Mihai EMINESCU - CĂLIN NEBUNUL (pe secvenţe de acţiune, comparativ)

Basmul versificat CĂLIN NEBUNUL de Mihai EMINESCU - TEXT INTEGRAL (LECTURI SUPLIMENTARE)

Basmul versificat CĂLIN NEBUNUL îşi are punctul de plecare într-o poveste cu acelaşi titlu pe care Eminescu a notat-o foarte de timpuriu, în 1871. Titlul este dat de Ilarie Chendi în 1902, când se tipăreşte întâia oară. Când a fost versificat, „i s-a păstrat tot izul poporan”, cum notează G. Călinescu în „Opera lui Mihai EMINESCU”.
CĂLIN NEBUNUL - Cuprinsul. EMINESCU SĂ MĂ JUDECE!

• Folclor - CĂLIN NEBUNUL (A)
• Mihai EMINESCU - CĂLIN NEBUNUL (B)
• Savin BADEA - CĂLIN NEBUNUL - poemul meu (C. - prima...
• Savin BADEA - CĂLIN NEBUNUL - poemul meu (C. - a doua...
• CĂLIN NEBUNUL - COMPARATIV - (ABC) - (prima...
• CĂLIN NEBUNUL - COMPARATIV - (ABC) - (a doua...
• Mihai EMINESCU - CĂLIN FILE DE POVESTE 
• CĂLIN NEBUNUL - COMPARATIV - (ABC) - TEXT INTEGRA...
• Savin BADEA - CĂLIN NEBUNUL - poemul meu (integral...
•  Savin BADEA - CĂLIN NEBUNUL - PE 3 COLOANE

Vezi şi:

Iniţiere şi alchimie în basmul Călin Nebunul de Mihai Eminescu ...

MIHAI

EMINESCU

CĂLIN NEBUNUL

- textul integral - 

(Numerotarea episodelor - de Savin BADEA - pentru comparaţia între cele trei variante.)

1 Fost-a împărat odată şi trei fete el avea   1                    
Cât puteai privi la soare, da’ la ele ca mai ba.
Una decât alta este mai frumoasă de poveste,
Dar din ele – acuma două mai era cum mai era,
Nu că doar ai pute spune cum că – a fost aşa ş-aşa,   5
Nici o vorbă de poveste, cer cu stele presărat
Nu ajung la frumuseţa astor fete de-mpărat.
Dar deşi nu-ţi poţi da vorba despre ele cu cuvântul,
Mintea tot le – atinge umbra, ochii lor i-ajunge gândul,
Dar de cea mai mijlocie nici un gând să n-o măsoare,   10
E o floare de pe mare, cine-i cată-n faţă moare.
2 Mulţi feciori de împăraţi, de războinici lăudaţi            
Le-au cerut ca s-o li-o dee, ca cu chipul de femee
Să-mpodoabe c-o icoană viaţa lor cea năzdrăvană,
Da-mpăratul nici gândeşte să li dee – aşa comoară,   15
Ale casei lui mai mândre şi mai trainice odoară.

3 Da-ntr-o sară-n drum de ţară cine dealul mi-l coboară?      
Trei feciori voinici de frunte ca trei şoimi voinici de munte,
Vin în zale îmbrăcaţi, pe cai negri – ncălicaţi ,
Spiţelaţi, uşori ca vântul , de-o frumseţă – ntunecoasă,   20
Au venit să-i ceară, Doamne, fetele cele frumoase.
Dar mai bine – ar fi să-i ceară tot bielşugul de pe ţară!
Şi ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer!
De-ar pute, de n-ar putea, trei luceferi el li-ar da,
Dară fetele lui ba. 4 Unu – atunci din ei s-a dus   25
Şi în noaptea cea senină ca să fluere s-a pus,
Vine-un nour, ce-i de nour? Vine-un vânt — da ce-i de vânt?

Vine-o ploaie de şivoaie şi furtună pe pământ,

Şi în nori hrăniţi de fulger, şi prin râuri de scântei

Zboară fetele răpite duse-n lume de cei trei.   30

5 Scrie carte împăratul, scoate veste-n ţara toată,

Cine s-ar găsi pe fete de la zmei să i le scoată,

Să le ieie de neveste şi cine s-ar ispiti

Toată-mpărăţia mândră între ei va împărţi...

Nu-şi mai pieptăna nici capul de atâta supărare   35

Şi lăsase ca să-i crească peste piept o barbă mare,

Care cade jos în noduri, ca şi câlţii ce nu-i perii,

Stă să crească iarbă-ntr-însa, s-îmble gâze ca puzderii.

Nu mai iese sara-n prispă să stea cu ţara de vorbă.

Ca un pomătuf de jalnic şi tăcut ca o cociorbă,   40

Ş-a uitat de mult luleaua şi cloceşte tot pe gânduri.

Doară plosca-l mai ocheşte de pe-a policioarei scânduri.

6 Dar în satu cela-n care şedea împăratul dornic

Era şi un om de seamă, un fruntaş... fusese vornic;

Avea trei feciori, din cari doi or fost cum or fi fost,   45

Oameni harnici şi ca lumea, da’ cel mic era un prost.

Câtu-i ziua şade-n vatră şi se joacă în cenuşă,

Prost ca gardul de răchită, şui ca clanţa de la uşă.

De vorbeşte, cine-ascultă?  Ştie că nu-i de vo samă,

Toţi îi zic: „Ne-aude Tontul", da’ pe el Călin îl cheamă.   50

7 Cei doi fraţi se ispitiră şi au zis: — Haidem şi noi,

Dulce măr e-mpărăţia, de ne-a-ntoarce înapoi

Dumnezeu din calea lungă. Cine-a fi să le găsească,

Tot voinic din astă lume, de viţă pământească!

Deci, cum vrură să se ducă, zice prostul: — Hai şi eu!   55

— Hai! că tot n-are ce face, ş-aşa îmbla teleleu,

Ne-a ţine  de-urât  uitucul ş-a  păzi  la noapte focul.

Deci făcur-un arc puternic şi vorbiră ca-n tot locul

Unde va cade săgeata, ei să steie de popas.

Repezi atunci cel mare o săgeată din pârleaz.   60

Mers-au ca vo două zile, ş-au găsit. 8 Cel mijlociu

Aruncă şi tot pe-atâta, ba ş-oleacă mai târziu.

