ARGUMENTE ÎN FAVOAREA UNIRII OMENIRII ÎN STATELE UNITE ALE LUMII - BANII!

Greseala fatala a lui Ceausescu În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare. Mai mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze, aşadar. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii '80, anii atât de cumpliţi pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor. Mi-aduc bine aminte de tonul cu care "Europa liberă" a comentat, la început, această situaţie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile lor de a le returna! Iar faptul că paralel cu plata datoriilor se continuau giganticele investiţii - canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale, etc. - părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl suportăm! Prin anii '87 - '88, tonul "Europei Libere" a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile. Am constatat astfel, cu mare uimire, că, în loc să fie apreciată ca un act de corectitudine, plata datoriilor înfuria anumite persoane sau instituţii, stârnea comentariile cele mai înveninate. Ca persoană care am fost crescut în teama de a nu rămâne cuiva dator, n-am prea înţeles, la început, această ciudată atitudine. Mai apoi, cugetând oareşicât, am înţeles un adevăr simplu despre cei care trăiesc din a-i împrumuta pe alţii, despre cei care trăiesc din câştigul astfel realizat, adică cămătarii: bancherii te împrumută nu ca să le restitui cât mai repede banii, ci ca să le rămâi la nesfârşit dator, plătindu-le cu regularitate numai dobânzile. Drept care mă întreb cu maximă ingenuitate: ce s-ar întâmpla cu finanţele mondiale dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România în primăvara anului 1989? Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar plăti datoriile şi ar hotărî, prin lege, să nu mai facă alte datorii! În ce s-ar transforma sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele băncilor dacă nimeni nu va mai apela la bănci, să se împrumute! În ce altceva decât în mari grămezi de hârtie inutilă?!. Cu alte cuvinte, România devenise, în primăvara anului 1989, o mare primejdie pentru finanţele mondiale, pentru cei dedulciţi la traiul din camătă, trai nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a forţei de contagiune pe care ar fi putut-o avea "modelul românesc"!. Mi-am dat seama de asta şi din înverşunarea deplasată cu care "Europa liberă" si "Vocea Americii"au comentat momentul eliberării României de povara datoriilor externe. Nimeni, în Occident nu s-a grăbit să ne felicite. Dimpotrivă! Iar când Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe piaţa de credite, acordând împrumuturi cu o dobândă mult mai mică decât cea îndeobşte practicată, pentru a dovedi astfel umanismul societăţii pe care o reprezenta, mi-am dat seama, cutremurat, că Nicolae Ceauşescu, şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte! Cred că acest gest, de sfidare şi de demascare a marii finanţe mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au reuşit, profitând de generozitatea şi puterea de sacrificiu a tineretului român, nu numai să-l dea jos pe Ceauşescu de la putere, dar să-l şi pedepsească personal, fizic, pentru insolenţa sa. Cu consecinţa, "firească", a revenirii României, cuminţită, în rândurile ţărilor îndatorate până la gât marii finanţe, dând astfel putere de contagiune altui exemplu: cine va mai încerca vreodată, în Europa de Est sau în Africa, în America Latină sau în Asia să procedeze ca Nicolae Ceauşescu, ca el o s-o păţească! Tare aş fi curios să ştiu cât a costat această debarcare a lui Ceauşescu! KGB-ul, la ale cărui servicii a apelat marea finanţa mondială, este o instituţie serioasă, care ţine la preţ! La fel şi celelalte. Mai puţin securitatea română, care, bucşită cum era cu imbecili la toate nivelurile sale, nu este exclus să-şi fi dat concursul pe gratis, din patriotism, convinsă că se pune în slujba poporului român! De plătit, fireşte, noi vom plăti costul înlăturării lui Ceauşescu şi-l vom plăti înzecit, însutit, înmiit, poate. Aşa nerod şi troglodit cum ne plăcea nouă să-l credem pe Ceauşescu, acesta a înţeles totuşi un lucru pe care noi, mult mai deştepţi cum ne-a făcut revoluţia, ezităm să-l recunoaştem, ca să nu ne facem de rîsul lumii. Adică ezităm să-i recunoaştem lui Ceauşescu vreun merit, cât de neînsemnat. Eu unul i-aş recunoaşte deci lui Ceauşescu şi unele merite, măcar pe acela de a fi înţeles relaţia strânsă, în lumea de azi şi de mâine, între suveranitatea naţională şi mărimea datoriei externe a unui stat. M-am dumirit de aceasta deunăzi, când Parlamentul nostru a aprobat să ne împrumutăm cu vreo 300 de milioane de dolari şi nu a tresărit aflând că Fondul Monetar Internaţional ne va acorda acel împrumut numai dacă vom respecta nişte "indicaţii superioare". Am scăpat de dracu', şi am dat peste ta-su! Aşa se face că am scos şi o Constituţie în care se afirmă principiul sacrosanct al suveranităţii naţionale, dar am legat această suveranitate numai de inviolabilitatea hotarelor, care interzice armatelor străine să calce pământul sfînt al Patriei. Chiar nu au înţeles parlamentarii noştri din Constituantă că agresiunea militară a încetat să mai fie la modă? Că este un procedeu tot mai primitiv pentru sensibilitatea omului modern, tot mai desuet şi mai ineficient? Mult mai curată se dovedeşte a fi agresiunea financiară, arma cea mai subtilă şi mai productivă la acest sfârşit de mileniu! Lumea s-a deşteptat, s-a săturat de violenţă, de sânge! De generali şi colonei! Drept care, în locul acestora şi în acelaşi scop, pământul este bântuit în lung şi în lat de experţii financiari ai Fondului Monetar Internaţional, ai Băncii Mondiale pentru, sanchi! Dezvoltare, şi alte "agenturi"! Asta, fireşte, după ce prin diverse mijloace, inclusiv propulsarea de agenţi ai marii Finanţe în fotolii ministeriale ori prezidenţiale, ţara vizată este adusă în situaţia de a cere ea însăşi, cu căciula în mână, împrumuturi şi investitori. (La drept vorbind, ce este investiţia străină altceva decât un împrumut pe care te obligi să nu-l mai returnezi, ci doar să-i plăteşti creditorului dobânzile?) Astfel că suveranitatea noastră naţională, de care se umflă-n piept Constituţia română încă de la primele rânduri, în curând va fi, cu concursul senin al Parlamentului României, numai vorbe în vânt! Va fi cel mai trist neadevăr din câte neadevăruri cuprinde Constituţia României, săraca! Căci s-a ajuns la o situaţie paradoxală şi extrem de primejdioasă pentru un viitor românesc al copiilor noştri: deşi noi, în România, ne îndreptăm spre o economie de piaţă, deşi ne privatizăm care mai de care, grăbindu-ne să lichidăm proprietatea şi economia de stat, datoria externă care se acumulează în această perioadă de privatizare nu are şi ea un caracter privat, ci este o datorie de stat, a ţării, a poporului român! Cum şi când se va achita de aceste datorii statul român, de vreme ce rolul şi puterea sa în economia noastră urmează să se diminueze în mod sistematic şi programat'??! Cine a programat această cacealma a privatizării în folosul oricui, numai în folosul ţării nu?! Sigur, vor sări câţiva deştepţi să ne aducă aminte că şi guvernul S.U.A., statul american, deci poporul american, are câteva sute de miliarde de dolari datorii faţă de aceeaşi finanţă mondială, faţă de aceleaşi bănci la care suntem şi noi, din nou, datori! Dar, vor uita acei deştepţi să ne precizeze, neştiutori cum suntem, că acele bănci sunt bănci americane, occidentale, interesele lor - ale băncilor şi ale statului american fiind foarte coincidente! Nu am nimic împotrivă să se îndatoreze statul român la Banca Naţională a României sau la Banca Dacia Felix! Să se îndatoreze la mine şi să-i pun eu condiţiile în care accept să-l creditez! Fireşte, Ceauşescu trebuia dat jos! Şi încă cu mult înainte de decembrie 1989! Şi cel mai bine era dacă s-ar fi dat singur la o parte! Din păcate, aşa cum s-au petrecut lucrurile, de dispariţia lui Ceauşescu nu a ajuns să profite poporul român, aşa cum era firesc, adică să profite cei ce au suferit de pe urma lui Ceauşescu, ci au ajuns să profite duşmanii neamului românesc, aceiaşi care profitaseră şi în anii grei când, prin corvoadă naţională, le-am plătit îndoit şi întreit creditele cu care ne-au momit şi ne-au pricopsit în anii '70! Acum, când, scăpaţi de datorii, se cuvenea să trăim şi noi ca oamenii, ne-am trezit iar cu ei pe cap, cu aceiaşi binevoitori, veniţi să ne dicteze cum să se facă reforma! Această turnură tragică a lucrurilor de după 22 decembrie 1989, ora 12, a fost posibilă prin acţiunea criminală, repet: acţiunea criminală a unor persoane ce pot fi nominal identificate! Scopul principal al acestora a fost, în modul cel mai clar, să aducă din nou România în rândurile ţărilor îndatorate la finanţa mondială. Adică scopul urmărit şi, în parte, deja atins, a fost pierderea suveranităţii naţionale româneşti. Au azmuţit asupra noastră o mână de exaltaţi maghiari sau secui şi noi am crezut că aceştia sunt cei ce atentează la suveranitatea naţională a românilor. Din nefericire savanţii care au gândit Constituţia României nu au fost nici ei mai deştepţi, astfel că nu şi-au pus problema suveranităţii naţionale decât în termenii constituţiilor din secolul al XIX-lea, făcând din Constituţia noastră un corect compendiu al acestor texte. Nici un semn din partea acestor autori că ar fi înţeles adevăratele primejdii, de azi şi de mâine cu care se confruntă Ţara . Acesta fiind unul din motivele pentru care am votat împotriva acestei constituţii. Prof.univ.dr. Ion Coja

