Asculta mai multe audio clasica
Savin BADEA - CĂLIN NEBUNUL - poemul meu (integral)
Prelucrare după basmul cules de Mihai EMINESCU.
Poem dedicat CODRUŢEI.
Se divide în 3 părţi
I 1(strofa) 1(secvenţa) …Era odat’ un Împărat Şi-avea trei fete insul, Frumoase cum nici n-ai visat, Să baţi întreg cuprinsul. 2 La soare te puteai uita, 5 Strălucitorul soare, La cele trei fecioare ba, Stînd floare lîngă floare. 3 Tustrele erau dulci comori, Înalte, o mîndreţe, 10 Dar cea mijloacă din surori Un pisc de frumuseţe: 4 Cu doi bujori în obrăjori Şi buze moi ca fraga, Doi ochi „nu-mă-uita” şi flori În păr de aur draga. 5 2 Amu, din cîţi feciori plecaţi Din cele patru vînturi, Toţi fii de crai şi de-mpăraţi, Veniţi cu-alai şi cînturi, 20 6 Bătrînul Împărat, noros, Tunînd, fără sî-i pese, I-alungă pe acei frumoşi, Rîvniţi chiar de prinţese, 7 Dar mai amînă pretendenţi, 25 Zicînd că prea-s necoapte, Să mai rămînă-o zi prezenţi, Măcar o bună noapte… 8 Şi cum făcea, cum desfăcea, Plecau mofluzi şi-aceia… 30 Ce dacă fata şi-i dorea, Stîrnind în ea femeia! 9 3 Acu,-ntr-o seară, trei feciori Veniră şi cerură De soaţe cele trei surori, 35 Făcînd cam multă gură. 10 Dar tatăl, neînduplecat, Nevrînd să dea niciuna, Zicănd că nu-s de măritat, Tustrele, măcar una… 40 11 Atunci ieşiră-afar’ cei trei In curtea din cetate, S-au pus să fluiere-ntre ei, Cum numai Dracul poate, 12 Şi-atunci, iscat ca din nimic, 45 Se face-un nor mai mare, În care fiece voinic, Din cei trei fraţi dispare. 13 4 Rotiţi într-un vîrtej iuţit, Ce gîndul nu-l pricepe, 50 Se duc într-un vacarm cumplit Şi-un nechezat de iepe, 14 În zbor întins, spre asfinţit, Topindu-se în zare – Cei trei flăcăi care-au răpit 55 Trei zîne răpitoare. 15 Au fost trei zmei şi-au dispărut Cu fetele tustrele… Stă tatăl uluit şi mut Cu ochii după ele. 60 16 Acu,-mpăratul supărat A dat o sfoară-n ţară În patru vînturi, răspicat, Iar olăcarii zboară: 17 5 Că cine va găsi, îndat’, 65 Pe cele trei prinţese, Îl unge mare împărat Şi-i dă, fără să-i pese, 18 Comoară şi palat, temei, Juma de-mpărăţie 70 Şi-o fată, pe ales, din trei, Nevasta lui să fie. 19 Apoi, tot cătrănit, a dat O straşnică poruncă, Să-i facă turn însingurat, 75 În munţi sîlhui, pe-o stîncă, 20 Căci el va sta în turnul său, Plîngînd să se închine, Uitat să fie, dacă-i rău, Bine vestit, de-i bine. 80 21 Iar treburile lui de stat, Le-a-ncredinţat la sfetnici, Să fie numai înştiinţat, De se ivesc nemernici. 22 6 Acu, prin jur, ca timp, un ceas, 85 Era un sat pe-o vale Şi-un om cu trei feciori acas’, Cu griji şi angarale. 23 Doi dintre ei au fost ce-au fost, Dar unul ca niciunul - 90 Şedea-n cenuşă ca un prost: Era Călin Nebunul. 24 Dar toţi voinici, şi gospodari, Frumoşi, voioşi, ca focul! Şi-au zis cei doi din fraţi mai mari: 95 “ – Să ne căutăm norocul! 25 7 Să batem lumea-n lung şi-n lat, Să le găsim pe fete!” Sare Călin: “ – Ne-ntîrziat! Voi fi în brînză: iete!” 100 26 “ – Hai! Că-mpăratul e zorit: Dă bani de cheltuială, Mîncare pentru ghiftuit Şi strai de primeneală.” 27 Acu, ei fac dintr-o nuia 105 Un arc – săgeata zboară – Şi-acolo unde va cădea Fac un popas de-o seară. 28 Aruncă primul spre zenit, Acel’ din fraţi mai mare, 110 Şi-n două zile au găsit Un lac cu trei izvoare. 29 8 Aruncă şi cel mijlociu Săgeata lui spre soare Şi-au mers trei zile, vai şi chiu!, 115 Şi dau de-un lac mai mare. 30 Apoi a tras şi-acel Călin Cu arcul o săgeată, De-au mers trei luni de zile şi-n Trei luni de nopţi o dată! 120 31 Dar iată locul de popas. Şi zic cei mari în glumă: “ – Nebunule, ne-ai cam rămas, Parcă n-am fi de-o mumă!” 32 Popasu-i cu copaci umbroşi, 125 Pe-un mal de rîu în spume, Doar cei viteji şi norocoşi Îl pot găsi prin lume. 33 9 Mergînd, pe drum au terminat Şi cremenea şi-amnarul, 130 Dar dintr-un ultim scăpărat Şi-aprinse focul jarul. 34 Să nu se stingă nicidecum, E musai să-l păzească, Să-l înteţească, dacă-i scrum, 135 De vînturi să-l ferească. 35 Iar dacă, totuşi, va fi stins Şi nu mai e văpaie, Să taie capul celui prins C-a adormit la paie! 140 36 Acu, cei mici adorm subit Şi a rămas cel mare, Da'-n crucea nopţii au venit Un vuiet şi-o vîltoare: 37 10 Era un zmeu – Trei Căpăţîni – 145 Şi: “ – Hai la luptă cruntă! Că-mi calci moşia din bătrîni, Fără de drept… Hai, trîntă!” 38 “ – Hai!” – zice Nenea. Ş-o luptat, S-a pus să-l şi răstoarne, 150 La omorît şi l-a tranşat În trei căpiţi de carne. 39 “ – Măi, fraţilor, cît aţi dormit, Eu m-am luptat cu zmeul. L-am tot tăiat şi căsăpit 155 Şi iată-l, feteleul!” 40 A doua noapte, cel mijloc Stă treaz la foc de strajă, Iar pe l-al nopţii trist soroc Vine-un zefir, o vrajă. 160 41 11 Acu’, cei doi au adormit Şi-şi mîncă porcii jirul, Zefiru-n vuiet s-a-nteţit Şi-i un vacarm zefirul. 42 Alt zmeu, zis Patru-Căpăţîni, 165 Zice: „ – La luptă dreaptă! Că-mi calci moşia din străbuni. Numai să vezi, aşteaptă!” 43 „ – Hai!” – şi mijlocul s-o luptat, S-a pus să-l ia de coarne, 170 L-a omorît şi l-a tăiat - Patru căpiţi de carne. 44 „ – Măi, fraţilor, cît aţi dormit, Eu m-am bătut cu zmeul, L-am tot izbit şi dovedit 175 Şi iată-l paraleul!” 45 12 Şi s-a-mplinit un alt soroc: Venind Călin Nebunul, Să pună vreascuri peste foc, Să ardă pîn’ la unul; 180 46 Acu’, cei mari adorm visînd, Dar vine muştereul, Cu şapte căpăţîni la rînd, A opta fiind chiar zmeul. 