacă fata şi-i dorea,
Stîrnind în ea femeia!


3. Acu-ntr-o seară au venit trei tineri şi le-au cerut, dar el n-a vrut să le dea.


3 Da-ntr-o sară-n drum de ţară cine dealul mi-l coboară?    
Trei feciori voinici de frunte ca trei şoimi voinici de munte,
Vin în zale îmbrăcaţi, pe cai negri – ncălicaţi ,
Spiţelaţi, uşori ca vântul , de-o frumseţă – ntunecoasă,   20
Au venit să-i ceară, Doamne, fetele cele frumoase.
Dar mai bine – ar fi să-i ceară tot bielşugul de pe ţară!
Şi ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer!
De-ar pute, de n-ar putea, trei luceferi el li-ar da,

9   3
Acu,-ntr-o seară, trei feciori
Veniră şi cerură
De soaţe cele trei surori, 35
Făcînd cam multă gură.
10
Dar tatăl, neînduplecat,
Nevrînd să dea niciuna,
Zicănd că nu-s de măritat,
Tustrele, măcar una… 40
11
Atunci ieşiră-afar’ cei trei
In curtea din cetate,
S-au pus să fluiere-ntre ei,
Cum numai Dracul poate,
12
Şi-atunci, iscat ca din nimic, 45
Se face-un nor mai mare,
În care fiece voinic,
Din cei trei fraţi dispare.

4. Acu ei au ieşit afară şi unul dintr-înşii a prins a fluiera cît s-a făcut un nor mare şi nu s-au mai văzut nici ei, nici fetele. Le-a răpit.



4 Dară fetele lui ba. Unu – atunci din ei s-a dus   25
Şi în noaptea cea senină ca să fluere s-a pus,
Vine-un nour, ce-i de nour? Vine-un vânt — da ce-i de vânt?
Vine-o ploaie de şivoaie şi furtună pe pământ,
Şi în nori hrăniţi de fulger, şi prin râuri de scântei
Zboară fetele răpite duse-n lume de cei trei.   30
13   4
Rotiţi într-un vîrtej iuţit,

Ce gîndul nu-l pricepe, 50
Se duc într-un vacarm cumplit
Şi-un nechezat de iepe,
14
În zbor întins, spre asfinţit,
Topindu-se în zare –
Cei trei flăcăi care-au răpit 55
Trei zîne răpitoare.
15
Au fost trei zmei şi-au dispărut
Cu fetele tustrele…
Stă tatăl uluit şi mut
Cu ochii după ele. 60
16
Acu,-mpăratul supărat
A dat o sfoară-n ţară
În patru vînturi, răspicat,
Iar olăcarii zboară:


5. Acu-mpăratul a scos veste-n țară că cine-a găsi fetele le dă de nevastă.
5 Scrie carte împăratul, scoate veste-n ţara toată,
Cine s-ar găsi pe fete de la zmei să i le scoată,
Să le ieie de neveste şi cine s-ar ispiti
Toată-mpărăţia mândră între ei va împărţi...
Nu-şi mai pieptăna nici capul de atâta supărare   35
Şi lăsase ca să-i crească peste piept o barbă mare,
Care cade jos în noduri, ca şi câlţii ce nu-i perii,
Stă să crească iarbă-ntr-însa, s-îmble gâze ca puzderii.
Nu mai iese sara-n prispă să stea cu ţara de vorbă.
Ca un pomătuf de jalnic şi tăcut ca o cociorbă,   40
Ş-a uitat de mult luleaua şi cloceşte tot pe gânduri.
Doară plosca-l mai ocheşte de pe-a policioarei scânduri.
17   5
Că cine va găsi, îndat’, 65
Pe cele trei prinţese,
Îl unge mare împărat
Şi-i dă, fără să-i pese,
18
Comoară şi palat, temei,
Juma de-mpărăţie 70
Şi-o fată, pe ales, din trei,
Nevasta lui să fie.
19
Apoi, tot cătrănit, a dat
O straşnică poruncă,
Să-i facă turn însingurat, 75
În munţi sîlhui, pe-o stîncă,
20
Căci el va sta în turnul său,
Plîngînd să se închine,
Uitat să fie, dacă-i rău,
Bine vestit, de-i bine. 80
21
Iar treburile lui de stat,
Le-a-ncredinţat la sfetnici,
Să fie numai înştiinţat,
De se ivesc nemernici.

6. Acu-n satu cela-a-mpăratului era un om ș-avea trei flăcăi. Doi erau cum erau, da unul era prost, ședea-n cenușă și-l chema Călin Nebunul.


6 Dar în satu cela-n care şedea împăratul dornic
Era şi un om de seamă, un fruntaş... fusese vornic;
Avea trei feciori, din cari doi or fost cum or fi fost,   45
Oameni harnici şi ca lumea, da’ cel mic era un prost.
Câtu-i ziua şade-n vatră şi se joacă în cenuşă,
Prost ca gardul de răchită, şui ca clanţa de la uşă.
De vorbeşte, cine-ascultă?  Ştie că nu-i de vo samă,
Toţi îi zic: „Ne-aude Tontul", da’ pe el Călin îl cheamă.   50


22   6
Acu, prin jur, ca timp, un ceas,  85
Era un sat pe-o vale
Şi-un om cu trei feciori acas’,
Cu griji şi angarale.
23
Doi dintre ei au fost ce-au fost,
Dar unul ca niciunul -  90
Şedea-n cenuşă ca un prost:
Era Călin Nebunul.
24
Dar toţi voinici, şi gospodari,
Frumoşi, voioşi, ca focul!
Şi-au zis cei doi din fraţi mai mari:  95
“ – Să ne căutăm norocul!

7. Ș-au zis acei doi frați: “Haidem și noi să căutăm fetele-mpăratului”. Da’ Călin a zis: “Hai și eu cu voi“. Ș-acei doi au zis: “Hai“.
Și-mpăratul a zis că care s-a porni după fete le dă bani de cheltuială și straie de primeneală. Acu ei au făcut un arc ș-au zis că unde l-a zvârli, până unde-a ajunge, acolo să poposească.
A aruncat cel mare ș-a mers vo două zile ș-a ajuns.



7 Cei doi fraţi se ispitiră şi au zis: — Haidem şi noi,
Dulce măr e-mpărăţia, de ne-a-ntoarce înapoi
Dumnezeu din calea lungă. Cine-a fi să le găsească,
Tot voinic din astă lume, de viţă pământească!
Deci, cum vrură să se ducă, zice prostul: — Hai şi eu!   55
— Hai! că tot n-are ce face, ş-aşa îmbla teleleu,
Ne-a ţine  de-urât  uitucul ş-a  păzi  la noapte focul.
Deci făcur-un arc puternic şi vorbiră ca-n tot locul
Unde va cade săgeata, ei să steie de popas.
Repezi atunci cel mare o săgeată din pârleaz.   60
Mers-au ca vo două zile, ş-au găsit.

25   7
Să batem lumea-n lung şi-n lat,
Să le găsim pe fete!”
Sare Călin: “ – Ne-ntîrziat!
Voi fi în brînză: iete!”  100
26
“ – Hai! Că-mpăratul e zorit:
Dă bani de cheltuială,
Mîncare pentru ghiftuit
Şi strai de primeneală.”
27
Acu, ei fac dintr-o nuia  105
Un arc – săgeata zboară –
Şi-acolo unde va cădea
Fac un popas de-o seară.
28
Aruncă primul spre zenit,
Acel’ din fraţi mai mare,  110
Şi-n două zile au găsit
Un lac cu trei izvoare.

8. A aruncat și cel mijlociu și tot așa degrabă a ajuns. Da când a aruncat Călin Nebunul, a mers trei luni de zile, zi și noapte, și de-abia a ajuns.



8 Cel mijlociu
Aruncă şi tot pe-atâta, ba ş-oleacă mai târziu.
Dară când zvârli nebunul, mers-au ei trei luni de-a rând,
Zi şi noapte, pân’ găsiră-a lui săgeată în pământ.


29   8
Aruncă şi cel mijlociu
Săgeata lui spre soare
Şi-au mers trei zile, vai şi chiu!,  115
Şi dau de-un lac mai mare.
30
Apoi a tras şi-acel Călin
Cu arcul o săgeată,
De-au mers trei luni de zile şi-n
Trei luni de nopţi o dată!  120
31
Dar iată locul de popas.
Şi zic cei mari în glumă:
“ – Nebunule, ne-ai cam rămas,
Parcă n-am fi de-o mumă!”
32
Popasu-i cu copaci umbroşi,  125
Pe-un mal de rîu în spume,
Doar cei viteji şi norocoşi
Îl pot găsi prin lume.

9.Acu ei, mergând pe drum, au gătit și cremenea și amnaru. De-abia au avut cu ce ațâța oleacă de foc. Ș-au zis așa ei înde ei că să păzească focul unul din ei cât or dormi ceilalți doi, că dacă s-a stinge focul, îi taie capul celui ce-a păzit dintr-înșii. Acu s-au culcat cei doi, și cel mare a rămas să păzească. Pe la miezul nopții s-a auzit un vuiet grozav.



9 Ş-ajungând au scos amnarul, au scos cremene şi iască,   65
Ca s-aţâţe foc în codru, să se-ntindă s-odihnească.
Dar întâi se sfătuiră ca pe rând să steie pază
Şi pe foc să puie vreascuri, a se stinge să nu-l lase,
Hotărând ca celui care va lăsa să se potoale,
Va lăsa să-i prindă noaptea, ei să-i puie capu-n poale.   70
Se culcară doi. Cel mare să păzească au rămas.
Dară pe la miez de noapte auzi-n văzduh un glas.

33   9
Mergînd, pe drum au terminat
Şi cremenea şi-amnarul,  130
Dar dintr-un ultim scăpărat
Şi-aprinse focul jarul.
34
Să nu se stingă nicidecum,
E musai să-l păzească,
Să-l înteţească, dacă-i scrum,   135
De vînturi să-l ferească.
35
Iar dacă, totuşi, va fi stins
Şi nu mai e văpaie,
Să taie capul celui prins
C-a adormit la paie!   140
36
Acu, cei mici adorm subit
Şi a rămas cel mare,
Da'-n crucea nopţii au venit
Un vuiet şi-o vîltoare:

10. Era un zmeu cu trei capete.
— Cum ai putut să-mi calci moșiile de la tată-meu făr’ de voia nimănui? Hai la luptă!
— Hai!
Și s-au luptat ei, s-au luptat, pân’ acu l-a omorât pe zmeu și a făcut din capetele lui trei căpiți de carne. Acu se trezesc cei doi.
— Uite, voi ați dormit, da’ eu uite ce lupt-am avut.
Acu a doua noapte cel mijlociu era să stea de strajă.


10 Vine-un zmeu în solzi de criţă cu trei capete, şi lui:
—  Cum de calci moşia tatei făr' de voia nimărui?
Hai la luptă... Se luptară şi-l lovi voinicul rău,   75
Făcu trei căpiţi de carne din trei capete de zmeu,
Şi când cei doi se treziră: — Uite, voi cât aţi dormit,
Ce mai lupt-avui grozavă şi ce treab-am isprăvit!
A rămas în noapte-a doua ca strejăriu cel mijlociu


37   10
Era un zmeu – Trei Căpăţîni –  145
Şi: “ – Hai la luptă cruntă!
Că-mi calci moşia din bătrîni,
Fără de drept… Hai, trîntă!”
38
“ – Hai!” – zice Nenea. Ş-o luptat,
S-a pus să-l şi răstoarne,   150
La omorît şi l-a tranşat
În trei căpiţi de carne.
39
“ – Măi, fraţilor, cît aţi dormit,
Eu m-am luptat cu zmeul.
L-am tot tăiat şi căsăpit   155
Şi iată-l, feteleul!”
40
A doua noapte, cel mijloc
Stă treaz la foc de strajă,
Iar pe l-al nopţii trist soroc
Vine-un zefir, o vrajă.   160

11. Iar pe la miezul nopții se aude-un vuiet.
— Cum ai putut să-mi calci moșiile lui tată-meu fără voia nimănui?
Aista era cu patru capete.
— Hai la luptă!
— Hai!
Și l-a omorât și pe acesta ș-a făcut patru căpiți de carne din capetele lui.


11 Şi tot pe la miezul nopţii prin văzduh aude-un chiu   80
Şi pin vânt văzu cu-aripe sunătoare, fioroase
Patru capete cumplite pe două umere groase.
—  Hai la luptă, măi voinice, cum făcuşi de te văzui,
Cum de calci moşia tatei făr’ de voia nimărui?
Dar voinicul îl omoară şi, ca vai de mama lui,   85
Patru clăi de carne face el din capetele lui.
41     11
Acu’, cei doi au adormit
Şi-şi mîncă porcii jirul,
Zefiru-n vuiet s-a-nteţit
Şi-i un vacarm zefirul.
42
Alt zmeu, zis Patru-Căpăţîni,  165
Zice: „ – La luptă dreaptă!
Că-mi calci moşia din străbuni.
Numai să vezi, aşteaptă!”
43
„ – Hai!” – şi mijlocul s-o luptat,
S-a pus să-l ia de coarne,  170
L-a omorît şi l-a tăiat -
Patru căpiţi de carne.
44
„ – Măi, fraţilor, cît aţi dormit,
Eu m-am bătut cu zmeul,
L-am tot izbit şi dovedit  175
Şi iată-l paraleul!”

12. Acu, când s-au trezit ei, o-nceput să-i deie de grijă lui Călin Nebunul că să păzească bine focul. Acu el a treia noapte era să fie.
Acu iar pe la miezul nopții s-auzi un huiet mare. Un zmeu era — cu opt capete.
— Hi! zice Călin Nebunul, — că și zmeul era năzdrăvan, și știa de dânsul — hai la luptă!
— Hai!


12 Când cei doi iar se treziră, au văzut a lui ispravă,
Izbândirea strălucită dintr-o lupt-aşa grozavă.
Şi când iar i-apucă noaptea, lui Călin de grijă-i dară
Să păzească bine focul de a nopţii crunte fiară.   90
Când acum în noaptea-a treia străjuia Călin, deodată,
Auzi un vuiet mare şi-nainte i se-arată
Cu opt capete cumplite un zmeu mândru năzdrăvan,
Cu ochi roşii de jeratec şi cu sufletul avan.
—  Haide-ha, Călin Nebune! Cum venişi nu te-i întoarce,   95


45   12
Şi s-a-mplinit un alt soroc:
Venind Călin Nebunul,
Să pună vreascuri peste foc,
Să ardă pîn’ la unul;  180
46
Acu’, cei mari adorm visînd,
Dar vine muştereul,
Cu şapte căpăţîni la rînd,
A opta fiind chiar zmeul.
47
„ – Măi, hai la luptă, bre, Călin!”  185
„ – Hai!”, zice şi mezinul –
Pe zmeu îl cunoştea deplin,
Iar pe Călin, hainul;
48
Căci zmeul era năzdrăvan,
Ca şi Călin Nebunul –   190
De zmei nu-i lipsă pe tăpşan,
Dar şi Călin e unul!

13. Cât se luptă, se luptă cât de cât să nu se deie zmeul. I-a tăiat Călin Nebunul o ureche ș-a picat o picătură de sânge ș-a stins focul. Ș-așa, pi-ntuneric, s-o-nceput ei a lupta ș-în sfârșit l-a omorât Călin Nebunul ș-a făcut opt căpiți de carne.


13 Nici s-a fierbe pentru tine, nici s-a ţese, nici s-a toarce!
Se luptă Călin Nebunul mai ca sufletul să-i steie,
Iară zmeul cel puternic cât de cât să nu se deie.
El tăindu-i o ureche, cade-n foc un strop de sânge
Şi în noaptea cea adâncă tot jeratecul se stinge   100
Şi în negrul întuneric într-o luptă oarbă, crudă,
Mâni de fier în piept i-nfige; zmeul ostenit asudă,
Gâfâie pe cele-opt gâturi, sub genunchi Călin îl ţine
Şi cu sabia-i ratează a lui capete păgâne.


49   13
Se luptă ei, se luptă greu,
Viteji fără pereche,
Şi l-a tăiat Călin pe zmeu,  195
Da’ numai’ de-o ureche!
50
Şi-o picătură a picat
De sînge… stinge focul…
Şi-aşa, prin beznă, s-au luptat,
Pîn’ ce-a venit Norocul;  200
51
O ploaie cade din senin
Şi-i pune-un strop pe gură
Şi-atunci s-a opintit Călin:
- Să vezi tăvălitură! –
52
Pe zmeul cel împeliţat,  205
Împlătoşat cu coarne,
L-a smotocit şi l-a tăiat
În opt căpiţi de carne.