Dară când zvârli nebunul, mers-au ei trei luni de-a rând,

Zi şi noapte, pân’ găsiră-a lui săgeată în pământ.

9 Ş-ajungând au scos amnarul, au scos cremene şi iască,   65

Ca s-aţâţe foc în codru, să se-ntindă s-odihnească.

Dar întâi se sfătuiră ca pe rând să steie pază

Şi pe foc să puie vreascuri, a se stinge să nu-l lase,

Hotărând ca celui care va lăsa să se potoale,

Va lăsa să-i prindă noaptea, ei să-i puie capu-n poale.   70

Se culcară doi. Cel mare să păzească au rămas.

Dară pe la miez de noapte auzi-n văzduh un glas.

10 Vine-un zmeu în solzi de criţă cu trei capete, şi lui:

—  Cum de calci moşia tatei făr' de voia nimărui?

Hai la luptă... Se luptară şi-l lovi voinicul rău,   75

Făcu trei căpiţi de carne din trei capete de zmeu,

Şi când cei doi se treziră: — Uite, voi cât aţi dormit,

Ce mai lupt-avui grozavă şi ce treab-am isprăvit!

A rămas în noapte-a doua ca strejăriu cel mijlociu

11 Şi tot pe la miezul nopţii prin văzduh aude-un chiu   80

Şi pin vânt văzu cu-aripe sunătoare, fioroase

Patru capete cumplite pe două umere groase.

—  Hai la luptă, măi voinice, cum făcuşi de te văzui,

Cum de calci moşia tatei făr’ de voia nimărui?

Dar voinicul îl omoară şi, ca vai de mama lui,   85

Patru clăi de carne face el din capetele lui.

12 Când cei doi iar se treziră, au văzut a lui ispravă,

Izbândirea strălucită dintr-o lupt-aşa grozavă.

Şi când iar i-apucă noaptea, lui Călin de grijă-i dară

Să păzească bine focul de a nopţii crunte fiară.   90

Când acum în noaptea-a treia străjuia Călin, deodată,

Auzi un vuiet mare şi-nainte i se-arată

Cu opt capete cumplite un zmeu mândru năzdrăvan,

Cu ochi roşii de jeratec şi cu sufletul avan.

—  Haide-ha, Călin Nebune! Cum venişi nu te-i întoarce,   95

13 Nici s-a fierbe pentru tine, nici s-a ţese, nici s-a toarce!

Se luptă Călin Nebunul mai ca sufletul să-i steie,

Iară zmeul cel puternic cât de cât să nu se deie.

El tăindu-i o ureche, cade-n foc un strop de sânge

Şi în noaptea cea adâncă tot jeratecul se stinge   100

Şi în negrul întuneric într-o luptă oarbă, crudă,

Mâni de fier în piept i-nfige; zmeul ostenit asudă,

Gâfâie pe cele-opt gâturi, sub genunchi Călin îl ţine

Şi cu sabia-i ratează a lui capete păgâne.

14 Dar acuma-mi stă pe gânduri — ce să facă el — foc nu e,   105

Fraţii se trezească numai şi capul o să-i răpuie.

S-a luat şi el şi merge supărat înspre pădure

Cu un hârb plin de funingini, subsuoară c-o săcure,

Să găsească vun cărbune. Pe-un copac înalt se suie,

Pe-ntinsori de codri negri aruncând privirea şuie.   110

În adâncă depărtare el văzu zare de foc,

El coboară şi porneşte ca s-ajungă-n acel loc.

Întâlneşte-un om în drumu-i cam grăbit din cale-afară:

— Bună noapte! —' Ţam, ' mitale! — Cum te cheamă?

— De-cu-sară!

15 —  He-he-hei, măi De-cu-sară! Ian mai stai, că nu-i aşa,   115

Ce câţi tu noaptea-n pădure, colinzi lumea iac-aşa?

Cot la cot Călin îl leagă cu odgonul de un pom

Şi se cam mai duce, iată că în cale-i iar un om.

—  Bună noapte! — 'Ţam 'mitale! — Cine eşti?

— Sunt Miez-de-noapte!

— Elelei! Ce câţi în codri, pepeni verzi şi stele coapte?   120

De-un copac şi p-esta-l leagă şi, cum merge pe cărare,

16 Iar un om pin întuneric înaintea lui răsare.

— Bună noapte! — 'Ţam'mitale! — Cum te strigă?

— Zori-de-zi!

— Ei, cumetre Zori-de-ziuă, ia opreşte-oleacă-aci!

Hai, şi stând de vorb-o ţâră, să mâncăm păsat cu lapte,   125

Vin încoa că bate luna — hai la umbră — tot îi noapte.

—  Omule, ce-mi câţi pricină... sunt grăbit... — Ce-atîta grabă?!

Ciorilor! ia nu mai spune, ştiu că nu ai nici o treabă!

Îl legă şi pe acesta, ca până va găsi foc,

Ziuă să nu se mai facă şi vremea să stea pe loc.   130

17 El ajunge. într-o groapă mare arde-un foc avan...

Pe-o părechi de pirosteie clocoteşte un cazan,

Doisprezece zmei în juru-i dorm adânc întinşi pe burtă,

Împrejur de pirosteie se cocea o mare turtă

Şi-n cazan, notând în zamă, clocoteau vo două vaci.   135

„Hei — îşi zise năzdrăvanul — dete badea de colaci!"

Şi deşi în faţa vetrei dorm şezând zmeoaice mame.

El, atins de-acea mireasmă a clocotitoarei zame,

Doi tăciuni luă în hârbu-i, un cărbune în lulea,

Şi luând o bucăţică din o vacă ce fierbea,   140

18 Iată, curge-un strop fierbinte pe a unui zmeu ureche.

Ăsta ţipă cu-ngrozire ca un bou împuns de streche.

Toţi treziţi pun pe el mâna, unu-l leagă, altu-l ţine,

Unu-i ţasălă pădurea, cetluindu-l cole bine.

Sfătuiesc ca să-l omoare. — Da', mă rog, dumilor-voastre   145

Cine şi-ar mai pune mintea cu aşa obrazuri proaste

Cumu-s eu, măria-voastră! Mă lăsaţi, că-s om sărac,

De când sunt n-am văz’t turaua, nici măcar de la petac.