47 „ – Măi, hai la luptă, bre, Călin!” 185 „ – Hai!”, zice şi mezinul – Pe zmeu îl cunoştea deplin, Iar pe Călin, hainul; 48 Căci zmeul era năzdrăvan, Ca şi Călin Nebunul – 190 De zmei nu-i lipsă pe tăpşan, Dar şi Călin e unul! 49 13 Se luptă ei, se luptă greu, Viteji fără pereche, Şi l-a tăiat Călin pe zmeu, 195 Da’ numai’ de-o ureche! 50 Şi-o picătură a picat De sînge… stinge focul… Şi-aşa, prin beznă, s-au luptat, Pîn’ ce-a venit Norocul; 200 51 O ploaie cade din senin Şi-i pune-un strop pe gură Şi-atunci s-a opintit Călin: - Să vezi tăvălitură! – 52 Pe zmeul cel împeliţat, 205 Împlătoşat cu coarne, L-a smotocit şi l-a tăiat În opt căpiţi de carne. 53 14 Şi-acum... ei?, ce te faci, Călin? Foc nu-i şi nici scînteie! 210 Agale, lîngă rîul lin, Căta tăciuni să-şi ieie. 54 Şi a ajuns la un copac. Suind în pin, spre zare, Zări un foc, un vîrf de ac, 215 Lucind în depărtare. 55 Coboară din copac şi cum E jos se şi porneşte, Se-ndeamnă fluierînd la drum Şi-un om dormind găseşte: 220 56 „ – Măi, bună noapte, om străin!” – Zice Călin Nebunul. „ – Mulţam’ matale, Domn’ Călin!” – Zice şi-acela, unul. 57 15 „ – Da’ cine eşti, bătrîn hoinar?” 225 „ – Sunt Sfîntul De-cu-Sară.” Şi-l leagă bine de-un stejar, Nebunul cu o sfoară. 58 Prea-bine mulţămit de-acum, Din nou pe jos porneşte, 230 Tot fluierînd şi tot pe drum, Alt adormit găseşte: 59 „ – Măi, bună noapte, om străin!” – Zice Călin Nebunul. „ – Mulţam’ matale, Domn’ Călin!” - 235 Zice şi-acela, unul. 60 „ – Da’ cine eşti? – întreabă iar. „ – Sunt Sfîntul Miez-de-Noapte.” Şi-l leagă bine de-un arţar, Dar dă de altul… Şoapte: 240 61 16 „ – Măi, bună noapte, om străin!” – Zice Călin Nebunul. „ – Mulţam’ matale, Domn’ Călin!” – Zice şi-acela, unul. 62 „ – Da’ cine eşti?” – întreabă iar. 245 „ – Sunt Sfîntul Zori-de-Ziuă”. Şi-l leagă bine de un par Să nu se facă ziuă. 63 Sfîrşită-i treaba de acum. Din nou pe jos porneşte, 250 Tot fluierînd şi tot pe drum, Cu rîvnă, voiniceşte. 64 Ajunge el la loc viran, Unde zărise focul, Lîngă o groapă, pe-un maidan, 255 Cu pirostrii cît locul – 65 17 Se fierb trei vaci într-un cazan Şi-n spuză coace-o turtă. Călin Nebunul, năzdrăvan, Se miră: „ – Ce de burtă!” 260 66 În jur dorm doisprezece zmei Şi două mari zmeoaice, Mamele zmeilor acei, Enormi, cît cinci ursoaice. 67 Călin Nebunu-n hîrb îşi ia 265 Vreo doi tăciuni cu care S-aprindă focul, şi-n lulea, Şi pleacă-n graba mare. 68 Dar o miroznă s-a ivit, Aşa, ca voal de boare, 270 Şi, cum-ne cum, ademenit, El gustă din mîncare. 69 18 Un strop de apă clocotit Pică c-o buşitură Pe zmeul mare, adormit, 275 Trezit de-acea arsură. 70 Pe o ureche i-a picat, Iar zmeul straşnic ţipă, Înnebunit, înfuriat, Sculînd alţi zmei în pripă, 280 71 Şi-aceia, dacă s-au sculat, Fac hărmălaie mare, Prind pe Călin, bine legat, Cu gînd să îl omoare. 72 „ – Lăsaţi-mă, că-s om sărac, 285 Mă rog Domniei Voastre…” Dar zice zmeul spre dănac, Cu vorbe dulci, măiastre: 73 19 „ – Dacă ne-aduci pe fata lui Împăratul Roşu, 290 Păzită straşnic de doi şui, Căţelul şi Cocoşul!” 74 „ – De ce n-o luaţi că sunteţi zmei Şi tari precum o stîncă?...” „ – Am lua-o noi, dar vezi, acei 295 Sar toţi şi ne mănîncă. 75 Noi suntem duhuri de liman, Din cele necurate, Pe cînd tu, om şi pămîntean, Poţi trece lesne toate! 300 76 Cu noi Căţelul e turbat, Cucoşul cîntă-n strună, Ne cată straja prin palat Şi ca pe boi ne mînă.” 77 20 Dar tot Nebunul mai viclean: 305 „ – Haideţi, măi zmei, cu mine, Căci eu sunt om şi pămîntean Şi-o-ţi trece toţi cu bine. 78 Cucoşul nu va mai cînta, Nici Cîinele n-a bate…” 310 Dar taman cînd Călin vorbea, Vede-un voinic: de coate, 79 Legat de un stejar bătrîn, C-o funie cît şapte, Dar insul fuge şi-i rămîn 315 Mîinile-n crengi legate. 80 Ei merg pe-o cărăruie-n şir Spre-a Roşului cetate, Cu iederă şi trandafiri Şi turnuri crenelate. 320 81 21 Străbat prin codrul cel umbros Spre pisc de stîncă şuie, Pe lîngă rîul unduios, Spre mîndra cetăţuie. 82 În jur tufişuri şi brădet, Poieni de vis în floare, 325 Sub Luna poleind cochet A rîului splendoare. 83 Dar, iată, rîu-i prăvălit – Prăpastia-i adîncă – 330 Un pod din bîrne arcuit Din colţ în colţ de stîncă; 84 Sub el, cascada urlă rău, Curgînd, sclipind vioaie, Şi se prăvale-adînc în hău, 335 Unde renasc puhoaie. 85 22 Peste cascadă, fluierînd, Trece Călin şi zboară Toţi zmeii necuraţi, la rînd, Cu răgete de fiară. 340 86 Apoi pîrîul pleacă-n chei, Ascuns de-o vale-adîncă. Nebunul de Călin – ehei! – E sus pe-un vîrf de stîncă. 87 Iar zmeii, răsuflînd din greu, 345 L-ajung, din munte-n munte: „ – Călin Nebunule, eşti zmeu, De stai mereu în frunte?” 88 Iarăşi Călin, neobosit, Le zice: „ – Măi, zmei – drace – 350 Ce-a fost, de-acum am isprăvit, Dar greul e dincoace!” 89 23 Pe-un vîrf golaş, urcat în cer, Trecînd cu bine toate, Ajung la nişte porţi de fier, 355 Închise cu lăcate. 90 Dar nu tu Cîine, nici Cucoş!... Zice Nebunul: „ – Bine!... Aici stă Împăratul Roş'?” Da’ nu-i răspunde nime’.” 360 91 Şi-atunci, pe poartă, voinicos, Urcă Nebunul nostru: „- Măi, zmeilor, la ce folos Să fiu eu prostul vostru? 92 Veniţi şi voi! Vă iau de păr, 365 De coamă, cîte unul!...” Şi chiar o face,-ntr-adevăr, Cu spor, Călin Nebunul. 93 24 El lua cîte un zmeu la rînd Să-l suie în ogradă, 370 Da-i lua şi capul, numărînd, C-un şuierat de spadă. 