CITIŢI:

FENOMENUL TUNGUSKA - EU ZIC C-A FOST UN URIAŞ FULG...
Savin BADEA - CĂLIN NEBUNUL - poemul meu (integral...
MOARTE ŞI GER, POLITICĂ ŞI DELICATESE... TOTUŞI, ...


vineri, 2 martie 2012

CĂLIN NEBUNUL - COMPARATIV - (ABC) - (a doua parte - cu inserţii, pe secvenţe)

CĂLIN NEBUNUL (partea a doua)
     
48. Iaca, vine și zmeul.
— Bună vreme, câine de zmeu!
— Mulțumesc, Călin Nebune.

48 Şi deodată peste codri de argint vine în zbor
Zmeul falnic, care mişcă cu aripa vârful lor,
Peste vârfurile-nalte parcă zborul lui îl simţi,   400
Frunzărimea cea mişcată de aripele-i cu zimţi.
—  Bună  vreme,  zmeu  de  câne! — Mulţămesc,  Călin Nebun!
—  Am venit să-ţi iau nevasta. — Ba să vezi ce-oi sta să-ţi spun:
Opt cuptoare mânc de pâne şi opt boi şi opt antale
Abia sunt un prânz puternic pentru trupul meu în zale.   405
Şi vrei să te baţi cu mine? — Nici  că-mi  pasă!
— Aide, dară!
189    48
Dar fata s-a-nroşit ciudat
Şi plînge întristată:
“-Fugi, măi Călin, neapărat,
Căci vine zmău-ndată!...
190
Te-ascunzi sub pod şi vei veni
După ce-adoarme zmăul…”
“- Ei, asta-i culmea! Şi mai şi!...” –
Zice rîzînd flăcăul.

191
Dar, iaca, vine zmăul rău,
Înfometat, pe bune.
“- Măi, bună vreme, porc de zmău!”
“- Mulţam’, Călin Nebune!
192
Ce vînt te-aduce, bre, voinic?   765
Miros de pîne coaptă?”
“- Păi, să iau fata pe nimic.
Şi hai la luptă dreaptă!”

49. — Hai la luptă!
— Stai, să mănânc ceva.
— Că eu ți-am mâncat mâncarea!
— Mi-o fi mai ușor la luptă.
Și se iau, se luptă

49 Sună frunza zgomotoasă, codrul din adânc răsare,
Tremură mai surd pământul, oasele parcă se rup,
Când vânjoşi şi-ndoaie dânşii a lor braţe ş-a lor trup,
Dar Călin în sus l-ardică şi-l trânteşte la pământ,   410
De sun oasele ca hârburi şi zbor aripele-n vânt.
Îl omoară.  Apoi zice: — Rămîi, fata mea, cu bine!
Merg să scap pe sora mare şi să auzim de bine.
193   49
“- Stai să mănînc şi eu ceva
Şi ne-om lupta, desigur!”   770
“- Dar pune-ţi pofta-n cui, păzea!
Căci am gătat tot singur!”
194
“- Cu-atît mai bine: tu eşti greu,
Iar eu uşor ca pana!” –
Zice pîrdalnicul de zmeu,    775
Dar îl apucă teama.
195
Se pun cei doi pe-o trîntă grea,
Dîrz apucaţi de brîie,
Dar zmeul îl trînti aşa
În glod pînă-n călcîie.   780
196
Se opinti şi potînteu
Şi-l luă pe apucate,
Dar mi-l vîrî Călin pe zmeu
Numa’ pe jumătate.

 50. și se luptă, și-l omoară Călin Nebunul. Da lui așa-i era de dragă fata, de a luat-o cu dânsul...


50 Trece  selbele-argintoase, trece-o vale, un colcantaur
Până vede dinainte-i răsărind pădurea de-aur.   415
Mult frumoasă e pădurea cu-a ei trunchi de aur roş,
Ce în frunza lor cea moale suspinau întunecoşi.

197   50
Făcu şi zmeul pe deplin   785
Sforţări mai disperate
Şi mi-l înfundă pe Călin
În lut pînă la coate.
198
Şi-aceasta numai dintr-atît?
S-a opintit cu slutul,   790
De l-a înfipt pînă la gît
Şi îi retează gîtul.
199
Îşi face pat lîngă izvor
Şi-aşterne să se culce
Sub un zefir aromitor,   795
Să-i fie somnul dulce.
200
Trezit, îi zise fetei blînd:
„- Tu hai cu mine, fată,
Să-ţi vezi surorile curînd,
Să nu fii întristată!”   800

51.  ...la Pădurea de aramă.



51. Iarba lin călătoreşte, o petală stătătoare
Ce, sclipind cu mii de raze sub al nopţii dulce soare,
Poartă-n galbenele-i unde spice cu mărgăritare,   420
Flori de mac ce îmflă noaptea capul lor cel roş şi mare;
Numai fluturi mici albaştri şi mari roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare de luciri diamantine
Ş-împlu aerul cel dulce de cristal şi de răcoare,...
201   51
Apoi pe fată în alint
O sărută cu teamă,
Plecînd din codrul de argint,
Spre codrul de aramă.
202
Se face iar Călin hoinar   805
Prin codrul ca de toamnă,
În care fiece frunzar
Un peisaj înseamnă:
203
Stejarii-s falnici, ruginii,
De-aramă-i iarba moale,   810
Brădet şi cetini – maronii –
Şi triste flori în cale.
204
Un rîu cu susur clipocit
Din pisc roşcat tot curge
În vadul din granit cioplit,   815
Ajuns torent de sînge.

52. (tot în Pădurea de aramă.)


52 A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare.   425
Iar aude-un cântec mândru care codrul îl trezeşte,
Parcă frunzele-l repetă, parcă vântul tot îl creşte,
 

205   52
Arama toată a-nflorit...
Pe ram, spre cer irumpe;
Pe văi şi dealuri risipit:
Potop din pietre scumpe.   820
206
O revărsare de culori –
Ambră, onix, safire –
Şi o explozie de flori,
Cum nu-i închipuire.
207
Pe-un fond de roşu-arămiu,   825
Cînd soarele răsare,
Tot codrul este pururi viu –
Se naşte, mişcă, moare,
208
Căci vîntul joacă-n ram sprinţar
Şi frunza roşă sună,   830
Cu foşnet trist, metalic, clar,
Dar, bob cu bob, furtună.

53. Când a ajuns în mijlocul pădurii, ...

Şi-nainte-i parcă vede satul lui şi i se pare
C-auzea doinind o fată chiar la ei în şezătoare:
 
209   53
Şi cînd tăcerea s-a lăsat
Peste pădurea toată,
Într-un amurg însîngerat   835
Se-aude-un cînt de fată:
210
„- Eu sînt copila de-mpărat,
Din trei cea mititică,
Răpită de un zmeu turbat,
De care nu mi-i frică.   840
212
Pe unde/mi sînteţi, Feţi-Frumoşi,   845
Şi tu, Călin Nebune?
V-aţi lăudat de voinicoşi,
Dar v-aţi pierdut prin lume.


54.  ș-aceea făcea de mâncat.
 
54 Maică, maică draga mea,    430
Ajungă-te jalea mea,
Să te-ajung-un dor ş-un drag,
Să şezi toată ziua-n prag
Cu firuţ băgat în ac
Şi tu să nu-mi poţi împunge   435
Pân’ nu-i suspina şi plânge,
Pân’ nu ţi-a veni în gând
Unde-am fost şi unde sunt.


213   54
Pe ce cărări vă risipiţi,
Călări, cu vîntu-n coamă,   850
Cînd eu v-aştept să mă răpiţi
Din codrul de aramă?
214
Mai am şi două dragi surori,
Răpite ca şi mine,
De nişte zmei ne-ndurători    855
Şi nu mă plîng de bine.”
215
Călin ajunge într-un loc
Din codru, o poiană,
Lîng-un palat şi lîng-un foc
Şi-o vede pe-acodană.   860
216
Ea mesteca într-un ceaun,
Făcînd la zmeu mîncare.
Iar cînd îl vede pe Nebun,
Dă chiot de mirare.