 

În decembrie '89, România era într-o situaţie paradoxală. Pe de-o parte, populaţia răbda de foame - pe de altă parte, Republica Socialistă România avea în conturi două miliarde de dolari cash (bani care vor dispărea în anii '90). Mai mult, în afară de aceşti bani, România avea investiţii şi datorii de recuperat în valoare de aproximativ 8 miliarde de dolari. Şi, ca paradoxul să fie total, România nu mai avea datorii externe. "Ai noştri nu mănâncă măsline". Opt ani de foame, pentru plata datoriei externe Povestea începe în anii '70, când statul român se împrumută masiv pentru industrializarea forţată a ţării dar şi pentru investiţii externe megalomanice. Dorinţa lui Ceauşescu era ca România să devină o putere politică şi economică importantă, iar el - un lider mondial. La început, totul părea să meargă bine, dar în urma unor tranzacţii speculative cu grâu şi petrol, ţara intră în blocaj financiar şi încetare de plăţi. În septembrie 1981, România lui Ceauşescu atingea vârful datoriei externe: 10,17 miliarde de dolari. Ştefan Andrei, vice-prim ministru cu probleme de comerţ exterior la acea vreme, îşi aminteşte foarte clar momentul. Statul comunist nu mai avea bani nici pentru cele mai elementare plăţi. "Atunci ne găseam în situaţia în care şi piloţii primeau bani în servietă, ca să plătească aterizarea şi decolarea de pe aeroporturile străine", spune fostul ministru. România ajunsese la mâna celor mai mari state creditoare adunate în Clubul de la Paris şi Fondul Monetar Internaţional. Negocierile au fost foarte dure. Sub presiune, Nicolae Ceauşescu ia o hotărâre pe care unii o consideră eroică, alţii criminală: plata tuturor datoriilor externe înainte de termen. Ştefan Andrei povesteşte că, deşi FMI-ul cerea penalizări pentru plăţi anticipate, Ceauşescu, împins şi de Elena Ceauşescu, au hotărât să plătim chiar dacă pierdem. Pentru plata datoriei, mare parte din producţia agricolă şi industrială a ţării ia calea exportului. Coada la mâncare devine un obicei. Se instituie raţionalizarea produselor de bază, iar benzina şi alimente ca pâinea, uleiul, zahărul şi făina încep să fie distribuite pe cartele. Despre portocale sau măsline, românii auzeau la sărbători. "El, acolo la Scorniceşti , nu mânca măsline. Puteam să dăm tractoare şi să luăm măsline din Grecia, dar el a spus ", îşi aminteşte Andrei. Visul socialist de a deveni cămătarii lumii În paralel cu plata datoriilor externe prin eforturi inumane din partea populaţiei, se continuă şi investiţiile în alte ţări. Şi cei din anturajul dictatorului erau îngrijoraţi. Ion Coman era secretarul Comitetului Central al PCR , responsabil de gospodaria de partid. "În discuţia pe care am avut-o eu cu el în octombrie 1989, în urma unei situaţii mai deosebite a temperaturii, spunându-i , răspunsul lui a fost: ". România devine o bancă pentru ţările în curs de dezvoltare. În timp ce la Timişoara începea revoluţia, Ceauşescu era în Iran . "Voia Ceauşescu, împreună cu iranienii, să facă aşa o bancă şi să-şi scoată pârleala, dacă mi se scuză expresia, să devină ei cămătarii lumii", spune Bogdan Baltazar - fost director în Ministerul Afacerilor Externe pe zona Africa şi Orientul Mijlociu. În aprilie 1989, Nicolae Ceauşescu anunţă rambursarea integrală a creditelor internaţionale, spre bucuria întregului popor. România scăpase de datorii şi avea investiţii uriaşe. 8 luni mai târziu, Ceauşescu moare şi, odată cu el, mor şi investiţiile. "În totalitate, după calculele pe care noi le-am făcut la vremea respectivă, imediat după decembrie 1989, erau 8,6 miliarde dolari SUA", spune Ioan Pârgaru - fost director la Direcţia de Comerţ Exterior. Aproape 9 miliarde de dolari s-au investit în întreaga lume. Acum, în 2011, datele oficiale vorbesc de doar 2 miliarde şi jumătate de dolari. Diferenţa nu a fost recuperată de români, ci ori a fost ştearsă, ori s-a pierdut. Cum am exportat în Africa "Palatul pionierilor". 170 de milioane şi cadoul frumos al românilor Africa, Sudan . Am pornit pe urma banilor României pe cel mai sângeros tărâm din ultimii 50 de ani. Când spui Sudan , spui malarie, febra galbenă, instabilitate politică, sărăcie, războaie civile şi genocidul de la Darfur . În Sudan , România a construit fabrici, instalaţii petroliere, clădiri pentru instituţiile statului, case. În total, Sudanul ne datorează 170 de milioane de dolari. De cum am pus piciorul în Sudan au început restricţiile. Mai peste tot îţi este interzis să filmezi, pentru a nu scoate la iveală problemele din această ţară . Singurul loc în care poţi filma liniştit este clădirea parlamentului din capitala Khartoum . Este mândria Sudanului şi a fost construită în anii '70 de români, pe banii românilor. Arhitectura ne este familiară, semn că pe undeva mâna lungă a comunismului românesc a ajuns departe. Casa poporului din Khartoum nu seamănă cu Casa Poporului din Bucureşti, ci poate cu Palatul Pionierilor, aşa cum era pe vremuri. Oficialii sudanezi o numesc "un cadou foarte frumos" şi spun că sudanezii simpatizează românii. Relaţiile cu Sudanul s-au poticnit înainte de căderea lui Ceauşescu. Din anii '80, au avut loc nenumărate conflicte între nordul dominat de musulmani şi sudul populat de triburi care încercau să obţină independenţa. După un conflict care a durat aproape 20 de ani şi a făcut nenumărate victime, beligeranţii au semnat un acord. Din iulie anul acesta, Sudanul se va despărţi în două ţari, cel mai probabil Sudanul de Sud şi Sudanul de Nord. În noile condiţii, este foarte greu de spus dacă România va mai putea recupera ceva din cele 170 de milioane de dolari. Care dintre cele două noi state va plăti datoria? Oficial, habar n-avem cine şi cât ne datorează "Sudanul este o ţară care a refuzat negocierea datoriei şi plata datoriei de foarte mulţi ani", spune Varujan Vosganian, fost ministru al Economiei şi Finanţelor. Cine