14. Acu ce să facă el? Foc nu-i. S-a luat el și mergea așa supărat prin pădure ș-a ajuns la un copac nalt și s-a suit în vârful lui ș-a văzut în depărtare o zare de foc. Scoboară el și se pornește s-ajung-acolo și-ntâlnește un om pe drum.
— Bună noapte!
— Mulțumesc d-tale!


14 Dar acuma-mi stă pe gânduri — ce să facă el — foc nu e,   105
Fraţii se trezească numai şi capul o să-i răpuie.
S-a luat şi el şi merge supărat înspre pădure
Cu un hârb plin de funingini, subsuoară c-o săcure,
Să găsească vun cărbune. Pe-un copac înalt se suie,
Pe-ntinsori de codri negri aruncând privirea şuie.   110
În adâncă depărtare el văzu zare de foc,
El coboară şi porneşte ca s-ajungă-n acel loc.
Întâlneşte-un om în drumu-i cam grăbit din cale-afară:
— Bună noapte! —' Ţam, ' mitale! — Cum te cheamă?
— De-cu-sară!


53   14
Şi-acum... ei?, ce te faci, Călin?
Foc nu-i şi nici scînteie!  210
Agale, lîngă rîul lin,
Căta tăciuni să-şi ieie.
54
Şi a ajuns la un copac.
Suind în pin, spre zare,
Zări un foc, un vîrf de ac,  215
Lucind în depărtare.
55
Coboară din copac şi cum
E jos se şi porneşte,
Se-ndeamnă fluierînd la drum
Şi-un om dormind găseşte:   220
56
„ – Măi, bună noapte, om străin!” –
Zice Călin Nebunul.
„ – Mulţam’ matale, Domn’ Călin!” –
Zice şi-acela, unul.

15. — Da’ cine ești d-ta?
— Eu-s De-cu-sară.
Călin Nebunul l-apucă și-l leagă de-un copac cot la cot. Mai merge el o bucată bună, și mai întâlnește un om.
— Bună noapte.
— Mulțumesc d-tale.
— Da’ cine ești d-ta?
— Eu îs Miezu-nopții.
Ia și pe-acela și-l leagă iar de-un copac.


15 —  He-he-hei, măi De-cu-sară! Ian mai stai, că nu-i aşa,   115
Ce câţi tu noaptea-n pădure, colinzi lumea iac-aşa?
Cot la cot Călin îl leagă cu odgonul de un pom
Şi se cam mai duce, iată că în cale-i iar un om.
—  Bună noapte! — 'Ţam 'mitale! — Cine eşti?
— Sunt Miez-de-noapte!
— Elelei! Ce câţi în codri, pepeni verzi şi stele coapte?   120
De-un copac şi p-esta-l leagă şi, cum merge pe cărare,


57   15
„ – Da’ cine eşti, bătrîn hoinar?”  225
„ – Sunt Sfîntul De-cu-Sară.”
Şi-l leagă bine de-un stejar,
Nebunul cu o sfoară.
58
Prea-bine mulţămit de-acum,
Din nou pe jos porneşte,  230
Tot fluierînd şi tot pe drum,
Alt adormit găseşte:
59
„ – Măi, bună noapte, om străin!” –
Zice Călin Nebunul.
„ – Mulţam’ matale, Domn’ Călin!” -  235
Zice şi-acela, unul.
60
„ – Da’ cine eşti? – întreabă iar.
„ – Sunt Sfîntul Miez-de-Noapte.”
Şi-l leagă bine de-un arţar,
Dar dă de altul… Şoapte:  240

16. Mai merge el înainte și mai întâlnește un om.
— Bună noapte.
— Mulțumesc d-tale.
— Da’ cine ești d-ta?
— Eu îs Zori-de-ziuă.
Îl leagă și pe-acela. El i-a legat, că lui i-era frică să nu se facă ziuă. În sfârșit, ajunge el acolo.


16 Iar un om pin întuneric înaintea lui răsare.
— Bună noapte! — 'Ţam'mitale! — Cum te strigă?
— Zori-de-zi!
— Ei, cumetre Zori-de-ziuă, ia opreşte-oleacă-aci!
Hai, şi stând de vorb-o ţâră, să mâncăm păsat cu lapte,   125
Vin încoa că bate luna — hai la umbră — tot îi noapte.
—  Omule, ce-mi câţi pricină... sunt grăbit... — Ce-atîta grabă?!
Ciorilor! ia nu mai spune, ştiu că nu ai nici o treabă!
Îl legă şi pe acesta, ca până va găsi foc,
Ziuă să nu se mai facă şi vremea să stea pe loc.   130


61   16
„ – Măi, bună noapte, om străin!” –
Zice Călin Nebunul.
„ – Mulţam’ matale, Domn’ Călin!” –
Zice şi-acela, unul.
62
„ – Da’ cine eşti?” – întreabă iar.   245
„ – Sunt Sfîntul Zori-de-Ziuă”.
Şi-l leagă bine de un par
Să nu se facă ziuă.
63
Sfîrşită-i treaba de acum.
Din nou pe jos porneşte,  250
Tot fluierînd şi tot pe drum,
Cu rîvnă, voiniceşte.
64
Ajunge el la loc viran,
Unde zărise focul,
Lîngă o groapă, pe-un maidan,   255
Cu pirostrii cît locul – 

17. Acolo era o groapă mare ș-un cazan c-o pereche de pirosteie mari, și-ntr-însul fierbea vo două-trei vaci șimprejurul pirosteilor se cocea o turtă. Și împrejurul ei dormeau doisprezece zmei și două zmeoaice, mamele lor. Acu Călin Nebunul ia vo doi tăciuni într-un hârb ș-un cărbune-n lulea și, plecând, iacă, i-a venit așa o miroznă de bună din demâncat,


17 El ajunge. într-o groapă mare arde-un foc avan...
Pe-o părechi de pirosteie clocoteşte un cazan,
Doisprezece zmei în juru-i dorm adânc întinşi pe burtă,
Împrejur de pirosteie se cocea o mare turtă
Şi-n cazan, notând în zamă, clocoteau vo două vaci.   135
„Hei — îşi zise năzdrăvanul — dete badea de colaci!"
Şi deşi în faţa vetrei dorm şezând zmeoaice mame.
El, atins de-acea mireasmă a clocotitoarei zame,
Doi tăciuni luă în hârbu-i, un cărbune în lulea,
Şi luând o bucăţică din o vacă ce fierbea,   140


65   17
Se fierb trei vaci într-un cazan
Şi-n spuză coace-o turtă.
Călin Nebunul, năzdrăvan,
Se miră: „ – Ce de burtă!”   260
66
În jur dorm doisprezece zmei
Şi două mari zmeoaice,
Mamele zmeilor acei,
Enormi, cît cinci ursoaice.
67
Călin Nebunu-n hîrb îşi ia  265
Vreo doi tăciuni cu care
S-aprindă focul, şi-n lulea,
Şi pleacă-n graba mare.
68
Dar o miroznă s-a ivit,
Aşa, ca voal de boare,  270
Şi, cum-ne cum, ademenit,
El gustă din mîncare.

18. și, luând o bucățică, a curs apă clocotită pe urechea unui zmeu și el a țipat strașnic, că toți s-au trezit și l-au prins pe Călin Nebunul.
Ș-au vrut să-l omoare și el a zis:
— Mă rog d-lor-voastre, lăsați-mă, că sunt om sărac!


18 Iată, curge-un strop fierbinte pe a unui zmeu ureche.
Ăsta ţipă cu-ngrozire ca un bou împuns de streche.
Toţi treziţi pun pe el mâna, unu-l leagă, altu-l ţine,
Unu-i ţasălă pădurea, cetluindu-l cole bine.
Sfătuiesc ca să-l omoare. — Da', mă rog, dumilor-voastre   145
Cine şi-ar mai pune mintea cu aşa obrazuri proaste
Cumu-s eu, măria-voastră! Mă lăsaţi, că-s om sărac,
De când sunt n-am văz’t turaua, nici măcar de la petac.

69   18
Un strop de apă clocotit
Pică c-o buşitură
Pe zmeul mare, adormit,   275
Trezit de-acea arsură.
70
Pe o ureche i-a picat,
Iar zmeul straşnic ţipă,
Înnebunit, înfuriat,
Sculînd alţi zmei în pripă,   280
71
Şi-aceia, dacă s-au sculat,
Fac hărmălaie mare,
Prind pe Călin, bine legat,
Cu gînd să îl omoare.
72
„ – Lăsaţi-mă, că-s om sărac,   285
Mă rog Domniei Voastre…”
Dar zice zmeul spre dănac,
Cu vorbe dulci, măiastre:


19. Da’ ei au zis așa:
— Dacă tu ne-i aduce pe fata-mpăratului Roșu, noi te-om lăsa.
Da’ el a zis:
— Da’ de ce n-o luați d-voastră, că sunteți mai mulți și mai tari?...
— Da’ noi suntem duhuri necurate, și-mpăratul are un cocoș ș-un cățel. Noi, când ne-apropiem de palatul lui, cocoșul cântă și cățelul bate, și noi trebuie să fugim... Da’ tu-i putea mai bine, că ești om pământean.


19 Zise unul cătră dânsul: — Dacă tu ne-i puté face
Fata-mpăratului Roşu s-o luăm, poţi merge-n pace.   150
—  Ce n-o luaţi domnia-voastră, că sunteţi mai tari, mai mulţi?
—  Ei, pe noi ne simte-ndată, să ne-apropiem desculţi,
Suntem duhuri necurate şi-mpăratul cela Roş
Are-n vatră în cenuşă un căţel şi un cucoş;
Năzdrăvani-s, bată-i naiba, cum ne simt, îi vezi că-n drugă,   155
Unul bate, altul cântă... ş-o tulim urât la fugă.
Să s-apropie nu poate decât omul pământean.

73   19
„ – Dacă ne-aduci pe fata lui
Împăratul Roşu,  290
Păzită straşnic de doi şui,
Căţelul şi Cocoşul!”
74
„ – De ce n-o luaţi că sunteţi zmei
Şi tari precum o stîncă?...”
„ – Am lua-o noi, dar vezi, acei   295
Sar toţi şi ne mănîncă.
75
Noi suntem duhuri de liman,
Din cele necurate,
Pe cînd tu, om şi pămîntean,
Poţi trece lesne toate!   300
76
Cu noi Căţelul e turbat,
Cucoşul cîntă-n strună,
Ne cată straja prin palat
Şi ca pe boi ne mînă.”

20. Da’ Călin Nebunul, viclean:
— Haideți și d-voastră cu mine, că-s eu om pământean și cățelul n-a bate, nici cocoșul n-a cânta.
Da’ Călin Nebunul se uită și vede-un voinic ca și dânsul, legat cot la cot de-un copac, și când a văzut că s-a pornit Călin Nebunul, el s-a smucit strașnic, încât au rămas mâinile la copac și el a fugit. 

20 —  De-i aşa, poi las’ pe mine... zice Strolea cel viclean,
Îl dezleagă şi-l urmează... El văzu atunci legat
Un voinic care, când vede că zmeii s-au depărtat,   160
Se smuci lăsând în urmă a lui mâni şi-n codru piere.


77   20
Dar tot Nebunul mai viclean:  305
„ – Haideţi, măi zmei, cu mine,
Căci eu sunt om şi pămîntean
Şi-o-ţi trece toţi cu bine.
78
Cucoşul nu va mai cînta,
Nici Cîinele n-a bate…”   310
Dar taman cînd Călin vorbea,
Vede-un voinic: de coate,
79
Legat de un stejar bătrîn,
C-o funie cît şapte,
Dar insul fuge şi-i rămîn   315
Mîinile-n crengi legate.
80
Ei merg pe-o cărăruie-n şir
Spre-a Roşului cetate,
Cu iederă şi trandafiri
Şi turnuri crenelate.  320

21.  Și ei merg, merg pân ce-ajung la poarta-mpăratului.


21 Luna iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă,
Zugrăveşte umbre negre peste giulgiuri de zăpadă
Şi mereu ea le lungeşte şi suind pe cer le mută,
Parcă faţa-i cuvioasă e cu ceară învăscută;   165
Şi cu neguri îmbrăcate-s lan, dumbravă şi pădure,
Stele galben tremurânde mişcă-n negurile sure,
Intră-n domele de nouri argintii multicoloane,
De-a lor rugă-i plină noaptea, a lor dulci şi moi icoane
Împle văile de lacrimi de-un sclipit împrăştiet   170
Când în cârduri cuvioase sus pe cer se mişcă-ncet.
Înrădăcinată-n munte cu trunchi lung de neagră stâncă,
Repezită mult în aer din prăpastia adâncă,
A-mpăratului cel Roşu stă măreaţa cetăţuie,
Poalele-i în văi de codri, fruntea-n ceruri i se suie.   175
Şi prin arcurile-nguste făclii roşii de răşină
Negrul nopţii îl pătează cu bolnava lor lumină,
Rănind asprul întuneric din a şalelor lungi bolţi,
Zugrăvind în noaptea clară a ei muchi şi a ei colţi.

Pe cărări săpate-n stâncă zmeii şi Călin se suie,   180
Numai luna îi îmbracă cu lumina ei gălbuie
Şi pândind trec uriaşii de pe-o stâncă pe-altă stâncă;
într-o sură depărtare murmură valea adâncă,
Numai pe păreţii netezi ai stâncimii îndelunge
Ei arunc umbre gheboase, uriaşe, negre, lunge,   185
Ce în şiruri tupilate după ei se mişcă, pare.
Noaptea-ntinde măreţia-i, lunca doarme, lunca moare,
Şi călcând încet cu greul lor s-apropie-n tăcere.
Ei ajung la poarta mare, ferecată cu putere,


81   21
Străbat prin codrul cel umbros
Spre pisc de stîncă şuie,
Pe lîngă rîul unduios,
Spre mîndra cetăţuie.
82
În jur tufişuri şi brădet,
Poieni de vis în floare,   325
Sub Luna poleind cochet
A rîului splendoare.
83
Dar, iată, rîu-i prăvălit –
Prăpastia-i adîncă –   330
Un pod din bîrne arcuit
Din colţ în colţ de stîncă;
84
Sub el, cascada urlă rău,
Curgînd, sclipind vioaie,
Şi se prăvale-adînc în hău,   335
Unde renasc puhoaie.

22. Și era o poartă mare de fier, că nu era-n stare să treacă nime afară de Călin Nebunul. Și el s-a suit pe poartă ș-a zis zmeilor:

22 Ce nu-i om s-o poată trece. Dar Călin, suit pe zid:   190

85   22
Peste cascadă, fluierînd,
Trece Călin şi zboară
Toţi zmeii necuraţi, la rînd,
Cu răgete de fiară.   340
86
Apoi pîrîul pleacă-n chei,
Ascuns de-o vale-adîncă.
Nebunul de Călin – ehei! –
E sus pe-un vîrf de stîncă.
87
Iar zmeii, răsuflînd din greu,  345
L-ajung, din munte-n munte:
„ – Călin Nebunule, eşti zmeu,
De stai mereu în frunte?”
88
Iarăşi Călin, neobosit,
Le zice: „ – Măi, zmei – drace – 350
Ce-a fost, de-acum am isprăvit,
Dar greul e dincoace!”

23. — Hai să vă iau câte pe unul de chică să vă dau în ogradă.


23 — Hai, veniţi, zmeilor, zice, poarta nu pot s-o deschid,
Dară unul câte unul v-oi lua colea de chică
Şi pe sus vă trec în curte... Abia-apucă să li-o zică


89   23
Pe-un vîrf golaş, urcat în cer,
Trecînd cu bine toate,
Ajung la nişte porţi de fier,   355
Închise cu lăcate.
90
Dar nu tu Cîine, nici Cucoş!...
Zice Nebunul: „ – Bine!...
Aici stă Împăratul Roş'?”
Da’ nu-i răspunde nime’.”   360
91
Şi-atunci, pe poartă, voinicos,
Urcă Nebunul nostru:
„- Măi, zmeilor, la ce folos
Să fiu eu prostul vostru?
92
Veniţi şi voi! Vă iau de păr,   365
De coamă, cîte unul!...”
Şi chiar o face,-ntr-adevăr,
Cu spor, Călin Nebunul.