55. Aceea nu-l știa, da văzându-l cu soră-sa a-nțeles.

55 Lângă lacul cel albastru înstelat cu nuferi mari,
Pintre trestii auroase ce se legăn solitari,   440
Vede fata cea cu ochii cuvioşi ca în biseric’
Faţa-i albă ca zăpada într-un păr de întuneric.
Ea în haina ei cea verde se înmlădie bogată,
Cu flori albe-mpodobită, cu diamante presărată.
—  Bună vreme,  fată mândră de-mpărat! — Mulţam, Căline,   445
Mult îţi merge vestea-n lume, multe-am auzit de tine 


217   55
Cu sfiiciune rîde ea,   865
Cînd vede pe-a mijloacă;
Ar chiui şi ar juca –
Nu ştie ce să facă.
218
Din ochii ei sclipesc scîntei –
Cad lacrimile grele –    870
De parcă sînt izvor acei
Doi ochi, albastre stele.
219
„- Zi bună, fată de-mpărat!”
„- Mulţam’, Călin Nebune!
De dumneata am tot aflat,   875
Dar devăzut n-aş spune.-
220
Dar fugi, Călin, atît măcar,
Căci dacă zmăul vine,
Te va ucide, biet flecar,
Şi n-o să-ţi fie bine.   880

56. — Unde-ți este bărbatul tău?
— La vânat, Călin Nebune. Da’ fugi, c-aista te omoară!
— Cât mănâncă el?
— Douăsprezece cuptoare de pâine, douăsprezece vaci fripte și douăsprezece antaluri de vin.
— Ia să văd eu, oi mânca?


56 Şi prea rău de tine-mi pare c-ai venit să mori aice,
Căci de vine zmăul numai rău ţi-a merge, măi voinice !
—  Toţi se laudă cu mâncarea. Spune-mi, fată, cât mănâncă
Zmeul tău, să văd pe-acesta de îl pot învinge încă.   450
—  Doisprezece boi, antale, tot pe-atâtea, iară pâne,
Douăsprezece cuptoare abia îi ajung să cine.


221   56
Fugi, soră-mea, şi nu mai sta,
Fugi repede – mă lasă! –
Măcar tu scapă-ţi viaţa ta
Şi-ajungi cu bine-acasă!
222
„- Dar cît mănîncă zmăul tău?   885
Hai, spune-mi, fată dragă,
Căci văd pe pirostrii vălău
Şi-n el o vacă-ntreagă!”
223
„- Mănîncă pîne, pe puţin,
Doişpe cuptoare pline,   890
Doişpe vaci fripte, iar la vin
Doişpe antaluri ţine.
224
Zice Călin: „- Să văd şi eu
Dacă-s acum în stare
Să mănînc hrana unui zmău    895
Şi zi-mi de poftă mare!”


57. Mănâncă Călin Nebunul, mănâncă, când la un antal de vin nu-l poate bea și zice-așa:
— Cu atâta-i mai tare zmeul decât mine.

57 —  C-un antal de vin mai tare decât mine, zice cesta,
Dar va da Dumnezeu sfântul să mă scap şi de acesta.


225   57
Se pune, bată-l, ăl nebun,
Să bea pe nemîncate,
Apoi mănîncă totul: „-Bun!”,
Dar un antal nu poate.     900
226
„- Hei, asta-i bună, măi Călin! –
Îşi zice cu mirare.
Să nu pot bea un strop de vin?
Cu-atîta-i el mai tare!”
227
Dar fetele l-au tot rugat –    905
Mijloaca-i întristată:
„- Hai să fugim ne-ntîrziat,
Că vine zmău’-ndată!...”
228
„- Veţi sta sub pod şi veţi veni
După ce-adoarme zmăul...”   910
„- Ei, asta-i bună! Şi mai şi! –
Zice rîzînd flăcăul.


58. Iaca, vine și zmeul.
— Bună vreme, câne de zmeu!
— Mulțumesc d-tale, Călin Nebune!
— Am venit să-ți iau pe fată.
— Ba pe fată nu-i lua-o.
— Hai la luptă!
— Numai să mănânc ceva.
— Eu demâncatul ți l-am mâncat!
— Eu oi fi mai ușor, tu mai greu. Hai la luptă!
— Hai!

58 Vine zmeul, vine iute, mişcând codrii cei de aur,   455
Cu cap mare ca cuptorul şi cu aripi de balaur.

229   58
Dar, iaca, vine zmăul rău,
Înfometat, pe bune:
„- Măi, bună vreme, porc de zmău!”    915
„- Mulţam’, Călin Nebune!
230
Ce vînt te-aduce, bre, voinic?
Miros de pîne coaptă?”
„- Păi, să iau fata pe nimic...
Şi hai la luptă dreaptă!”   920
231
„- Stai să mănînc şi eu ceva
Şi ne-om lupta, desigur!”
„- Dar pune-ţi pofta-n cui, păzea!,
Că am gătat tot, singur!”
232
„- Cu-atît mai bine: eşti mai greu,   925
Iar eu uşor ca pana” –
Zice pîrdalnicul de zmeu,
Dar îl apucă teama.


59. Se luptă, se luptă, cât de cât să nu să deie zmeul.

59 —  Hei, Căline, rău de tine! strigă el şi se aruncă
Pe voinicul care-l prinde, învârtindu-l jos în luncă.
Se luptară rău şi zmeul cît de cât să nu se deie.
—  Hei, nevastă, zice dânsul, dă-mi să beau şi dă-i să beie.   460

233   59
Se pun cei doi pe-o trîntă grea,
Dîrz apucaţi de brîie,   930
Dar zmeul îl trînti aşa,
În glod pînă-n călcîie.
234
Se opinti şi potînteu
Şi-l luă pe apucate,
De mi-l vîrî Călin pe zmeu   935
Numa’ pe jumătate.
235
Făcu şi zmeul pe deplin
Sforţări mai disperate
Şi mi-l înfundă pe Călin
În lut pînă la coate.    940
236
Şi-aceasta numa’ dintr-atît?
S-a opintit cu slutul,
De l-a înfipt pînă la gît,
Dînd să-i reteze gîtul.


60. Zice zmeul:
— Hai, eu m-oi face o pară roșă, tu te fă o pară verde.

60 După ce mai odihniră, zise zmeul: — Măi Căline,
Nu s-alege-ntre noi lupta, ci-ostenim aşa, vezi bine,
Da’ m-oi face-o pară roşă şi te-i face-o pară verde
Ş-om lupta pân’ din noi unul se va stinge şi s-a pierde.


237   60
Dar scapă zmeul din pămînt   945
Şi scapă cu norocul:
„_ Căline, tătă, n-ăi fi vrînd
Să ne jucăm cu focul?
238
M-oi face pară purpurea,
Tu fă-te pară verde!”   950
„_ Poţi fi scînteie, faclă, stea...
Dar ori ce-ai fi, te-oi pierde!”
239
Se face zmeul pară, foc –
O pară purpurie,
Călin se-ndoaie din mijloc   955
Şi-o pară verde-nvie.
240
Se urcă zmeul în tării,
Pe cînd Călin coboară,
Apoi, ca două mari făclii,
Se tot lovesc şi zboară:   960


61.Da’ el cu asta a greșit, că para roșă-i mai moale, para verde-i mai tare.

61 Pară roşă este zmeul, pară verde e Călin   465
Şi în galbenu-ntuneric ei se luptă cu venin.
Se-nfăşoară, se desfăşur, mestecând a lor văpaie,
Fulgerând umbra din codri în a flacărei bătaie,
Joacă-n juru-le dumbrava când în umbră purpurie,
Când încremeneşte parcă într-o brum-adînc-verzie,   470
Când în dungi înflăcărate, bolţi, cărări în jur se casc
Sub lumini de curcubeie repezi ce se sting cum nasc,
Fâlfâiesc  ca două candeli,  obosiţi se-nvârt, se-ncaier
Şi aproape-aproape stinse s-urmăresc jucând pin aer,
Scoţând limbe ascuţite ca să-nghimpe pe cealaltă;   475
Ei jucau prin crengi înalte, pintre trestie, pe baltă,
Balta tremură adâncă, somnoros şi lin sclipeşte,
Azvârlind, întunecată câte-o muscă, câte-un peşte
Către flamele-ostenite...


241   61
Detună cerul despicat,
Sar fulgere pe cremeni,
Un glob e roşu-mpurpurat,
Cel’lalt verzui şi-asemeni.
242
Se luptă ei, se bat, se-mpung   965
În ceruri şi pe creste -
Pe munţi înzăpeziţi ajung
Şi în tării celeste.
243
Tot fugăriţi, mereu loviţi,
Abia-şi trag răsuflarea,   970
Pe cîte-un pisc înalt opriţi,
Ca înfrăţiţi cu zarea.
244
Un timp de-odihnă şi-au cerut –
Abia au stat minutul –
Apoi, zmuciţi ca la-nceput,   975
O iau din nou cu ruptul.
 