19 Zise unul cătră dânsul: — Dacă tu ne-i puté face

Fata-mpăratului Roşu s-o luăm, poţi merge-n pace.   150

—  Ce n-o luaţi domnia-voastră, că sunteţi mai tari, mai mulţi?

—  Ei, pe noi ne simte-ndată, să ne-apropiem desculţi,

Suntem duhuri necurate şi-mpăratul cela Roş

Are-n vatră în cenuşă un căţel şi un cucoş;

Năzdrăvani-s, bată-i naiba, cum ne simt, îi vezi că-n drugă,   155

Unul bate, altul cântă... ş-o tulim urât la fugă.

Să s-apropie nu poate decât omul pământean.

20 —  De-i aşa, poi las’ pe mine... zice Strolea cel viclean,

Îl dezleagă şi-l urmează... El văzu atunci legat

Un voinic care, când vede că zmeii s-au depărtat,   160

Se smuci lăsând în urmă a lui mâni şi-n codru piere.

21 Luna iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă,

Zugrăveşte umbre negre peste giulgiuri de zăpadă

Şi mereu ea le lungeşte şi suind pe cer le mută,

Parcă faţa-i cuvioasă e cu ceară învăscută;   165

Şi cu neguri îmbrăcate-s lan, dumbravă şi pădure,

Stele galben tremurânde mişcă-n negurile sure,

Intră-n domele de nouri argintii multicoloane,

De-a lor rugă-i plină noaptea, a lor dulci şi moi icoane

Împle văile de lacrimi de-un sclipit împrăştiet   170

Când în cârduri cuvioase sus pe cer se mişcă-ncet.

Înrădăcinată-n munte cu trunchi lung de neagră stâncă,

Repezită mult în aer din prăpastia adâncă,

A-mpăratului cel Roşu stă măreaţa cetăţuie,

Poalele-i în văi de codri, fruntea-n ceruri i se suie.   175

Şi prin arcurile-nguste făclii roşii de răşină

Negrul nopţii îl pătează cu bolnava lor lumină,

Rănind asprul întuneric din a şalelor lungi bolţi,

Zugrăvind în noaptea clară a ei muchi şi a ei colţi.

Pe cărări săpate-n stâncă zmeii şi Călin se suie,   180

Numai luna îi îmbracă cu lumina ei gălbuie

Şi pândind trec uriaşii de pe-o stâncă pe-altă stâncă;

într-o sură depărtare murmură valea adâncă,

Numai pe păreţii netezi ai stâncimii îndelunge

Ei arunc umbre gheboase, uriaşe, negre, lunge,   185

Ce în şiruri tupilate după ei se mişcă, pare.

Noaptea-ntinde măreţia-i, lunca doarme, lunca moare,

Şi călcând încet cu greul lor s-apropie-n tăcere.

Ei ajung la poarta mare, ferecată cu putere,

22 Ce nu-i om s-o poată trece. Dar Călin, suit pe zid:   190

23 — Hai, veniţi, zmeilor, zice, poarta nu pot s-o deschid,

Dară unul câte unul v-oi lua colea de chică

Şi pe sus vă trec în curte... Abia-apucă să li-o zică

24 Şi ei unul câte unul s-apropie, şi de-a rândul

El la fiecare-i taie capul de chică ţiindu-l   195

Ş-a lor trupuri moarte-aruncă răşchiete în ogradă

Şi în urmă sare dânsul, ca să vadă, ce-a să vadă?

Împăratul de zid straşnic şi de poartă ce avea,

Ferestrele stau deschise şi uşile se crăpa.

25 Scări bătute-n pietre scumpe, repede voinicul suie,   200

Intră-n casele frumoase din înalta cetăţuie,

Pe covoare moi el calcă, intră în acea odaie,

Care-i plină de a lunei blândă, tainică bătaie.

Pe păreţi icoane mândre zugrăvite-n umbră par

Cum că chipur’le din ele dintre codri mari răsar.   205

Pe un pat de flori frumoase, proaspete şi ude încă,

Doarme fata cea vestită şi-n visarea ei adâncă.

26 Ea zâmbind îşi mişcă dulce a ei buze mici, subţiri,

Înecată de lumină şi miros de trandafiri,

Iar din pod pân-în podele un paingăn de smarald   210

A ţesut pânza subţire, tremurând în aer cald,

Şi în care luna bate de sclipeşte viorie

Ş-o încarcă cu o bură, diamantoasă colbărie.

Şi prin mreaj-asta vrăjită vedeai patul ei de flori,

Ea cu umeri de zăpadă şi cu părul lucitor   215

Şi mai goală este-n somnu-i, numai bolta naltă, sură

A ferestrei este rece şi simţirea nu o fură,

Dar de pânz-acoperită-i cu un colb de piatră scumpă.

S-apropie-ncet voinicul şi cu mâna va s-o rumpă,

Apoi lin o dă-ntr-o parte, peste fată se înclină,   220

Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină,

27 La inelul ei cel mândru de pe degetul cel mic...

Şi se-ntoarce în codreana-i noapte tânărul voinic.

28 Lângă zmeii morţi când trece, limbile le taie el,

Le adună sângerânde şi le pune-n testemel,   225

Trece zidul şi porneşte iar la drum pân’ce ajunge

29 La cazanul care fierbe în mijlocul verzii lunce.

Pe-o zmeoaică mum-o taie, pe-alta o scăpă în pripă,

Ia din nou în hârb tăciune ş-un cărbune pune-n pipă,

Ia cazanul într-un deget şi în altul el ia turtă   230

Şi se-ntoarce iar la fraţii, fluierând cu minte scurtă

Toate cântecele rele ce-n viaţa-i le cântară...

30 Dezlegă pe Zori-de-ziuă,  Miez-de-noapte,  De-cu-sară,

Din cazanul care-l duce dându-le de drum merinde.

Abia-ajunge-unde dorm fraţii, abia focul îl aprinde,   235

Ziua cea întârziată năvăli din răsputeri

Şi ca repezit în aer soarele se-nalţă-n cer;

Fraţii lui atât dormiră, cât intrase în pământ

De un stânjin şi-i împluse frunza adunată-n vânt.