24. Și lua tot lua câte unul și cu paloșul le tăia capul, pân ce a tăiat la toți. Ș-a intrat în ogradă, da-mpăratul, de grozav zid și poartă ce avea, ușile erau toate deschise. 


24 Şi ei unul câte unul s-apropie, şi de-a rândul
El la fiecare-i taie capul de chică ţiindu-l   195
Ş-a lor trupuri moarte-aruncă răşchiete în ogradă
Şi în urmă sare dânsul, ca să vadă, ce-a să vadă?
Împăratul de zid straşnic şi de poartă ce avea,
Ferestrele stau deschise şi uşile se crăpa.


93   24
El lua cîte un zmeu la rînd
Să-l suie în ogradă,   370
Da-i lua şi capul, numărînd,
C-un şuierat de spadă.
94
Şi-aşa, din doisprezece zmei,
Făcuţi pilaf, grămadă,
Călin îşi face scări din ei   375
S-ajungă în ogradă.
95
Căci mîndrul, Împăratul Roş',
Cu zid grozav şi poartă,
Habar n-avea de păcătoşi,
Nu se temea de ceartă;   380
96
Nici chiar de hoţi, nici de netoţi –
Pe-aceştia nu-i cunoaşte –
Căci uşile de şapte coţi
Erau deschise  vraişte.

25. Călin Nebunul s-a suit sus pe scări, și scările erau de aur bătute cu diamant, ș-a intrat în casă unde dormea fata. Da’ era lună ș-o mândreațe afară, și luna bătea în casă unde dormea fata.


25 Scări bătute-n pietre scumpe, repede voinicul suie,   200
Intră-n casele frumoase din înalta cetăţuie,
Pe covoare moi el calcă, intră în acea odaie,
Care-i plină de a lunei blândă, tainică bătaie.
Pe păreţi icoane mândre zugrăvite-n umbră par
Cum că chipur’le din ele dintre codri mari răsar.   205
Pe un pat de flori frumoase, proaspete şi ude încă,
Doarme fata cea vestită şi-n visarea ei adâncă.


97   25
Ferestrele de la palat   385
Stau larg deschise-ntruna,
Să intre aerul curat
Şi Soarele, şi Luna.
98
Călin Nebunul s-a suit
Pe-alei şi line pante,   390
Pe scări din aur şi granit
Bătut cu diamante;
99
Şi a ajuns, atent mergînd,
Pînă-n iatacu-n care
Prinţesa doarme suspinînd   395
În trista ei visare.
100
Luna cea plină de mister
Aşterne prin fereastră
Sclipiri de galben giuvaer
Pe trandafiri şi glastră.   400

26. Da’ fata era așa de frumoasă de cât de nepovestit. Călin Nebunul a sărutat-o...


26 Ea zâmbind îşi mişcă dulce a ei buze mici, subţiri,
Înecată de lumină şi miros de trandafiri,
Iar din pod pân-în podele un paingăn de smarald   210
A ţesut pânza subţire, tremurând în aer cald,
Şi în care luna bate de sclipeşte viorie
Ş-o încarcă cu o bură, diamantoasă colbărie.
Şi prin mreaj-asta vrăjită vedeai patul ei de flori,
Ea cu umeri de zăpadă şi cu părul lucitor   215
Şi mai goală este-n somnu-i, numai bolta naltă, sură
A ferestrei este rece şi simţirea nu o fură,
Dar de pânz-acoperită-i cu un colb de piatră scumpă.
S-apropie-ncet voinicul şi cu mâna va s-o rumpă,
Apoi lin o dă-ntr-o parte, peste fată se înclină,   220
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină,


101   26
Prinţesa iarăşi s-a trezit
Cînd tristul vis o lasă:
Frumoasă-i de nepovestit,
Nespus de mult frumoasă.
102
Pe buze roze un surîs,   405
Îşi ia spre dînsul zborul,
De parcă-n vis ea ar fi rîs
De el, cutezătorul;
103
Cel ce-n eresuri zburător,
Duios, Călin Nebunul,   410
I-aşterne un surîs-fior,
Doar unul, numai unul.
104
Sărut suav şi sfiicios,
Cu mîngîieri pe sînul
Ei, mirosind a măr gustos,    415
Da pătimaş, Nebunul!

27. ...și i-a luat inelul de pe mână și s-a dus.


27 La inelul ei cel mândru de pe degetul cel mic...
Şi se-ntoarce în codreana-i noapte tânărul voinic.


105   27
Călin priveşte-ngîndurat
Prinţesa adormită,
Care şi-n vis l-a sărutat…
Şi-acum e fericită.   420
106
O mînă caldă i-a întins
Şi fericită-l cată,
Superbe voaluri s-au desprins
Şi iat-o goală toată.
107
Ea-n mînă are un inel    425
De aur cu topaze,
Din care izvorăsc mişel
Miraculoase raze.
108
Flăcăul scoate-ncet, uşor,
Gingaşa ei podoabă   430
Şi pleacă-apoi nepăsător
Spre poartă, fără grabă. 

28. Când a ajuns la zmeii cei tăiați, le-a tăiat vârfurile limbilor la toți doisprezece și le-a pus în basma ș-a trecut poarta și s-a pornit la drum.


28 Lângă zmeii morţi când trece, limbile le taie el,
Le adună sângerânde şi le pune-n testemel,   225
Trece zidul şi porneşte iar la drum pân’ce ajunge


109   28
Străbate sălile pustii
Şi coridoare goale,
Printr-un palat cu oameni vii,    435
Dar fără gărzi în cale.
110
Şi nu-s nici cîine, nici cucoş,
Doar luna, durdulica,
Căci doarme Împăratul Roş
Şi fiica lui, Domnica.   440
111
Cînd a ajuns la zmeii-stîrv,
Cei căsăpiţi la poartă,
Le taie limbile la vîrf
Şi-ntr-o basma le poartă.
112
Pe poartă sare dintr-un salt,   445
Pornind pe-acea cărare
Ce trece muntele înalt,
Din pisc în pisc, spre zare.

 29. A mers pân ce-a ajuns la cazan. A putut prinde o zmeoaică ș-a tăiat-o, da una a scăpat. A luat pe degetu ista mic turta și pe cellalt cazanu cu carne și-ntr-un hârb oleacă de foc și s-a pornit la drum.
Ș-a ajuns la Zori-de-ziuă și i-a dat o bucat’ de carne ș-o bucat’ de turtă, l-a dezlegat ș-a zis:
— Hai, du-te!
Mai merge el, ajunge la Miezu-nopții și-i dă ș-aceluia o bucat’ de carne ș-o bucat’ de turtă și-i dă drumul ș-aceluia.


29 La cazanul care fierbe în mijlocul verzii lunce.
Pe-o zmeoaică mum-o taie, pe-alta o scăpă în pripă,
Ia din nou în hârb tăciune ş-un cărbune pune-n pipă,
Ia cazanul într-un deget şi în altul el ia turtă   230
Şi se-ntoarce iar la fraţii, fluierând cu minte scurtă
Toate cântecele rele ce-n viaţa-i le cântară...


113   29
Din nou ajunge la ceaun
Şi-o taie pe-a bătrînă;   450
Zmeoaica-noră, ca din tun,
Scăpă c-o fugă bună. 
114
Pe-un deget ia ceaunul plin,
Pe celălalt turtoiul,
Şi-n hîrb îşi ia tăciuni Călin,   455
Lăsînd prin gropi gunoiul.
115
Porni. Găsi pe Zori-de-Zi
Şi-i dărui din turtă,
O ţîr de carne dîndu-i şi:
„- Hai, pleacă, Minte-Scurtă!”   460
116
La fel, găsind pe-al Nopţii-Miez,
Din carne parte-i face
Şi-o ţîr de turtă: „- Ia, Nechez,
Şi cară-te în pace!”

30. Când a ajuns la De-cu-sară, era mai mult mort de când era legat. Îi dă ș-aceluia o bucat’ de carne ș-o bucat’ de turtă și-i zice:
— Du-te, bre, ’n pace!
Când a ajuns, n-a apucat a ațâța focul, și soarele acu era sus. Frații lui atâta dormise, c-acu-ntrase mai de-un stânjen în pământ. Când s-au trezit, a zis:
— I, Călin Nebune, lung-a mai fost noaptea asta!


30 Dezlegă pe Zori-de-ziuă,  Miez-de-noapte,  De-cu-sară,
Din cazanul care-l duce dându-le de drum merinde.
Abia-ajunge-unde dorm fraţii, abia focul îl aprinde,   235
Ziua cea întârziată năvăli din răsputeri
Şi ca repezit în aer soarele se-nalţă-n cer;
Fraţii lui atât dormiră, cât intrase în pământ
De un stânjin şi-i împluse frunza adunată-n vânt.
Se treziră. — I! Căline, lungă fu şi noaptea asta,   240

117   30
Mai merge-un pic, dînd de bătrîn,   465
L-a dezlegat din sfoară:
„ – Ia carne, turtă, bre, român,
Şi du-te, De-Cu-Sară!”
118
Cînd a ajuns, n-a apucat
S-aţîţe focul bine,   470
Că soarele s-a şi urcat
Trei suliţi şi mai bine.
119
Iar fraţilor, pe drept cuvînt,
Dormind somn lung, cu vise,
Intraţi de-un stînjen în pămînt,   475
Treziţi cu greu, le zise:
120
Treziţi-vă! Dormirăţi tun.
Soarele-i sus şi basta!”
Ei zic: „- Alei, Călin Nebun,
Da lungă noaptea asta!”   480

31. Da’ Călin Nebunul nimica nu le-a povestit din ceea ce s-a petrecut cu dânsul noaptea. Au pregătit ei iar să se pornească ș-a zvârlit tot Călin Nebunul arcul ș-au mers ei așa pân’ la Pădurea de aur. Când au ajuns acolo, le-a zis Călin Nebunul așa:
— Fraților, voi nu-ți putea trece-n pădurea asta. Faceți-vă voi o colibă aici și stați și mă duc eu singur.
Așa, el s-a pornit.


31 Dar nimic el nu le spune ce făcuse-n vremea-aceasta,
Ci plecând ei mai departe tot Călin arcu-ncordează
Şi, zburătuind, săgeata trece-n lume ca o rază,
Vâjâie-n văzduh cumplită; ei urmează unde-i cheamă,
Pân-ajung în faptul nopţii la pădurea de aramă.   245
— Măi fărtaţi, Călin li zise, nu-ţi pute trece pin crânguri
Şi pin ti de-aramă, rămâneţi aicea singuri,
Vă clădiţi ici o colibă, vă săpaţi groapă de vatră,
Singurel voi merge numai pe cărările de piatră.
Să vedem ce-a fi cu mine. Ei se pun de îl ascultă   250
Şi el trece în pădure făr-a pierde vorbă multă

121   31
Însă Călin n-a zis nimic
Din ce-a făcut azi noapte.
Zvîrlind săgeata, cel voinic,
N-au mers trei luni, ci şapte!
122
Se vede codrul daurit,   485
Pădurea cea de aur.
Călin le zice liniştit:
„- Măi, fraţilor, io-s taur!
123
Pe-acolo singur trec din trei;
Voi doi, să vreţi, no-ţi trece!   490
Mai bine vă duraţi bordei,
Căci bate vîntul rece.”
124
Aşa Călin plecă hoinar
Prin codrul cel de aur,
În care fiece frunzar   495
E un superb tezaur.

II


32. Când a ajuns în mijlocul Pădurii cele de aur,




32 Şi la orce pas el face codrul simţitor răsună
Şi pin mrejile de frunze glasuri trec ca o furtună,
Căci o strună-i orce creangă şi o limbă-i orce frunză.
Luna doar, trecând pe ceruri, voind codrul să-l pătrunză,   255
Împle noaptea-i arămie cu mari dunge de omăt,
Pe sub cari, răscolite, fulger apele încet.
Şi deodată-n codrul mândru el aude de departe



125   32  
Stejarii-s toţi din aur pur,
Din aur iarba moale,
Brădetul (cetina din jur)
Şi florile din cale.   500
126
Un rîu cu susur cristalin
Din peşteri reci irumpe
Pe un prundiş din aur fin
Şi multe pietre scumpe.
127
Dar iată auru-nflorit   505
Pe ramuri şi pe dealuri,
Pe văi de raiuri poleit,
Pe crîng, dumbrăvi şi maluri.
128
E o risipă de culori –
Rubin, topaz, azururi –    510
Şi o explozie de flori,
Ce întregesc contururi.


33. ...fata cea mare a împăratului...



33 Răsunând un glas de fată, ce venea din lunci deşarte
Şi urechea i-o desmeardă; el ascultă sub un  trunchi   260
Şi cântarea dureroasă îl pătrunde în rărunchi:


Greieruş ce cânţi în lună
Când pădurea sună,
Cum nu ştii ce am în mine,
Greiere străine?    265
Că te-ai duce de-ai ajunge
Noaptea de te-ai plânge,
Ca o pasere măiastră
La noi în fereastră.
Vai de picioarele mele,   270
Pe-unde îmbla ele?
Vai de ochişorii mei,
Pe-unde îmbla ei?
Inima-n mine-i bolnavă,
Floare de dumbravă,   275
Şi vai lacrimile mele,
Cum le vărs cu jele!
Du-te, greier, du-te, greier,
Pîn’ la munte-n creier
Şi priveşte-nduioşată   280
Zarea depărtată,
Lumea-ntreagă o colindă,
Mergi la noi în grindă,
Spune-i mamei: „Ce-am făcut
De m-a mai născut,   285
Căci ar fi făcut mai bine
Să mă ia de mine,
Prefăcută că mă scapă
Să m-arunce-n apă,
Căci de cer ar fi iertată   290
Şi de lumea toată."



129   33
Pe-un fond de galben-auriu
Cu străluciri de soare
Tot codrul este pururi viu:   515
Se naşte, mişcă, moare.
130
Căci vîntul joacă-n ramuri iar
Şi frunza de-aur sună
C-un clinchet nefiresc, bizar,
Ce-i însumat furtună.   520
131
Iar cînd tăcerea s-a lăsat
Peste pădurea toată,
Într-un amurg înmiresmat
Răsună-un cînt de fată:
132
„- Eu sunt prinţesa de-mpărat,   525
Din fete cea mai mare,
Răpită de un zmeu turbat
Şi încă n-am scăpare.


34....făcea de mâncat zmeului ei.





34Naintează şi o vede lângă apa arămie,
Culegând flori amorţite de pe maluri cenuşie
Şi punându-le în poala grea de florile de piatră.
Luminează luna-n ceruri ca un foc pe-o mare vatră",   295
Colţii munţilor ce rupţi-s, uriaşe stânci de cremeni.
Ce păreţii şi-i ridică îndărătnici, suri asemeni,
Vântul care trece-n şuier, noaptea sură şi bolnavă,
Împle cu sălbăticie arămoasa-acea dumbravă.



133   34
Căci m-a dosit zmeul cel mic,
Hainul, căpcăunul,   530
Ce n-are frică de nimic,
Nici de Călin Nebunul.
134
Pe unde-mi sunteţi, Feţi Frumoşi,
Şi tu, Călin Nebune?
V-aţi dat viteji şi voinicoşi,   535
De cel mai bun renume!
135
Pe ce cărări vă bîntuiţi,
Ca vîntul peste plaur?
Cînd eu v-aştept să mă răpiţi
Din codrul cel de aur!   540
136
Mai am şi două dragi surori,
Răpite, ca şi mine,
De alţi doi zmei ne-ndurători
Şi nu le plîng de bine.”


35. — Bună vreme, fată de-mpărat!
— Mulțumesc, d-tale, Călin Nebune. De numele d-tale am auzit, dar a vedea nu te-am văzut. Da’ fugi că dac-a veni zmeul te ucide.




35 —  Bună vreme, fată mândră de-mpărat, Călin îi zice.    300
—  Mulţămim, răspunse dânsa, tinerel flăcău voinice!
Ce caţi tu? Ce vânt te-aduce? Nu ştii că om pământean
Nu poate călca pădurea de bărbatul meu avan?...
—  Ştiu, fetiţă-mpărătiţă, dar nici frică n-am, nici teamă,
Că el zmeu e şi puternic, dar şi eu — Călin mă cheamă.   305



137   35
Călin ajunge la mijloc   545
De codru,-n poieniţă,
Lîngă palat, unde, cu foc,
Cînta mîndra domniţă.
138
Ea mesteca într-un ceaun,
Făcînd la zmeu mîncare,   550
Şi, cînd îl vede pe Nebun,
Dă chiot de mirare.
139
„- Zi bună, fată de-mpărat!”
„- Mulţam, Călin Nebune!
De dumneata am mai aflat,
Dar de văzut, n-aş spune.
140
Dar fugi, Călin! – atît măcar…
Căci dacă vine Zmăul,
Te va ucide, biet flecar,
Şi te-o mînca mîncăul!”