62. Iaca, trecu pe-acolo o cioară pe sus. Și-i zice zmeul:
— Cioară, cioară, moaie-ți aripa ta-n apă și stinge para ast’ verde.
Da’ Călin Nebunul zice:
— Împărate prenălțate, moaie-ți aripa ta-n apă și stinge para ast’ roșie.

 62   Peste ei deodată zboară
Ca o pată de cerneală-n noaptea aurită-o cioară.  480
Zice zmeul: — Moaie, cioară, aripa-ţi în apă, stinge
Flacăra cea verde, care nu-s în stare a o-nvinge.
— Împărate pre nălţate, moaie-ţi aripa în apă,
Zice-atunci Călin, şi stinge flacăra roşă — mă scapă.

245   62
Se fac iar pară amîndoi,
Se bat, se frîng, se scutur’...
Dar, iată, trece un cioroi,
Rîzînd de para-purpur.   980
246
„- Măi, cioară, zboară, fugi pe mal
De rîu cu val străverde,
Înmoaie-ţi pana ta în val
Şi stinge-mi para verde!”
247
Dar zice şi Călin, rîzînd:   985
„- Crăiasă-mpărăteasă,
Din păsările cîte sînt,
Tu eşti cea mai aleasă.
248
Te-nmoaie în izvorul sfînt
Şi toarnă-mi apă-vie,   990
Să stingem Răul pe pămînt
Şi para sîngerie!”

63. Cioara, când a auzit — știi d-ta, a urcat-o — îndată s-a dus. După ce-a udat-o, a-nceput a ciupi dintr-însa, ș-atâta sânge a-nceput a curge, de umblai pân’ în genunchi.

63 Iară cioara, cumu-i cioară, cum aude că o urcă,   485
Nici una, nici două, iute se coboară, nu se-ncurcă
Şi lăsând din bot să-i cadă două picături de apă,
Potoleşte para roşă, ce tresare, fuge, crapă,
Şi cu botul o ciupeşte, curge sânge ca fier roş,   490
Încât lacul cel albastru e-ncruşit ca vinul roş.
Zmeul a murit... Se face om Călin şi se îndreaptă
Cu trei fete-mpărătese unde fraţii îl aşteaptă.

249   63
Cioroiu-ascultă de fecior,
Că-l urcă în trufie,
Se duce iute la izvor    995
Şi-aduce apă-vie.
250
Înviorează pe molîu
Şi-i întăreşte focul,
Apoi ia apă-rea din rîu
Şi-o dă pe zmeu cu ciocul.   1000
251
Începe, măre, a-l ciupi
Şi-a-l ciocăni şi-a-l stînge,
De crapă zmeul – şi mai şi –
Se face-un rîu de sînge.
252
Călin se face om la loc,   1005
Frumos din cale-afară,
Sărută cioara – ţoc în cioc! –
Şi, uite, cioara zboară!


III

64. De acolea el s-a luat cu fetele și s-a pornit. A ajuns în Pădurea de aur ș-a luat și pe cea mare și s-a pornit ș-a ajuns la frații lui. 


64 Pe-ntinsori de codri negri un senin se desfăşoară,
Ce-a lui stele mari şi albe peste ele le presară.   495
Şi la margine de codru ei aprind o focărie
Într-o groapă cu cenuşă... de juca trandafirie
Colibioara cea de trestii cu uşiţa-i rezimată,
Împletită din răchită, cu curmei de tei legată.
La o ploscă de vin negru stând de vorbă bucuroşi,   500
Parcă-i zugrăveşte focul cu răsfrângerile-i roşi.
De asupra ceru-i negru, pe-ntinsori de catifea
Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea
Şi aşa senin e focul, cât le numeri păru-n barbă,
Bătătura cea din ţoale, pe cărări fire de iarbă,   505
Şi ca merele de roşii stau fetiţele-n văpaie,
Două-s oacheşe ca sară, mijlocia e bălaie,
Iar Călin, lungit pe burtă şi cu mânile pe coate,
Cam cu chef le povesteşte întâmplările lui toate

253   64
Cu fetele înlănţuit
Se duce în plimbare,   1010
Prin galben codru daurit
S-o ia şi pe-a mai mare.
254
Şi pleac’-apoi cu toate trei
La fraţi, fără zăbavă,
Unde-şi duraseră bordei,   1015
Dosit într-o dumbravă.
255
Nenea cel mare şi-ăl mijloc
Se opinteau din şale
Sugînd din cîte-un poloboc,
În jur cu butii goale.   1020
256
O oaie se frigea pe jar,
Văzduhul aromîndu-l...
Nu-s resturi, nici gunoi măcar,
Căci au mîncat de-a rîndul!

65. Ș-a zis așa:
— Fraților, pe aste două le-ți lua voi, dar ast’ mijlocie e-a mea; și s-a culcat să doarmă.

65 Şi la capăt se chiteşte: — Măi fărtaţi, socot aşa:   510
Fata mare şi cea mică le luaţi de v-or place,
Dară pe cea mijlocie — mi-o căzut dragă de foc
Şi nici ea nu zice baiu, bat-o hâtrul de noroc.
Pe încet se stinge focul şi s-acopere cu spuză...
El de mânică o trage... şi unind buza pe buză   515
Ei şoptesc... ş-ar spune multe şi nu ştiu de und’ să-nceapă
Căci pe rând şi-astupă gura, când cu gura se  adapă;
El o simte-n a lui braţe tânără, rotundă, tare
Şi ea tremură ca varga de oţel de-a lui strânsoare.
Îşi ascunde faţa roşă de iubire şi sfială,   520
Ochii-n lacrimi îi ascunde-n părul moale de peteală...
Şi adorm. Somn greu îi varsă plumb în vinele-ostenite.

257   65
Au adormit în fîn cosit,   1025
S-au învelit cu vîntul,
Da’-n locul unde au dormit
S-a adîncit pămîntul.
258
Cei doi îi par ca doi moşnegi,
Cu bărbile-n  călcîie,   1030
Cu mintea dusă-n hău, betegi
Şi rumeni de beţie.
259
Cînd văd pe prîslea-l năzdrăvan
La braţ  cu trei prinţese,
Nici nu clipesc, dar beau avan,   1035
Tot cu sughiţuri dese.
260
„- Măi fraţilor, şi de n-aţi vrea
Să luaţi pe-acestea două,
Cea mijlocie e a mea!...”
Şi-a adormit în rouă.   1040


 66. Și frații s-au sfătuit așa: ca să-l omoare nu se putea, da să-i taie picioarele și să ieie fetele și să se ducă la-mpăratul și să zică că ei le-au scos. Și i-au tăiat picioarele când dormea ș-au luat fetele și s-au pornit (așa era de trudit de lupte, încât n-a simțit când i-au tăiat picioarele)

66 Fraţii lui când văd cât doarme, ei se pun pe şopotite
Şi mărunt se sfătuiră ca picioarele să-i taie,
Să se laude c-omorâră ei pe zmeii în bătaie.   525
L-ar fi omorât, dar cesta, năzdrăvan fiind, nu pot.
Ei făcură cum gândiră şi-l lăsară-aşa schilod.
261   66
Şi doarme somn odihnitor,
De oboseală,-n paie –
Dar fraţii,-n mintea proastă-a lor,
S-au sfătuit să-l taie.
262
Dar fiindcă asta nu au cum,   1045
Găsiră lucru mare
Să îl scurteze chiar acum
Pe Prîslea de picioare.
263
Să ducă fetele cu spor
Pînă la Împăratul,   1050
Zicînd că ei le-au scos uşor,
Doar ei şi nimeni altul!
264
Zis şi făcut!: l-au ologit –
Picioarele-i sunt rupte –
Dar biet’ Nebunul n-a simţit,   1055
Fiind greu trudit de lupte.

67. În zori de ziuă se trezește el. Se vede făr’ de picioare. Ce să facă? Da’ picioarele i le-au luat de acolo, că altmintrele el le-ar fi pus, că era năzdrăvan.
S-a luat el încetișor ș-a intrat în Pădurea ast’ de aur. A mers vo trei zile și vo trei nopți ș-a ajuns la un palat, așa de frumosu-i, de nu te-ndurai să te uiți la dânsul.