94 Şi-aşa, din doisprezece zmei, Făcuţi pilaf, grămadă, Călin îşi face scări din ei 375 S-ajungă în ogradă. 95 Căci mîndrul, Împăratul Roş', Cu zid grozav şi poartă, Habar n-avea de păcătoşi, Nu se temea de ceartă; 380 96 Nici chiar de hoţi, nici de netoţi – Pe-aceştia nu-i cunoaşte – Căci uşile de şapte coţi Erau deschise vraişte. 97 25 Ferestrele de la palat 385 Stau larg deschise-ntruna, Să intre aerul curat Şi Soarele, şi Luna. 98 Călin Nebunul s-a suit Pe-alei şi line pante, 390 Pe scări din aur şi granit Bătut cu diamante; 99 Şi a ajuns, atent mergînd, Pînă-n iatacu-n care Prinţesa doarme suspinînd 395 În trista ei visare. 100 Luna cea plină de mister Aşterne prin fereastră Sclipiri de galben giuvaer Pe trandafiri şi glastră. 400 101 26 Prinţesa iarăşi s-a trezit Cînd tristul vis o lasă: Frumoasă-i de nepovestit, Nespus de mult frumoasă. 102 Pe buze roze un surîs, 405 Îşi ia spre dînsul zborul, De parcă-n vis ea ar fi rîs De el, cutezătorul; 103 Cel ce-n eresuri zburător, Duios, Călin Nebunul, 410 I-aşterne un surîs-fior, Doar unul, numai unul. 104 Sărut suav şi sfiicios, Cu mîngîieri pe sînul Ei, mirosind a măr gustos, 415 Da’ pătimaş, Nebunul! 105 27 Călin priveşte-ngîndurat Prinţesa adormită, Care şi-n vis l-a sărutat… Şi-acum e fericită. 420 106 O mînă caldă i-a întins Şi fericită-l cată, Superbe voaluri s-au desprins Şi iat-o goală toată. 107 Ea-n mînă are un inel 425 De aur cu topaze, Din care izvorăsc mişel Miraculoase raze. 108 Flăcăul scoate-ncet, uşor, Gingaşa ei podoabă 430 Şi pleacă-apoi nepăsător Spre poartă, fără grabă. 109 28 Străbate sălile pustii Şi coridoare goale, Printr-un palat cu oameni vii, 435 Dar fără gărzi în cale. 110 Şi nu-s nici cîine, nici cucoş, Doar luna, durdulica, Căci doarme Împăratul Roş’ Şi fiica lui, Domnica. 440 111 Cînd a ajuns la zmeii-stîrv, Cei căsăpiţi la poartă, Le taie limbile la vîrf Şi-ntr-o basma le poartă. 112 Pe poartă sare dintr-un salt, 445 Pornind pe-acea cărare Ce trece muntele înalt, Din pisc în pisc, spre zare. 113 29 Din nou ajunge la ceaun Şi-o taie pe-a bătrînă; 450 Zmeoaica-noră, ca din tun, Scăpă c-o fugă bună. 114 Pe-un deget ia ceaunul plin, Pe celălalt turtoiul, Şi-n hîrb îşi ia tăciuni Călin, 455 Lăsînd prin gropi gunoiul. 115 Porni. Găsi pe Zori-de-Zi Şi-i dărui din turtă, O ţîr’ de carne dîndu-i şi: „- Hai, pleacă, Minte-Scurtă!” 460 116 La fel, găsind pe-al Nopţii-Miez, Din carne parte-i face Şi-o ţîr’ de turtă: „- Ia, Nechez, Şi cară-te în pace!” 117 30 Mai merge/un pic, dînd de bătrîn, 465 L-a dezlegat din sfoară: „ – Ia carne, turtă, bre, român, Şi du-te, De-Cu-Sară!” 118 Cînd a ajuns, n-a apucat S-aţîţe focul bine, 470 Că soarele s-a şi urcat Trei suliţi şi mai bine. 119 Iar fraţilor, pe drept cuvînt, Dormind somn lung, cu vise, Intraţi de-un stînjen în pămînt, 475 Treziţi cu greu, le zise: 120 Treziţi-vă! Dormirăţi tun. Soarele-i sus şi basta!” Ei zic: „- Alei, Călin Nebun, Da’ lungă noaptea asta!” 480 121 31 Însă Călin n-a zis nimic Din ce-a făcut azi noapte. Zvîrlind săgeata, cel voinic, N-au mers trei luni, ci şapte! 122 Se vede codrul daurit, 485 Pădurea cea de aur. Călin le zice liniştit: „- Măi, fraţilor, io-s taur! 123 Pe-acolo singur trec din trei; Voi doi, să vreţi, no-ţi trece! 490 Mai bine vă duraţi bordei, Căci bate vîntul rece.” 124 Aşa Călin plecă hoinar Prin codrul cel de aur, În care fiece frunzar 495 E un superb tezaur. | II 125 32 Stejarii-s toţi din aur pur, Din aur iarba moale, Brădetul (cetina din jur) Şi florile din cale. 500 126 Un rîu cu susur cristalin Din peşteri reci irumpe Pe un prundiş din aur fin Şi multe pietre scumpe. 127 Dar iată auru-nflorit 505 Pe ramuri şi pe dealuri, Pe văi de raiuri poleit, Pe crîng, dumbrăvi şi maluri. 128 E o risipă de culori – Rubin, topaz, azururi – 510 Şi o explozie de flori, Ce întregesc contururi. 129 33 Pe-un fond de galben-auriu Cu străluciri de soare Tot codrul este pururi viu: 515 Se naşte, mişcă, moare. 130 Căci vîntul joacă-n ramuri iar Şi frunza de-aur sună C-un clinchet nefiresc, bizar, Ce-i însumat furtună. 520 131 Iar cînd tăcerea s-a lăsat Peste pădurea toată, Într-un amurg înmiresmat Răsună-un cînt de fată: 132 „- Eu sunt prinţesa de-mpărat, 525 Din fete cea mai mare, Răpită de un zmeu turbat Şi încă n-am scăpare. 133 34 Căci m-a dosit zmeul cel mic, Hainul, căpcăunul, 530 Ce n-are frică de nimic, Nici de Călin Nebunul. 134 Pe unde-mi sunteţi, Feţi Frumoşi, Şi tu, Călin Nebune? V-aţi dat viteji şi voinicoşi, 535 De cel mai bun renume! 135 Pe ce cărări vă bîntuiţi, Ca vîntul peste plaur? Cînd eu v-aştept să mă răpiţi Din codrul cel de aur! 540 136 Mai am şi două dragi surori, Răpite, ca şi mine, De alţi doi zmei ne-ndurători Şi nu le plîng de bine.” 137 35 Călin ajunge la mijloc 545 De codru,-n poieniţă, Lîngă palat, unde, cu foc, Cînta mîndra domniţă. 138 Ea mesteca într-un ceaun, Făcînd la zmeu mîncare, 550 Şi, cînd îl vede pe Nebun, Dă chiot de mirare. 139 „- Zi bună, fată de-mpărat!” „- Mulţam, Călin Nebune! De dumneata am mai aflat, 555 Dar de văzut, n-aş spune. 140 Dar fugi, Călin! – atît măcar… Căci dacă vine Zmăul, Te va ucide, biet flecar, Şi te-o mînca mîncăul!” 560 141 36 „- Da’ cît mănîncă zmăul tău? Hai, spune-mi, fată dragă, Căci văd pe pirostrii vălău Şi-n el o vacă-ntreagă.” 