36. — Da cât mănâncă zmeul tău?
Fata zice:
— Patru cuptoare de pâine, patru vaci fripte și patru antaluri de vin. Zice:
— Ia să văd eu, le-oi putea mânca?
Se pune Călin Nebunul și mănâncă toate.


36
 ?



141   36
„- Da’ cît mănîncă zmăul tău?
Hai, spune-mi, fată dragă,
Căci văd pe pirostrii vălău
Şi-n el o vacă-ntreagă.”
142
„- Mănîncă pîne, pe puţin,
Patru cuptoare pline,
Patru vaci fripte, iar la vin
Patru antaluri ţine.”
143
Zice Călin: „- Să văd şi eu,
Dacă-s acum în stare
Să mănînc hrana unui zmău –
Să-mi zici de poftă mare.”
144
Se pune, bată-l, ăl Nebun,
Să bea pe nemîncate,
Apoi mănîncă totul:  „ - Bun! –
Ei, ai văzut? Se poate!”


37. Iaca, vine și zmeul.
— Bună vreme, câne de zmeu!
— Mulțumesc, Călin Nebune!
— Am venit să iau pe fată. Na, hai la luptă!
— Stai, să mănânc ceva.
— Da’ că, zice, eu ți-am mâncat mâncarea.
— Cu atât mai bine, zice, eu sunt ușor și tu ești greu.


 37 —  Bună vreme,  zmeu de cine! — Mulţumesc,   Călin Nebune!
—  Am venit să-ţi iau nevasta. — De-i pute, de ce nu? Bune
Sunt de zis ce-ţi vine-n minte, dar mai greu e să le faci,   310
Zmeul codrilor de-aramă nu te-aşteaptă cu colaci.
Eu mănânc patru cuptoare, patru boi mi-ajung abia
Şi de vin patru antaluri abia trag la o măsea.
—  Nici că-mi pasă! 



145   37
Dar, iacă, vine zmăul rău,
Înfometat, pe bune
„- Măi, bună vreme, porc de zmău!”
„- Mulţam’, Călin Nebune!
146
Ce vînt te-aduce, bre, voinic?
Miros de pîne coaptă?”
„- Păi, să iau fata pe nimic
Şi hai la luptă dreaptă!”
147
„- Stai să mănînc şi eu ceva
Şi ne-om lupta, desigur!”
„- Da’ pune-ţi pofta-n cui, păzea!,
Căci am gătat tot singur!”
148
„- Cu-atît mai bine: tu eşti greu,
Iar eu uşor ca pana”, -
Zice pîrdalnicul de zmău,
Dar îl apucă teama.


38. Și se iau la luptă și se luptă și-l omoară Călin Nebunul.



38  Şi la luptă în dumbravă ei se scoală,
Se apucă, de copacii tremurau de-nvălmăşeală,   315
Tremură sub ei pământul de-a lor păsuri apăsate,
Scapără cremenea neagră a stâncimei detunate.
Crunt Călin de mijloc l-îmflă,  pin’ la vârf de brazi îl urcă,
Ca pe-un lemn el îl trânteşte, prin copaci trupul i-ncurcă,
Şi-n genunchi apoi l-îndoaie ca pe-un vreascur ce îl frânge,   320
I se îmflă muşchii vineţi de oţel pe când îl  strânge
Şi lovit, pierzând simţirea, zmeul ca o muscă  moare,
Ce lovită este iarna de-o scânteie de ninsoare.



149    38
Se pun cei doi pe-o trîntă grea,
Dîrz apucaţi de brîie,
Dar zmeul îl trînti aşa,
În glod pînă-n călcîie.
150
Se opinti şi potînteu
Şi-l luă pe apucate,
De mi-l vîrî Călin pe zmeu
Numa’ pe jumătate.
151
Făcu şi zmeul pe deplin
Sforţări mai disperate
Şi mi-l înfipse pe Călin
În lut pînă la coate.
152
Şi-acesta numai dintr-atît?     605
S-a opintit cu slutul,
De l-a înfipt pînă la gît
Şi îi retează gîtul.

39. Pe urmă zice fetei:
— Rămâi aici, că eu mă duc să scot cele două surori ale tale. Și se pornește. 


39 —  Să-mi rămâi cu bine, fată, eu mă duc să cat acum
Cele două sori a tale... Se porni din nou la drum,   325
Trece codri de aramă, de departe vede-albind

153   39
Îşi cată pat lîngă izvor
Şi-aşterne să se culce,   610
Sub un zefir aromitor
Să-i fie somnul dulce.
154
Trezit, îi zice fetei blînd:
„- Rămîi aici, măi fată;
Ţi-aduc surorile curînd   615
Şi nu fi supărată.”
155
Apoi pe fată cu alint
O sărută în joacă,
Plecînd în codrul de argint,
Cu brazi de promoroacă.   620
156
Se face iar Călin hoinar
Prin codrul ca omătul,
În care fiece frunzar
E din argint cu totul.

40. Ajunge-n mijlocul Pădurii cei de argint.


40 Şi aude glasul mândru al pădurilor de-argint.


Noaptea-n rouă e scăldată, lucioli pe lacuri zboară,
Lumea umbrei, umbra lumei se amestec, se-nfăşoară,
În pădurea argintoasă iarba pare de omăt,   330
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet,
Pare că şi  trunchii mândri poartă suflete sub coajă,
Ce suspină pintre ramuri cu a glasului lor vrajă,
Crengile sunt ca vioare pintre care vântul trece
Frunze sun ca clopoţeii, trezind ceasul doisprezece,   335
Şi pin albul întuneric al pădurei de argint
Vezi  izvoare zdrumicate peste prund întunecând
Şi sărind în bulgări fluizi pe pietrişul din răstoace,
În cuibar rotit de ape peste cari luna zace.

157   40
Stejarii-s falnici, din argint,   625
Ca neaua-i iarba moale,
Brădetul, cetina lucind
Şi dalbe flori în cale.
158
Un rîu cu susur clipocit
Din pisc de-argint coboară    630
În vad c-un murmur prăvălit,
Cascadă, albă moară.
159
Dar tot argintu-i înflorit
Pe ram şi-un alb irumpe
Prin văi şi dealuri smălţuit,    635
Covor de pietre scumpe.
160
E o risipă de culori –
Safir, opal, smaralde –
Şi o explozie de flori
Cu străluciri de salbe.   640

 41. Fata cea mijlocie...


41  ?

161   41
Pe fond de nea, alb-argintiu,
Cînd soarele străluce,
Tot codrul este pururi viu:
Se naşte – e – se duce...
162
Căci vîntul joacă-n ramuri iar   645
Şi frunza albă sună
Ca zurgălăii, fin şi clar...
Şi-i adunat furtună.
163
Iar cînd tăcerea s-a lăsat
Peste pădurea toată,   650
Într-un amurg înmiresmat
Se-aude-un cînt de fată:
164
„- Eu sînt copila de-mpărat,
Din trei, cea mijlocie,
Răpită de un zmeu turbat,   655
Care mă vrea soţie.

42. (plîngerea fetei mijlocii)


42 El aude-un cântec dulce, plin de lacrimi şi de noduri,   340
Doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri,
Împlând codrul de zăpadă, sufletu-i de-o jale  mare,
Pare-i că din piept de fată cântă o privighetoare:


Aşa-mi vine când şi când,
Să mă iau pe drum plângând,   345
Lumea ce-a fi să mă vadă
Nici să poată să nu-mi creadă;
În zădar mă mai jelesc;
Vara vine, codri cresc,
În zădar m-aş bucura,   350
Iarna iar i-a scutura,
Şi, de-mi vine, de nu-mi vine,
Tot arde inima-n mine.
Nici n-am cui să mă jelesc,
Să spun pe cine doresc.   355
Mult mă mir, Doamne, de mine
Cum nu m-ai luat la tine,
Mult mă mir ce-oi fi gândit,
Ce-am făcut de n-am murit!

165    42
Şi m-a dosit zmeul mijloc,
Hainul, căpcăunul,
Ce nu se teme chiar deloc,
Nici de Călin Nebunul.    660
166
Pe unde-mi sînteţi, Feţi Frumoşi,
Şi tu, Călin Nebune?
V-aţi dat viteji, grozavi, vînjoşi,
Făcuţi din vorbe bune.
167
Pe ce cărări vă risipiţi    665
Ca vîntul cu alintul,
Cînd eu aştept să mă răpiţi
Din codrul ca argintul?
168
Mai am şi două dragi surori,
Răpite ca şi mine,    670
De alţi doi zmei ne-ndurători
Şi nu le plîng de bine..”

43. ...făcea de mâncat ș-aceea. 


43 În văzduhul plin de-a nopţii moale luminoasă ploaie   360
El văzu o fată mândră, îmbrăcată-n lunge straie
De argint, ce sta ca umezi pe-a ei trup care tresare,
Ca o creangă mlădioasă sub a vântului suflare.
Naltă e, subţire este, ochii mari adânci ridică,
Părul ei de aur moale până la călcâie-i pică   365
Şi cu poalele ei albe şterge stelele-i senine,
Lacrimi lungi ce curg pe faţa-i ca şi fire diamantine.
„Nu uita cum că seninul cerului este în aştri,
Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri. 
E frumos pe când din cerul plin de-o sântă bogăţie   370
Cade-o lacrimă frumoasă în adâncă vecinicie —
Dar de cad rănite toate, ceru-i negru şi pustiu,
Nu-i nălţime, nu-i albastru, e o noapte de sicriu.
Stea ce cade taie lumea ca o lacrimă de-argint,
Pe seninul cer albastru frumos lacrimile-l prind,   375
Şi din când în când vărsate frumos lacrime te prind
Dar de seci întreg izvorul, vai de ochiul tău cel blând.
Pin diamanţii tăi se scurge sânge fin de trandafiri
Şi zăpada viorie din obrajii tăi subţiri —
Curge noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie,   380
Ce uşor se poate stinge pin plânsorile pustie.
Cine e nerod să ardă în cărbune-o piatră rară
Şi eterna-i strălucire s-o strivească într-o pară?
Tu-ţi arzi ochii şi frumuseţea — infinitul lor se stinge
Şi nu ştii ce răpeşti lumii? Ah, nu plânge, ah, nu plânge!"   385

169   43
Călin ajunge la soroc
În dalba poieniţă,
La un palat şi lîngă foc   675
O vede pe domniţă.
170
Ea mesteca într-un ceaun,
Făcînd la zmeu mîncare,
Iar cînd îl vede pe Nebun
Dă chiot de mirare.   680
171
Cea mijlocie din surori –
Un pisc de frumuseţe
Cu doi bujori în obrăjori,
Înaltă, o mîndreţe;
172
Ea are buze dulci, roş crin,    685
Şi-un păr în cozi pe spate,
Doi ochi albaştri, cer senin,
Steluţe nestemate.

44. Da’ el, cum a văzut-o, i-a căzut strașnic de dragă.


44 Astfel el se socoteşte. I-a căzut atât de dragă,


Cât  ar fi îmflat în spate pentru ea lumea întreagă.

173   44
Şi cum o vede ăl ciomag,
Îi cade fata dragă,    690
Şi fetei i-a căzut cu drag,
Pentru o viaţă-ntreagă.
174
Dar ştiu o vorbă din străbuni,
Că dragostea „dă roade”:
Se fac nebunii mai nebuni,   695
Năroadele năroade.
175
Cu sfiiciune rîde ea,
Prinţesa mijlocie,
Se bucură şi ar cînta,
De-ar vrea la piept s-o ţie.    700
176
Iar el s-a fîstîcit niţel,
Văzînd pe biata zînă,
Pornită-n jurul lui zbîrnel
Şi-abia îl ia de-o mînă.

45. (o pereche minunată)


45 ?

177    45
Păşesc pe-aleile de-omăt    705
Şi nu îşi spun nimica,
Vorbesc din ochi spunîndu-şi tot:
Şi dragostea şi frica...
178
Se-aşază ei pe-un ram de-argint,
Plecat din ciot şi coajă,   710
Cu încîntare se cuprind,
Înfioraţi de vrajă.
179
Într-un sărut prelung, sublim,
Se contopesc adesea –
El, Făt-Frumos, Nebun Călin –    715
Şi draga lui, Prinţesa.
180
El îngenunche cuviincios,
Cerînd tăcut iertare,
De-a fost obraznic, păcătos,
Cu îndrăzneală mare...   720

46. — Bună vreme, fată de-mpărat!
— Mulțumesc d-tale, Călin Nebune! De numele d-tale am auzit, d-a vedea nu te-am văzut.
Da’ și Călin Nebunul era frumos, și fetei i-a căzut drag. Da’ fata-i zice:
— Fugi, că dac-a veni zmeul te ucide!
46 —  Bună vreme,  fată mândră  de-mpărat! — Mulţam, voinice,
Dar ce vânt te bate-ncoace şi ce rău te-aduce-aice?
Zise ea zâmbind — de multă vreme zâmbi-ntâia dată,   390
Căci şi ci îi cade drag el, deşi n-ar vre s-o arate  —
Ştie ea de ce îi place, ca să n-o prindă de veste,
Ce frumos îl află dânsa, cum îi stă, ce drag îi este?
Dar deodată spăimântată de un sunet,  ea îi spune:
—  Fugi! că dac-a veni zmeul, viaţa ta o va răpune!   395



181    46
Ea din visare s-a trezit
Şi o apucă plînsul,
Un plîns amarnic, cu sughit,
De bagă groaza-n dînsul.
182
Din ochii ei lucesc scîntei –   725
Cad lacrimile grele –
De parcă e izvor în cei
Doi ochi, albastre stele.
183
„- Zi bună, fată de-mpărat!”
„- Mulţam’, Călin Nebune!”   730
Abia treziţi din sărutat,
Au chiar ceva a-şi spune.
184
„- Dar fugi, Călin, atît măcar!...
Căci dacă vine zmăul,
Te va ucide, biet hoinar,   735
Şi te-o mînca mîncăul!”




47.  — Da cât mănâncă zmeul?
— Opt cuptoare de pâine, opt vaci fripte și opt antaluri de vin.
— Adă-ncoace, să văd, oi putea mânca?
Și mănâncă tot.

47 —  Vie numai!  zise dânsul...  s-om vedea atunci cum plouă —
Nu se dă Călin, săracul, nici cu una, nici cu  două.

185   47
„- Dar cît mănîncă zmăul tău?
Hai, spune-mi, fată dragă,
Căci văd pe pirostrii vălău
Şi-n el o vacă-ntreagă!...”   740
186
„- Mănîncă pîne, pe puţin,
Vreo opt cuptoare pline,
Vreo opt vaci fripte, iar la vin,
Chiar opt antaluri ţine.”
187
Zice Călin: „- Să văd şi eu   745
Dacă-s acum în stare
Să mănînc hrana unui zmău
Şi zi-mi de poftă mare!”
188
Se pune, bată-l, ăl Nebun,
Să bea pe nemîncate,    750
Apoi mănîncă totul. „- Bun!
Ei, ai văzut? Se poate!”


48. Iaca, vine și zmeul.
— Bună vreme, câine de zmeu!
— Mulțumesc, Călin Nebune.


48 Şi deodată peste codri de argint vine în zbor
Zmeul falnic, care mişcă cu aripa vârful lor,
Peste vârfurile-nalte parcă zborul lui îl simţi,   400
Frunzărimea cea mişcată de aripele-i cu zimţi.
—  Bună  vreme,  zmeu  de  câne! — Mulţămesc,  Călin Nebun!
—  Am venit să-ţi iau nevasta. — Ba să vezi ce-oi sta să-ţi spun:
Opt cuptoare mânc de pâne şi opt boi şi opt antale
Abia sunt un prânz puternic pentru trupul meu în zale.   405
Şi vrei să te baţi cu mine? — Nici  că-mi  pasă!
— Aide, dară!
189    48
Dar fata s-a-nroşit ciudat
Şi plînge întristată:
“-Fugi, măi Călin, neapărat,
Căci vine zmău-ndată!...
190
Te-ascunzi sub pod şi vei veni
După ce-adoarme zmăul…”
“- Ei, asta-i culmea! Şi mai şi!...” –
Zice rîzînd flăcăul.