67 La pornit pe fete scoală... Iar Călin de multă trudă
Nu simţi nici o durere, numa-n somnu-i greu asudă;
Chiar picioarele în traistă i le iau, cu ei le-au dus,   530
Căci găsindu-le, cum fuse năzdrăvan, şi le-ar fi pus
Iar la loc... în zori de ziuă, el a doua zi trezit,
Vede cum îl schilodise, — ce să facă amărât?
Vo trei zile dupolaltă se mai târâie în brânci
Prin tufanii din pădure şi pin colţii cei de stânci,   535
Pân-ajunge ca să vadă un palat în văi de rai
Cât ca să te uiţi la dânsul — de frumos — nu te-ndurai

265   67
În zori de zi se scoală el,
Trezit fără picioare,
Greu chinuit de-un dor mişel –
Şi ce să facă oare?   1060

266
Picioarele le cată-n van –
S-au dus cu fraţii-odată –
Căci îl ştiam de năzdrăvan:
Şi le-ar fi pus de-ndată.
267
A luat-o el încet, treptat,   1065
Mergînd tîrîş pe cioate,
Prin codrul auriu, bogat –
Trei zile mari şi late.
268
Şi a ajuns la un palat
Frumos cum nu se poate,   1070
De parcă tot te-ai fi uitat
Să-l vezi pe săturate.
 68. Ș-a auzit un cântec așa de jale, de i-a rupt inima. Se ia el încetișor și se suie pe scările cele și vede acolo pe voinicul ce-și rupsese mâinile la zmei.
— Bună vreme, voinice!
— Mulțumesc d-tale, Călin Nebune, da’ ce-ai pățit?

68 Şi aude-un glas cu jele, chiar o grădină de glas,
Care inima i-o rupe de-aşa dor ş-aşa năcas.
Şi cum în palat el intră, pe voinicul vede pare   540
Care mânile-şi rupsese într-a zmeilor prinsoare.
—  Bună vreme,  măi  voinice! — Mulţămim frumos, Căline,
Ce-ai păţit tu de picioare, ce rău dete peste tine?

269    68
Şi-a auzit un cînt de dor,
De inimă albastră,
Tărăgănat, răscolitor:   1075
Un tînăr la ferestră!
270
Se chinuieşte iar trudit
Scări de granit să suie,
Pînă la turnul din granit,
Cu tînărul statuie.    1080
271
El vede, măre, un voinic,
Pe-acela rupt din coate,
Pe ciungul, mare inamic
La paişpe zmei în spate...
272
„- Măi, bună vreme, om prea-bun!   1085
De ce cînţi de-ntristare?”
„- Mulţam’ frumos, Călin Nebun!
Tu de ce n-ai picioare?”

69. Și el începe a-i spune toate câte-a pățit.
— Hai să fim frați de cruce!
— Hai!
— Da d-ta cine ești? l-întreabă Călin Nebunul.
— Eu, zice, s-un fecior de-mpărat, și pădurile astea au fost toate a tătâne-meu și ni le-a luat zmeii; da’ de când ai omorât pe zmei, acu iar suntem noi în stăpânire...

69 Şi Călin începe-a-i spune cât păţise pân-acuma.
—  Hai,  ne-om prinde fraţi de cruce. — Hai,  ne-om prinde, spune-mi numa,   545
A cui eşti şi cum te cheamă?— Eu fecioru-s de-mpărat,
Codrii de-aur fur-ai  noştri pin’ ce zmeii i-au luat.
De când i-ai ucis, Căline, iar ai noştri sunt. 

273    69
Îi spune omu’ ce-a păţit:
„- Hai să fim fraţi de cruce,   1090
Căci tu eşti ciung, eu ologit...
„- ...Să ne-nfrăţim! Te-oi duce!...”
274
„- Dar cine-mi eşti, voinic fîrtat?” –
Zice Călin Nebunul.
„- Sînt Crai, fecior de Împărat.   1095
Şi la părinţi doar unul.
275
Pădurile acestea trei –
Aur, argint, aramă –
Au fost lăsate alor mei
De trei strămoşi de seamă.   1100
276
Dar au venit trei zmei mişei,
Cu sila ni le luară...
De cînd tu i-ai ucis pe zmei,
Le stăpînirăm iară.

70. și eu pentru că-s făr’ de mâini trăiesc aici. Eu făr’ de mâini, tu făr’ de picioare, om trăi bine. Călin Nebunul se prinde cu mâinile de gâtul feciorului de-mpărat și se primblă prin pădure. Așa într-o zi, aude un foșnet în frunze. Da’ fratele lui cel de cruce zice așa:
— Eu m-oi apropia încetișor și ți-oi da drumul,...

 70                                                                           Cu chin
Singurel îmi mai duc traiul ici în codri, măi Călin.
Amândoi însă în lume, tu schilod, eu fără mâne,   550
Ici pin noaptea dumbravană şi pin văi am duce-o bine.
Pin pădurile-uriaşe, pin grădini şi pin palat
Se primbla Călin pe gâtul feciorului de-mpărat.
Unu-n mâni, altu-n picioare, uriaşi fiind, de boi
Au putere, pe atâta cât le trebuie la doi.   555
Şi trecând aşa-n pădure, ei aud foşnind în frunze, —
Trece-o umbră fugitoare ce ţuşnea să se ascunză. 

277   70
Dar pentru că-s fără de mîini,   1105
Trăiesc cum pot sub soare,
Plîngînd amarnic săptămîni,
Cîntînd cu jale mare.
278
Din doi betegi, îs taur bun!
Hai, urcă-te Nebune!”   1110
Şi-l suie-n cîrcă pe Nebun,
Pe ceafa sa şi-l pune.
279
Se duc în codru la izvor,
Plimbîndu-se-mpreună,
Dar într-un loc încîntător   1115
Prin crengi un foşnet sună.
280
Zice feciorul de-mpărat
Fratelui său de cruce:
„- Eu mă voi furişa treptat,
Spre-acel tufiş m-oi duce.   1120

71. ...și tu prinde cu mâinile.
Dându-i drumul, prinde pe zmeoaica cea scăpată și zice așa:
— Fă-mi mie picioare și istuia mâini, ori te omorâm. Și zmeoaica zice: 
— Ia,... 

71 Călin mâna şi-o întinde şi pe sus când mi-o ridică,
Muma zmeilor pletoasă se zbătea răcnind de frică.
—  Fă-mi picioare, babă hâtră, şi lui mâni, or te omori   560

281   71
Tu sări cu mîinile-n frunziş,
Să prindem pe-o hoţoaică...” –
Zis şi făcut, tîrîş-grăpiş,
Dau iute de-o zmeoaică –
282
Cea care a scăpat atunci   1125
Cînd a pierit cealaltă,
Acum bezmetică prin lunci,
Ducînd un trai de baltă.
283
Zice Călin, vînă de bou:
„- Te ştiu de vrăjitoare:   1130
Fă-l pe fîrtat cu mîini din nou
Şi mie fă-mi picioare!
284
Zice Zmeoaica, hîrca: „- Vai,
Nu pot să-ncerc degeaba,
Cu altceva, feciori de crai,   1135
O să v-ajute baba.

72.  — Ia, aicea, ca de un stânjin de departe, este o baltă; vâră-te acolo, că-i ieși cu picioare și istlalt cu mâini.
Da’ Călin Nebunul, mehenghiu:
— Vâră-te tu întâi.
— Ei... ba vârâți-vă d-voastră!
Da’ Călin Nebunul rupe o crenguță verde ș-o moaie-n apa ceea ș-o scoate uscată, ș-o-ncepe a pumni, ca ce-a vrut să-i usuce.

72 —  De un stânjin mai la vale e, bădica, un izvor:
Vâră-te în el cu totul şi-i ieşi întreg. — Ei stăi,
De-i aşa — Călin, mehenghiul — bagă-mi-te tu întăi.
— Ba eu baiu, că nu-mi trebui. Vârâţi-vă dumneavoastră.
Călin  rupe-o creangă verde şi o bagă-n ap-albastră   565
Şi uscat-o scoate iară. — I! cum ţi-oi da pumni, tu babă,
Ai vrut să ne-usuci, şirato, spune dreptul mai degrabă.

285   72
Vedeţi? Acolo e un grui
De-un stînjen, plin de floare,
Şi-o baltă pentru scalda cui
Vrea mîini şi vrea picioare.   1140
286
Te vîri acolo şi-alta nu-i...
Însă Călin Nebunul,
Isteţ, îi zice: „- Tu întîi!
Şi-apoi usuci zăbunul!”
287
„- Eu, ba! Vîrîţi-vă voi doi,   1145
Căci eu mult timp n-oi pierde.”
Călin Nebunul, din zăvoi
Rupse o creangă verde
288
Şi o vîrî în apa-acea
Şi-o scoase os, uscată;   1150
Şi-o prinse pe zmeoaica rea
Şi începu s-o bată.

73.  — Mă rog, nu mă bate, căci este la dreapta altă baltă.
Călin Nebunul vâră o crenguță uscată ș-o scoate verde, și se vâră el  acolo și se scoate cu picioare și cellalt cu mâini.