142 „- Mănîncă pîne, pe puţin, 565 Patru cuptoare pline, Patru vaci fripte, iar la vin Patru antaluri ţine.” 143 Zice Călin: „- Să văd şi eu, Dacă-s acum în stare 570 Să mănînc hrana unui zmău – Să-mi zici de poftă mare.” 144 Se pune, bată-l, ăl Nebun, Să bea pe nemîncate, Apoi mănîncă totul: „ - Bun! – 575 Ei, ai văzut? Se poate!” 145 37 Dar, iacă, vine zmăul rău, Înfometat, pe bune „- Măi, bună vreme, porc de zmău!” „- Mulţam’, Călin Nebune! 580 146 Ce vînt te-aduce, bre, voinic? Miros de pîne coaptă?” „- Păi, să iau fata pe nimic Şi hai la luptă dreaptă!” 147 „- Stai să mănînc şi eu ceva 585 Şi ne-om lupta, desigur!” „- Da’ pune-ţi pofta-n cui, păzea!, Căci am gătat tot singur!” 148 „- Cu-atît mai bine: tu eşti greu, Iar eu uşor ca pana”, - 590 Zice pîrdalnicul de zmeu, Dar îl apucă teama. 149 38 Se pun cei doi pe-o trîntă grea, Dîrz apucaţi de brîie, Dar zmeul îl trînti aşa, 595 În glod pînă-n călcîie. 150 Se opinti şi potînteu Şi-l luă pe apucate, De mi-l vîrî Călin pe zmeu Numa’ pe jumătate. 600 151 Făcu şi zmeul pe deplin Sforţări mai disperate Şi mi-l înfipse pe Călin În lut pînă la coate. 152 Şi-acesta numai dintr-atît? 605 S-a opintit cu slutul, De l-a înfipt pînă la gît Şi îi retează gîtul. 153 39 Îşi cată pat lîngă izvor Şi-aşterne să se culce, 610 Sub un zefir aromitor Să-i fie somnul dulce. 154 Trezit, îi zice fetei blînd: „- Rămîi aici, măi fată; Ţi-aduc surorile curînd 615 Şi nu fi supărată.” 155 Apoi pe fată cu alint O sărută în joacă, Plecînd în codrul de argint, Cu brazi de promoroacă. 620 156 Se face iar Călin hoinar Prin codrul ca omătul, În care fiece frunzar E din argint cu totul. 157 40 Stejarii-s falnici, din argint, 625 Ca neaua-i iarba moale, Brădetul, cetina lucind Şi dalbe flori în cale. 158 Un rîu cu susur clipocit Din pisc de-argint coboară 630 În vad c-un murmur prăvălit, Cascadă, albă moară. 159 Dar tot argintu-i înflorit Pe ram şi-un alb irumpe Prin văi şi dealuri smălţuit, 635 Covor de pietre scumpe. 160 E o risipă de culori – Safir, opal, smaralde – Şi o explozie de flori Cu străluciri de salbe. 640 161 41 Pe fond de nea, alb-argintiu, Cînd soarele străluce, Tot codrul este pururi viu: Se naşte – e – se duce... 162 Căci vîntul joacă-n ramuri iar 645 Şi frunza albă sună Ca zurgălăii, fin şi clar... Şi-i adunat furtună. 163 Iar cînd tăcerea s-a lăsat Peste pădurea toată, 650 Într-un amurg înmiresmat Se-aude-un cînt de fată: 164 „- Eu sînt copila de-mpărat, Din trei, cea mijlocie, Răpită de un zmeu turbat, 655 Care mă vrea soţie. 165 42 Şi m-a dosit zmeul mijloc, Hainul, căpcăunul, Ce nu se teme chiar deloc, Nici de Călin Nebunul. 660 166 Pe unde-mi sînteţi, Feţi Frumoşi, Şi tu, Călin Nebune? V-aţi dat viteji, grozavi, vînjoşi, Făcuţi din vorbe bune. 167 Pe ce cărări vă risipiţi 665 Ca vîntul cu alintul, Cînd eu aştept să mă răpiţi Din codrul ca argintul? 168 Mai am şi două dragi surori, Răpite ca şi mine, 670 De alţi doi zmei ne-ndurători Şi nu le plîng de bine..” 169 43 Călin ajunge la soroc În dalba poieniţă, La un palat şi lîngă foc 675 O vede pe domniţă. 170 Ea mesteca într-un ceaun, Făcînd la zmeu mîncare, Iar cînd îl vede pe Nebun Dă chiot de mirare. 680 171 Cea mijlocie din surori – Un pisc de frumuseţe Cu doi bujori în obrăjori, Înaltă, o mîndreţe; 172 Ea are buze dulci, roş crin, 685 Şi-un păr în cozi pe spate, Doi ochi albaştri, cer senin, Steluţe nestemate. 173 44 Şi cum o vede ăl ciomag, Îi cade fata dragă, 690 Şi fetei i-a căzut cu drag, Pentru o viaţă-ntreagă. 174 Dar ştiu o vorbă din străbuni, Că dragostea „dă roade”: Se fac nebunii mai nebuni, 695 Năroadele năroade. 175 Cu sfiiciune rîde ea, Prinţesa mijlocie, Se bucură şi ar cînta, De-ar vrea la piept s-o ţie. 700 176 Iar el s-a fîstîcit niţel, Văzînd pe biata zînă, Pornită-n jurul lui zbîrnel Şi-abia îl ia de-o mînă. 177 45 Păşesc pe-aleile de-omăt 705 Şi nu îşi spun nimica, Vorbesc din ochi spunîndu-şi tot: Şi dragostea şi frica... 178 Se-aşază ei pe-un ram de-argint, Plecat din ciot şi coajă, 710 Cu încîntare se cuprind, Înfioraţi de vrajă. 179 Într-un sărut prelung, sublim, Se contopesc adesea – El, Făt-Frumos, Nebun Călin – 715 Şi draga lui, Prinţesa. 180 El îngenunche cuviincios, Cerînd tăcut iertare, De-a fost obraznic, păcătos, Cu îndrăzneală mare... 720 181 46 Ea din visare s-a trezit Şi o apucă plînsul, Un plîns amarnic, cu sughit, De bagă groaza-n dînsul. 182 Din ochii ei lucesc scîntei – 725 Cad lacrimile grele – De parcă e izvor în cei Doi ochi, albastre stele. 183 „- Zi bună, fată de-mpărat!” „- Mulţam’, Călin Nebune!” 730 Abia treziţi din sărutat, Au chiar ceva a-şi spune. 184 „- Dar fugi, Călin, atît măcar!... Căci dacă vine zmăul, Te va ucide, biet hoinar, 735 Şi te-o mînca mîncăul!” 185 47 „- Dar cît mănîncă zmăul tău? Hai, spune-mi, fată dragă, Căci văd pe pirostrii vălău Şi-n el o vacă-ntreagă!...” 740 186 „- Mănîncă pîne, pe puţin, Vreo opt cuptoare pline, Vreo opt vaci fripte, iar la vin, Chiar opt antaluri ţine.” 187 Yice Călin: „- Să văd şi eu 745 Dacă-s acum în stare Să mănînc hrana unui zmău Şi zi-mi de poftă mare!” 188 Se pune, bată-l, ăl Nebun, Să bea pe nemîncate, 750 Apoi mănîncă totul. „- Bun! 189 48 Dar fata s-a-nroşit ciudat Şi plînge întristată: “-Fugi, măi Călin, neapărat, Căci vine zmău-ndată!... 