191
Dar, iaca, vine zmăul rău,
Înfometat, pe bune.
“- Măi, bună vreme, porc de zmău!”
“- Mulţam’, Călin Nebune!
192
Ce vînt te-aduce, bre, voinic?   765
Miros de pîne coaptă?”
“- Păi, să iau fata pe nimic.
Şi hai la luptă dreaptă!”

49. — Hai la luptă!
— Stai, să mănânc ceva.
— Că eu ți-am mâncat mâncarea!
— Mi-o fi mai ușor la luptă.
Și se iau, se luptă

49 Sună frunza zgomotoasă, codrul din adânc răsare,
Tremură mai surd pământul, oasele parcă se rup,
Când vânjoşi şi-ndoaie dânşii a lor braţe ş-a lor trup,
Dar Călin în sus l-ardică şi-l trânteşte la pământ,   410
De sun oasele ca hârburi şi zbor aripele-n vânt.
Îl omoară.  Apoi zice: — Rămîi, fata mea, cu bine!
Merg să scap pe sora mare şi să auzim de bine.
193   49
“- Stai să mănînc şi eu ceva
Şi ne-om lupta, desigur!”   770
“- Dar pune-ţi pofta-n cui, păzea!
Căci am gătat tot singur!”
194
“- Cu-atît mai bine: tu eşti greu,
Iar eu uşor ca pana!” –
Zice pîrdalnicul de zmeu,    775
Dar îl apucă teama.
195
Se pun cei doi pe-o trîntă grea,
Dîrz apucaţi de brîie,
Dar zmeul îl trînti aşa
În glod pînă-n călcîie.   780
196
Se opinti şi potînteu
Şi-l luă pe apucate,
Dar mi-l vîrî Călin pe zmeu
Numa’ pe jumătate.

 50. și se luptă, și-l omoară Călin Nebunul. Da lui așa-i era de dragă fata, de a luat-o cu dânsul...




50 Trece  selbele-argintoase, trece-o vale, un colcantaur


Până vede dinainte-i răsărind pădurea de-aur.   415
Mult frumoasă e pădurea cu-a ei trunchi de aur roş,
Ce în frunza lor cea moale suspinau întunecoşi.

197   50
Făcu şi zmeul pe deplin   785
Sforţări mai disperate
Şi mi-l înfundă pe Călin
În lut pînă la coate.
198
Şi-aceasta numai dintr-atît?
S-a opintit cu slutul,   790
De l-a înfipt pînă la gît
Şi îi retează gîtul.
199
Îşi face pat lîngă izvor
Şi-aşterne să se culce
Sub un zefir aromitor,   795
Să-i fie somnul dulce.
200
Trezit, îi zise fetei blînd:
„- Tu hai cu mine, fată,
Să-ţi vezi surorile curînd,
Să nu fii întristată!”   800

51.  ...la Pădurea de aramă.






51. Iarba lin călătoreşte, o petală stătătoare
Ce, sclipind cu mii de raze sub al nopţii dulce soare,
Poartă-n galbenele-i unde spice cu mărgăritare,   420
Flori de mac ce îmflă noaptea capul lor cel roş şi mare;
Numai fluturi mici albaştri şi mari roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare de luciri diamantine
Ş-împlu aerul cel dulce de cristal şi de răcoare,...
201   51
Apoi pe fată în alint
O sărută cu teamă,
Plecînd din codrul de argint,
Spre codrul de aramă.
202
Se face iar Călin hoinar   805
Prin codrul ca de toamnă,
În care fiece frunzar
Un peisaj înseamnă:
203
Stejarii-s falnici, ruginii,
De-aramă-i iarba moale,   810
Brădet şi cetini – maronii –
Şi triste flori în cale.
204
Un rîu cu susur clipocit
Din pisc roşcat tot curge
În vadul din granit cioplit,   815
Ajuns torent de sînge.

52. (tot în Pădurea de aramă.)




52 A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare.   425
Iar aude-un cântec mândru care codrul îl trezeşte,
Parcă frunzele-l repetă, parcă vântul tot îl creşte,
 

205   52
Arama toată a-nflorit...
Pe ram, spre cer irumpe;
Pe văi şi dealuri risipit:
Potop din pietre scumpe.   820
206
O revărsare de culori –
Ambră, onix, safire –
Şi o explozie de flori,
Cum nu-i închipuire.
207
Pe-un fond de roşu-arămiu,   825
Cînd soarele răsare,
Tot codrul este pururi viu –
Se naşte, mişcă, moare,
208
Căci vîntul joacă-n ram sprinţar
Şi frunza roşă sună,   830
Cu foşnet trist, metalic, clar,
Dar, bob cu bob, furtună.

53. Când a ajuns în mijlocul pădurii, ...


Şi-nainte-i parcă vede satul lui şi i se pare


C-auzea doinind o fată chiar la ei în şezătoare:
 
209   53
Şi cînd tăcerea s-a lăsat
Peste pădurea toată,
Într-un amurg însîngerat   835
Se-aude-un cînt de fată:
210
„- Eu sînt copila de-mpărat,
Din trei cea mititică,
Răpită de un zmeu turbat,
De care nu mi-i frică.   840
212
Pe unde/mi sînteţi, Feţi-Frumoşi,   845
Şi tu, Călin Nebune?
V-aţi lăudat de voinicoşi,
Dar v-aţi pierdut prin lume.


54.  ș-aceea făcea de mâncat.
 
54 Maică, maică draga mea,    430
Ajungă-te jalea mea,
Să te-ajung-un dor ş-un drag,
Să şezi toată ziua-n prag
Cu firuţ băgat în ac
Şi tu să nu-mi poţi împunge   435
Pân’ nu-i suspina şi plânge,
Pân’ nu ţi-a veni în gând
Unde-am fost şi unde sunt.




213   54
Pe ce cărări vă risipiţi,
Călări, cu vîntu-n coamă,   850
Cînd eu v-aştept să mă răpiţi
Din codrul de aramă?
214
Mai am şi două dragi surori,
Răpite ca şi mine,
De nişte zmei ne-ndurători    855
Şi nu mă plîng de bine.”
215
Călin ajunge într-un loc
Din codru, o poiană,
Lîng-un palat şi lîng-un foc
Şi-o vede pe-acodană.   860
216
Ea mesteca într-un ceaun,
Făcînd la zmeu mîncare.
Iar cînd îl vede pe Nebun,
Dă chiot de mirare.

55. Aceea nu-l știa, da văzându-l cu soră-sa a-nțeles.


55 Lângă lacul cel albastru înstelat cu nuferi mari,
Pintre trestii auroase ce se legăn solitari,   440
Vede fata cea cu ochii cuvioşi ca în biseric’
Faţa-i albă ca zăpada într-un păr de întuneric.
Ea în haina ei cea verde se înmlădie bogată,
Cu flori albe-mpodobită, cu diamante presărată.
—  Bună vreme,  fată mândră de-mpărat! — Mulţam, Căline,   445
Mult îţi merge vestea-n lume, multe-am auzit de tine 




217   55
Cu sfiiciune rîde ea,   865
Cînd vede pe-a mijloacă;
Ar chiui şi ar juca –
Nu ştie ce să facă.
218
Din ochii ei sclipesc scîntei –
Cad lacrimile grele –    870
De parcă sînt izvor acei
Doi ochi, albastre stele.
219
„- Zi bună, fată de-mpărat!”
„- Mulţam’, Călin Nebune!
De dumneata am tot aflat,   875
Dar devăzut n-aş spune.-
220
Dar fugi, Călin, atît măcar,
Căci dacă zmăul vine,
Te va ucide, biet flecar,
Şi n-o să-ţi fie bine.   880


56. — Unde-ți este bărbatul tău?
— La vânat, Călin Nebune. Da’ fugi, c-aista te omoară!
— Cât mănâncă el?
— Douăsprezece cuptoare de pâine, douăsprezece vaci fripte și douăsprezece antaluri de vin.
— Ia să văd eu, oi mânca?




56 Şi prea rău de tine-mi pare c-ai venit să mori aice,
Căci de vine zmăul numai rău ţi-a merge, măi voinice !
—  Toţi se laudă cu mâncarea. Spune-mi, fată, cât mănâncă
Zmeul tău, să văd pe-acesta de îl pot învinge încă.   450
—  Doisprezece boi, antale, tot pe-atâtea, iară pâne,
Douăsprezece cuptoare abia îi ajung să cine.




221   56
Fugi, soră-mea, şi nu mai sta,
Fugi repede – mă lasă! –
Măcar tu scapă-ţi viaţa ta
Şi-ajungi cu bine-acasă!
222
„- Dar cît mănîncă zmăul tău?   885
Hai, spune-mi, fată dragă,
Căci văd pe pirostrii vălău
Şi-n el o vacă-ntreagă!”
223
„- Mănîncă pîne, pe puţin,
Doişpe cuptoare pline,   890
Doişpe vaci fripte, iar la vin
Doişpe antaluri ţine.
224
Zice Călin: „- Să văd şi eu
Dacă-s acum în stare
Să mănînc hrana unui zmău    895
Şi zi-mi de poftă mare!”


57. Mănâncă Călin Nebunul, mănâncă, când la un antal de vin nu-l poate bea și zice-așa:
— Cu atâta-i mai tare zmeul decât mine.


57 —  C-un antal de vin mai tare decât mine, zice cesta,
Dar va da Dumnezeu sfântul să mă scap şi de acesta.




225   57
Se pune, bată-l, ăl nebun,
Să bea pe nemîncate,
Apoi mănîncă totul: „-Bun!”,
Dar un antal nu poate.     900
226
„- Hei, asta-i bună, măi Călin! –
Îşi zice cu mirare.
Să nu pot bea un strop de vin?
Cu-atîta-i el mai tare!”
227
Dar fetele l-au tot rugat –    905
Mijloaca-i întristată:
„- Hai să fugim ne-ntîrziat,
Că vine zmău’-ndată!...”
228
„- Veţi sta sub pod şi veţi veni
După ce-adoarme zmăul...”   910
„- Ei, asta-i bună! Şi mai şi! –
Zice rîzînd flăcăul.


58. Iaca, vine și zmeul.
— Bună vreme, câne de zmeu!
— Mulțumesc d-tale, Călin Nebune!
— Am venit să-ți iau pe fată.
— Ba pe fată nu-i lua-o.
— Hai la luptă!
— Numai să mănânc ceva.
— Eu demâncatul ți l-am mâncat!
— Eu oi fi mai ușor, tu mai greu. Hai la luptă!
— Hai!


58 Vine zmeul, vine iute, mişcând codrii cei de aur,   455
Cu cap mare ca cuptorul şi cu aripi de balaur.

229   58
Dar, iaca, vine zmăul rău,
Înfometat, pe bune:
„- Măi, bună vreme, porc de zmău!”    915
„- Mulţam’, Călin Nebune!
230
Ce vînt te-aduce, bre, voinic?
Miros de pîne coaptă?”
„- Păi, să iau fata pe nimic...
Şi hai la luptă dreaptă!”   920
231
„- Stai să mănînc şi eu ceva
Şi ne-om lupta, desigur!”
„- Dar pune-ţi pofta-n cui, păzea!,
Că am gătat tot, singur!”
232
„- Cu-atît mai bine: eşti mai greu,   925
Iar eu uşor ca pana” –
Zice pîrdalnicul de zmeu,
Dar îl apucă teama.


59. Se luptă, se luptă, cât de cât să nu să deie zmeul.


59 —  Hei, Căline, rău de tine! strigă el şi se aruncă
Pe voinicul care-l prinde, învârtindu-l jos în luncă.
Se luptară rău şi zmeul cît de cât să nu se deie.
—  Hei, nevastă, zice dânsul, dă-mi să beau şi dă-i să beie.   460

233   59
Se pun cei doi pe-o trîntă grea,
Dîrz apucaţi de brîie,   930
Dar zmeul îl trînti aşa,
În glod pînă-n călcîie.
234
Se opinti şi potînteu
Şi-l luă pe apucate,
De mi-l vîrî Călin pe zmeu   935
Numa’ pe jumătate.
235
Făcu şi zmeul pe deplin
Sforţări mai disperate
Şi mi-l înfundă pe Călin
În lut pînă la coate.    940
236
Şi-aceasta numa’ dintr-atît?
S-a opintit cu slutul,
De l-a înfipt pînă la gît,
Dînd să-i reteze gîtul.



60. Zice zmeul:
— Hai, eu m-oi face o pară roșă, tu te fă o pară verde.


60 După ce mai odihniră, zise zmeul: — Măi Căline,
Nu s-alege-ntre noi lupta, ci-ostenim aşa, vezi bine,
Da’ m-oi face-o pară roşă şi te-i face-o pară verde
Ş-om lupta pân’ din noi unul se va stinge şi s-a pierde.




237   60
Dar scapă zmeul din pămînt   945
Şi scapă cu norocul:
„_ Căline, tătă, n-ăi fi vrînd
Să ne jucăm cu focul?
238
M-oi face pară purpurea,
Tu fă-te pară verde!”   950
„_ Poţi fi scînteie, faclă, stea...
Dar ori ce-ai fi, te-oi pierde!”
239
Se face zmeul pară, foc –
O pară purpurie,
Călin se-ndoaie din mijloc   955
Şi-o pară verde-nvie.
240
Se urcă zmeul în tării,
Pe cînd Călin coboară,
Apoi, ca două mari făclii,
Se tot lovesc şi zboară:   960



61.Da’ el cu asta a greșit, că para roșă-i mai moale, para verde-i mai tare.



61 Pară roşă este zmeul, pară verde e Călin   465
Şi în galbenu-ntuneric ei se luptă cu venin.
Se-nfăşoară, se desfăşur, mestecând a lor văpaie,
Fulgerând umbra din codri în a flacărei bătaie,
Joacă-n juru-le dumbrava când în umbră purpurie,
Când încremeneşte parcă într-o brum-adînc-verzie,   470
Când în dungi înflăcărate, bolţi, cărări în jur se casc
Sub lumini de curcubeie repezi ce se sting cum nasc,
Fâlfâiesc  ca două candeli,  obosiţi se-nvârt, se-ncaier
Şi aproape-aproape stinse s-urmăresc jucând pin aer,
Scoţând limbe ascuţite ca să-nghimpe pe cealaltă;   475
Ei jucau prin crengi înalte, pintre trestie, pe baltă,
Balta tremură adâncă, somnoros şi lin sclipeşte,
Azvârlind, întunecată câte-o muscă, câte-un peşte
Către flamele-ostenite...




241   61
Detună cerul despicat,
Sar fulgere pe cremeni,
Un glob e roşu-mpurpurat,
Cel’lalt verzui şi-asemeni.
242
Se luptă ei, se bat, se-mpung   965
În ceruri şi pe creste -
Pe munţi înzăpeziţi ajung
Şi în tării celeste.
243
Tot fugăriţi, mereu loviţi,
Abia-şi trag răsuflarea,   970
Pe cîte-un pisc înalt opriţi,
Ca înfrăţiţi cu zarea.
244
Un timp de-odihnă şi-au cerut –
Abia au stat minutul –
Apoi, zmuciţi ca la-nceput,   975
O iau din nou cu ruptul.
 


62. Iaca, trecu pe-acolo o cioară pe sus. Și-i zice zmeul:
— Cioară, cioară, moaie-ți aripa ta-n apă și stinge para ast’ verde.
Da’ Călin Nebunul zice:
— Împărate prenălțate, moaie-ți aripa ta-n apă și stinge para ast’ roșie.


 62   Peste ei deodată zboară
Ca o pată de cerneală-n noaptea aurită-o cioară.  480
Zice zmeul: — Moaie, cioară, aripa-ţi în apă, stinge
Flacăra cea verde, care nu-s în stare a o-nvinge.
— Împărate pre nălţate, moaie-ţi aripa în apă,
Zice-atunci Călin, şi stinge flacăra roşă — mă scapă.


245   62
Se fac iar pară amîndoi,
Se bat, se frîng, se scutur’...
Dar, iată, trece un cioroi,
Rîzînd de para-purpur.   980
246
„- Măi, cioară, zboară, fugi pe mal
De rîu cu val străverde,
Înmoaie-ţi pana ta în val
Şi stinge-mi para verde!”
247
Dar zice şi Călin, rîzînd:   985
„- Crăiasă-mpărăteasă,
Din păsările cîte sînt,
Tu eşti cea mai aleasă.
248
Te-nmoaie în izvorul sfînt
Şi toarnă-mi apă-vie,   990
Să stingem Răul pe pămînt
Şi para sîngerie!”