73 —  Să vedeţi, voinici, la vale, printre trestia înaltă.
Apa vie tot sclipeşte, se roteşte colo-n baltă.
Ei ajung la apa-n farmec, şi băgând o creang-uscată.   570
El o scoate numa-n muguri şi cu frunze încărcată.
Se băgar-atunci  în baltă şi-amândoi ieşiră-ntregi

289   73
„- Aveai de gînd să ne usuci,
Năroadă zgripţuroaică?”
„- Să nu mă baţi, că altfel zburci:   1155
Mai am o baltă, maică...”
290
Călin şi-alege din tăpşan
O creangă ca o cioată,
Uscată-foc şi din gîldan
O scoate verde toată.   1160
291
Se vîră şi-ăl Călin Nebun
Şi capătă picioare,
Apoi fîrtatul-prinţ, de-acum
Din nou cu mîini sprinţare.
292
Şi iată-i veseli, bucuroşi,   1165
Doi Feţi-Frumoşi, Luceferi,
Flăcăi voinici şi musculoşi,
Cu stea în frunte, teferi.
 


74. Și ia ș-o omoară pe  zmeoaică, că știa că-n orice vreme are să-i facă rău. De acolo ei se iau iar și zice Călin Nebunul așa:
— De-acu eu mă duc să-mi caut pe nevasta mea, da-ntâi hai să mă duc într-un loc care ți-am spus eu,...

74 Şi pe bab-o aruncară în izvorul c-unde reci
Şi cu apă moartă... Dânsa se-nchirceşte, se-năspreşte
Ca un trunchi uscat cu noduri pe izvorul mort pluteşte.   575


293   74
Se-apucă-apoi mîndrul Călin
Şi-omoară pe zmeoaică,   1170
Convins de dînsa, pe deplin,
Că-i rea şi zgripţuroaică.
294
De-acolo, la răscruci de drum,
Zice Călin degrabă:
„- Să-mi caut nevasta mea de-acum,    1175
Dar să mai fac o treabă.
295
Hai, dragă frate, negreşit,
La poarta cu cucoşul,
La o prinţesă în peţit,
La Împăratul Roşu...”   1180
296
Se-ntorc acasă la palat
Şi se îmbracă bine:
Iţari, cămeşe, brîul lat...
„- Ia-ţi şi-un cojoc, Căline!”

75.  ...la fata-mpăratului Roșu.
Și se iau și se pornesc. Mergând ei printr-o pădure, aproape de curtea-mpăratului, o cules Călin Nebunul o basma de alune. Ajungând la poartă, a auzit un vuiet mare. Da’ei erau îmbrăcați cu ițari și cu cojoc și-ncinși cu chimiri. Da’baba cea de la poartă era de-a noastră.
— Bună seara, mătușă!
— Mulțumesc d-tale, voinice!
— Da’ ce-i aici, ce s-aude?
— Se mărită fata-mpăratului.

75 Şi acum se sfătuiră veseli ei şi bucuroşi
Ca fărtatul lui să ieie fata-mpăratului Roş.
Se gătiră omeneşte, cu iţari şi cu cojoc,
Cu chimirul plin de galbeni, încinşi bine la mijloc
Şi pe drumuri părăsite ei se iau şi se pornesc   580
Şi, trecând pintr-o pădure din ţinutu-mpărătesc,
Din tufari cu crenge grele el s-apucă să adune
în basmaua pistruită ca o mână de alune.
Iată că, ajunşi la poartă, auzir-un vuiet mare,
Chiuiri, halai de nuntă, veselii de masă mare.   585
Când în poartă—văd o babă de-ale noastre.—Bună sară.
—  Mulţămim, voinici din lume. — Ce s-aude-aici afară?
—  Ia,-mpăratul...  îşi mărita fata...

297   75
Spre curte la-mpăratul Roş’   1185
Pornesc cu încîntare
Cei doi flăcăi, doi Feţi-frumoşi,
Printr-o pădure mare.
298
Călin îşi ia într-o basma
Vreo cîteva alune   1190
Şi, ajungînd la poarta grea,
Dau de-un vacarm şi lume.
299
De pază-n poartă un baboi:
„- O sară bună, muică!”
„- Mulţam’, voinici!, ia luaţi şi voi    1195
Un păhărel cu ţuică!”
300
„- Dar ce-i atîta tărăboi?”
„- Domniţa se mărită!”
„- Dar cine-i mirew?” „- Un cioroi!,
Ia, un ţigan, o vită!   1200


 76. — Da’ cine o ia?
— Bucătarul, c-o ucis doisprezece zmei.
Da’ Călin Nebunul îi zice-așa babei:
— Mătușă, iaca-ți dau un căuș de galbeni, să-mi faci ce ți-oi zice.
— Ți-oi face, voinice.
El a luat basmaua ceea de alune. Era basma de-a noastre — neagră, cu floricele p-împrejur — ...

76                                   — Cine-o  ia, mătuşă?
—  De, ţiganul, bucătarul, un cioroi pistrui cu guşă!
Cică, bată-l naiba cioară, a ucis doisprezece zmei.   590
Zise-atunci Călin pe gânduri: — Ia auzi, mătuşă hăi,
Eu ţi-oi da bănet de silă, galbeni zimţi chiar un căuş
Dacă, cum vei şti, ghiontită, mi-ai pătrunde pintre uşi
Şi la masă dinaintea împăratului vei pune
Ca plocon pentru mireasă astă mână de alune.   595

301   76
E-un bucătar: Ţigan-Grindei! –
El zice că-ntr-o sară
A prins vreo doisprezece zmei
Şi i-a făcut papară.
302
Iar Împăratul – alt nebun –    1205
I-a dat fata nevastă –
O zînă unui căpcăun –
Vai de prinţesa noastră!”
303
Călin Nebunul zice-aşa
Către baboi: „- Măi babă,   1210
Căuş de galbeni îţi voi da,
Numa’ să-mi faci o treabă...”
304
Baba, uimită de bănet,
Zice: „- O fac, voinice!”
„- Du-te, mătuşă, la proclet   1215
Şi faci taman ce-oi zice:
77. ...ș-a pus inelu-n mijloc ș-a zis așa:
— Du, mătușă, și pune dinaintea împăratului, măcar că te-or ghionti și te-or da afară, vârâ-te-așa, cu de-a sila.
Baba s-a dus ș-a intrat în ghionturi, ca acolo, ș-a pus pe masă, ș-a ieșit. 

77 Iară baba, cumu-i baba, dă cu ghiotura să treacă,
Mai ghiontită, mai sucită, mai împinsă câte-oleacă,
Intră-n casa unde-i masa, pune-n talger dinainte
Testemelul cu alune, făr-a zice trei cuvinte, 

305   77
Călin din traistă o basma
Ia plină cu alune,
Inelul cu topaze-l ia
Şi-n mijlocu-i îl pune.   1220
306
Şi iarăşi zice spre baboi:
„- Du asta şi o lasă
În faţa mirelui Cioroi,
La Împărat pe masă.
307
Te duci şi faci exact ce-am spus:   1225
Tu vîră-te cu sila,
Chiar de te-ar lua în ghionţi pe sus
Sau rostogol, ca bila.”
308
Baba s-a dus şi a intrat
Cu ghionturi pe cocoaşă,   1230
A pus pe masă şi-a plecat
La cei doi Feţi-Gogoaşă.


78.  Când i-a dat Călin Nebunul căușul cel de galbeni, ea strașnic s-a bucurat... că ea nu cât să-l fi avut în viața ei, dar nici nu l-a văzut. Împăratul când a pus mâna pe basma, alunele a-nceput a durăi pe masă ș-a rămas inelu-n mijloc.
Fata a zis:
— Iaca, tată, inelul meu, pe care nu se știe cum l-am prăpădit.

78 Împăratul pune mâna şi alunele zglobie   600
Peste faţa cea de masă durăind se împrăştie.
Dar în mijlocul basmalei un inel în loc rămasă —
Un inel care-l pierduse de mult tânăra mireasă.
—  Tată, uite-inelul care într-o noapte mi-a perit
Făr’ să ştiu nici cum, nici unde.

309   78
Cînd s-a întors, Călin i-a dat
Bănetul cu căuşul
De galbeni; ea s-a bucurat,   1235
De-o luase cu căluşul,
310
Că-n viaţa ei n-avu bănet
Atît, nici cu văzutul;
De-acuma are berechet:
Va lua din nou băutul.   1240
311
Iar Împăratul „Tra-la-la”,
Vărsînd tot testemelul,
Au curs alune din basma,
Dar i-a rămas inelul.
312
Domnica zice: „- În sfîrşit,   1245
Inelul meu de fată,
Pe care mi l-am prăpădit,
Dar nu ştiu cum, odată!...”
 