190 Te-ascunzi sub pod şi vei veni După ce-adoarme zmăul…” “- Ei, asta-i culmea! Şi mai şi!...” – Zice rîzînd flăcăul. 191 Dar, iaca, vine zmăul rău, Înfometat, pe bune. “- Măi, bună vreme, porc de zmău!” “- Mulţam’, Călin Nebune! 192 Ce vînt te-aduce, bre, voinic? 765 Miros de pîne coaptă?” “- Păi, să iau fata pe nimic. Şi hai la luptă dreaptă!” 193 49 “- Stai să mănînc şi eu ceva Şi ne-om lupta, desigur!” 770 “- Dar pune-ţi pofta-n cui, păzea! Căci am gătat tot singur!” 194 “- Cu-atît mai bine: tu eşti greu, Iar eu uşor ca pana!” – Zice pîrdalnicul de zmeu, 775 Dar îl apucă teama. 195 Se pun cei doi pe-o trîntă grea, Dîrz apucaţi de brîie, Dar zmeul îl trînti aşa În glod pînă-n călcîie. 780 196 Se opinti şi potînteu Şi-l luă pe apucate, Dar mi-l vîrî Călin pe zmeu Numa’ pe jumătate. 197 50 Făcu şi zmeul pe deplin 785 Sforţări mai disperate Şi mi-l înfundă pe Călin În lut pînă la coate. 198 Şi-aceasta numai dintr-atît? S-a opintit cu slutul, 790 De l-a înfipt pînă la gît Şi îi retează gîtul. 199 Îşi face pat lîngă izvor Şi-aşterne să se culce Sub un zefir aromitor, 795 Să-i fie somnul dulce. 200 Trezit, îi zise fetei blînd: „- Tu hai cu mine, fată, Să-ţi vezi surorile curînd, Să nu fii întristată!” 800 201 51 Apoi pe fată în alint O sărută cu teamă, Plecînd din codrul de argint, Spre codrul de aramă. 202 Se face iar Călin hoinar 805 Prin codrul ca de toamnă, În care fiece frunzar Un peisaj înseamnă: 203 Stejarii-s falnici, ruginii, De-aramă-i iarba moale, 810 Brădet şi cetini – maronii – Şi triste flori în cale. 204 Un rîu cu susur clipocit Din pisc roşcat tot curge În vadul din granit cioplit, 815 Ajuns torent de sînge. 205 52 Arama toată a-nflorit... Pe ram, spre cer irumpe; Pe văi şi dealuri risipit: Potop din pietre scumpe. 820 206 O revărsare de culori – Ambră, onix, safire – Şi o explozie de flori, Cum nu-i închipuire. 207 Pe-un fond de roşu-arămiu, 825 Cînd soarele răsare, Tot codrul este pururi viu – Se naşte, mişcă, moare, 208 Căci vîntul joacă-n ram sprinţar Şi frunza roşă sună, 830 Cu foşnet trist, metalic, clar, Dar, bob cu bob, furtună. 209 53 Şi cînd tăcerea s-a lăsat Peste pădurea toată, Într-un amurg însîngerat 835 Se-aude-un cînt de fată: 210 „- Eu sînt copila de-mpărat, Din trei cea mititică, Răpită de un zmeu turbat, De care nu mi-i frică. 840 211 Şi m-a dosit zmeul iubeţ – Hainul, căpcăunul - Ce nu se teme de vreun fleţ, Nici de Călin Nebunul. 212 Pe unde/mi sînteţi, Feţi-Frumoşi, 845 Şi tu, Călin Nebune? V-aţi lăudat de voinicoşi, Dar v-aţi pierdut prin lume. 213 54 Pe ce cărări vă risipiţi, Călări, cu vîntu-n coamă, 850 Cînd eu v-aştept să mă răpiţi Din codrul de aramă? 214 Mai am şi două dragi surori, Răpite ca şi mine, De nişte zmei ne-ndurători 855 Şi nu mă plîng de bine.” 215 Călin ajunge într-un loc Din codru, o poiană, Lîng-un palat şi lîng-un foc Şi-o vede pe-acodană. 860 216 Ea mesteca într-un ceaun, Făcînd la zmeu mîncare. Iar cînd îl vede pe Nebun, Dă chiot de mirare. 217 55 Cu sfiiciune rîde ea, 865 Cînd vede pe-a mijloacă; Ar chiui şi ar juca – Nu ştie ce să facă. 218 Din ochii ei sclipesc scîntei – Cad lacrimile grele – 870 De parcă sînt izvor acei Doi ochi, albastre stele. 219 „- Zi bună, fată de-mpărat!” „- Mulţam’, Călin Nebune! De dumneata am tot aflat, 875 Dar devăzut n-aş spune.- 220 Dar fugi, Călin, atît măcar, Căci dacă zmăul vine, Te va ucide, biet flecar, Şi n-o să-ţi fie bine. 880 221 56 Fugi, soră-mea, şi nu mai sta, Fugi repede – mă lasă! – Măcar tu scapă-ţi viaţa ta Şi-ajungi cu bine-acasă! 222 „- Dar cît mănîncă zmăul tău? 885 Hai, spune-mi, fată dragă, Căci văd pe pirostrii vălău Şi-n el o vacă-ntreagă!” 223 „- Mănîncă pîne, pe puţin, Doişpe cuptoare pline, 890 Doişpe vaci fripte, iar la vin Doişpe antaluri ţine. 224 Zice Călin: „- Să văd şi eu Dacă-s acum în stare Să mănînc hrana unui zmău 895 Şi zi-mi de poftă mare!” 225 57 Se pune, bată-l, ăl nebun, Să bea pe nemîncate, Apoi mănîncă totul: „-Bun!”, Dar un antal nu poate. 900 226 „- Hei, asta-i bună, măi Călin! – Îşi zice cu mirare. Să nu pot bea un strop de vin? Cu-atîta-i el mai tare!” 227 Dar fetele l-au tot rugat – 905 Mijloaca-i întristată: „- Hai să fugim ne-ntîrziat, Că vine zmău’-ndată!...” 228 „- Veţi sta sub pod şi veţi veni După ce-adoarme zmăul...” 910 „- Ei, asta-i bună! Şi mai şi! – Zice rîzînd flăcăul. 229 58 Dar, iaca, vine zmăul rău, Înfometat, pe bune: „- Măi, bună vreme, porc de zmău!” 915 „- Mulţam’, Călin Nebune! 230 Ce vînt te-aduce, bre, voinic? Miros de pîne coaptă?” „- Păi, să iau fata pe nimic... Şi hai la luptă dreaptă!” 920 231 „- Stai să mănînc şi eu ceva Şi ne-om lupta, desigur!” „- Dar pune-ţi pofta-n cui, păzea!, Că am gătat tot, singur!” 232 „- Cu-atît mai bine: eşti mai greu, 925 Iar eu uşor ca pana” – Zice pîrdalnicul de zmeu, Dar îl apucă teama. 233 59 Se pun cei doi pe-o trîntă grea, Dîrz apucaţi de brîie, 930 Dar zmeul îl trînti aşa, În glod pînă-n călcîie. 234 Se opinti şi potînteu Şi-l luă pe apucate, De mi-l vîrî Călin pe zmeu 935 Numa’ pe jumătate. 235 Făcu şi zmeul pe deplin Sforţări mai disperate Şi mi-l înfundă pe Călin În lut pînă la coate. 940 236 Şi-aceasta numa’ dintr-atît? S-a opintit cu slutul, De l-a înfipt pînă la gît, Dînd să-i reteze gîtul. 