63. Cioara, când a auzit — știi d-ta, a urcat-o — îndată s-a dus. După ce-a udat-o, a-nceput a ciupi dintr-însa, ș-atâta sânge a-nceput a curge, de umblai pân’ în genunchi.



63 Iară cioara, cumu-i cioară, cum aude că o urcă,   485
Nici una, nici două, iute se coboară, nu se-ncurcă
Şi lăsând din bot să-i cadă două picături de apă,
Potoleşte para roşă, ce tresare, fuge, crapă,
Şi cu botul o ciupeşte, curge sânge ca fier roş,   490
Încât lacul cel albastru e-ncruşit ca vinul roş.
Zmeul a murit... Se face om Călin şi se îndreaptă
Cu trei fete-mpărătese unde fraţii îl aşteaptă.

249   63
Cioroiu-ascultă de fecior,
Că-l urcă în trufie,
Se duce iute la izvor    995
Şi-aduce apă-vie.
250
Înviorează pe molîu
Şi-i întăreşte focul,
Apoi ia apă-rea din rîu
Şi-o dă pe zmeu cu ciocul.   1000
251
Începe, măre, a-l ciupi
Şi-a-l ciocăni şi-a-l stînge,
De crapă zmeul – şi mai şi –
Se face-un rîu de sînge.
252
Călin se face om la loc,   1005
Frumos din cale-afară,
Sărută cioara – ţoc în cioc! –
Şi, uite, cioara zboară!


III



64. De acolea el s-a luat cu fetele și s-a pornit. A ajuns în Pădurea de aur ș-a luat și pe cea mare și s-a pornit ș-a ajuns la frații lui. 




64 Pe-ntinsori de codri negri un senin se desfăşoară,
Ce-a lui stele mari şi albe peste ele le presară.   495
Şi la margine de codru ei aprind o focărie
Într-o groapă cu cenuşă... de juca trandafirie
Colibioara cea de trestii cu uşiţa-i rezimată,
Împletită din răchită, cu curmei de tei legată.
La o ploscă de vin negru stând de vorbă bucuroşi,   500
Parcă-i zugrăveşte focul cu răsfrângerile-i roşi.
De asupra ceru-i negru, pe-ntinsori de catifea
Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea
Şi aşa senin e focul, cât le numeri păru-n barbă,
Bătătura cea din ţoale, pe cărări fire de iarbă,   505
Şi ca merele de roşii stau fetiţele-n văpaie,
Două-s oacheşe ca sară, mijlocia e bălaie,
Iar Călin, lungit pe burtă şi cu mânile pe coate,
Cam cu chef le povesteşte întâmplările lui toate


253   64
Cu fetele înlănţuit
Se duce în plimbare,   1010
Prin galben codru daurit
S-o ia şi pe-a mai mare.
254
Şi pleac’-apoi cu toate trei
La fraţi, fără zăbavă,
Unde-şi duraseră bordei,   1015
Dosit într-o dumbravă.
255
Nenea cel mare şi-ăl mijloc
Se opinteau din şale
Sugînd din cîte-un poloboc,
În jur cu butii goale.   1020
256
O oaie se frigea pe jar,
Văzduhul aromîndu-l...
Nu-s resturi, nici gunoi măcar,
Căci au mîncat de-a rîndul!

65. Ș-a zis așa:
— Fraților, pe aste două le-ți lua voi, dar ast’ mijlocie e-a mea; și s-a culcat să doarmă.


65 Şi la capăt se chiteşte: — Măi fărtaţi, socot aşa:   510
Fata mare şi cea mică le luaţi de v-or place,
Dară pe cea mijlocie — mi-o căzut dragă de foc
Şi nici ea nu zice baiu, bat-o hâtrul de noroc.
Pe încet se stinge focul şi s-acopere cu spuză...
El de mânică o trage... şi unind buza pe buză   515
Ei şoptesc... ş-ar spune multe şi nu ştiu de und’ să-nceapă
Căci pe rând şi-astupă gura, când cu gura se  adapă;
El o simte-n a lui braţe tânără, rotundă, tare
Şi ea tremură ca varga de oţel de-a lui strânsoare.
Îşi ascunde faţa roşă de iubire şi sfială,   520
Ochii-n lacrimi îi ascunde-n părul moale de peteală...
Şi adorm. Somn greu îi varsă plumb în vinele-ostenite.


257   65
Au adormit în fîn cosit,   1025
S-au învelit cu vîntul,
Da’-n locul unde au dormit
S-a adîncit pămîntul.
258
Cei doi îi par ca doi moşnegi,
Cu bărbile-n  călcîie,   1030
Cu mintea dusă-n hău, betegi
Şi rumeni de beţie.
259
Cînd văd pe prîslea-l năzdrăvan
La braţ  cu trei prinţese,
Nici nu clipesc, dar beau avan,   1035
Tot cu sughiţuri dese.
260
„- Măi fraţilor, şi de n-aţi vrea
Să luaţi pe-acestea două,
Cea mijlocie e a mea!...”
Şi-a adormit în rouă.   1040



 66. Și frații s-au sfătuit așa: ca să-l omoare nu se putea, da să-i taie picioarele și să ieie fetele și să se ducă la-mpăratul și să zică că ei le-au scos. Și i-au tăiat picioarele când dormea ș-au luat fetele și s-au pornit (așa era de trudit de lupte, încât n-a simțit când i-au tăiat picioarele)


66 Fraţii lui când văd cât doarme, ei se pun pe şopotite
Şi mărunt se sfătuiră ca picioarele să-i taie,
Să se laude c-omorâră ei pe zmeii în bătaie.   525
L-ar fi omorât, dar cesta, năzdrăvan fiind, nu pot.
Ei făcură cum gândiră şi-l lăsară-aşa schilod.
261   66
Şi doarme somn odihnitor,
De oboseală,-n paie –
Dar fraţii,-n mintea proastă-a lor,
S-au sfătuit să-l taie.
262
Dar fiindcă asta nu au cum,   1045
Găsiră lucru mare
Să îl scurteze chiar acum
Pe Prîslea de picioare.
263
Să ducă fetele cu spor
Pînă la Împăratul,   1050
Zicînd că ei le-au scos uşor,
Doar ei şi nimeni altul!
264
Zis şi făcut!: l-au ologit –
Picioarele-i sunt rupte –
Dar biet’ Nebunul n-a simţit,   1055
Fiind greu trudit de lupte.


67. În zori de ziuă se trezește el. Se vede făr’ de picioare. Ce să facă? Da’ picioarele i le-au luat de acolo, că altmintrele el le-ar fi pus, că era năzdrăvan.
S-a luat el încetișor ș-a intrat în Pădurea ast’ de aur. A mers vo trei zile și vo trei nopți ș-a ajuns la un palat, așa de frumosu-i, de nu te-ndurai să te uiți la dânsul.


67 La pornit pe fete scoală... Iar Călin de multă trudă
Nu simţi nici o durere, numa-n somnu-i greu asudă;
Chiar picioarele în traistă i le iau, cu ei le-au dus,   530
Căci găsindu-le, cum fuse năzdrăvan, şi le-ar fi pus
Iar la loc... în zori de ziuă, el a doua zi trezit,
Vede cum îl schilodise, — ce să facă amărât?
Vo trei zile dupolaltă se mai târâie în brânci
Prin tufanii din pădure şi pin colţii cei de stânci,   535
Pân-ajunge ca să vadă un palat în văi de rai
Cât ca să te uiţi la dânsul — de frumos — nu te-ndurai


265   67
În zori de zi se scoală el,
Trezit fără picioare,
Greu chinuit de-un dor mişel –
Şi ce să facă oare?   1060


266
Picioarele le cată-n van –
S-au dus cu fraţii-odată –
Căci îl ştiam de năzdrăvan:
Şi le-ar fi pus de-ndată.
267
A luat-o el încet, treptat,   1065
Mergînd tîrîş pe cioate,
Prin codrul auriu, bogat –
Trei zile mari şi late.
268
Şi a ajuns la un palat
Frumos cum nu se poate,   1070
De parcă tot te-ai fi uitat
Să-l vezi pe săturate.
 68. Ș-a auzit un cântec așa de jale, de i-a rupt inima. Se ia el încetișor și se suie pe scările cele și vede acolo pe voinicul ce-și rupsese mâinile la zmei.
— Bună vreme, voinice!
— Mulțumesc d-tale, Călin Nebune, da’ ce-ai pățit?


68 Şi aude-un glas cu jele, chiar o grădină de glas,
Care inima i-o rupe de-aşa dor ş-aşa năcas.
Şi cum în palat el intră, pe voinicul vede pare   540
Care mânile-şi rupsese într-a zmeilor prinsoare.
—  Bună vreme,  măi  voinice! — Mulţămim frumos, Căline,
Ce-ai păţit tu de picioare, ce rău dete peste tine?


269    68
Şi-a auzit un cînt de dor,
De inimă albastră,
Tărăgănat, răscolitor:   1075
Un tînăr la ferestră!
270
Se chinuieşte iar trudit
Scări de granit să suie,
Pînă la turnul din granit,
Cu tînărul statuie.    1080
271
El vede, măre, un voinic,
Pe-acela rupt din coate,
Pe ciungul, mare inamic
La paişpe zmei în spate...
272
„- Măi, bună vreme, om prea-bun!   1085
De ce cînţi de-ntristare?”
„- Mulţam’ frumos, Călin Nebun!
Tu de ce n-ai picioare?”


69. Și el începe a-i spune toate câte-a pățit.


— Hai să fim frați de cruce!
— Hai!
— Da d-ta cine ești? l-întreabă Călin Nebunul.
— Eu, zice, s-un fecior de-mpărat, și pădurile astea au fost toate a tătâne-meu și ni le-a luat zmeii; da’ de când ai omorât pe zmei, acu iar suntem noi în stăpânire...


69 Şi Călin începe-a-i spune cât păţise pân-acuma.
—  Hai,  ne-om prinde fraţi de cruce. — Hai,  ne-om prinde, spune-mi numa,   545
A cui eşti şi cum te cheamă?— Eu fecioru-s de-mpărat,
Codrii de-aur fur-ai  noştri pin’ ce zmeii i-au luat.
De când i-ai ucis, Căline, iar ai noştri sunt. 


273    69
Îi spune omu’ ce-a păţit:
„- Hai să fim fraţi de cruce,   1090
Căci tu eşti ciung, eu ologit...
„- ...Să ne-nfrăţim! Te-oi duce!...”
274
„- Dar cine-mi eşti, voinic fîrtat?” –
Zice Călin Nebunul.
„- Sînt Crai, fecior de Împărat.   1095
Şi la părinţi doar unul.
275
Pădurile acestea trei –
Aur, argint, aramă –
Au fost lăsate alor mei
De trei strămoşi de seamă.   1100
276
Dar au venit trei zmei mişei,
Cu sila ni le luară...
De cînd tu i-ai ucis pe zmei,
Le stăpînirăm iară.

70. și eu pentru că-s făr’ de mâini trăiesc aici. Eu făr’ de mâini, tu făr’ de picioare, om trăi bine. Călin Nebunul se prinde cu mâinile de gâtul feciorului de-mpărat și se primblă prin pădure. Așa într-o zi, aude un foșnet în frunze. Da’ fratele lui cel de cruce zice așa:
— Eu m-oi apropia încetișor și ți-oi da drumul,...


 70                                                                           Cu chin
Singurel îmi mai duc traiul ici în codri, măi Călin.
Amândoi însă în lume, tu schilod, eu fără mâne,   550
Ici pin noaptea dumbravană şi pin văi am duce-o bine.
Pin pădurile-uriaşe, pin grădini şi pin palat
Se primbla Călin pe gâtul feciorului de-mpărat.
Unu-n mâni, altu-n picioare, uriaşi fiind, de boi
Au putere, pe atâta cât le trebuie la doi.   555
Şi trecând aşa-n pădure, ei aud foşnind în frunze, —
Trece-o umbră fugitoare ce ţuşnea să se ascunză. 


277   70
Dar pentru că-s fără de mîini,   1105
Trăiesc cum pot sub soare,
Plîngînd amarnic săptămîni,
Cîntînd cu jale mare.
278
Din doi betegi, îs taur bun!
Hai, urcă-te Nebune!”   1110
Şi-l suie-n cîrcă pe Nebun,
Pe ceafa sa şi-l pune.
279
Se duc în codru la izvor,
Plimbîndu-se-mpreună,
Dar într-un loc încîntător   1115
Prin crengi un foşnet sună.
280
Zice feciorul de-mpărat
Fratelui său de cruce:
„- Eu mă voi furişa treptat,
Spre-acel tufiş m-oi duce.   1120


71. ...și tu prinde cu mâinile.
Dându-i drumul, prinde pe zmeoaica cea scăpată și zice așa:
— Fă-mi mie picioare și istuia mâini, ori te omorâm. Și zmeoaica zice: 
— Ia,... 



71 Călin mâna şi-o întinde şi pe sus când mi-o ridică,
Muma zmeilor pletoasă se zbătea răcnind de frică.
—  Fă-mi picioare, babă hâtră, şi lui mâni, or te omori   560


281   71
Tu sări cu mîinile-n frunziş,
Să prindem pe-o hoţoaică...” –
Zis şi făcut, tîrîş-grăpiş,
Dau iute de-o zmeoaică –
282
Cea care a scăpat atunci   1125
Cînd a pierit cealaltă,
Acum bezmetică prin lunci,
Ducînd un trai de baltă.
283
Zice Călin, vînă de bou:
„- Te ştiu de vrăjitoare:   1130
Fă-l pe fîrtat cu mîini din nou
Şi mie fă-mi picioare!
284
Zice Zmeoaica, hîrca: „- Vai,
Nu pot să-ncerc degeaba,
Cu altceva, feciori de crai,   1135
O să v-ajute baba.

72.  — Ia, aicea, ca de un stânjin de departe, este o baltă; vâră-te acolo, că-i ieși cu picioare și istlalt cu mâini.
Da’ Călin Nebunul, mehenghiu:
— Vâră-te tu întâi.
— Ei... ba vârâți-vă d-voastră!
Da’ Călin Nebunul rupe o crenguță verde ș-o moaie-n apa ceea ș-o scoate uscată, ș-o-ncepe a pumni, ca ce-a vrut să-i usuce.


72 —  De un stânjin mai la vale e, bădica, un izvor:
Vâră-te în el cu totul şi-i ieşi întreg. — Ei stăi,
De-i aşa — Călin, mehenghiul — bagă-mi-te tu întăi.
— Ba eu baiu, că nu-mi trebui. Vârâţi-vă dumneavoastră.
Călin  rupe-o creangă verde şi o bagă-n ap-albastră   565
Şi uscat-o scoate iară. — I! cum ţi-oi da pumni, tu babă,
Ai vrut să ne-usuci, şirato, spune dreptul mai degrabă.


285   72
Vedeţi? Acolo e un grui
De-un stînjen, plin de floare,
Şi-o baltă pentru scalda cui
Vrea mîini şi vrea picioare.   1140
286
Te vîri acolo şi-alta nu-i...
Însă Călin Nebunul,
Isteţ, îi zice: „- Tu întîi!
Şi-apoi usuci zăbunul!”
287
„- Eu, ba! Vîrîţi-vă voi doi,   1145
Căci eu mult timp n-oi pierde.”
Călin Nebunul, din zăvoi
Rupse o creangă verde
288
Şi o vîrî în apa-acea
Şi-o scoase os, uscată;   1150
Şi-o prinse pe zmeoaica rea
Şi începu s-o bată.


73.  — Mă rog, nu mă bate, căci este la dreapta altă baltă.
Călin Nebunul vâră o crenguță uscată ș-o scoate verde, și se vâră el  acolo și se scoate cu picioare și cellalt cu mâini.


73 —  Să vedeţi, voinici, la vale, printre trestia înaltă.
Apa vie tot sclipeşte, se roteşte colo-n baltă.
Ei ajung la apa-n farmec, şi băgând o creang-uscată.   570
El o scoate numa-n muguri şi cu frunze încărcată.
Se băgar-atunci  în baltă şi-amândoi ieşiră-ntregi


289   73
„- Aveai de gînd să ne usuci,
Năroadă zgripţuroaică?”
„- Să nu mă baţi, că altfel zburci:   1155
Mai am o baltă, maică...”
290
Călin şi-alege din tăpşan
O creangă ca o cioată,
Uscată-foc şi din gîldan
O scoate verde toată.   1160
291
Se vîră şi-ăl Călin Nebun
Şi capătă picioare,
Apoi fîrtatul-prinţ, de-acum
Din nou cu mîini sprinţare.
292
Şi iată-i veseli, bucuroşi,   1165
Doi Feţi-Frumoşi, Luceferi,
Flăcăi voinici şi musculoşi,
Cu stea în frunte, teferi.
 