 79. Împăratul a-nceput a striga:
— Cine-a adus basmaua cu alunele?
Logofeții au spus că baba cea de la poartă. Degrab-au strigat s-aducă cine-a adus. Se ia Călin Nebunul și intră. Da’ mirele, țiganul, ședea pe trei perini de puf. Când a fost Călin Nebunul în pragul ușei, o perină a căzut de sub țigan. Când a fost în mijlocul casei, a picat ș-a doua...

79                                          — Cine dară l-a găsit?   605
Cine a adus alunele-astea? Logofeţii spun că baba.
O strigară de la poartă să s-urnească mai degrabă.
Când, în locu-i, cine vine? Un voinic, strein. El spune:
—  Împărate prenălţate, eu vi l-am pus în  alune.
Zice-atuncea împăratul: — Cum,  voinice, şi cu cale   610
A ajuns inelul fetei în mânile dumitale?
—  Împărate, prenălţate, iaca cum şi iaca cum.

313   79
Crunt, Împăratul a strigat:
„- Cine-a adus basmaua   1250
Cu-alune?...” Tare înciudat,
Şi-a rupt în dinţi luleaua.
314
Dar logofeţii lui i-au spus:
„- Păi, baba de la poartă.”
„- Să vină cine le-a adus!” –    1255
Măria Sa vrea ceartă!
315
Intră Călin, plin de zăduf,
Dar mirele, ţiganul,
Sta tolănit în cot şi-n puf –
Trei perne – ca Sultanul.   1260
316
Cînd a ajuns Călin la uşi,
O perină înaltă
Căzu... apoi în casă-acuş
Şi-a doua cade baltă.

80. și țiganu-a zis: “Încet, să nu mă tăvălești”. Când a fost lângă-mpăratul, a căzut ș-a treia perină, că de! țiganului nu i se cădea să șadă.
Zice-mpăratul:
— Cum, voinice, inelul fetei mele a ajuns la d-ta?
— Împărate prenălțate! Iaca cum și iaca cum.
Da’ țiganul:
— Ce spui minciuni, că eu am ucis zmeii...
Da’ Călin zice:
— Împărate, s-aducă toți zmeii, să vezi: este vârful limbilor?

80 Da’ ţiganul nici mai ştie, faţa lui îi numai scrum:
—  Împărate luminate, cum poţi ca să-mi strici hatârul?
Eu am omorât toţi zmeii. — Cum, ţigane? — Cu satârul;   615
Mă înec dacă l-aţi crede... dar la feţe tot îmi schimbă.
—  Să se cate zmeii, doamne, dacă au vârfuri de limbă. 

317   80
Ţiganul urlă: „- Măi, băiat!   1265
Mă dai de-a berbeleacu’...”
Ajuns Călin la Împărat,
Se duce puful dracu’!
318
Iar Împăratul zice-acum:
„- Să-mi spui, voinice, cine   1270
Ţi-a dat inelul fetei! Cum?
De cînd îl porţi la tine?”
319
„- Prea-Înălţate, iaca,-s luni...”
Şi-i spune de toţi leii.
Însă ţiganul: „- Spui minciuni!   1275
Eu am ucis toţi zmeii!”
320
„ – Nu mint, Slăvite Împărat! –
Zice Călin Nebunul –
S-aduceţi zmeii la cătat,
Că n-are limbă unul!”   1280


81. A adus, și cu adevărat nu era. Atunci el le-a scos și i le-a arătat. Atunci împăratu-a strigat s-aducă calul cel mai bun din grajd și-a legat pe țigan la coada calului, ș-a pus ș-un sac de nuci ș-a dat bici calului... Unde pica nuca, pica și bucățica din țigan.

81 Îi cătară şi, ce-i dreptul, nici la unul nu era
Şi Călin atunci le scoate şi le-arată în basma,
Împăratul porunceşte ca s-aduc-un armăsar   620
Şi de coada lui să lege pe ţiganul bucătar
Şi de coadă-i mai legară lângă el un sac de nuci.
Cade-o nucă — o bucăţică,  astfel îl făcu hăbuci.

321   81
Şi s-au adus. Cu-adevărat,
Nici pomină de limbă!
Călin le-a scos şi arătat
Şi soarta lui se schimbă.
322
Iar Împăratul dur, abraş, 1285
Strigă: „- Să-mi luaţi cîrlanul,
Pe cel mai bun şi nărăvaş
Şi să-mi legaţi ţiganul;
323
Legaţi de coadă pe ţigan,
C-un sac de nuci curate,   1290
Apoi goniţi-l pe cîrlan
C-un zdravăn bici pe spate.
324
Zis şi făcut: bietul cîrlan
Zbura ca rîndunica:
Pica o nucă – din ţigan    1295
Pica şi bucăţica!


82. Acu-mpăratul a zis:
— De-acu, voinice, mi-i fi ginere.
— Da’ Călin a zis:
— Ba nu,-mpărate, că mie alta mi-a căzut dragă, da eu am un frate de cruce aici cu mine, tot fecior de-mpărat, s-o ieie-acela.
Și l-a adus, deși fata ar fi vrut mai degrabă după Călin Nebunul; dar, dă, cu istălalt era potrivită.

82 —  Ş-acum tu, voinice, zise,  mi-i fi ginere — Ba nu
Altă fată, împărate, tare dragă îmi căzu.   625
Am un frate-nsă de cruce, tot fecior de împărat,
Şi de mult ţi-era s-o ceară, deşi nu s-a cutezat.
Uite-l ice. Dară fata se cam uită vrând-nevrând,
Că tot pe Călin Nebunul l-ar fi vrut ea mai curând.
Cindure că cu feciorul era mai de o potrivă.   630
La a ochilor lui jele s-a muiet mai milostivă.


325   82
Iar Împăratul Roş’, rîzînd:
„- De-acu’, Călin Voinice,
Îmi vei fi ginere curînd...”
„- Ba nu!” – Nebunul zice:   1300
326
Că mie alta mi-a căzut
La inimă mai dragă.
Din clipa-n care ne-am văzut
Iubirea ei mă leagă.
327
Dar, Prea-Slăvite, am venit   1305
C-un prinţ, fîrtat de cruce,
Tot fiu de împărat vestit,
Un Făt-Frumos, un dulce!
328
S-o ia acela fericit!”
Şi l-a adus, dar fata   1310
Tot pe Călin l-ar fi iubit:
„- Io-l vreau pe ăsta, tata!
83.  Ș-a făcut o nuntă strașnică, de-a ținut vo trei săptămâini; luminații, lăutari, ce nu era.
— De-acu mă duc să-mi găsesc pe-a mea.
Cât plângeau ei și stăruia, da’ n-a putut să-l potrivească să rămâie. 

83 Deci făcur-o nuntă mare ş-a ţinut trei luni de rând.
Lăutari, benchet, halaiuri, tot ce-ţi poate trece-n gând.
Ce  nu era? Dragă Doamne, era nuntă-mpărătească.
—  Dar acum mă duc, le zice. Pe-a mea Domnul s-o păzească.   635
Nici nu ştiu cum e, cum nu e. Geaba fratele-i de cruce,
Geaba tânăra mireasă îl mai ţin cu vorbă dulce,
Dor i-i, Doamne, şi nici ştie cum l-apucă-un dor avan,
Că de când n-o mai văzuse se scursese şapte ani.

329   83
Călin m-a sărutat în vis –
El este Zburătorul!...”
Dar pîn’ la urmă s-a decis   1315
Şi şi-a ales odorul.
330
Şi-a fost o nuntă ca-n poveşti,
Care-a ţinut o lună.
Nuntaşii, feţe-mpărăteşti...
Am petrecut, nu glumă!   1320
331
Dar într-o bună zi Călin
Le zice: „- Plec acasă!
Mă mistuie un dor şi-un chin,
Mi-e dor de-a mea aleasă!”
332
Mirii îl roagă într-adins   1325
O zi să mai petreacă,
Însă Nebunul, arc întins,
Plecă şi-ajunse-n joacă,

84. Ș-a pornit. Când a ajuns el la casa tătâni-său, era un palat strașnic ș-un cârd de porci, și-l păștea un băiețel ca de vro șapte ani.