ar trebui să se ocupe în România de recuperarea acestor datorii? Dupa numeroase solicitari, Ministerul de Externe a dat un răspuns la întrebarea noastra: "Ceea ce vă recomand este să vă adresaţi instituţiei competente în domeniu, respectiv MEC, în calitatea sa de urmaş istoric al tuturor ministerelor cu profil industrial din epoca socialistă", ne-a transmis Doris Mircea-Director Comunicare în MAE. La Ministerul Economiei , nimeni nu ştia nimic, aşa că am încercat la Ministerul Finanţelor. Răspuns? Personalul abilitat are agenda încărcată. Răzvan Orăşanu, fost şef la Agenţia de Valorificare a Activelor Statului, ne lămureşte de ce acest subiect este un cartof fierbinte, pasat de la o instituţie la alta: "Statul român, şi v-o spun cu toată răspunderea, nu are în momentul de faţă un bilanţ complet al tuturor bunurilor, acţiunilor şi creanţelor pe carele deţine". Şi mai grav este că multe ţări care ne sunt datoare nici nu mai apar în listele oficiale. Ioan Pârgaru, fost şef al Comerţului Exterior spune că lipsesc Sri Lanka , Bangladesh , Filipine, Maroc şi multe altele. Completează Ştefan Andrei: "Noi am avut active de vreo 100 de milioane convertibile cu Polonia, 60 de milioane cu Bulgaria şi vreo 100 şi ceva de milioane cu Rusia. Astea nu apar nicăieri". Sudanul ne recomandă soluţia indiană În biroul lui Al Wassila Al Samani, fost ministru de extrerne şi actual ministru al resurselor umane din Sudan , aflăm şi punctul de vedere oficial. Sudanul nu se mai gândeşte să plătească datoria: "Datoriile, da, avem datorii. Dar de când provin ele, din ce an? Mai mult de 30 de ani. Şi vă dau un exemplu, avem datorii la India ... Când am vorbit cu ei despre îngheţarea sau uitarea lor, datoriile au reînnoit comerţul. Datoriile Sudanului erau de 50 de milioane, acum indienii au uitat de ele, acum au investit mai mult de 7 miliarde în Sudan, şi cu siguranţă din 2002, de când au devenit foarte activi în Sudan, ei au făcut foarte mulţi bani. Asta vrem şi de la România. În perioada când am fost ministru de Externe, când am vizitat România le-am spus: lăsaţi datoriile acum şi începeţi să faceţi activităţi comerciale. Veţi face mult mai mulţi bani decât aveaţi de luat. Uitaţi de ele când veniţi să faceţi afaceri aici. Pentru că banii pe care o să-i faceţi sunt ...Oh, my God! V-am spus experienţa Indiei". Soluţia de a recupera banii prin investiţii se pare că nu a fost luată în calcul de autorităţile de la Bucureşti. După multe insistenţe, reuşim să ne întâlnim cu un responsabil din partea Ministerului de Finanţe. "Rolul Ministerului de Finante este de a recupera creanţa. Noi avem un stoc de creanţe moştenit din '94 pe care noi trebuie să-l recuperăm", ne-a declarat Bogdan Drăgoi, secretar de stat care se ocupă de recuperarea datoriilor. Reluarea afacerilor şi ideea proastă a lui Omar Hayssam Şi totuşi au existat încercări de a recupera datoria din Sudan . Dar nu din partea statului român. La începutul anilor 2000, în Sudan a fost un boom al petrolului. Câţiva oameni de afaceri au simţit oportunitatea. Este celebră o fotografie din bazarul din Khartoum în care apar Dinu Patriciu, Omar Hayssam şi fostul consilier prezidential Dorin Marian. "Patriciu s-a dus acolo să concesioneze nişte câmpuri petrolifere. Eu aş fi fost de acord şi să preia Patriciu, căci se putea prelua de la el o parte din această creanţă. Numai că nu ştiu de ce nu s-a finalizat şi asta", spune Ioan Pârgaru. Din surse locale am aflat că afacerea românilor în Sudan n-a mai avut loc din cauza lui Omar Hayssam, care a încercat să vândă arme rebelilor din sud. Hayssam a fost expulzat imediat". Săracii care produc 75 de tone de aur pe an Sudanul este sarac doar pentru sudanezii de rând şi poate pentru români, atunci când vine vorba de datorii. Preşedintele celei mai importante companii petroliere ne-a primit cu zâmbetul pe buze. El spune că exportă 500.000 de barili/zi, adică de doua ori mai mult decât consumul zilnic al României. Mare parte din infrastructura petrolieră sudaneză este făcută de români, dar petrolul sudanez n-a ajuns niciodată la noi. "Pot să vă spun că avem resurse mari de petrol, sunt miliarde de barili, avem rezerve foarte mari de gaz natural în Marea Roşie şi avem foarte mari descoperiri. La sfârşitul acestui an cred că vom deveni ţara africană cu cel mai mare export de aur; producţia noastră anuală este de 75 de tone de aur. Avem si alte resurse minerale", spune petrolistul sudeanez. O tonă de aur valotează acum în jur de 46 de milioane de dolari, aşa că datoria Sudanului faţă de România ar putea fi acoperită cu doar 4 tone de aur. Cadou de două miliarde făcut în 2005 Irakului În 2005, datoria Irakului catre Romania era de 2,6 miliarde de dolari. Relaţia privilegiată pe care Nicolae Ceauşescu a avut-o cu Sadam Hussein a făcut ca România să investească enorm în Irak. Noi le-am făcut drumuri, foraje petroliere, căi ferate, fabrici ciment şi de armament, lucrări de irigaţii. Ce s-a întâmplat cu banii din toate acestea? Clubul de la Paris , aceeaşi instanţă care în 1981 obliga România să-şi plătească datoriile, în 2005 ne-a cerut să iertă datoria statului irakian în proporţie de 80% - adică mai bine de 2 miliarde de dolari, iar restul datoriei a fost eşalonat pe 23 de ani cu 5 ani de graţie. Prin urmare, irakul işi termină de plătit datoriile abia în 2028. "Unde a greşit România, după opinia mea, a greşit acolo unde nu a cerut o implicare mai consistentă în procesul de reconstrucţive a Irakului. Au fost ţări care au obţinut garanţii serioase în procesul de reconstrucţie, în legătură cu accesul la resursele Irakului, şi cu accesul companiilor din ţările respective la procesul de reconstrucţie, care compensau în oarecare măsură anularea sau reducerile de datorii ale Irakului", spune Varujan Vosganian. În 2007, chiar ministrul Vosganian a semnat un acord prin care datoria externa a Mozambicului fata de Romania era reducă cu 90%. De la 140 de milioane de dolari - ne-am mulţumit cu 14. Un miliard îngropat la Krivoi Rog Krivoi Rog , Ucraina. Un loc în care România a investit enorm: aproape un miliard de dolari. Acum, această investiţie nici măcar nu apare pe vreo listă oficială pentru recuperare. Dolinska. Un oraş ucrainean cu 20.000 de locuitori, la 700 de kilometri de România. Pentru cei mai mulţi dintre noi, numele nu înseamnă nimic. Oraşul este construit de români. Noi le-am făcut spitalul, noi şcoala, primăria, blocurile şi drumurile. Lângă oraş se întinde combinatul, un colos pe 1.300 de hectare. Povestea eşecului de la Krivoi Rog începe în 1986, când cinci ţări socialiste au început lucrările la acest obiectiv imens. În '97, ucrainienii au oprit lucrările şi acolo totul s-a transformat într-o ţintă pentru hoţi. Statul român încă mai plăteşte două milioane de dolari pe an pentru paza şi conservarea mamutului industrial. O afacere comunistă din 1997 Şi în ţara lui Fidel Castro România a investit enorm. De la armament - la tractoare sau camioane. Pe vremuri, primeam tutun sau zahăr cubanez. Acum, nu mai primim nimic. O datorie care depăşeşte un miliar de dolari. Unul dintre cele mai importante obiective făcute de români acolo este uzina de crom-nichel Las Camariocas. Partea română a livrat utilaje pentru acest combinat. Iar plata pentru produsele livrate acolo trebuia să se facă în produse de nichel şi cobalt, începând cu anul 1997. Cubanezii au îngheţat relaţiile cu noi şi, deşi recunosc datoria istorică, încearcă s-o uite. Exportatorii lui Ceauşescu - primii superpatroni Neglijată de autorităţile noastre din incompetenţă sau interes, recuperarea datoriilor externe a devenit mană cerească pentru mai multe companii private. Fostele firme de comerţ exterior, multe dintre ele - anexe ale securităţii, au intrat în acest joc sau, mai bine zis, n-au ieşit. Aşa se face că, după revoluţie, aceste firmele ale statului s-au privatizat şi au recuperat datoriile României diect în conturile lor, iar statul nu a mai primit mare lucru. În regimul Ceauşescu, toate contractele treceau prin intreprinderile de comerţ exterior. După 22 decembrie '89, când deja aveau contractele pentru 1990, au luat legătura cu partenerii: "Mon cher, la noi aici e libertate deplină, aşa că eu mă ocup să se achite, întreprinderile să facă produse şi dumneata îmi dai mie banii" - face reconstituirea un responsabil din Finanţe. "În această situaţie, cel mai bine e sa creezi haos. Ca să poţi să lucrezi. A dispărut arhiva ministerului comerţului exterior." Cazul Siriei este relevant. România a făcut acolo rafinării, fabrici de ciment, combinate chimice, irigaţii pe mii de hectare. Investiţiile s-au derulat prin Industrial Export - o companie a statului. În 1990, datoria Siriei se ridica la 100 de milioane de dolari. După revoluţie, Industrial Export a recuperat în conturile proprii 36 de milioane de dolari. Statul român plătise totul: utilajul făcut de Grivita Rosie, transportul, oamenii care au lucrat acolo. Cum am scăpat de comoara de la Murzuk Libia. Relaţia deosebită a lui Ceauşescu cu colonelul Gaddafi a fost fructificată în nenumărate contracte comerciale. Noi am făcut în Libia drumuri, zeci de şcoli, sute de blocuri, am exportat arme. Libienii au fost mărinimoşi: au permis românilor să concesioneze un câmp petrolifer, Murzuk, pe 20 de ani, cu posibilitate de prelungire. Până în 1993, statul român a investit acolo peste 50 de milioane de dolari. Guvernul Văcăroiu vinde apoi concesiunea unor spanioli. Tranzacţia se derulează prin Rompetrol, companie a statului. O parta din plată se face la încheierea tranzacţiei, restul de bani - 85 de milioane de dolari - urmând să fie plătit în timp. Rompetrol se privatizează, iar cele 85 de milioane nu ajung la stat, ci în conturile companiei. "Cea de-a doua tranşă nu a mai intrat în contul statului, motiv pentru care statul român este parte în procesul cu Rompetrol - de data asta societate privată - pentru recuperarea sumei de 88 de milioane de dolari plus 200 de milioane de lei, care de fapt reprezintă stoc şi dobânzi", Bogdan Dragoi, secretarul de stat de la Finanţe. Reprezentanţii companiei petroliere sunt cât se poate de fermi: nu au de gând să dea statului nici un ban: "În principiu, societatea se privatizează cu drepturile şi obligaţiile pe care le avea înainte de privatizare. Singura diferenţă poate fi atunci când statul român, cel care vinde, îşi rezervă un anume drept sau obligaţie, ceea ce nu s-a întâmplat". Aşa că, incompetenţa sau interesul celor de la Finante adaugă noi sume pe lista banilor pierduţi de România. Mai trebuie precizat doar că, din zăcămintele din Marzuk, s-a scos doar anul trecut petrol de peste 1 miliard şi jumatate de dolari. Răspunsul năucitor al lui Ghaddafi, în anii '90: "Nu discut decât cu Ceauşescu" În plus, din Libia au mai rămas de recuperat şi alte câteva zeci de milioane de dolari pentru drumurile făcute de romani. Dupa '90, răspunsul lui Gaddafi a fost năucitor: voia să discute doar cu Ceauşescu. Povesteşte Ştefan Andrei: "Când s-au dus acolo să discute problema cu libienii, ştii care a fost răspunsul lor? Preşedintele Ghaddafi a zis că are nişte înţelegerie special cu Ceauşescu - vine Ceauşescu aici sau vine el la Bucureşti , la întâlnirea cu Ceauşescu. Ce să mai discute..." Cele 470 milioane de dolari cu care ne-am spălat rufele Egiptul ne datora, în '89, 470 de milioane de dolari. Acum, datoria a dispărut. "Cel puţin în perioada în care eram ministru de Externe, a fost o astfel de înţelegere cu Egiptul care şi-a reglementat datoria faţă de România prin exporturi", spune Teodor Melescanu. Înainte de 1989, România construise în Egipt fabrici de ciment şi de produse chimice, a construit linii electrice de înaltă tensiune, conducte de alimentare cu apă pe zeci de kilometri. În schimbul acestor investiţii costisitoare, am primit în anii '90. detergenţi de tip Jax şi Smash, sau insecticide. Fostul deputat PSD Iosif Armaş este unul dintre numeroşii afacerişti care au profitat de pe urma datoriilor pe care le avem de încasat. Numele lui Armaş este asociat printre altele cu distrugerea staţiunii Băile Herculane, pe care a cumparat-o în condiţii dubioase în 2001. Cu doi ani înainte, în timpul guvernului Isărescu, s-a prezentat la Ministerul de Finanţe şi şi-a oferit expertiza pentru recuperarea datoriei de 72 de milioane de ruble, echivalentul a 72 de milioane de dolari din Vietnam. "Eu am lucrat cu un coleg străin care făcea aşa ceva şi atunci am zis hai să încerc şi eu. Şi normal că am depus o cerere la Ministerul de Finanţe, am primit creanţa din Vietnam care a fost dolar pe dolar", ne-a declarat omul de afaceri Iosif Armas. Rezultatul: din 72 de milioane, noi ne-am ales cu orez în valoare de 18 milioane de dolari pe care l-a vândut Armaş. Recuperarea creanţelor româneşti cu o firmă care nu există Investiţiile lui Nicolae Ceauşescu se regăsesc şi pe malurile Tamisei. Şi asta pentru că în Londra sunt multe firme care au încercat să cumpere creanţe pe care le avea România. Unele chiar au reuşit. Este foarte interesant cum datoria Angolei, estimată la aproape 20 de milioane de dolari, s-a plimbat la mai multe companii, în mai multe ţări. În 1998, în timpul guvernului Radu Vasile, se cesionează datoria Angolei către Cobbham International Investements. În anul 2000, aceeaşi datorie este dată firmei Argirom, condusă de Iosif Armaş, care se obliga să plătească 15 la sută din valoarea iniţială, adică în jur de 2,7 milioane dolari. În 2003, guvernul Năstase cesionează datoria firmei Maxima Grup. Undeva, firul se rupe... Am căutat la Londra o firmă care se cheamă Maxima Grup PLC. În registrul companiilor din Marea Britanie, nu există nicio firmă cu datele acestea. Datele apar însă în hotărârea guvernului român. Maxima Grup nici nu-şi putea găsi un sediu mai bun decât aproape de noul Scotland Yard. E oarecum normal, deoarece în firmă se pare că sunt băgaţi şi nişte foşti poliţişti. Administratorii clădirii nu au auzit în viaţa lor de această firmă: "N-a fost niciodata firma asta aici", ne-au declarat telefonic. Atunci, se pune întrebarea cui a vândut România datoria pe care o avea în Angola : unei firme fantomă, unei firme care a dat o adresă greşită? Sau cineva din guvernul României a trecut pe hotărârea de guvern o adresă greşită. Sunt întrebări la care, normal, răspunsul trebuie să fie tot în România. Gheorghe Piperea, avocat specializat în drept comercial, explică: "Există pe plan internaţional două sau trei locuri unde chiar există burse ale acestor creanţe. Unde se circularizează, se vând aceste creanţe. Nu s-a făcut acest lucru pentru că probabil sunt foarte multe lucruri de ocultat în privinţa acestor creanţe". Problema e că pe bursă nu se mai pot da şi lua comisioane. Guvernanţii Romaniei au vândut creanţe într-o totală lipsă de transparenţă. Pe ascuns, fără licitatii. Banii munciti de români înainte de 1989 s-au scurs în buzunarele speculanţilor. Datoria Zambiei către România şi scandalul londonez În lume sunt companii care s-au specializat tocmai pe cumpararea datoriilor de la ţări aflate în imposibilitatea de a se apăra. Aceste companii - un fel de fonduri de investiţii în datorii - au fost numite Fondurile Vulturului. Tim Jones lucrează pentru o organizaţie non-guvernamentală britanică înfiinţată pentru a lupta împotriva acestor fonduri. Un scandal imens, care a avut în centru România şi Zambia , a fost declanşat acum câţiva ani la Londra. Pe malurile Dâmboviţei nu s-a auzit însă nimic. Când datoriile Zambiei au început să fie şterse de anumite guverne, câteva companii private au cumpărat datoriile pentru bani foarte puţini. Una dintre ele a fost Donegal International, care a cumpărat datoria către România. Zambia datora României aproape 30 de milioane de dolari. Guvernul Radu Vasile a vândut, pe ascuns, către "Donegal", o companie cu sediul în Insulele Virgine, datoria Zambiei la un preţ cu puţin peste 3 milioane de dolari. Adică 10 la sută din valoarea datoriei. Donegal International a dat în judecată Zambia şi a cerut să îi fie plătite 55 de milioane de dolari în contul datoriilor pe care le răscumpărase de la România. "Ei au cumpărat de la România pentru 4 milioane de dolari şi apoi au dat în judecată în Tribunalul britanic guvernul din Zambia . Până la urmă au reuşit să câştige 15 milioane de dolari", spune Tim Jones. Un profit de 12 milioane de dolari pentru Donegal. Pentru România? Un minus de 27 de milioane. Cazul a fost extrem de controversat. Însuşi primierul britanic de atunci, Gordon Brown, a luat atitudine împotriva practicilor prin care speculanţii de creanţe se îmbogăţesc: "Condamnăm perversitatea cu care Fondurile vulturului ("Vulture funds") cumpără datorii la preţuri reduse şi fac profit dând în judecată ţara debitoare pentru a obţine un câştig ieşit din comun şi imoral. Este revoltător!" La presiunea mass-media şi a organizaţiilor non-guvernamentale, legislaţia a fost schimbată . De anul trecut, nicio companie britanică nu mai poate cumpăra datorii în contul ţărilor africane sau al celor din lumea a treia. Măsura luată de britanici a avut ecou şi în România. Ministerul de Finanţe refuză acum să mai negocieze cedarea creanţelor. Nu mai cedează creanţe, dar nici nu face mare lucru pentru recuperarea datoriilor. Miliarde de dolari. Multe din ţările care au datorii către noi au posibilitatea să plătească. Dar nu o fac pentru că la noi nici măcar nu se ştie bine cine ar trebui să se ocupe de acestă problemă. Aşa că nu ne recuperăm banii, dar ne împrumutăm. România datorează altora mai bine de 90 de miliarde de euro. Cosmin Savu - reporter PRO TV