74. Și ia ș-o omoară pe  zmeoaică, că știa că-n orice vreme are să-i facă rău. De acolo ei se iau iar și zice Călin Nebunul așa:
— De-acu eu mă duc să-mi caut pe nevasta mea, da-ntâi hai să mă duc într-un loc care ți-am spus eu,...


74 Şi pe bab-o aruncară în izvorul c-unde reci
Şi cu apă moartă... Dânsa se-nchirceşte, se-năspreşte
Ca un trunchi uscat cu noduri pe izvorul mort pluteşte.   575


293   74
Se-apucă-apoi mîndrul Călin
Şi-omoară pe zmeoaică,   1170
Convins de dînsa, pe deplin,
Că-i rea şi zgripţuroaică.
294
De-acolo, la răscruci de drum,
Zice Călin degrabă:
„- Să-mi caut nevasta mea de-acum,    1175
Dar să mai fac o treabă.
295
Hai, dragă frate, negreşit,
La poarta cu cucoşul,
La o prinţesă în peţit,
La Împăratul Roşu...”   1180
296
Se-ntorc acasă la palat
Şi se îmbracă bine:
Iţari, cămeşe, brîul lat...
„- Ia-ţi şi-un cojoc, Căline!”

75.  ...la fata-mpăratului Roșu.
Și se iau și se pornesc. Mergând ei printr-o pădure, aproape de curtea-mpăratului, o cules Călin Nebunul o basma de alune. Ajungând la poartă, a auzit un vuiet mare. Da’ei erau îmbrăcați cu ițari și cu cojoc și-ncinși cu chimiri. Da’baba cea de la poartă era de-a noastră.
— Bună seara, mătușă!
— Mulțumesc d-tale, voinice!
— Da’ ce-i aici, ce s-aude?
— Se mărită fata-mpăratului.


75 Şi acum se sfătuiră veseli ei şi bucuroşi
Ca fărtatul lui să ieie fata-mpăratului Roş.
Se gătiră omeneşte, cu iţari şi cu cojoc,
Cu chimirul plin de galbeni, încinşi bine la mijloc
Şi pe drumuri părăsite ei se iau şi se pornesc   580
Şi, trecând pintr-o pădure din ţinutu-mpărătesc,
Din tufari cu crenge grele el s-apucă să adune
în basmaua pistruită ca o mână de alune.
Iată că, ajunşi la poartă, auzir-un vuiet mare,
Chiuiri, halai de nuntă, veselii de masă mare.   585
Când în poartă—văd o babă de-ale noastre.—Bună sară.
—  Mulţămim, voinici din lume. — Ce s-aude-aici afară?
—  Ia,-mpăratul...  îşi mărita fata...


297   75
Spre curte la-mpăratul Roş’   1185
Pornesc cu încîntare
Cei doi flăcăi, doi Feţi-frumoşi,
Printr-o pădure mare.
298
Călin îşi ia într-o basma
Vreo cîteva alune   1190
Şi, ajungînd la poarta grea,
Dau de-un vacarm şi lume.
299
De pază-n poartă un baboi:
„- O sară bună, muică!”
„- Mulţam’, voinici!, ia luaţi şi voi    1195
Un păhărel cu ţuică!”
300
„- Dar ce-i atîta tărăboi?”
„- Domniţa se mărită!”
„- Dar cine-i mirew?” „- Un cioroi!,
Ia, un ţigan, o vită!   1200




 76. — Da’ cine o ia?
— Bucătarul, c-o ucis doisprezece zmei.
Da’ Călin Nebunul îi zice-așa babei:
— Mătușă, iaca-ți dau un căuș de galbeni, să-mi faci ce ți-oi zice.
— Ți-oi face, voinice.
El a luat basmaua ceea de alune. Era basma de-a noastre — neagră, cu floricele p-împrejur — ...


76                                   — Cine-o  ia, mătuşă?


—  De, ţiganul, bucătarul, un cioroi pistrui cu guşă!
Cică, bată-l naiba cioară, a ucis doisprezece zmei.   590
Zise-atunci Călin pe gânduri: — Ia auzi, mătuşă hăi,
Eu ţi-oi da bănet de silă, galbeni zimţi chiar un căuş
Dacă, cum vei şti, ghiontită, mi-ai pătrunde pintre uşi
Şi la masă dinaintea împăratului vei pune
Ca plocon pentru mireasă astă mână de alune.   595


301   76
E-un bucătar: Ţigan-Grindei! –
El zice că-ntr-o sară
A prins vreo doisprezece zmei
Şi i-a făcut papară.
302
Iar Împăratul – alt nebun –    1205
I-a dat fata nevastă –
O zînă unui căpcăun –
Vai de prinţesa noastră!”
303
Călin Nebunul zice-aşa
Către baboi: „- Măi babă,   1210
Căuş de galbeni îţi voi da,
Numa’ să-mi faci o treabă...”
304
Baba, uimită de bănet,
Zice: „- O fac, voinice!”
„- Du-te, mătuşă, la proclet   1215
Şi faci taman ce-oi zice:

77. ...ș-a pus inelu-n mijloc ș-a zis așa:
— Du, mătușă, și pune dinaintea împăratului, măcar că te-or ghionti și te-or da afară, vârâ-te-așa, cu de-a sila.
Baba s-a dus ș-a intrat în ghionturi, ca acolo, ș-a pus pe masă, ș-a ieșit. 


77 Iară baba, cumu-i baba, dă cu ghiotura să treacă,
Mai ghiontită, mai sucită, mai împinsă câte-oleacă,
Intră-n casa unde-i masa, pune-n talger dinainte
Testemelul cu alune, făr-a zice trei cuvinte, 


305   77
Călin din traistă o basma
Ia plină cu alune,
Inelul cu topaze-l ia
Şi-n mijlocu-i îl pune.   1220
306
Şi iarăşi zice spre baboi:
„- Du asta şi o lasă
În faţa mirelui Cioroi,
La Împărat pe masă.
307
Te duci şi faci exact ce-am spus:   1225
Tu vîră-te cu sila,
Chiar de te-ar lua în ghionţi pe sus
Sau rostogol, ca bila.”
308
Baba s-a dus şi a intrat
Cu ghionturi pe cocoaşă,   1230
A pus pe masă şi-a plecat
La cei doi Feţi-Gogoaşă.




78.  Când i-a dat Călin Nebunul căușul cel de galbeni, ea strașnic s-a bucurat... că ea nu cât să-l fi avut în viața ei, dar nici nu l-a văzut. Împăratul când a pus mâna pe basma, alunele a-nceput a durăi pe masă ș-a rămas inelu-n mijloc.
Fata a zis:
— Iaca, tată, inelul meu, pe care nu se știe cum l-am prăpădit.


78 Împăratul pune mâna şi alunele zglobie   600
Peste faţa cea de masă durăind se împrăştie.
Dar în mijlocul basmalei un inel în loc rămasă —
Un inel care-l pierduse de mult tânăra mireasă.
—  Tată, uite-inelul care într-o noapte mi-a perit
Făr’ să ştiu nici cum, nici unde.


309   78
Cînd s-a întors, Călin i-a dat
Bănetul cu căuşul
De galbeni; ea s-a bucurat,   1235
De-o luase cu căluşul,
310
Că-n viaţa ei n-avu bănet
Atît, nici cu văzutul;
De-acuma are berechet:
Va lua din nou băutul.   1240
311
Iar Împăratul „Tra-la-la”,
Vărsînd tot testemelul,
Au curs alune din basma,
Dar i-a rămas inelul.
312
Domnica zice: „- În sfîrşit,   1245
Inelul meu de fată,
Pe care mi l-am prăpădit,
Dar nu ştiu cum, odată!...”
 
 79. Împăratul a-nceput a striga:
— Cine-a adus basmaua cu alunele?
Logofeții au spus că baba cea de la poartă. Degrab-au strigat s-aducă cine-a adus. Se ia Călin Nebunul și intră. Da’ mirele, țiganul, ședea pe trei perini de puf. Când a fost Călin Nebunul în pragul ușei, o perină a căzut de sub țigan. Când a fost în mijlocul casei, a picat ș-a doua...


79                                          — Cine dară l-a găsit?   605


Cine a adus alunele-astea? Logofeţii spun că baba.
O strigară de la poartă să s-urnească mai degrabă.
Când, în locu-i, cine vine? Un voinic, strein. El spune:
—  Împărate prenălţate, eu vi l-am pus în  alune.
Zice-atuncea împăratul: — Cum,  voinice, şi cu cale   610
A ajuns inelul fetei în mânile dumitale?
—  Împărate, prenălţate, iaca cum şi iaca cum.


313   79
Crunt, Împăratul a strigat:
„- Cine-a adus basmaua   1250
Cu-alune?...” Tare înciudat,
Şi-a rupt în dinţi luleaua.
314
Dar logofeţii lui i-au spus:
„- Păi, baba de la poartă.”
„- Să vină cine le-a adus!” –    1255
Măria Sa vrea ceartă!
315
Intră Călin, plin de zăduf,
Dar mirele, ţiganul,
Sta tolănit în cot şi-n puf –
Trei perne – ca Sultanul.   1260
316
Cînd a ajuns Călin la uşi,
O perină înaltă
Căzu... apoi în casă-acuş
Şi-a doua cade baltă.

80. și țiganu-a zis: “Încet, să nu mă tăvălești”. Când a fost lângă-mpăratul, a căzut ș-a treia perină, că de! țiganului nu i se cădea să șadă.
Zice-mpăratul:
— Cum, voinice, inelul fetei mele a ajuns la d-ta?
— Împărate prenălțate! Iaca cum și iaca cum.
Da’ țiganul:
— Ce spui minciuni, că eu am ucis zmeii...
Da’ Călin zice:
— Împărate, s-aducă toți zmeii, să vezi: este vârful limbilor?


80 Da’ ţiganul nici mai ştie, faţa lui îi numai scrum:
—  Împărate luminate, cum poţi ca să-mi strici hatârul?
Eu am omorât toţi zmeii. — Cum, ţigane? — Cu satârul;   615
Mă înec dacă l-aţi crede... dar la feţe tot îmi schimbă.
—  Să se cate zmeii, doamne, dacă au vârfuri de limbă. 


317   80
Ţiganul urlă: „- Măi, băiat!   1265
Mă dai de-a berbeleacu’...”
Ajuns Călin la Împărat,
Se duce puful dracu’!
318
Iar Împăratul zice-acum:
„- Să-mi spui, voinice, cine   1270
Ţi-a dat inelul fetei! Cum?
De cînd îl porţi la tine?”
319
„- Prea-Înălţate, iaca,-s luni...”
Şi-i spune de toţi leii.
Însă ţiganul: „- Spui minciuni!   1275
Eu am ucis toţi zmeii!”
320
„ – Nu mint, Slăvite Împărat! –
Zice Călin Nebunul –
S-aduceţi zmeii la cătat,
Că n-are limbă unul!”   1280




81. A adus, și cu adevărat nu era. Atunci el le-a scos și i le-a arătat. Atunci împăratu-a strigat s-aducă calul cel mai bun din grajd și-a legat pe țigan la coada calului, ș-a pus ș-un sac de nuci ș-a dat bici calului... Unde pica nuca, pica și bucățica din țigan.



81 Îi cătară şi, ce-i dreptul, nici la unul nu era
Şi Călin atunci le scoate şi le-arată în basma,
Împăratul porunceşte ca s-aduc-un armăsar   620
Şi de coada lui să lege pe ţiganul bucătar
Şi de coadă-i mai legară lângă el un sac de nuci.
Cade-o nucă — o bucăţică,  astfel îl făcu hăbuci.


321   81
Şi s-au adus. Cu-adevărat,
Nici pomină de limbă!
Călin le-a scos şi arătat
Şi soarta lui se schimbă.
322
Iar Împăratul dur, abraş, 1285
Strigă: „- Să-mi luaţi cîrlanul,
Pe cel mai bun şi nărăvaş
Şi să-mi legaţi ţiganul;
323
Legaţi de coadă pe ţigan,
C-un sac de nuci curate,   1290
Apoi goniţi-l pe cîrlan
C-un zdravăn bici pe spate.
324
Zis şi făcut: bietul cîrlan
Zbura ca rîndunica:
Pica o nucă – din ţigan    1295
Pica şi bucăţica!




82. Acu-mpăratul a zis:
— De-acu, voinice, mi-i fi ginere.
— Da’ Călin a zis:
— Ba nu,-mpărate, că mie alta mi-a căzut dragă, da eu am un frate de cruce aici cu mine, tot fecior de-mpărat, s-o ieie-acela.
Și l-a adus, deși fata ar fi vrut mai degrabă după Călin Nebunul; dar, dă, cu istălalt era potrivită.


82 —  Ş-acum tu, voinice, zise,  mi-i fi ginere — Ba nu
Altă fată, împărate, tare dragă îmi căzu.   625
Am un frate-nsă de cruce, tot fecior de împărat,
Şi de mult ţi-era s-o ceară, deşi nu s-a cutezat.
Uite-l ice. Dară fata se cam uită vrând-nevrând,
Că tot pe Călin Nebunul l-ar fi vrut ea mai curând.
Cindure că cu feciorul era mai de o potrivă.   630
La a ochilor lui jele s-a muiet mai milostivă.




325   82
Iar Împăratul Roş’, rîzînd:
„- De-acu’, Călin Voinice,
Îmi vei fi ginere curînd...”
„- Ba nu!” – Nebunul zice:   1300
326
Că mie alta mi-a căzut
La inimă mai dragă.
Din clipa-n care ne-am văzut
Iubirea ei mă leagă.
327
Dar, Prea-Slăvite, am venit   1305
C-un prinţ, fîrtat de cruce,
Tot fiu de împărat vestit,
Un Făt-Frumos, un dulce!
328
S-o ia acela fericit!”
Şi l-a adus, dar fata   1310
Tot pe Călin l-ar fi iubit:
„- Io-l vreau pe ăsta, tata!
83.  Ș-a făcut o nuntă strașnică, de-a ținut vo trei săptămâini; luminații, lăutari, ce nu era.
— De-acu mă duc să-mi găsesc pe-a mea.
Cât plângeau ei și stăruia, da’ n-a putut să-l potrivească să rămâie. 


83 Deci făcur-o nuntă mare ş-a ţinut trei luni de rând.
Lăutari, benchet, halaiuri, tot ce-ţi poate trece-n gând.
Ce  nu era? Dragă Doamne, era nuntă-mpărătească.
—  Dar acum mă duc, le zice. Pe-a mea Domnul s-o păzească.   635
Nici nu ştiu cum e, cum nu e. Geaba fratele-i de cruce,
Geaba tânăra mireasă îl mai ţin cu vorbă dulce,
Dor i-i, Doamne, şi nici ştie cum l-apucă-un dor avan,
Că de când n-o mai văzuse se scursese şapte ani.


329   83
Călin m-a sărutat în vis –
El este Zburătorul!...”
Dar pîn’ la urmă s-a decis   1315
Şi şi-a ales odorul.
330
Şi-a fost o nuntă ca-n poveşti,
Care-a ţinut o lună.
Nuntaşii, feţe-mpărăteşti...
Am petrecut, nu glumă!   1320
331
Dar într-o bună zi Călin
Le zice: „- Plec acasă!
Mă mistuie un dor şi-un chin,
Mi-e dor de-a mea aleasă!”
332
Mirii îl roagă într-adins   1325
O zi să mai petreacă,
Însă Nebunul, arc întins,
Plecă şi-ajunse-n joacă,


84. Ș-a pornit. Când a ajuns el la casa tătâni-său, era un palat strașnic ș-un cârd de porci, și-l păștea un băiețel ca de vro șapte ani.



84 Când ajunse locul unde casa tatălui său fuse,   640
El văzu palate mândre în livezi măreţe puse.
Şi pe o câmpie goală el văzu de vite-o ciurdă,
După ea copil călare c-un ciomag în mină zburdă.
Şi părea că are şase ani şi-ncă ceva mai bine.