Se treziră. — I! Căline, lungă fu şi noaptea asta,   240

31 Dar nimic el nu le spune ce făcuse-n vremea-aceasta,

Ci plecând ei mai departe tot Călin arcu-ncordează

Şi, zburătuind, săgeata trece-n lume ca o rază,

Vâjâie-n văzduh cumplită; ei urmează unde-i cheamă,

Pân-ajung în faptul nopţii la pădurea de aramă.   245

— Măi fărtaţi, Călin li zise, nu-ţi pute trece pin crânguri

Şi pin codri işti de-aramă, rămâneţi aicea singuri,

Vă clădiţi ici o colibă, vă săpaţi groapă de vatră,

Singurel voi merge numai pe cărările de piatră.

Să vedem ce-a fi cu mine. Ei se pun de îl ascultă   250

Şi el trece în pădure făr-a pierde vorbă multă

32 Şi la orce pas el face codrul simţitor răsună

Şi pin mrejile de frunze glasuri trec ca o furtună,

Căci o strună-i orce creangă şi o limbă-i orce frunză.

Luna doar, trecând pe ceruri, voind codrul să-l pătrunză,   255

Împle noaptea-i arămie cu mari dunge de omăt,

Pe sub cari, răscolite, fulger apele încet.

Şi deodată-n codrul mândru el aude de departe

33 Răsunând un glas de fată, ce venea din lunci deşarte

Şi urechea i-o desmeardă; el ascultă sub un  trunchi   260

Şi cântarea dureroasă îl pătrunde în rărunchi:

Greieruş ce cânţi în lună

Când pădurea sună,

Cum nu ştii ce am în mine,

Greiere străine?    265

Că te-ai duce de-ai ajunge

Noaptea de te-ai plânge,

Ca o pasere măiastră

La noi în fereastră.

Vai de picioarele mele,   270

Pe-unde îmbla ele?

Vai de ochişorii mei,

Pe-unde îmbla ei?

Inima-n mine-i bolnavă,

Floare de dumbravă,   275

Şi vai lacrimile mele,

Cum le vărs cu jele!

Du-te, greier, du-te, greier,

Pîn’ la munte-n creier

Şi priveşte-nduioşată   280

Zarea depărtată,

Lumea-ntreagă o colindă,

Mergi la noi în grindă,

Spune-i mamei: „Ce-am făcut

De m-a mai născut,   285

Căci ar fi făcut mai bine

Să mă ia de mine,

Prefăcută că mă scapă

Să m-arunce-n apă,

Căci de cer ar fi iertată   290

Şi de lumea toată."

34 Naintează şi o vede lângă apa arămie,

Culegând flori amorţite de pe maluri cenuşie

Şi punându-le în poala grea de florile de piatră.

Luminează luna-n ceruri ca un foc pe-o mare vatră",   295

Colţii munţilor ce rupţi-s, uriaşe stânci de cremeni.

Ce păreţii şi-i ridică îndărătnici, suri asemeni,

Vântul care trece-n şuier, noaptea sură şi bolnavă,

Împle cu sălbăticie arămoasa-acea dumbravă.

35 —  Bună vreme, fată mândră de-mpărat, Călin îi zice.    300

—  Mulţămim, răspunse dânsa, tinerel flăcău voinice!

Ce caţi tu? Ce vânt te-aduce? Nu ştii că om pământean

Nu poate călca pădurea de bărbatul meu avan?...

—  Ştiu, fetiţă-mpărătiţă, dar nici frică n-am, nici teamă,

Că el zmeu e şi puternic, dar şi eu — Călin mă cheamă.   305

Cum vorbeşte, iată zmeul vine iute ca un vânt,

Cu o falcă-n cer el vine şi cu una pe pământ.

36 ? 37 —  Bună vreme,  zmeu de cine! — Mulţumesc,   Călin Nebune!

—  Am venit să-ţi iau nevasta. — De-i pute, de ce nu? Bune

Sunt de zis ce-ţi vine-n minte, dar mai greu e să le faci,   310

Zmeul codrilor de-aramă nu te-aşteaptă cu colaci.

Eu mănânc patru cuptoare, patru boi mi-ajung abia

Şi de vin patru antaluri abia trag la o măsea.

—  Nici că-mi pasă! 38  Şi la luptă în dumbravă ei se scoală,

Se apucă, de copacii tremurau de-nvălmăşeală,   315

Tremură sub ei pământul de-a lor păsuri apăsate,

Scapără cremenea neagră a stâncimei detunate.

Crunt Călin de mijloc l-îmflă,  pin’ la vârf de brazi îl urcă,

Ca pe-un lemn el îl trânteşte, prin copaci trupul i-ncurcă,

Şi-n genunchi apoi l-îndoaie ca pe-un vreascur ce îl frânge,   320

I se îmflă muşchii vineţi de oţel pe când îl  strânge

Şi lovit, pierzând simţirea, zmeul ca o muscă  moare,

Ce lovită este iarna de-o scânteie de ninsoare.

39 —  Să-mi rămâi cu bine, fată, eu mă duc să cat acum

Cele două sori a tale... Se porni din nou la drum,   325

Trece codri de aramă, de departe vede-albind

40 Şi aude glasul mândru al pădurilor de-argint.

Noaptea-n rouă e scăldată, lucioli pe lacuri zboară,

Lumea umbrei, umbra lumei se amestec, se-nfăşoară,

În pădurea argintoasă iarba pare de omăt,   330

Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet,

Pare că şi  trunchii mândri poartă suflete sub coajă,

Ce suspină pintre ramuri cu a glasului lor vrajă,

Crengile sunt ca vioare pintre care vântul trece

Frunze sun ca clopoţeii, trezind ceasul doisprezece,   335

Şi pin albul întuneric al pădurei de argint

Vezi  izvoare zdrumicate peste prund întunecând

Şi sărind în bulgări fluizi pe pietrişul din răstoace,

În cuibar rotit de ape peste cari luna zace.

41  ? 42 El aude-un cântec dulce, plin de lacrimi şi de noduri,   340

Doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri,

Împlând codrul de zăpadă, sufletu-i de-o jale  mare,

Pare-i că din piept de fată cântă o privighetoare:

Aşa-mi vine când şi când,

Să mă iau pe drum plângând,   345

Lumea ce-a fi să mă vadă

Nici să poată să nu-mi creadă;

În zădar mă mai jelesc;

Vara vine, codri cresc,

În zădar m-aş bucura,   350

Iarna iar i-a scutura,

Şi, de-mi vine, de nu-mi vine,

Tot arde inima-n mine.