84 Când ajunse locul unde casa tatălui său fuse,   640
El văzu palate mândre în livezi măreţe puse.
Şi pe o câmpie goală el văzu de vite-o ciurdă,
După ea copil călare c-un ciomag în mină zburdă.
Şi părea că are şase ani şi-ncă ceva mai bine.

333   84
Ca un străin la el în sat,
La tată-său pe glie,   1330
Da’-n locul casei vechi a dat
De-o altă-mpărăţie:
334
Ia, un palat nemaivăzut,
Cu turnuri crenelate,
Cleştar şi aur pur, bătut   1335
Cu pietre nestemate.
335
Iar mai la vale, înspre plai,
Un altul, de pereche,
Şi tot palat de mîndru crai,
Durat pe moda veche.   1340
336
Prin jur era un băieţel
De şapte ani şi-atîta,
Păscînd o scroafîă ţi-un purcel,
Da’ nu-i răzbea cu bîta.


85. Că de când îi tăiase picioarele, acu era vo opt ani de zile.
— Bună vreme, băiețele!
— Mulțumim d-tale, bade!
— Cine șade-n curțile ieste?
— Ia, niște voinici care au luat niște fete de-mpărat, care le luase zmeii.
— Da’ cum trăiesc ei, pe care fete au luat?
— Cel mai mare a luat pe fata cea mare,...

85 —  Bună vreme, măi băiete! — Mulţămim, voinic streine!   645
—  Nu-mi ştii spune cine şade-n aste rânduri de palat?
—  Doi voinici ce-au scos odată pe trei fete de-mpărat
Din a zmeilor prinsoare... — Ş-au luat care  pe care?
Mijlociul pe cea mică şi cel mare pe cea mare.

337   85
De cînd Călin fu ologit   1345
S-au scurs opt ani ca focul,
Căci timpul, un fugar tîmpit,
Nu-şi mai găseşte locul.
338
„- Măi, bună vreme, băieţaş!”
„- Mulţam’, matale, bade!”   1350
„- Ia spune-mi, dragă păcuraş,
Acilea cine şade!?”
339
Nişte voinici care şi-au luat
De la trei zmei neveste;
Pe nişte fete de-mpărat,   1355
Frumoase ca-n poveste.”
340
„- Dar care, cum s-a-mperechiat?
Care cu care fată?”
„- Fata cea mare de-mpărat
Fu celui mare dată.   1360
86. ...cel mijlociu a luat pe cea mică.
— Da’ cea mijlocie?
— Aia au pus-o de păzește găinăria.
— Da’ tu a cui ești?
— Mama-mi spune că-s a lui Călin Nebunul, cine-a mai fi acela...
Da el, când a auzit așa, numai el știa inima lui, că dă, să ierți mata, cinstita fața matale! era a lui.
— Da’ mă rog, bade, ajută-mi a da porcii-n ocol.

86 —  Da’ ce-i cu cea mijlocie? — La găini au pus-o ei   650
Şi să vezi, voinic străine, că eu sunt feciorul ei.
Mama-mi spune câteodată, de-o întreb a cui îs eu,
Că-s a lui Călin Nebunul. Cine-o mai fi, nu ştiu, zău!
Când aude... numai dânsul îşi ştia inima lui,
Că, să iertaţi dumneavoastră, de... era băietul lui.   655
—  Da’ mă rog, bade, ajută-mi să dau vitele-n ocol.

341   86
Iar mijlociul din voinici
A luat pe cea fetiţă...”
„- Dar mijlocia-i tot pe-aici?”
„- Da, e găinăriţă.”
342
„-Dar tu al cui eşti, măi pitic?”   1365
„- Al lui Călin Nebunul!
Mămuca-mi spune că-s voinic,
Nărod ca tata, bunul.”
343
Călin, de-aude, numai el
Ştia, să ierţi matale,    1370
Al cui e mîndrul ciobănel,
Ce mai la deal, la vale!
344
„- Ajută-mi, bade, dumneata,
Să bag scroafa-n ogradă,
Că-i proastă scroafa şi nu vrea,    1375
Tot are chef de sfadă.”


87.  Merg porcii, merg, când o scroafă nu vrea să intre.
Călin Nebunul a trântit cu drucu-n scroafă. Ea a-nceput a țipa alergând, porcii — toți după dânsa. Decât a auzit ei ș-au ieșit afară ș-au început a striga, care-i acolo de bate porcii? Da’ Călin Nebunul  intră-n ogradă. Ei, cum l-au văzut, l-au cunoscut.


87 Înserează... Stele împlu tot seninul lin şi gol...
Cu băiatu-n bordei intră şi pe capătu-unei laiţi
Lumina mucos şi negru într-un hârb un roş opaiţ,
Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă,   660
Un papuc e într-o grindă, celălalt e după uşă,
Pin gunoi se primbla iute legănată o răţuşcă
Şi pe-un ţol orăcăieşte un cucoş închis în cuşcă
Hârâie-n colţ colbăită noduros râşniţa veche,
În cotlon toarce motanul, pieptănându-şi o ureche   665
Sub icoana afumată unui sfînt cu comanac
Arde-n candelă-o lumină cît un sâmbure de mac,
Pe-a icoanei policioară, busuioc uscat şi mintă
Împlu casa de-o mireasmă pipărată şi prea sfântă.
O beşică-n loc de sticlă e lipită-n ferăstruie,   670
Pintre care trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie,
Cofa-i albă cu flori negre şi a brad miroase apa,
De lut plină, rezimată, stă pe coada ei o sapă.
Pe cuptorul uns cu humă Călinaş cel mititel
Zugrăvise c-un cărbune un clapon şi un purcel,   675
Cu codiţa ca un sfredel şi cu fuse-n loc de labă
Cum i se şedea mai bine purceluşului de treabă.
Pe un pat cu paie numai doarme tânăra-i nevastă,
În mocnitul întuneric faţa ei lîngă fereastră...
Şi tot sufletul dintr-însul pare-atunci că şi-l înhoalbă   680
Şi-l adună-n ochi de trece peste faţa ei cea albă.
El s-aşază lângă dânsa, faţa ei o netezeşte,
O dezmiardă cu durere, o sărut,-o drăgosteşte,
Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă
Ea deschide somnoroasă lunge gene de aramă   685
Şi adânc la el se uită, i se pare că visează,
Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar striga şi nu cutează,
El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui o pune,
Toată viaţa-i se adună-n al ei sân rotund şi june.
Ea se uită şi se uită... mută... un cuvânt nu spune,   690
Doară  râde  c-ochi-n lacrimi, speriată de-o minune,
Ş-apoi îi suceşte părul’n-a ei degete subţire
Şi-şi ascunde faţa roşă pe-al lui piept duios de mire.
El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale   695
Şi bărbia ei ridică, s-uită-n ochii plini de apă
Şi pe sânu-i o desmeardă şi din gură-i se adapă.
Dar a doua zi voinicul mânios intră-n ogradă; 

345   87
Călin Nebunul ia un par
Şi-o mînă pe purcică,
Iar dînsa scurmă-n bălegar  
Ca la Ignat, de frică.    1380 
346
Răsar în poartă doi bărbaţi,
Treziţi din somn de fiară.
„- De ce ţii porcii nemîncaţi?
Căline, dă-i afară!”  
347
Călin Nebunu-a tresărit,    1385 
Căci, vezi, de bună seamă,
Băiatul îi e fiu iubit
Şi tot Călin îl cheamă.
348
Dar fraţii dau de alt Călin,
Care intră-n ogradă    1390
Şi cînd l-au cunoscut – amin! –
Să vezi iar nostimadă!
88.  Și s-au sculat îndată și s-au pus în genunchi înaintea lui:
— Iartă-ne, frate, că ne cunoaștem greșala.
Da’ Călin a zis așa:
— Ba nu, fraților, hai să facem o bombă de fier, și noi să ne punem tustrei alături, ia-așa, cum faci cruce.

88 Fraţii lui, cum îl văzură la genunchi veneau să-i cadă:
—  Iartă, frate, căci greşeala, zău, de mult ne-apasă pieptul!   700
 —  Ba nu, fraţilor, li zise, să vedem ce e cu dreptul,
Să facem o boambă mare, s-aruncăm spre cer în sus,
Şi tustrei să stăm sub dânsa pe când va cade de sus,
Să vedem ce-a să gândească Dumnezeu şi ce-a să zică.
Astfel, cum ţi-ai face cruce

349   88
Cad parcă seceraţi din trunchi,
Plîngînd de urlă zarea:
„- Iartă-ne, frate, în genunchi,   1395
Îţi cerem îndurarea.
350
Vom recunoaşte c-am greşit,
Ne-om repara greşeala,
Te-om duce, frate, în peţit,
Cu-alai, cu toată fala.   1400
351
Însă Călin le-a zis aşa:
„- Ba nu, măi fraţi de-o mamă,
Aţi făptuit o faptă rea
Şi-acum veţi da de samă.
352
V-om face-o boambă dintr-un fier   1405
Şi-om sta tustrei grămadă –
S-o aruncaţi în sus, în cer,
Şi de-o cădea, să cadă!