333   84
Ca un străin la el în sat,
La tată-său pe glie,   1330
Da’-n locul casei vechi a dat
De-o altă-mpărăţie:
334
Ia, un palat nemaivăzut,
Cu turnuri crenelate,
Cleştar şi aur pur, bătut   1335
Cu pietre nestemate.
335
Iar mai la vale, înspre plai,
Un altul, de pereche,
Şi tot palat de mîndru crai,
Durat pe moda veche.   1340
336
Prin jur era un băieţel
De şapte ani şi-atîta,
Păscînd o scroafîă ţi-un purcel,
Da’ nu-i răzbea cu bîta.




85. Că de când îi tăiase picioarele, acu era vo opt ani de zile.


— Bună vreme, băiețele!
— Mulțumim d-tale, bade!
— Cine șade-n curțile ieste?
— Ia, niște voinici care au luat niște fete de-mpărat, care le luase zmeii.
— Da’ cum trăiesc ei, pe care fete au luat?
— Cel mai mare a luat pe fata cea mare,...


85 —  Bună vreme, măi băiete! — Mulţămim, voinic streine!   645
—  Nu-mi ştii spune cine şade-n aste rânduri de palat?
—  Doi voinici ce-au scos odată pe trei fete de-mpărat
Din a zmeilor prinsoare... — Ş-au luat care  pe care?
Mijlociul pe cea mică şi cel mare pe cea mare.


337   85
De cînd Călin fu ologit   1345
S-au scurs opt ani ca focul,
Căci timpul, un fugar tîmpit,
Nu-şi mai găseşte locul.
338
„- Măi, bună vreme, băieţaş!”
„- Mulţam’, matale, bade!”   1350
„- Ia spune-mi, dragă păcuraş,
Acilea cine şade!?”
339
Nişte voinici care şi-au luat
De la trei zmei neveste;
Pe nişte fete de-mpărat,   1355
Frumoase ca-n poveste.”
340
„- Dar care, cum s-a-mperechiat?
Care cu care fată?”
„- Fata cea mare de-mpărat
Fu celui mare dată.   1360
86. ...cel mijlociu a luat pe cea mică.
— Da’ cea mijlocie?
— Aia au pus-o de păzește găinăria.
— Da’ tu a cui ești?
— Mama-mi spune că-s a lui Călin Nebunul, cine-a mai fi acela...
Da el, când a auzit așa, numai el știa inima lui, că dă, să ierți mata, cinstita fața matale! era a lui.
— Da’ mă rog, bade, ajută-mi a da porcii-n ocol.


86 —  Da’ ce-i cu cea mijlocie? — La găini au pus-o ei   650
Şi să vezi, voinic străine, că eu sunt feciorul ei.
Mama-mi spune câteodată, de-o întreb a cui îs eu,
Că-s a lui Călin Nebunul. Cine-o mai fi, nu ştiu, zău!
Când aude... numai dânsul îşi ştia inima lui,
Că, să iertaţi dumneavoastră, de... era băietul lui.   655
—  Da’ mă rog, bade, ajută-mi să dau vitele-n ocol.


341   86
Iar mijlociul din voinici
A luat pe cea fetiţă...”
„- Dar mijlocia-i tot pe-aici?”
„- Da, e găinăriţă.”
342
„-Dar tu al cui eşti, măi pitic?”   1365
„- Al lui Călin Nebunul!
Mămuca-mi spune că-s voinic,
Nărod ca tata, bunul.”
343
Călin, de-aude, numai el
Ştia, să ierţi matale,    1370
Al cui e mîndrul ciobănel,
Ce mai la deal, la vale!
344
„- Ajută-mi, bade, dumneata,
Să bag scroafa-n ogradă,
Că-i proastă scroafa şi nu vrea,    1375
Tot are chef de sfadă.”




87.  Merg porcii, merg, când o scroafă nu vrea să intre.

Călin Nebunul a trântit cu drucu-n scroafă. Ea a-nceput a țipa alergând, porcii — toți după dânsa. Decât a auzit ei ș-au ieșit afară ș-au început a striga, care-i acolo de bate porcii? Da’ Călin Nebunul  intră-n ogradă. Ei, cum l-au văzut, l-au cunoscut.





87 Înserează... Stele împlu tot seninul lin şi gol...
Cu băiatu-n bordei intră şi pe capătu-unei laiţi
Lumina mucos şi negru într-un hârb un roş opaiţ,
Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă,   660
Un papuc e într-o grindă, celălalt e după uşă,
Pin gunoi se primbla iute legănată o răţuşcă
Şi pe-un ţol orăcăieşte un cucoş închis în cuşcă
Hârâie-n colţ colbăită noduros râşniţa veche,
În cotlon toarce motanul, pieptănându-şi o ureche   665
Sub icoana afumată unui sfînt cu comanac
Arde-n candelă-o lumină cît un sâmbure de mac,
Pe-a icoanei policioară, busuioc uscat şi mintă
Împlu casa de-o mireasmă pipărată şi prea sfântă.
O beşică-n loc de sticlă e lipită-n ferăstruie,   670
Pintre care trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie,
Cofa-i albă cu flori negre şi a brad miroase apa,
De lut plină, rezimată, stă pe coada ei o sapă.
Pe cuptorul uns cu humă Călinaş cel mititel
Zugrăvise c-un cărbune un clapon şi un purcel,   675
Cu codiţa ca un sfredel şi cu fuse-n loc de labă
Cum i se şedea mai bine purceluşului de treabă.
Pe un pat cu paie numai doarme tânăra-i nevastă,
În mocnitul întuneric faţa ei lîngă fereastră...
Şi tot sufletul dintr-însul pare-atunci că şi-l înhoalbă   680
Şi-l adună-n ochi de trece peste faţa ei cea albă.
El s-aşază lângă dânsa, faţa ei o netezeşte,
O dezmiardă cu durere, o sărut,-o drăgosteşte,
Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă
Ea deschide somnoroasă lunge gene de aramă   685
Şi adânc la el se uită, i se pare că visează,
Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar striga şi nu cutează,
El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui o pune,
Toată viaţa-i se adună-n al ei sân rotund şi june.
Ea se uită şi se uită... mută... un cuvânt nu spune,   690
Doară  râde  c-ochi-n lacrimi, speriată de-o minune,
Ş-apoi îi suceşte părul’n-a ei degete subţire
Şi-şi ascunde faţa roşă pe-al lui piept duios de mire.
El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale   695
Şi bărbia ei ridică, s-uită-n ochii plini de apă
Şi pe sânu-i o desmeardă şi din gură-i se adapă.
Dar a doua zi voinicul mânios intră-n ogradă; 


345   87
Călin Nebunul ia un par
Şi-o mînă pe purcică,
Iar dînsa scurmă-n bălegar  
Ca la Ignat, de frică.    1380 
346
Răsar în poartă doi bărbaţi,
Treziţi din somn de fiară.
„- De ce ţii porcii nemîncaţi?
Căline, dă-i afară!”  
347
Călin Nebunu-a tresărit,    1385 
Căci, vezi, de bună seamă,
Băiatul îi e fiu iubit
Şi tot Călin îl cheamă.
348
Dar fraţii dau de alt Călin,
Care intră-n ogradă    1390
Şi cînd l-au cunoscut – amin! –
Să vezi iar nostimadă!
88.  Și s-au sculat îndată și s-au pus în genunchi înaintea lui:
— Iartă-ne, frate, că ne cunoaștem greșala.
Da’ Călin a zis așa:
— Ba nu, fraților, hai să facem o bombă de fier, și noi să ne punem tustrei alături, ia-așa, cum faci cruce.


88 Fraţii lui, cum îl văzură la genunchi veneau să-i cadă:
—  Iartă, frate, căci greşeala, zău, de mult ne-apasă pieptul!   700
 —  Ba nu, fraţilor, li zise, să vedem ce e cu dreptul,
Să facem o boambă mare, s-aruncăm spre cer în sus,
Şi tustrei să stăm sub dânsa pe când va cade de sus,
Să vedem ce-a să gândească Dumnezeu şi ce-a să zică.
Astfel, cum ţi-ai face cruce


349   88
Cad parcă seceraţi din trunchi,
Plîngînd de urlă zarea:
„- Iartă-ne, frate, în genunchi,   1395
Îţi cerem îndurarea.
350
Vom recunoaşte c-am greşit,
Ne-om repara greşeala,
Te-om duce, frate, în peţit,
Cu-alai, cu toată fala.   1400
351
Însă Călin le-a zis aşa:
„- Ba nu, măi fraţi de-o mamă,
Aţi făptuit o faptă rea
Şi-acum veţi da de samă.
352
V-om face-o boambă dintr-un fier   1405
Şi-om sta tustrei grămadă –
S-o aruncaţi în sus, în cer,
Şi de-o cădea, să cadă!


89.  Ș-o aruncați unul din voi în sus, că-i știut că pe care-a cădea, acela-i vinovat.
Ș-au aruncat în sus, ș-a căzut pe cei doi și i-a făcut mii de fărâme.


89                             ...ei se pun alături... pică   705


Boamba grea zvârlită-n ceruri, din cei doi făcând fărâme.


353   89
Pe-acela care-i vinovat
De-o faptă mişelească –    1410
Acela fie neiertat,
Pe-acela să-l lovească!”
354
Dau ei de-un fier mai dichisit
Şi fac o boambă-anume,
Ce cade pe cei doi buşit,    1415
De sar din ei fărîme.
355
Călin i-ngroapă împăcat,
Făcîndu-şi, iartă-l, cruce...
Îl ia în cîrcă pe băiat
Şi spre bordei se duce.   1420
356
Acolo-i fata de mijloc,
Prinţesa-nlăcrămată,
Ce într-un ţest aţîţă foc
Pentru o pîine-n vatră.




90. (Călin Nebunul o găseşte pe Prinţesa mijlocie şi pe fiu-său Călin, porcarul cel mic.)



(vezi la 87 versurile cu formidabila descriere a prinţesei în stare de sărăcie - le repetăm:



90 Şi tot sufletul dintr-însul pare-atunci că şi-l înhoalbă   680
Şi-l adună-n ochi de trece peste faţa ei cea albă.
El s-aşază lângă dânsa, faţa ei o netezeşte,
O dezmiardă cu durere, o sărut,-o drăgosteşte,
Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă
Ea deschide somnoroasă lunge gene de aramă   685
Şi adânc la el se uită, i se pare că visează,
Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar striga şi nu cutează,
El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui o pune,
Toată viaţa-i se adună-n al ei sân rotund şi june.
Ea se uită şi se uită... mută... un cuvânt nu spune,   690
Doară  râde  c-ochi-n lacrimi, speriată de-o minune,
Ş-apoi îi suceşte părul’n-a ei degete subţire
Şi-şi ascunde faţa roşă pe-al lui piept duios de mire.
El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale   695
Şi bărbia ei ridică, s-uită-n ochii plini de apă
Şi pe sânu-i o desmeardă şi din gură-i se adapă.
Dar a doua zi voinicul mânios intră-n ogradă;


357   90
Iar lîngă foc un biet ceaun,    1425
Ce fierbe chisăliţă...
„- Salut!” – o strigă ăl Nebun –
„- Salut, găinăriţă!”
358
Frumoasa, cu obrazu-ncins,
Se uită cu uimire,    1430
Apoi ea gîtul i-a cuprins,
Plîngînd de fericire.
359
În jur, o cloşcă pe-un cuibar
Cu foc cotcodăceşte,
Dar n-a clocit un ou măcar...   1435
S-a speriat, fireşte.
360
Călin, porcarul cel pitic,
Cu faţa-mbujorată,
Se trage ţanţoş de ilic
Şi-abia îngaimă: „- Tată...” 1440
91. Și el a făcut o nuntă strașnică. Da’ el nu era așa tare la inimă ca să ție pe-acelea de rău, ca aceia pe asta a lui, el tot ținea ca la cumnatele lui. 

91  Şi Călin rămâne singur, rău îi pare ca la nime,
Dară nici c-avu ce face. Împăcat de-astă dreptate,
Lasă-n pace să trăiască tinerele lui cumnate
Şi făcu o nuntă mare dup-opt ani de-nstrăinare.   710
Multă lume se dusese ca să vad-aşa serbare.


361   91
Prinţesa pe voinic l-a strîns
La piept, mai să-l sugrume:
„- De-ai şti, Căline, cît am plîns!
Nu-i alt izvor pe lume!...”
362
...Şi s-a făcut nuntă cu dar,   1445
O nuntă-mpărătească,
Cu toboşari şi lăutari:
„- Mireasa să trăiască!”
363
„- Şi Mirele, că e cucoş!” –
Strga acela, insul   1450
La braţ cu Împăratul Roş’,
De chiuia cuprinsul.
364
Iară Călin, la Împărat,
Le iartă pe prinţese –
Chiar el din Lume le-a cătat   1455
Doi Feţi-Frumoşi pe-alese.

92. Ș-a făcut un bal strașnic, și eram și eu acolo... și ei au făcut o ulcicuță de papară și m-au dat pe uș-afară.


92 Fui şi eu... Dar cum făcură o ulcică cu papară,
Mi-au bătut căciula-n creştet şi m-a dat pe uş-afară.
Mă-nciudai urât.


365   92
La toate nunţile – musai! –
Eram şi eu acolo,
Mare mîncău şi mare crai,
Fără nevastă, solo!   1460
366
Mi-au dat să beau tot vin-pelin
Şi mi-au făcut papară,
Dar cînd s-aţin pe Crai-Călin.
M-au dat pe uş’-afară!
367
Dar eu intrai pe alte uşi   1465
Şi mă rugai la Craiul
Să-mi dea pe una din mătuşi,
Să-mi duc cu dînsa traiul.
368
Dar Împăratul cel Nebun
Mă dete iar afară,   1470
De parcă am ţîşnit din tun,
Rostogolit pe scară.



93.  Da’ mie mi-a fost ciudă, și m-am dus în grajd și mi-am ales un cal cu șaua de aur, cu trupul de criță, cu picioare de ceară, cu coada de fuior, cu capul de curechi, cu ochii de neghină, ș-am pornit p-un deal de cremene: picioarele se topeau, coada-i pârâia, ochii pocneau. 

93  În grajduri pusei mâna pe-un cal graur,
Cu picioarele de ceară şi cu şeaua numai aur,   715
De fuior îi era coada, capul lui era curechi,
Avea ochii de neghină şi gândaci avea-n urechi,
Ş-am pornit pe-un deal de cremeni...picioarele se topeau,
Coada pârâie-ndărătu-i, ochi-n capul lui pocneau. 


Dar eu fiind tare înciudat,
Înfuriat şi faur,
Mi-am luat din grajd un cal bălţat   1475
Cu şaua-n fir de aur,
370
Cu trup de criţă, cal focos,
Picioare - ceară-albeaţă,
Cu coada din fuior flocos
Şi cap din varză-creaţă,   1480
371
Cu ochi-neghină, de prin grîu,
L-am călărit pe şale,
Dar l-am scăpat niţel din frîu
Şi-l plîng şi-acum cu jale:
372
Piciarele i s-au topit,   1485
Tot pîrîie din coadă,
Ochii-neghină i-au pocnit,
Zăbala-i stă să cadă.


94. Ș-am încălecat pe-o prăjină și ți-am spus o minciună, ș-am încălecat pe-o poartă și ți-am spus-o toată. 



94 Cum văzui că nu-i de bine, încălecai pe-o prăjină   720
Şi mergând pe ea de-a hale v-am spus şi eu o minciună.
Şi încălecând pe-o şea, v-am spus-o toată aşa.   722


373   94
Şi, fără cal, încălicat
Pe-o boată de prăjină,   1490
V-am spus un basm mai gogonat
Şi o minciună fină.
374
Şi, ca s-o credeţi, v-am adus
Covrigi şi mere-coapte –
Acum, că zmeii s-au răpus,   1495
Dormiţi buştean la noapte!
375
De-acum acasă m-am uşchit
Pe-o poartă fermecată
Şi de plictis mă duc grăbit
S-aştern povestea toată...   1500
376
Acesta-i „Basmul lui Călin
Nebunul”, Nefirescul,
Ce l-a repovestit Savin,
Slăvind pe EMINESCU.

SFÎRŞIT

Savin BADEA
 
SURSA: WIKISOURCE - pentru varianta FOLCLORICĂ 
SURSA: www.didactic.ro - pentru varianta lui Mihai EMINESCU




MONTAJ LITERAR de Savin BADEA