Nici n-am cui să mă jelesc,

Să spun pe cine doresc.   355

Mult mă mir, Doamne, de mine

Cum nu m-ai luat la tine,

Mult mă mir ce-oi fi gândit,

Ce-am făcut de n-am murit!

43 În văzduhul plin de-a nopţii moale luminoasă ploaie   360

El văzu o fată mândră, îmbrăcată-n lunge straie

De argint, ce sta ca umezi pe-a ei trup care tresare,

Ca o creangă mlădioasă sub a vântului suflare.

Naltă e, subţire este, ochii mari adânci ridică,

Părul ei de aur moale până la călcâie-i pică   365

Şi cu poalele ei albe şterge stelele-i senine,

Lacrimi lungi ce curg pe faţa-i ca şi fire diamantine.

„Nu uita cum că seninul cerului este în aştri,

Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri. 

E frumos pe când din cerul plin de-o sântă bogăţie   370

Cade-o lacrimă frumoasă în adâncă vecinicie —

Dar de cad rănite toate, ceru-i negru şi pustiu,

Nu-i nălţime, nu-i albastru, e o noapte de sicriu.

Stea ce cade taie lumea ca o lacrimă de-argint,

Pe seninul cer albastru frumos lacrimile-l prind,   375

Şi din când în când vărsate frumos lacrime te prind

Dar de seci întreg izvorul, vai de ochiul tău cel blând.

Pin diamanţii tăi se scurge sânge fin de trandafiri

Şi zăpada viorie din obrajii tăi subţiri —

Curge noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie,   380

Ce uşor se poate stinge pin plânsorile pustie.

Cine e nerod să ardă în cărbune-o piatră rară

Şi eterna-i strălucire s-o strivească într-o pară?

Tu-ţi arzi ochii şi frumuseţea — infinitul lor se stinge

Şi nu ştii ce răpeşti lumii? Ah, nu plânge, ah, nu plânge!"   385

44 Astfel el se socoteşte. I-a căzut atât de dragă,

Cât  ar fi îmflat în spate pentru ea lumea întreagă.

45 ?  46 —  Bună vreme,  fată mândră  de-mpărat! — Mulţam, voinice,

Dar ce vânt te bate-ncoace şi ce rău te-aduce-aice?

Zise ea zâmbind — de multă vreme zâmbi-ntâia dată,   390

Căci şi ci îi cade drag el, deşi n-ar vre s-o arate  —

Ştie ea de ce îi place, ca să n-o prindă de veste,

Ce frumos îl află dânsa, cum îi stă, ce drag îi este?

Dar deodată spăimântată de un sunet,  ea îi spune:

—  Fugi! că dac-a veni zmeul, viaţa ta o va răpune!   395

47 —  Vie numai!  zise dânsul...  s-om vedea atunci cum plouă —

Nu se dă Călin, săracul, nici cu una, nici cu  două.

48 Şi deodată peste codri de argint vine în zbor

Zmeul falnic, care mişcă cu aripa vârful lor,

Peste vârfurile-nalte parcă zborul lui îl simţi,   400

Frunzărimea cea mişcată de aripele-i cu zimţi.

—  Bună  vreme,  zmeu  de  câne! — Mulţămesc,  Călin Nebun!

—  Am venit să-ţi iau nevasta. — Ba să vezi ce-oi sta să-ţi spun:

Opt cuptoare mânc de pâne şi opt boi şi opt antale

Abia sunt un prânz puternic pentru trupul meu în zale.   405

Şi vrei să te baţi cu mine? — Nici  că-mi  pasă!

— Aide, dară!

49 Sună frunza zgomotoasă, codrul din adânc răsare,

Tremură mai surd pământul, oasele parcă se rup,

Când vânjoşi şi-ndoaie dânşii a lor braţe ş-a lor trup,

Dar Călin în sus l-ardică şi-l trânteşte la pământ,   410

De sun oasele ca hârburi şi zbor aripele-n vânt.

Îl omoară.  Apoi zice: — Rămîi, fata mea, cu bine!

Merg să scap pe sora mare şi să auzim de bine. 
 50 Trece  selbele-argintoase, trece-o vale, un colcantaur

Până vede dinainte-i răsărind pădurea de-aur.   415

Mult frumoasă e pădurea cu-a ei trunchi de aur roş,

Ce în frunza lor cea moale suspinau întunecoşi.

51. Iarba lin călătoreşte, o petală stătătoare

Ce, sclipind cu mii de raze sub al nopţii dulce soare,

Poartă-n galbenele-i unde spice cu mărgăritare,   420

Flori de mac ce îmflă noaptea capul lor cel roş şi mare;

Numai fluturi mici albaştri şi mari roiuri de albine

Curg în râuri sclipitoare de luciri diamantine

Ş-împlu aerul cel dulce de cristal şi de răcoare,

52 A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare.   425

Iar aude-un cântec mândru care codrul îl trezeşte,

Parcă frunzele-l repetă, parcă vântul tot îl creşte,

53 Şi-nainte-i parcă vede satul lui şi i se pare

C-auzea doinind o fată chiar la ei în şezătoare:

54 Maică, maică draga mea,    430

Ajungă-te jalea mea,

Să te-ajung-un dor ş-un drag,

Să şezi toată ziua-n prag

Cu firuţ băgat în ac

Şi tu să nu-mi poţi împunge   435

Pân’ nu-i suspina şi plânge,

Pân’ nu ţi-a veni în gând

Unde-am fost şi unde sunt.

55 Lângă lacul cel albastru înstelat cu nuferi mari,

Pintre trestii auroase ce se legăn solitari,   440

Vede fata cea cu ochii cuvioşi ca în biseric’

Faţa-i albă ca zăpada într-un păr de întuneric.

Ea în haina ei cea verde se înmlădie bogată,

Cu flori albe-mpodobită, cu diamante presărată.

—  Bună vreme,  fată mândră de-mpărat! — Mulţam, Căline,   445

Mult îţi merge vestea-n lume, multe-am auzit de tine

56 Şi prea rău de tine-mi pare c-ai venit să mori aice,

Căci de vine zmăul numai rău ţi-a merge, măi voinice !

—  Toţi se laudă cu mâncarea. Spune-mi, fată, cât mănâncă

Zmeul tău, să văd pe-acesta de îl pot învinge încă.   450

—  Doisprezece boi, antale, tot pe-atâtea, iară pâne,

Douăsprezece cuptoare abia îi ajung să cine.