89.  Ș-o aruncați unul din voi în sus, că-i știut că pe care-a cădea, acela-i vinovat.
Ș-au aruncat în sus, ș-a căzut pe cei doi și i-a făcut mii de fărâme.

89                             ...ei se pun alături... pică   705
Boamba grea zvârlită-n ceruri, din cei doi făcând fărâme.

353   89
Pe-acela care-i vinovat
De-o faptă mişelească –    1410
Acela fie neiertat,
Pe-acela să-l lovească!”
354
Dau ei de-un fier mai dichisit
Şi fac o boambă-anume,
Ce cade pe cei doi buşit,    1415
De sar din ei fărîme.
355
Călin i-ngroapă împăcat,
Făcîndu-şi, iartă-l, cruce...
Îl ia în cîrcă pe băiat
Şi spre bordei se duce.   1420
356
Acolo-i fata de mijloc,
Prinţesa-nlăcrămată,
Ce într-un ţest aţîţă foc
Pentru o pîine-n vatră.


90. (Călin Nebunul o găseşte pe Prinţesa mijlocie şi pe fiu-său Călin, porcarul cel mic.)

(vezi la 87 versurile cu formidabila descriere a prinţesei în stare de sărăcie - le repetăm:

90 Şi tot sufletul dintr-însul pare-atunci că şi-l înhoalbă   680
Şi-l adună-n ochi de trece peste faţa ei cea albă.
El s-aşază lângă dânsa, faţa ei o netezeşte,
O dezmiardă cu durere, o sărut,-o drăgosteşte,
Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă
Ea deschide somnoroasă lunge gene de aramă   685
Şi adânc la el se uită, i se pare că visează,
Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar striga şi nu cutează,
El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui o pune,
Toată viaţa-i se adună-n al ei sân rotund şi june.
Ea se uită şi se uită... mută... un cuvânt nu spune,   690
Doară  râde  c-ochi-n lacrimi, speriată de-o minune,
Ş-apoi îi suceşte părul’n-a ei degete subţire
Şi-şi ascunde faţa roşă pe-al lui piept duios de mire.
El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale   695
Şi bărbia ei ridică, s-uită-n ochii plini de apă
Şi pe sânu-i o desmeardă şi din gură-i se adapă.
Dar a doua zi voinicul mânios intră-n ogradă;

357   90
Iar lîngă foc un biet ceaun,    1425
Ce fierbe chisăliţă...
„- Salut!” – o strigă ăl Nebun –
„- Salut, găinăriţă!”
358
Frumoasa, cu obrazu-ncins,
Se uită cu uimire,    1430
Apoi ea gîtul i-a cuprins,
Plîngînd de fericire.
359
În jur, o cloşcă pe-un cuibar
Cu foc cotcodăceşte,
Dar n-a clocit un ou măcar...   1435
S-a speriat, fireşte.
360
Călin, porcarul cel pitic,
Cu faţa-mbujorată,
Se trage ţanţoş de ilic
Şi-abia îngaimă: „- Tată...” 1440
91. Și el a făcut o nuntă strașnică. Da’ el nu era așa tare la inimă ca să ție pe-acelea de rău, ca aceia pe asta a lui, el tot ținea ca la cumnatele lui. 

91  Şi Călin rămâne singur, rău îi pare ca la nime,
Dară nici c-avu ce face. Împăcat de-astă dreptate,
Lasă-n pace să trăiască tinerele lui cumnate
Şi făcu o nuntă mare dup-opt ani de-nstrăinare.   710
Multă lume se dusese ca să vad-aşa serbare.

361   91
Prinţesa pe voinic l-a strîns
La piept, mai să-l sugrume:
„- De-ai şti, Căline, cît am plîns!
Nu-i alt izvor pe lume!...”
362
...Şi s-a făcut nuntă cu dar,   1445
O nuntă-mpărătească,
Cu toboşari şi lăutari:
„- Mireasa să trăiască!”
363
„- Şi Mirele, că e cucoş!” –
Strga acela, insul   1450
La braţ cu Împăratul Roş’,
De chiuia cuprinsul.
364
Iară Călin, la Împărat,
Le iartă pe prinţese –
Chiar el din Lume le-a cătat   1455
Doi Feţi-Frumoşi pe-alese.

92. Ș-a făcut un bal strașnic, și eram și eu acolo... și ei au făcut o ulcicuță de papară și m-au dat pe uș-afară.


92 Fui şi eu... Dar cum făcură o ulcică cu papară,
Mi-au bătut căciula-n creştet şi m-a dat pe uş-afară.
Mă-nciudai urât.

365   92
La toate nunţile – musai! –
Eram şi eu acolo,
Mare mîncău şi mare crai,
Fără nevastă, solo!   1460
366
Mi-au dat să beau tot vin-pelin
Şi mi-au făcut papară,
Dar cînd s-aţin pe Crai-Călin.
M-au dat pe uş’-afară!
367
Dar eu intrai pe alte uşi   1465
Şi mă rugai la Craiul
Să-mi dea pe una din mătuşi,
Să-mi duc cu dînsa traiul.
368
Dar Împăratul cel Nebun
Mă dete iar afară,   1470
De parcă am ţîşnit din tun,
Rostogolit pe scară.


93.  Da’ mie mi-a fost ciudă, și m-am dus în grajd și mi-am ales un cal cu șaua de aur, cu trupul de criță, cu picioare de ceară, cu coada de fuior, cu capul de curechi, cu ochii de neghină, ș-am pornit p-un deal de cremene: picioarele se topeau, coada-i pârâia, ochii pocneau. 

93  În grajduri pusei mâna pe-un cal graur,
Cu picioarele de ceară şi cu şeaua numai aur,   715
De fuior îi era coada, capul lui era curechi,
Avea ochii de neghină şi gândaci avea-n urechi,
Ş-am pornit pe-un deal de cremeni...picioarele se topeau,
Coada pârâie-ndărătu-i, ochi-n capul lui pocneau. 

Dar eu fiind tare înciudat,
Înfuriat şi faur,
Mi-am luat din grajd un cal bălţat   1475
Cu şaua-n fir de aur,
370
Cu trup de criţă, cal focos,
Picioare - ceară-albeaţă,
Cu coada din fuior flocos
Şi cap din varză-creaţă,   1480
371
Cu ochi-neghină, de prin grîu,
L-am călărit pe şale,
Dar l-am scăpat niţel din frîu
Şi-l plîng şi-acum cu jale:
372
Piciarele i s-au topit,   1485
Tot pîrîie din coadă,
Ochii-neghină i-au pocnit,
Zăbala-i stă să cadă.


94. Ș-am încălecat pe-o prăjină și ți-am spus o minciună, ș-am încălecat pe-o poartă și ți-am spus-o toată. 


94 Cum văzui că nu-i de bine, încălecai pe-o prăjină   720
Şi mergând pe ea de-a hale v-am spus şi eu o minciună.
Şi încălecând pe-o şea, v-am spus-o toată aşa.   722

373   94
Şi, fără cal, încălicat
Pe-o boată de prăjină,   1490
V-am spus un basm mai gogonat
Şi o minciună fină.
374
Şi, ca s-o credeţi, v-am adus
Covrigi şi mere-coapte –
Acum, că zmeii s-au răpus,   1495
Dormiţi buştean la noapte!
375
De-acum acasă m-am uşchit
Pe-o poartă fermecată
Şi de plictis mă duc grăbit
S-aştern povestea toată...   1500
376
Acesta-i „Basmul lui Călin
Nebunul”, Nefirescul,
Ce l-a repovestit Savin,
Slăvind pe EMINESCU.

SFÎRŞIT

Savin BADEA
 
SURSA: WIKISOURCE - pentru varianta FOLCLORICĂ 
SURSA: www.didactic.ro - pentru varianta lui Mihai EMINESCU

NOTĂ: POEMUL s-a împărţit în două părţi (pagini de blog)  numai din nevoia de editare. În realitate, poemul meu este împărţit în trei părţi distincte. Aşa am procedat şi cu basmul în proză şi cu varianta eminesciană - pentru comparaţie.

MONTAJ LITERAR de Savin BADEA
Publicat de la 08:10
Etichete: , ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)