237 60 Dar scapă zmeul din pămînt 945 Şi scapă cu norocul: „_ Căline, tătă, n-ăi fi vrînd Să ne jucăm cu focul? 238 M-oi face pară purpurea, Tu fă-te pară verde!” 950 „_ Poţi fi scînteie, faclă, stea... Dar ori ce-ai fi, te-oi pierde!” 239 Se face zmeul pară, foc – O pară purpurie, Călin se-ndoaie din mijloc 955 Şi-o pară verde-nvie. 240 Se urcă zmeul în tării, Pe cînd Călin coboară, Apoi, ca două mari făclii, Se tot lovesc şi zboară: 960 241 61 Detună cerul despicat, Sar fulgere pe cremeni, Un glob e roşu-mpurpurat, Cel’lalt verzui şi-asemeni. 242 Se luptă ei, se bat, se-mpung 965 În ceruri şi pe creste - Pe munţi înzăpeziţi ajung Şi în tării celeste. 243 Tot fugăriţi, mereu loviţi, Abia-şi trag răsuflarea, 970 Pe cîte-un pisc înalt opriţi, Ca înfrăţiţi cu zarea. 244 Un timp de-odihnă şi-au cerut – Abia au stat minutul – Apoi, zmuciţi ca la-nceput, 975 O iau din nou cu ruptul. 245 62 Se fac iar pară amîndoi, Se bat, se frîng, se scutur’... Dar, iată, trece un cioroi, Rîzînd de para-purpur. 980 246 „- Măi, cioară, zboară, fugi pe mal De rîu cu val străverde, Înmoaie-ţi pana ta în val Şi stinge-mi para verde!” 247 Dar zice şi Călin, rîzînd: 985 „- Crăiasă-mpărăteasă, Din păsările cîte sînt, Tu eşti cea mai aleasă. 248 Te-nmoaie în izvorul sfînt Şi toarnă-mi apă-vie, 990 Să stingem Răul pe pămînt Şi para sîngerie!” 249 63 Cioroiu-ascultă de fecior, Că-l urcă în trufie, Se duce iute la izvor 995 Şi-aduce apă-vie. 250 Înviorează pe molîu Şi-i întăreşte focul, Apoi ia apă-rea din rîu Şi-o dă pe zmeu cu ciocul. 1000 251 Începe, măre, a-l ciupi Şi-a-l ciocăni şi-a-l stînge, De crapă zmeul – şi mai şi – Se face-un rîu de sînge. 252 Călin se face om la loc, 1005 Frumos din cale-afară, Sărută cioara – ţoc în cioc! – Şi, uite, cioara zboară! | III 253 64 Cu fetele înlănţuit Se duce în plimbare, 1010 Prin galben codru daurit S-o ia şi pe-a mai mare. 254 Şi pleac’-apoi cu toate trei La fraţi, fără zăbavă, Unde-şi duraseră bordei, 1015 Dosit într-o dumbravă. 255 Nenea cel mare şi-ăl mijloc Se opinteau din şale Sugînd din cîte-un poloboc, În jur cu butii goale. 1020 256 O oaie se frigea pe jar, Văzduhul aromîndu-l... Nu-s resturi, nici gunoi măcar, Căci au mîncat de-a rîndul! 257 65 Au adormit în fîn cosit, 1025 S-au învelit cu vîntul, Da’-n locul unde au dormit S-a adîncit pămîntul. 258 Cei doi îi par ca doi moşnegi, Cu bărbile-n călcîie, 1030 Cu mintea dusă-n hău, betegi Şi rumeni de beţie. 259 Cînd văd pe prîslea-l năzdrăvan La braţ cu trei prinţese, Nici nu clipesc, dar beau avan, 1035 Tot cu sughiţuri dese. 260 „- Măi fraţilor, şi de n-aţi vrea Să luaţi pe-acestea două, Cea mijlocie e a mea!...” Şi-a adormit în rouă. 1040 261 66 Şi doarme somn odihnitor, De oboseală,-n paie – Dar fraţii,-n mintea proastă-a lor, S-au sfătuit să-l taie. 262 Dar fiindcă asta nu au cum, 1045 Găsiră lucru mare Să îl scurteze chiar acum Pe Prîslea de picioare. 263 Să ducă fetele cu spor Pînă la Împăratul, 1050 Zicînd că ei le-au scos uşor, Doar ei şi nimeni altul! 264 Zis şi făcut!: l-au ologit – Picioarele-i sunt rupte – Dar biet’ Nebunul n-a simţit, 1055 Fiind greu trudit de lupte. 265 67 În zori de zi se scoală el, Trezit fără picioare, Greu chinuit de-un dor mişel – Şi ce să facă oare? 1060 266 Picioarele le cată-n van – S-au dus cu fraţii-odată – Căci îl ştiam de năzdrăvan: Şi le-ar fi pus de-ndată. 267 A luat-o el încet, treptat, 1065 Mergînd tîrîş pe cioate, Prin codrul auriu, bogat – Trei zile mari şi late. 268 Şi a ajuns la un palat Frumos cum nu se poate, 1070 De parcă tot te-ai fi uitat Să-l vezi pe săturate. 269 68 Şi-a auzit un cînt de dor, De inimă albastră, Tărăgănat, răscolitor: 1075 Un tînăr la ferestră! 270 Se chinuieşte iar trudit Scări de granit să suie, Pînă la turnul din granit, Cu tînărul statuie. 1080 271 El vede, măre, un voinic, Pe-acela rupt din coate, Pe ciungul, mare inamic La paişpe zmei în spate... 272 „- Măi, bună vreme, om prea-bun! 1085 De ce cînţi de-ntristare?” „- Mulţam’ frumos, Călin Nebun! Tu de ce n-ai picioare?” 273 69 Îi spune omu’ ce-a păţit: „- Hai să fim fraţi de cruce, 1090 Căci tu eşti ciung, eu ologit... „- ...Să ne-nfrăţim! Te-oi duce!...” 274 „- Dar cine-mi eşti, voinic fîrtat?” – Zice Călin Nebunul. „- Sînt Crai, fecior de Împărat. 1095 Şi la părinţi doar unul. 275 Pădurile acestea trei – Aur, argint, aramă – Au fost lăsate alor mei De trei strămoşi de seamă. 1100 276 Dar au venit trei zmei mişei, Cu sila ni le luară... De cînd tu i-ai ucis pe zmei, Le stăpînirăm iară. 277 70 Dar pentru că-s fără de mîini, 1105 Trăiesc cum pot sub soare, Plîngînd amarnic săptămîni, Cîntînd cu jale mare. 278 Din doi betegi, îs taur bun! Hai, urcă-te Nebune!” 1110 Şi-l suie-n cîrcă pe Nebun, Pe ceafa sa şi-l pune. 279 Se duc în codru la izvor, Plimbîndu-se-mpreună, Dar într-un loc încîntător 1115 Prin crengi un foşnet sună. 280 Zice feciorul de-mpărat Fratelui său de cruce: „- Eu mă voi furişa treptat, Spre-acel tufiş m-oi duce. 1120 281 71 Tu sări cu mîinile-n frunziş, Să prindem pe-o hoţoaică...” – Zis şi făcut, tîrîş-grăpiş, Dau iute de-o zmeoaică – 282 Cea care a scăpat atunci 1125 Cînd a pierit cealaltă, Acum bezmetică prin lunci, Ducînd un trai de baltă. 283 Zice Călin, vînă de bou: „- Te ştiu de vrăjitoare: 1130 Fă-l pe fîrtat cu mîini din nou Şi mie fă-mi picioare! 