57 —  C-un antal de vin mai tare decât mine, zice cesta,

Dar va da Dumnezeu sfântul să mă scap şi de acesta.

58 Vine zmeul, vine iute, mişcând codrii cei de aur,   455

Cu cap mare ca cuptorul şi cu aripi de balaur.

59 —  Hei, Căline, rău de tine! strigă el şi se aruncă

Pe voinicul care-l prinde, învârtindu-l jos în luncă.

Se luptară rău şi zmeul cît de cât să nu se deie.

—  Hei, nevastă, zice dânsul, dă-mi să beau şi dă-i să beie.   460

60 După ce mai odihniră, zise zmeul: — Măi Căline,

Nu s-alege-ntre noi lupta, ci-ostenim aşa, vezi bine,

Da’ m-oi face-o pară roşă şi te-i face-o pară verde

Ş-om lupta pân’ din noi unul se va stinge şi s-a pierde.

61 Pară roşă este zmeul, pară verde e Călin   465

Şi în galbenu-ntuneric ei se luptă cu venin.

Se-nfăşoară, se desfăşur, mestecând a lor văpaie,

Fulgerând umbra din codri în a flacărei bătaie,

Joacă-n juru-le dumbrava când în umbră purpurie,

Când încremeneşte parcă într-o brum-adînc-verzie,   470

Când în dungi înflăcărate, bolţi, cărări în jur se casc

Sub lumini de curcubeie repezi ce se sting cum nasc,

Fâlfâiesc  ca două candeli,  obosiţi se-nvârt, se-ncaier

Şi aproape-aproape stinse s-urmăresc jucând pin aer,

Scoţând limbe ascuţite ca să-nghimpe pe cealaltă;   475

Ei jucau prin crengi înalte, pintre trestie, pe baltă,

Balta tremură adâncă, somnoros şi lin sclipeşte,

Azvârlind, întunecată câte-o muscă, câte-un peşte

Către flamele-ostenite...62   Peste ei deodată zboară

Ca o pată de cerneală-n noaptea aurită-o cioară.  480

Zice zmeul: — Moaie, cioară, aripa-ţi în apă, stinge

Flacăra cea verde, care nu-s în stare a o-nvinge.

— Împărate pre nălţate, moaie-ţi aripa în apă,

Zice-atunci Călin, şi stinge flacăra roşă — mă scapă.

63 Iară cioara, cumu-i cioară, cum aude că o urcă,   485

Nici una, nici două, iute se coboară, nu se-ncurcă

Şi lăsând din bot să-i cadă două picături de apă,

Potoleşte para roşă, ce tresare, fuge, crapă,

Şi cu botul o ciupeşte, curge sânge ca fier roş,   490

Încât lacul cel albastru e-ncruşit ca vinul roş.

Zmeul a murit... Se face om Călin şi se îndreaptă

Cu trei fete-mpărătese unde fraţii îl aşteaptă.

64 Pe-ntinsori de codri negri un senin se desfăşoară,

Ce-a lui stele mari şi albe peste ele le presară.   495

Şi la margine de codru ei aprind o focărie

Într-o groapă cu cenuşă... de juca trandafirie

Colibioara cea de trestii cu uşiţa-i rezimată,

Împletită din răchită, cu curmei de tei legată.

La o ploscă de vin negru stând de vorbă bucuroşi,   500

Parcă-i zugrăveşte focul cu răsfrângerile-i roşi.

De asupra ceru-i negru, pe-ntinsori de catifea

Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea

Şi aşa senin e focul, cât le numeri păru-n barbă,

Bătătura cea din ţoale, pe cărări fire de iarbă,   505

Şi ca merele de roşii stau fetiţele-n văpaie,

Două-s oacheşe ca sară, mijlocia e bălaie,

Iar Călin, lungit pe burtă şi cu mânile pe coate,

Cam cu chef le povesteşte întâmplările lui toate

65 Şi la capăt se chiteşte: — Măi fărtaţi, socot aşa:   510

Fata mare şi cea mică le luaţi de v-or place,

Dară pe cea mijlocie — mi-o căzut dragă de foc

Şi nici ea nu zice baiu, bat-o hâtrul de noroc.

Pe încet se stinge focul şi s-acopere cu spuză...

El de mânică o trage... şi unind buza pe buză   515

Ei şoptesc... ş-ar spune multe şi nu ştiu de und’ să-nceapă

Căci pe rând şi-astupă gura, când cu gura se  adapă;

El o simte-n a lui braţe tânără, rotundă, tare

Şi ea tremură ca varga de oţel de-a lui strânsoare.

Îşi ascunde faţa roşă de iubire şi sfială,   520

Ochii-n lacrimi îi ascunde-n părul moale de peteală...

Şi adorm. Somn greu îi varsă plumb în vinele-ostenite.

66 Fraţii lui când văd cât doarme, ei se pun pe şopotite

Şi mărunt se sfătuiră ca picioarele să-i taie,

Să se laude c-omorâră ei pe zmeii în bătaie.   525

L-ar fi omorât, dar cesta, năzdrăvan fiind, nu pot.

Ei făcură cum gândiră şi-l lăsară-aşa schilod.

67 La pornit pe fete scoală... Iar Călin de multă trudă

Nu simţi nici o durere, numa-n somnu-i greu asudă;

Chiar picioarele în traistă i le iau, cu ei le-au dus,   530

Căci găsindu-le, cum fuse năzdrăvan, şi le-ar fi pus

Iar la loc... în zori de ziuă, el a doua zi trezit,

Vede cum îl schilodise, — ce să facă amărât?

Vo trei zile dupolaltă se mai târâie în brânci

Prin tufanii din pădure şi pin colţii cei de stânci,   535

Pân-ajunge ca să vadă un palat în văi de rai

Cât ca să te uiţi la dânsul — de frumos — nu te-ndurai

68 Şi aude-un glas cu jele, chiar o grădină de glas,

Care inima i-o rupe de-aşa dor ş-aşa năcas.

Şi cum în palat el intră, pe voinicul vede pare   540

Care mânile-şi rupsese într-a zmeilor prinsoare.

—  Bună vreme,  măi  voinice! — Mulţămim frumos, Căline,

Ce-ai păţit tu de picioare, ce rău dete peste tine?