 

"A fi domn - e o intamplare,
A fi om - e lucru mare!" - proverb romanesc 

"Saraca tara bogata,

Muntii nostri aur poarta,

Noi cersim din poarta-n poarta,

Vai de ea - tara bogata!" - cantec al motilor

Indatorarea, singura sansa pentru Romania?

FMI-ului ii place sa se joace de-a doctorul

 

Florin Zamfirescu: "În martie ţara va fi în picioare!"

Actorul crede cu tărie că suntem din afară conduşi, şi nu spre binele nostru.

Autor: DANA ANDRONIE

3 februarie 2012

 Foto: Karina Knapek / Intact Images 

"Până la ce os să ne ajungă cuţitul ca să ne trezim, să ne dăm seama ce ar fi bine pentru noi?", se întreabă ro­mâ­nul Florin Zamfirescu. Aflat la amurgul vieţii, nu se mai teme să spună lucrurilor pe nume, chiar dacă acest adevăr are ceva criminal.

● Jurnalul Naţional: Nichita Stă­nescu spunea: "Dragii mei, feriţi-vă să aveţi dreptate prea repede, prea devreme, ca să aveţi la ce visa...". Se pare că tot visăm de 20 şi ceva de ani încoace!
● Florin Zamfirescu: Da, aşa e. Tot Nichita zicea că cel mai periculos e adevărul, iar cel mai important e drumul spre adevăr, fiindcă adevărul are ceva criminal. Toţi guvernanţii noştri, din ’90 încoace, au dat întruna dovadă de multă inteligenţă. Prin eşecurile repetate pe care le traversăm, toată lumea crede că guvernanţii noştri, de-a lungul vremii, erau proşti. Dar eu cred că au fost şi sunt extrem de in­te­ligenţi, numai că sunt rău in­ten­ţio­naţi. Acest lucru e vizibil cu ochiul liber. Sunt an­gajaţi să distrugă tot ceea ce în­seam­nă această ţară. Nu întâmplător României i se spune Grădina Maicii Domnului, nu întâmplător Prinţul Charles desco­peră Transilvania şi habar n-avem câte mai avem de vânzare şi cât de repede se vând! Şi nu este din prostie. De fapt, este subordonarea unor comandamente exterioare. Cred că soarta noastră e pecetluită. O spun la sfârşit de viaţă, chiar nu-mi pasă cât mai am de trăit, chiar nu vorbesc pentru mine. Am copii, nepoţi, prieteni şi poate, cel mai important lucru, am studenţi. Nu puţini! Sunt o comoară de talente.

● Au vreo şansă în România?
● Ca artişti au, dar ca români... Duplicitatea discursurilor politice este din ce în ce mai vizibilă. Se spune una, se gândeşte şi se lucrează alta. Mi-a fâlfâit acest gând atunci când Petre Roman a declarat că industria României este o grămadă de fier vechi. Hai să o lichidăm! CAP-urile au fost nişte prostii, hai să le lichidăm! S-a sfărâmat totul! S-a început cu COMTIMUL. Dintr-o dată n-a mai fost bun! Preţurile erau atât de mici, încât s-au vândut în neştire apartamente, pământuri etc. Pe urmă a fost planul diabolic: "Ia-ţi cu buletinul ce împrumut doreşti!". După ce oamenii s-au îndatorat în prostie, agăţaţi fiind de poftele lor de a avea o casă sau o maşină, n-au acţionat cum îi în­văţaseră străbunicii, să "nu se întindă mai mult decât le e plapuma".

Regatul României
● Am ajuns să ne vindem şi că­ma­şa de pe noi?
● Da. Am ajuns să spunem la 70.000 de oameni că nu le mai dăm indemnizaţia pentru copii sau că nu le mai dăm ajutorul social tocmai acelora care nu-şi mai pot plăti datoriile. Şi tot nu vedem cu ochiul liber ce se întâmplă? Şi tot nu vedem că sfatul "cui nu-i place aici, să plece" ur­mă­reşte acelaşi lucru: depopularea spaţiului. Era o poveste cu trenul care nu mai avea cărbuni. Oamenii au fost sfătuiţi să pună, pe foc, lemnul din tren – scândurile, podelele... În cele din urmă, s-au terminat şi lemnele, iar trenul a  ajuns un schelet de fier. Cam asta ni se întâmplă nouă. Dacă nu vrei, nu înţelegi ceea ce se urmăreşte.

● Oamenii vor să înţeleagă, au ieşit în stradă!
● Sunt bucuros că oamenii au început să se trezească. Totuşi, o popu­laţie de 20 de milioane nu poate fi neglijată, nu poate fi nici stârpită brutal. Ea poate fi stârpită prin Codex Alimentarius, prin vaccinuri. Treptat, cu răbdare, poate fi decimată. Dacă s-a răbdat o sută de ani, de ce nu s-ar mai răbda încă 25? Planul de decimare este a la long.

● Cele 20 de milioane de români se vor trezi brusc?
● Lumea să nu creadă că Piaţa Universităţii este formată doar din 50 de demenţi sau de disperaţi care stau acolo în frig şi urlă. Piaţa Universităţii este formată acum din 20 de milioane de oameni care nu pot veni, care nu pot sta acolo. Cred că prin martie toa­tă ţara va fi în picioare! O să ve­dem ce se va întâmpla... Acum se vând toate sistemele energetice ale Ro­mâniei cu condiţia să mai primim nişte bani cu împrumut, ca să ne mai ajungă un an. Şi tot nu se vede cu ochiul liber?! Toţi suntem conduşi din afară, şi nu conduşi spre binele nostru. Nimeni nu doreşte binele nostru.

● Ar trebui noi să ne dorim binele!
● Sper să o şi facem. Suntem sub un blestem, cred că mult mai vechi decât acela fiindcă ne-am împuşcat conducătorul în ziua de Crăciun... Răul vine dinăuntru. Cozile de topor provin din pădure...

● Credeţi în monarhie?
● Acum 20 de ani, când glasuri firave strigau "Regele Mihai!", glasuri vânjoase din eşalonul doi, în frunte cu Ion Iliescu, spuneau: "Ce să caute un rege? Să vină aici, să-şi ceară ave­rile?". Şi regele a fost întors de la aeroport. Pe urmă, Iliescu a recunoscut că a fost o greşeală, că ne-am temut degeaba, pentru că e foarte bătrân... Acum 20 de ani era bătrân?! Şi iată că trăieşte şi acum. Ar fi uşor să ne închipuim cum ar fi România astăzi dacă ar fi fost regat. Ei, n-am vrut-o, pentru că răul vine dinăuntru.

● Binele cu forţa nu se poate face!
● Categoric. Eu totuşi sper în trezirea noastră. Monarhia este o instituţie care asigură o stabilitate, asigură o mândrie, asigură o relaţie internaţională de excepţie. Trebuie să se înţeleagă că monarhia nu face politică! Ea este deasupra şi veghează bunul mers al ţării unde există. Era o vorbă cândva, pe vremea Regelui Carol: "regele şi dorobanţul". Do­robanţul era cel care apăra graniţele ţării, iar regele era în frunte. Nu se vrea să se ştie că, de-a lungul istoriei, când regele era prins, războiul era pierdut. Iată motivul pentru care imnul regal începe cu "Trăiască, regele!". Un stat căruia i se ia regele este decapitat! Iată câtă importanţă are acest cap încoronat pentru o ţară unde există monarhie. Asta s-a întâmplat, în 1947, cu România. De asta umblăm ca muştele fără cap. Pentru că suntem decapitaţi din 1947. La noi se confundă democraţia cu vacarmul. Am voie să vorbesc şi spun tot ce-mi trece prin cap. Fără să bag de seamă că n-am ce spune şi nu am bunul simţ să tac. Îl acuz din toată inima mea pe Emil Constantinescu fiindcă nu a permis să se explice popu­laţiei ce însemnează monarhia. Ce fac eu acum într-un articol pe care-l citeşte poate o mână de oameni ar fi trebuit să facă Emil Constantinescu. Să vorbească despre ce ar fi însemnat dacă ţara noastră ar fi fost condusă de monarhie. Şi atunci se putea face un re­ferendum. Oamenii ar fi fost lă­muriţi, nu forţaţi. Vă garantez că sunt foarte mulţi oameni care cred în monarhie. Cât să mai aşteptăm? Până la ce os să ne ajungă cuţitul ca să ne trezim la realitate, să ne dăm seama ce ar fi bine pentru noi?

Neamuri proaste
● Nu suntem singurele muşte fără cap. Toată lumea e în derivă!
● S-a intrat în derivă când Monica Lewinsky şi-a analizat pata de pe rochie cu Bill Clinton. Preşedintele Statelor Unite a fost târât într-un proces murdar, jenant, care, de fapt, nu-i privea decât pe cei interesaţi să privească pe gaura cheii ce se în­tâm­plă în dormitorul vecinului. Nu era o problemă de stat, dar forţe oculte au început să-şi demoleze conducătorii. Şi încet-încet, după căderea Gemenilor, s-a instaurat un fel de control ACTA de care toată lumea vorbeşte acum. Se va ajunge la cipuri pe frunte sau pe gât sau pe înche­ietura mâinii, şi atunci mie îmi pare bine că sunt la sfârşitul vieţii.

● Suntem la limita subexistenţei, iar mall-urile apar ca ciupercile după ploaie. Unde-i logica?
● Aceste mall-uri se pregătesc pentru viitoarele generaţii care vor veni şi care vor arăta că România este Gră­dina Maicii Domnului. Cu siguranţă nu noi vom fi aceia! Şi investiţiile cu bani europeni tot pentru viitoarele generaţii sunt. O ţară, când a fost cucerită, trebuie să fie şi gata de preluare! De ce să o construiască cei care vor veni? În acelaşi timp, românii sunt sărăciţi, disperaţi, alungaţi, omo­râţi. Încet-încet rămân mall-urile, dealul, valea, spaţiul mioritic care-i sublim. România are de toate!

● Mai avem onoare?
● Nu. Eu am fost crescut prost. Bunicul îmi spunea: "Ai grijă, există neamuri bune şi neamuri proaste. Poate să aibă câte facultăţi vrei, dar cu neamul prost n-ai ce să faci!" Şi eu mă întrebam, fireşte, ce însemnează neamul prost? Din punctul bunicului de vedere, este acel neam care funcţionează după interesele proprii, care uită de cuvânt, de promisiune, de punctualitate, care uită de onoare şi funcţionează după propriile interese. De ani de zile, aud peste tot la noi expresia: "interesele ţării noastre sunt să...". Dar eu nu pot fi de acord cu interesele ţării mele care a bombardat Iugoslavia, singura ţară vecină cu care nu aveam conflicte. Aşa cum a spus un mare actor de-al nostru, Vasile Niţulescu, atunci când văzuse o hartă într-o vitrină: "Dintre toţi vecinii noştri numai Marea Neagră ne iubeşte!". Interesul ţării noastre este acum să nu mai vedem realitatea şi să fim de partea celui pe care noi îl credem mai puternic. Onoarea nu mai contează. Nici credinţa! Unde-i onoarea, unde-i demnitatea şi până la urmă unde-i adevărul?

SURSA: JURNALUL.RO 

NOTA MEA: DE CE STATELE UNITE ALE LUMII? Pentru că de 23 de ani se crează un haos, o ANARHIE CONTROLATĂ, continuă, în multe şi variate domenii, în mai toate statele lumii, România nu e o excepţie, cu scopul creerii unei NOI ORDINI MONDIALE, continue, pe zone de influenţă. Scopul este scăderea puterii şi rolului statului, în fiecare ţară, în favoarea marii finanţe şi a concernelor economice multinaţionale, fenomenul de globalizare fiind exploatat în favoarea acestor noi puteri. Singurele state care mai au znagă, pînă una-alta, sînt SUA, UE şi BIRC (Brazilia,

India, Rusia şi China). Cu timpul vor slăbi şi ele... Uitaţi-vă cît de bezmetici sînt mai toţi liderii lumii, pentru că toţi răspund unor comandamente superioare, oculte. Soluţia finală va fi: fie apocalipsa omenirii, fie COMUNISMUL marilor bogaţi, comunism construit numai în folosul lor. Printre altele, comunismul ştiinţific prevedea dispariţia statului şi a banilor (în cazul dat ar rămîne monedă unică dolarul - experiment EURO). Folosirea războaielor locale în scopul testării armamentelor este doar aparenţă, scopul lor fiind mutaţii de populaţii sau acaparări de resurse şi rezerve - aur, petrol, substanţe rare - pentru care există deja mega-depozite secrete în ţările învingătoare. Libia este cel mai proaspăt exemplu.

Anarhia de după 1989 a sărăcit România şi pe dinăuntru şi pe dinafară, după cum rezultă din articolele de mai sus. Au profitat temporar alte state - soluţii de rezolvare ca acestea nu sînt admisibile! Intervenţia în treburile interne... Se spune că unele evenimente decurg legic, natural... Pe dracu!

Observaţi cum se fac sau, mai bine spus, se desfac unele state, federative sau nu, altele sînt lovite premeditat prin folosirea unor mega-arme, cutremure, tsunami, macro-revoluţii, revolte...

Pînă una-alta, săracii devin tot mai săraci, pînă la dispariţie, fie oameni, fie... STATE! De aceea trebuie să ne unim TOATE ŢĂRILE din TOATĂ LUMEA, să anihilăm planul diabolic şi ocult al unor cretini şi hoţi, construind o altă scală de valori, între OAMENI şi între STATE, salvând astfel omenirea de peste 7 miliarde de oameni, pacea şi prietenia dintre oameni şi popoare de la pieire.Daţi dovadă că faceţi parte dintr-o societate inteligentă, oameni inteligenţi...

Eu, "extraterestrul", al Dumneavoastră,

Savin BADEA

 EXEMPLU: Pentru cine îi are!

Banii, pe cale de disparitie. Prima tara din Europa care a introdus bancnotele vrea sa renunte total la numerar

Suedia a fost prima tara din Europa care a introdus in circulatie bancnotele, in 1661. Acum aproape ca nu le mai foloseste. O societate fara bani in forma fizica incepe sa prinda contur din ce in ce mai mult, intr-o tara cu un nivel ridicat de tehnologizare, in care cei care prefera monedele sau bancnotele sunt din ce in ce mai putini, scrie AP.

“Nu inteleg de ce trebuie sa mai tiparim bancnote”, spune Bjoern Ulvaeus, fost membru al formatiei pop ABBA si un sustinator foarte vocal al ideii de a renunta la cash.

In majoritatea oraselor din Suedia, nici pentru un bilet de autobuz nu se mai accepta plata cash, acestea fiind achizitionate printr-un simplu SMS, potrivit Business Insider.

O mica parte din magazine - dar care este in continua crestere, accepta doar plata cu cardul, iar unele banci, desi se ocupa cu tranzactii cu bani, nu mai folosesc numerar.

Banii in forma fizica nu se mai folosesc nici macar la biserica. De exemplu, la biserica Carl Gustaf din Karlshamn, in sudul Suediei, vicarul Johan Tyrberg a instalat recent un bancomat, pentru a le fi mai usor credinciosilor sa faca donatii. “Oamenii mi s-a plans de multe ori ca ar dona bani bisericii, dar ca nu au numerar”, spune parintele.

Bancnotele si monedele mai reprezinta in Suedia doar 3% din economie, comparativ cu 9%, in zona euro si 7%, in SUA. Trei procente este inca prea mult, in opinia lui Ulvaeus. Sa sustina o societate fara bani cash ar putea parea putin ciudat pentru cineva care a facut o avere cu hituri precum “Money, Money, Money”, dar Ulvaeus spune ca este o chestiune de securitate.

Dupa ce fiul sau a fost jefuit pentru a treia oara, a inceput sa sustina tranzitia cat mai rapida catre o societate digitalizata complet, daca acest lucru le face viata mai grea hotilor. “Daca n-ar mai exista bani in bancnote si monede, hotii n-ar mai avea ce sa fure”, spune Ulvaeus (66 de ani).

Asociatia Bancilor din Suedia spune ca eliminarea banilor lichizi din economie a inceput deja sa aiba un impact asupra numarului de infractiuni. Jafurile de la banci s-au redus de la 110, in 2008, la 16, in 2011, cel mai scazut nivel din ultimii 30 de ani. De asemenea, furturile din mijloacele de transport au scazut.

“Mai putini bani in circulatie fac sa ne simtim mai in siguranta, atat pe cei care lucreaza cu bani, cat si populatia”, spune Par Karlsson, expert al unei companii de securitate.

Folosirea mijloacelor electronice de tranzactionare explica si de ce Suedia are un nivel al coruptiei foarte scazut, comparativ cu tari care au o cultura puternica a cash-ului, ca Italia sau Grecia, explica Friedrich Schneider, profesor de economie la Universitatea Johannes Kepler din Austria. “Daca oamenii folosesc cardul, sunt mai putin implicati in activitati economice la gri”, spune Schneider, expert in cercetarea economiei subterane.

Si totutsi, si intr-o societate computerizata, exista riscuri, iar cel mai mare este acela al fraudelor cibernetice. Potrivit Consiliului National pentru Combaterea Fraudelor din Suedia, acest gen de infractiuni a crescut la aproape 20.000, in 2011, comparativ cu 3.304, in 2000.

Oscar Swartz, fondatorul primului furnizor de internet din Suedia, spune, totodata, ca intr-o economie digitalizata, apar intotdeauna probleme de confidentialitate, in conditiile in care toate tranzactiile cu cardul pot fi urmarite. Si el sustine ideea renuntarii la cash, dar vrea introducerea unei alte metode de plata pe langa cea cu cardul. “Oricine trimite sau doneaza bani catre diferite organizatii ar trebuie sa o poate face fara sa fie urmarit de fiecare data”, spune Swartz.

In aceste conditii, nu este de mirare ca Suedia si celelalte tari nordice sunt pe primele locuri in ceea ce priveste dezvoltarea tehnologica si inovarea. Pentru al doilea an consecutiv, Suedia a ocupat primul loc in ceea ce priveste tehnologizarea, iar Economist Intelligence Unit a plasat Suedia in topul digitalizarii economiei, in 2010. Cele doua clasamente masoara nivelul pana la care statele integreaza tehnologiile noi si comunicatiile in economiile nationale.

Multi experti, insa, nu se asteapta ca banii in forma fizica sa dispara prea curand, dar prezenta lor in economie va continua sa fie din ce in ce mai redusa. Andrea Wramfelt, care nu mai accepta bani lichizi in magazinul sau din 2010, spune ca, in cel mult 20 de ani, monedele si bancnotele suedeze vor disparea.

Exista insa si oponenti ai ideii. Hanna Celik, a carui familie detine o retea de chioscuri de presa in Stockholm, spune ca aceasta digitalizare nu vine decat din dorinta bancilor de a se imbogati si mai mult. Celik spune ca fiecare tranzactie cu cardul este taxata cu 5 coroane (0,80 de dolari). “Este o porcarie. Pentru banci, acesta este un bun mod de a castiga o multime de bani. Despre asta este vorba, fac profituri uriase din taxele pe tranzactii”, este de parere Celik.

Incont.ro, disponibil si in varianta pentru mobil: m.incont.ro