284 Zice Zmeoaica, hîrca: „- Vai, Nu pot să-ncerc degeaba, Cu altceva, feciori de crai, 1135 O să v-ajute baba. 285 72 Vedeţi? Acolo e un grui De-un stînjen, plin de floare, Şi-o baltă pentru scalda cui Vrea mîini şi vrea picioare. 1140 286 Te vîri acolo şi-alta nu-i... Însă Călin Nebunul, Isteţ, îi zice: „- Tu întîi! Şi-apoi usuci zăbunul!” 287 „- Eu, ba! Vîrîţi-vă voi doi, 1145 Căci eu mult timp n-oi pierde.” Călin Nebunul, din zăvoi Rupse o creangă verde 288 Şi o vîrî în apa-acea Şi-o scoase os, uscată; 1150 Şi-o prinse pe zmeoaica rea Şi începu s-o bată. 289 73 „- Aveai de gînd să ne usuci, Năroadă zgripţuroaică?” „- Să nu mă baţi, că altfel zburci: 1155 Mai am o baltă, maică...” 290 Călin şi-alege din tăpşan O creangă ca o cioată, Uscată-foc şi din gîldan O scoate verde toată. 1160 291 Se vîră şi-ăl Călin Nebun Şi capătă picioare, Apoi fîrtatul-prinţ, de-acum Din nou cu mîini sprinţare. 292 Şi iată-i veseli, bucuroşi, 1165 Doi Feţi-Frumoşi, Luceferi, Flăcăi voinici şi musculoşi, Cu stea în frunte, teferi. 293 74 Se-apucă-apoi mîndrul Călin Şi-omoară pe zmeoaică, 1170 Convins de dînsa, pe deplin, Că-i rea şi zgripţuroaică. 294 De-acolo, la răscruci de drum, Zice Călin degrabă: „- Să-mi caut nevasta mea de-acum, 1175 Dar să mai fac o treabă. 295 Hai, dragă frate, negreşit, La poarta cu cucoşul, La o prinţesă în peţit, La Împăratul Roşu...” 1180 296 Se-ntorc acasă la palat Şi se îmbracă bine: Iţari, cămeşe, brîul lat... „- Ia-ţi şi-un cojoc, Căline!” 297 75 Spre curte la-mpăratul Roş’ 1185 Pornesc cu încîntare Cei doi flăcăi, doi Feţi-frumoşi, Printr-o pădure mare. 298 Călin îşi ia într-o basma Vreo cîteva alune 1190 Şi, ajungînd la poarta grea, Dau de-un vacarm şi lume. 299 De pază-n poartă un baboi: „- O sară bună, muică!” „- Mulţam’, voinici!, ia luaţi şi voi 1195 Un păhărel cu ţuică!” 300 „- Dar ce-i atîta tărăboi?” „- Domniţa se mărită!” „- Dar cine-i mirew?” „- Un cioroi!, Ia, un ţigan, o vită! 1200 301 76 E-un bucătar: Ţigan-Grindei! – El zice că-ntr-o sară A prins vreo doisprezece zmei Şi i-a făcut papară. 302 Iar Împăratul – alt nebun – 1205 I-a dat fata nevastă – O zînă unui căpcăun – Vai de prinţesa noastră!” 303 Călin Nebunul zice-aşa Către baboi: „- Măi babă, 1210 Căuş de galbeni îţi voi da, Numa’ să-mi faci o treabă...” 304 Baba, uimită de bănet, Zice: „- O fac, voinice!” „- Du-te, mătuşă, la proclet 1215 Şi faci taman ce-oi zice: 305 77 Călin din traistă o basma Ia plină cu alune, Inelul cu topaze-l ia Şi-n mijlocu-i îl pune. 1220 306 Şi iarăşi zice spre baboi: „- Du asta şi o lasă În faţa mirelui Cioroi, La Împărat pe masă. 307 Te duci şi faci exact ce-am spus: 1225 Tu vîră-te cu sila, Chiar de te-ar lua în ghionţi pe sus Sau rostogol, ca bila.” 308 Baba s-a dus şi a intrat Cu ghionturi pe cocoaşă, 1230 A pus pe masă şi-a plecat La cei doi Feţi-Gogoaşă. 309 78 Cînd s-a întors, Călin i-a dat Bănetul cu căuşul De galbeni; ea s-a bucurat, 1235 De-o luase cu căluşul, 310 Că-n viaţa ei n-avu bănet Atît, nici cu văzutul; De-acuma are berechet: Va lua din nou băutul. 1240 311 Iar Împăratul „Tra-la-la”, Vărsînd tot testemelul, Au curs alune din basma, Dar i-a rămas inelul. 312 Domnica zice: „- În sfîrşit, 1245 Inelul meu de fată, Pe care mi l-am prăpădit, Dar nu ştiu cum, odată!...” 313 79 Crunt, Împăratul a strigat: „- Cine-a adus basmaua 1250 Cu-alune?...” Tare înciudat, Şi-a rupt în dinţi luleaua. 314 Dar logofeţii lui i-au spus: „- Păi, baba de la poartă.” „- Să vină cine le-a adus!” – 1255 Măria Sa vrea ceartă! 315 Intră Călin, plin de zăduf, Dar mirele, ţiganul, Sta tolănit în cot şi-n puf – Trei perne – ca Sultanul. 1260 316 Cînd a ajuns Călin la uşi, O perină înaltă Căzu... apoi în casă-acuş Şi-a doua cade baltă. 317 80 Ţiganul urlă: „- Măi, băiat! 1265 Mă dai de-a berbeleacu’...” Ajuns Călin la Împărat, Se duce puful dracu’! 318 Iar Împăratul zice-acum: „- Să-mi spui, voinice, cine 1270 Ţi-a dat inelul fetei! Cum? De cînd îl porţi la tine?” 319 „- Prea-Înălţate, iaca,-s luni...” Şi-i spune de toţi leii. Însă ţiganul: „- Spui minciuni! 1275 Eu am ucis toţi zmeii!” 320 „ – Nu mint, Slăvite Împărat! – Zice Călin Nebunul – S-aduceţi zmeii la cătat, Că n-are limbă unul!” 1280 321 81 Şi s-au adus. Cu-adevărat, Nici pomină de limbă! Călin le-a scos şi arătat Şi soarta lui se schimbă. 322 Iar Împăratul dur, abraş, 1285 Strigă: „- Să-mi luaţi cîrlanul, Pe cel mai bun şi nărăvaş Şi să-mi legaţi ţiganul; 323 Legaţi de coadă pe ţigan, C-un sac de nuci curate, 1290 Apoi goniţi-l pe cîrlan C-un zdravăn bici pe spate. 324 Zis şi făcut: bietul cîrlan Zbura ca rîndunica: Pica o nucă – din ţigan 1295 Pica şi bucăţica! 325 82 Iar Împăratul Roş’, rîzînd: „- De-acu’, Călin Voinice, Îmi vei fi ginere curînd...” „- Ba nu!” – Nebunul zice: 1300 326 Că mie alta mi-a căzut La inimă mai dragă. Din clipa-n care ne-am văzut Iubirea ei mă leagă. 327 Dar, Prea-Slăvite, am venit 1305 C-un prinţ, fîrtat de cruce, Tot fiu de împărat vestit, Un Făt-Frumos, un dulce! 328 S-o ia acela fericit!” Şi l-a adus, dar fata 1310 Tot pe Călin l-ar fi iubit: „- Io-l vreau pe ăsta, tata! 329 83 Călin m-a sărutat în vis – El este Zburătorul!...” Dar pîn’ la urmă s-a decis 1315 Şi şi-a ales odorul. 330 Şi-a fost o nuntă ca-n poveşti, Care-a ţinut o lună. Nuntaşii, feţe-mpărăteşti... Am petrecut, nu glumă! 