69 Şi Călin începe-a-i spune cât păţise pân-acuma.

—  Hai,  ne-om prinde fraţi de cruce. — Hai,  ne-om prinde, spune-mi numa,   545

A cui eşti şi cum te cheamă?— Eu fecioru-s de-mpărat,

Codrii de-aur fur-ai  noştri pin’ ce zmeii i-au luat.

De când i-ai ucis, Căline, iar ai noştri sunt. 70 Cu chin

Singurel îmi mai duc traiul ici în codri, măi Călin.

Amândoi însă în lume, tu schilod, eu fără mâne,   550

Ici pin noaptea dumbravană şi pin văi am duce-o bine.

Pin pădurile-uriaşe, pin grădini şi pin palat

Se primbla Călin pe gâtul feciorului de-mpărat.

Unu-n mâni, altu-n picioare, uriaşi fiind, de boi

Au putere, pe atâta cât le trebuie la doi.   555

Şi trecând aşa-n pădure, ei aud foşnind în frunze, —

Trece-o umbră fugitoare ce ţuşnea să se ascunză.

71 Călin mâna şi-o întinde şi pe sus când mi-o ridică,

Muma zmeilor pletoasă se zbătea răcnind de frică.

—  Fă-mi picioare, babă hâtră, şi lui mâni, or te omori   560

72 —  De un stânjin mai la vale e, bădica, un izvor:

Vâră-te în el cu totul şi-i ieşi întreg. — Ei stăi,

De-i aşa — Călin, mehenghiul — bagă-mi-te tu întăi.

— Ba eu baiu, că nu-mi trebui. Vârâţi-vă dumneavoastră.

Călin  rupe-o creangă verde şi o bagă-n ap-albastră   565

Şi uscat-o scoate iară. — I! cum ţi-oi da pumni, tu babă,

Ai vrut să ne-usuci, şirato, spune dreptul mai degrabă.

73 —  Să vedeţi, voinici, la vale, printre trestia înaltă.

Apa vie tot sclipeşte, se roteşte colo-n baltă.

Ei ajung la apa-n farmec, şi băgând o creang-uscată.   570

El o scoate numa-n muguri şi cu frunze încărcată.

Se băgar-atunci  în baltă şi-amândoi ieşiră-ntregi

74 Şi pe bab-o aruncară în izvorul c-unde reci

Şi cu apă moartă... Dânsa se-nchirceşte, se-năspreşte

Ca un trunchi uscat cu noduri pe izvorul mort pluteşte.   575

75 Şi acum se sfătuiră veseli ei şi bucuroşi

Ca fărtatul lui să ieie fata-mpăratului Roş.

Se gătiră omeneşte, cu iţari şi cu cojoc,

Cu chimirul plin de galbeni, încinşi bine la mijloc

Şi pe drumuri părăsite ei se iau şi se pornesc   580

Şi, trecând pintr-o pădure din ţinutu-mpărătesc,

Din tufari cu crenge grele el s-apucă să adune

în basmaua pistruită ca o mână de alune.

Iată că, ajunşi la poartă, auzir-un vuiet mare,

Chiuiri, halai de nuntă, veselii de masă mare.   585

Când în poartă—văd o babă de-ale noastre.—Bună sară.

—  Mulţămim, voinici din lume. — Ce s-aude-aici afară?

—  Ia,-mpăratul...  îşi mărita fata... 76 — Cine-o  ia, mătuşă?

—  De, ţiganul, bucătarul, un cioroi pistrui cu guşă!

Cică, bată-l naiba cioară, a ucis doisprezece zmei.   590

Zise-atunci Călin pe gânduri: — Ia auzi, mătuşă hăi,

Eu ţi-oi da bănet de silă, galbeni zimţi chiar un căuş

Dacă, cum vei şti, ghiontită, mi-ai pătrunde pintre uşi

Şi la masă dinaintea împăratului vei pune

Ca plocon pentru mireasă astă mână de alune.   595

77 Iară baba, cumu-i baba, dă cu ghiotura să treacă,

Mai ghiontită, mai sucită, mai împinsă câte-oleacă,

Intră-n casa unde-i masa, pune-n talger dinainte

Testemelul cu alune, făr-a zice trei cuvinte,

78 Împăratul pune mâna şi alunele zglobie   600

Peste faţa cea de masă durăind se împrăştie.

Dar în mijlocul basmalei un inel în loc rămasă —

Un inel care-l pierduse de mult tânăra mireasă.

—  Tată, uite-inelul care într-o noapte mi-a perit

Făr’ să ştiu nici cum, nici unde.79 — Cine dară l-a găsit?   605

Cine a adus alunele-astea? Logofeţii spun că baba.

O strigară de la poartă să s-urnească mai degrabă.

Când, în locu-i, cine vine? Un voinic, strein. El spune:

—  Împărate prenălţate, eu vi l-am pus în  alune.

Zice-atuncea împăratul: — Cum,  voinice, şi cu cale   610

A ajuns inelul fetei în mânile dumitale?

—  Împărate, prenălţate, iaca cum şi iaca cum.

80 Da’ ţiganul nici mai ştie, faţa lui îi numai scrum:

—  Împărate luminate, cum poţi ca să-mi strici hatârul?

Eu am omorât toţi zmeii. — Cum, ţigane? — Cu satârul;   615

Mă înec dacă l-aţi crede... dar la feţe tot îmi schimbă.

—  Să se cate zmeii, doamne, dacă au vârfuri de limbă.

81 Îi cătară şi, ce-i dreptul, nici la unul nu era

Şi Călin atunci le scoate şi le-arată în basma,

Împăratul porunceşte ca s-aduc-un armăsar   620

Şi de coada lui să lege pe ţiganul bucătar

Şi de coadă-i mai legară lângă el un sac de nuci.

Cade-o nucă — o bucăţică,  astfel îl făcu hăbuci.

82 —  Ş-acum tu, voinice, zise,  mi-i fi ginere — Ba nu

Altă fată, împărate, tare dragă îmi căzu.   625

Am un frate-nsă de cruce, tot fecior de împărat,

Şi de mult ţi-era s-o ceară, deşi nu s-a cutezat.

Uite-l ice. Dară fata se cam uită vrând-nevrând,

Că tot pe Călin Nebunul l-ar fi vrut ea mai curând.

Cindure că cu feciorul era mai de o potrivă.   630

La a ochilor lui jele s-a muiet mai milostivă.

83 Deci făcur-o nuntă mare ş-a ţinut trei luni de rând.

Lăutari, benchet, halaiuri, tot ce-ţi poate trece-n gând.

Ce  nu era? Dragă Doamne, era nuntă-mpărătească.

—  Dar acum mă duc, le zice. Pe-a mea Domnul s-o păzească.   635

Nici nu ştiu cum e, cum nu e. Geaba fratele-i de cruce,

Geaba tânăra mireasă îl mai ţin cu vorbă dulce,

Dor i-i, Doamne, şi nici ştie cum l-apucă-un dor avan,

Că de când n-o mai văzuse se scursese şapte ani.

84 Când ajunse locul unde casa tatălui său fuse,   640

El văzu palate mândre în livezi măreţe puse.

Şi pe o câmpie goală el văzu de vite-o ciurdă,

După ea copil călare c-un ciomag în mină zburdă.

Şi părea că are şase ani şi-ncă ceva mai bine.

85 —  Bună vreme, măi băiete! — Mulţămim, voinic streine!   645

—  Nu-mi ştii spune cine şade-n aste rânduri de palat?

—  Doi voinici ce-au scos odată pe trei fete de-mpărat

Din a zmeilor prinsoare... — Ş-au luat care  pe care?

Mijlociul pe cea mică şi cel mare pe cea mare.

86 —  Da’ ce-i cu cea mijlocie? — La găini au pus-o ei   650

Şi să vezi, voinic străine, că eu sunt feciorul ei.

Mama-mi spune câteodată, de-o întreb a cui îs eu,

Că-s a lui Călin Nebunul. Cine-o mai fi, nu ştiu, zău!

Când aude... numai dânsul îşi ştia inima lui,

Că, să iertaţi dumneavoastră, de... era băietul lui.   655

—  Da’ mă rog, bade, ajută-mi să dau vitele-n ocol.

87 Înserează... Stele împlu tot seninul lin şi gol...

Cu băiatu-n bordei intră şi pe capătu-unei laiţi

Lumina mucos şi negru într-un hârb un roş opaiţ,

Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă,   660

Un papuc e într-o grindă, celălalt e după uşă,

Pin gunoi se primbla iute legănată o răţuşcă

Şi pe-un ţol orăcăieşte un cucoş închis în cuşcă

Hârâie-n colţ colbăită noduros râşniţa veche,

În cotlon toarce motanul, pieptănându-şi o ureche   665

Sub icoana afumată unui sfînt cu comanac

Arde-n candelă-o lumină cît un sâmbure de mac,

Pe-a icoanei policioară, busuioc uscat şi mintă

Împlu casa de-o mireasmă pipărată şi prea sfântă.

O beşică-n loc de sticlă e lipită-n ferăstruie,   670

Pintre care trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie,

Cofa-i albă cu flori negre şi a brad miroase apa,

De lut plină, rezimată, stă pe coada ei o sapă.

Pe cuptorul uns cu humă Călinaş cel mititel

Zugrăvise c-un cărbune un clapon şi un purcel,   675

Cu codiţa ca un sfredel şi cu fuse-n loc de labă

Cum i se şedea mai bine purceluşului de treabă.

Pe un pat cu paie numai doarme tânăra-i nevastă,

În mocnitul întuneric faţa ei lîngă fereastră...

90 Şi tot sufletul dintr-însul pare-atunci că şi-l înhoalbă   680

Şi-l adună-n ochi de trece peste faţa ei cea albă.

El s-aşază lângă dânsa, faţa ei o netezeşte,

O dezmiardă cu durere, o sărut,-o drăgosteşte,

Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă

Ea deschide somnoroasă lunge gene de aramă   685

Şi adânc la el se uită, i se pare că visează,

Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar striga şi nu cutează,

El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui o pune,

Toată viaţa-i se adună-n al ei sân rotund şi june.

Ea se uită şi se uită... mută... un cuvânt nu spune,   690

Doară  râde  c-ochi-n lacrimi, speriată de-o minune,

Ş-apoi îi suceşte părul’n-a ei degete subţire

Şi-şi ascunde faţa roşă pe-al lui piept duios de mire.

El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,

Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale   695

Şi bărbia ei ridică, s-uită-n ochii plini de apă

Şi pe sânu-i o desmeardă şi din gură-i se adapă.

Dar a doua zi voinicul mânios intră-n ogradă;

88 Fraţii lui, cum îl văzură la genunchi veneau să-i cadă:

—  Iartă, frate, căci greşeala, zău, de mult ne-apasă pieptul!   700 
 —  Ba nu, fraţilor, li zise, să vedem ce e cu dreptul,

Să facem o boambă mare, s-aruncăm spre cer în sus,

Şi tustrei să stăm sub dânsa pe când va cade de sus,

Să vedem ce-a să gândească Dumnezeu şi ce-a să zică.

Astfel, cum ţi-ai face cruce, 89 ei se pun alături... pică   705

Boamba grea zvârlită-n ceruri, din cei doi făcând fărâme.

90 (vezi mai sus)
91  Şi Călin rămâne singur, rău îi pare ca la nime,

Dară nici c-avu ce face. Împăcat de-astă dreptate,

Lasă-n pace să trăiască tinerele lui cumnate

Şi făcu o nuntă mare dup-opt ani de-nstrăinare.   710

Multă lume se dusese ca să vad-aşa serbare.

92 Fui şi eu... Dar cum făcură o ulcică cu papară,

Mi-au bătut căciula-n creştet şi m-a dat pe uş-afară.

Mă-nciudai urât.93  În grajduri pusei mâna pe-un cal graur,

Cu picioarele de ceară şi cu şeaua numai aur,   715

De fuior îi era coada, capul lui era curechi,

Avea ochii de neghină şi gândaci avea-n urechi,

Ş-am pornit pe-un deal de cremeni...picioarele se topeau,

Coada pârâie-ndărătu-i, ochi-n capul lui pocneau.

94 Cum văzui că nu-i de bine, încălecai pe-o prăjină   720

Şi mergând pe ea de-a hale v-am spus şi eu o minciună.

Şi încălecând pe-o şea, v-am spus-o toată aşa.   722

SURSA: www.didactic.ro