1320 331 Dar într-o bună zi Călin Le zice: „- Plec acasă! Mă mistuie un dor şi-un chin, Mi-e dor de-a mea aleasă!” 332 Mirii îl roagă într-adins 1325 O zi să mai petreacă, Însă Nebunul, arc întins, Plecă şi-ajunse-n joacă, 333 84 Ca un străin la el în sat, La tată-său pe glie, 1330 Da’-n locul casei vechi a dat De-o altă-mpărăţie: 334 Ia, un palat nemaivăzut, Cu turnuri crenelate, Cleştar şi aur pur, bătut 1335 Cu pietre nestemate. 335 Iar mai la vale, înspre plai, Un altul, de pereche, Şi tot palat de mîndru crai, Durat pe moda veche. 1340 336 Prin jur era un băieţel De şapte ani şi-atîta, Păscînd o scroafîă ţi-un purcel, Da’ nu-i răzbea cu bîta. 337 85 De cînd Călin fu ologit 1345 S-au scurs opt ani ca focul, Căci timpul, un fugar tîmpit, Nu-şi mai găseşte locul. 338 „- Măi, bună vreme, băieţaş!” „- Mulţam’, matale, bade!” 1350 „- Ia spune-mi, dragă păcuraş, Acilea cine şade!?” 339 Nişte voinici care şi-au luat De la trei zmei neveste; Pe nişte fete de-mpărat, 1355 Frumoase ca-n poveste.” 340 „- Dar care, cum s-a-mperechiat? Care cu care fată?” „- Fata cea mare de-mpărat Fu celui mare dată. 1360 341 86 Iar mijlociul din voinici A luat pe cea fetiţă...” „- Dar mijlocia-i tot pe-aici?” „- Da, e găinăriţă.” 342 „-Dar tu al cui eşti, măi pitic?” 1365 „- Al lui Călin Nebunul! Mămuca-mi spune că-s voinic, Nărod ca tata, bunul.” 343 Călin, de-aude, numai el Ştia, să ierţi matale, 1370 Al cui e mîndrul ciobănel, Ce mai la deal, la vale! 344 „- Ajută-mi, bade, dumneata, Să bag scroafa-n ogradă, Că-i proastă scroafa şi nu vrea, 1375 Tot are chef de sfadă.” 345 87 Călin Nebunul ia un par Şi-o mînă pe purcică, Iar dînsa scurmă-n bălegar Ca la Ignat, de frică. 1380 346 Răsar în poartă doi bărbaţi, Treziţi din somn de fiară. „- De ce ţii porcii nemîncaţi? Căline, dă-i afară!” 347 Călin Nebunu-a tresărit, 1385 Căci, vezi, de bună seamă, Băiatul îi e fiu iubit Şi tot Călin îl cheamă. 348 Dar fraţii dau de alt Călin, Care intră-n ogradă 1390 Şi cînd l-au cunoscut – amin! – Să vezi iar nostimadă! 349 88 Cad parcă seceraţi din trunchi, Plîngînd de urlă zarea: „- Iartă-ne, frate, în genunchi, 1395 Îţi cerem îndurarea. 350 Vom recunoaşte c-am greşit, Ne-om repara greşeala, Te-om duce, frate, în peţit, Cu-alai, cu toată fala. 1400 351 Însă Călin le-a zis aşa: „- Ba nu, măi fraţi de-o mamă, Aţi făptuit o faptă rea Şi-acum veţi da de samă. 352 V-om face-o boambă dintr-un fier 1405 Şi-om sta tustrei grămadă – S-o aruncaţi în sus, în cer, Şi de-o cădea, să cadă! 353 89 Pe-acela care-i vinovat De-o faptă mişelească – 1410 Acela fie neiertat, Pe-acela să-l lovească!” 354 Dau ei de-un fier mai dichisit Şi fac o boambă-anume, Ce cade pe cei doi buşit, 1415 De sar din ei fărîme. 355 Călin i-ngroapă împăcat, Făcîndu-şi, iartă-l, cruce... Îl ia în cîrcă pe băiat Şi spre bordei se duce. 1420 356 Acolo-i fata de mijloc, Prinţesa-nlăcrămată, Ce într-un ţest aţîţă foc Pentru o pîine-n vatră. 357 90 Iar lîngă foc un biet ceaun, 1425 Ce fierbe chisăliţă... „- Salut!” – o strigă ăl Nebun – „- Salut, găinăriţă!” 358 Frumoasa, cu obrazu-ncins, Se uită cu uimire, 1430 Apoi ea gîtul i-a cuprins, Plîngînd de fericire. 359 În jur, o cloşcă pe-un cuibar Cu foc cotcodăceşte, Dar n-a clocit un ou măcar... 1435 S-a speriat, fireşte. 360 Călin, porcarul cel pitic, Cu faţa-mbujorată, Se trage ţanţoş de ilic Şi-abia îngaimă: „- Tată...” 1440 361 91 Prinţesa pe voinic l-a strîns La piept, mai să-l sugrume: „- De-ai şti, Căline, cît am plîns! Nu-i alt izvor pe lume!...” 362 ...Şi s-a făcut nuntă cu dar, 1445 O nuntă-mpărătească, Cu toboşari şi lăutari: „- Mireasa să trăiască!” 363 „- Şi Mirele, că e cucoş!” – Strga acela, insul 1450 La braţ cu Împăratul Roş’, De chiuia cuprinsul. 364 Iară Călin, la Împărat, Le iartă pe prinţese – Chiar el din Lume le-a cătat 1455 Doi Feţi-Frumoşi pe-alese. 365 92 La toate nunţile – musai! – Eram şi eu acolo, Mare mîncău şi mare crai, Fără nevastă, solo! 1460 366 Mi-au dat să beau tot vin-pelin Şi mi-au făcut papară, Dar cînd s-aţin pe Crai-Călin. M-au dat pe uş’-afară! 367 Dar eu intrai pe alte uşi 1465 Şi mă rugai la Craiul Să-mi dea pe una din mătuşi, Să-mi duc cu dînsa traiul. 368 Dar Împăratul cel Nebun Mă dete iar afară, 1470 De parcă am ţîşnit din tun, Rostogolit pe scară. 369 93 Dar eu fiind tare înciudat, Înfuriat şi faur, Mi-am luat din grajd un cal bălţat 1475 Cu şaua-n fir de aur, 370 Cu trup de criţă, cal focos, Picioare - ceară-albeaţă, Cu coada din fuior flocos Şi cap din varză-creaţă, 1480 371 Cu ochi-neghină, de prin grîu, L-am călărit pe şale, Dar l-am scăpat niţel din frîu Şi-l plîng şi-acum cu jale: 372 Piciarele i s-au topit, 1485 Tot pîrîie din coadă, Ochii-neghină i-au pocnit, Zăbala-i stă să cadă. 373 94 Şi, fără cal, încălicat Pe-o boată de prăjină, 1490 V-am spus un basm mai gogonat Şi o minciună fină. 374 Şi, ca s-o credeţi, v-am adus Covrigi şi mere-coapte – Acum, că zmeii s-au răpus, 1495 Dormiţi buştean la noapte! 375 De-acum acasă m-am uşchit Pe-o poartă fermecată Şi de plictis mă duc grăbit S-aştern povestea toată... 1500 376 Acesta-i „Basmul lui Călin Nebunul”, Nefirescul, Ce l-a repovestit Savin, Slăvind pe EMINESCU. SFÎRŞIT Savin BADEA |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu