MIRACOLUL IUBIRII: CĂLIN NEBUNUL - COMPARATIV - (ABC) - (prima parte din 2

joi, 1 martie 2012

CĂLIN NEBUNUL - COMPARATIV - (ABC) - (prima parte din 2 - cu inserţii, pe secvenţe)

\
CĂLIN NEBUNUL - Cuprinsul. EMINESCU SĂ MĂ JUDECE!

Savin BADEA - CĂLIN NEBUNUL - PE 3 COLOANE
CĂLIN NEBUNUL

În 3 părţi (2 postări).

Prelucrare după basmul cules de Mihai EMINESCU.

Pentru CODRUŢA.

PREZENTARE COMPARATIVĂ, pe secvenţe de acţiune. LEGENDA CULORILOR:

A) Folclor – CĂLIN NEBUNUL, basmul cules de Mihai EMINESCU (proză).

B) Mihai EMINESCU - poemul său, CĂLIN NEBUNUL.

C) Savin BADEA - poemul meu, CĂLIN NEBUNUL.

A) FOLCLOR:

1. Era odat-un împărat ş-avea trei fete şi erau aşa de frumoase, de la soare te puteai uita, da la dînsele ba. Acu cele două fete erau cum erau, da cea mijlocie nici se mai povesteşte frumuseţea ei.

B) Mihai EMINESCU:

1 Fost-a împărat odată şi trei fete el avea 1
Cât puteai privi la soare, da’ la ele ca mai ba.
Una decât alta este mai frumoasă de poveste,
Dar din ele – acuma două mai era cum mai era,
Nu că doar ai pute spune cum că – a fost aşa ş-aşa, 5
Nici o vorbă de poveste, cer cu stele presărat
Nu ajung la frumuseţa astor fete de-mpărat.
Dar deşi nu-ţi poţi da vorba despre ele cu cuvântul,
Mintea tot le – atinge umbra, ochii lor i-ajunge gândul,
Dar de cea mai mijlocie nici un gând să n-o măsoare, 10
E o floare de pe mare, cine-i cată-n faţă moare.

C) Savin BADEA:

I
1(strofa) 1(secvenţa)

…Era odat’ un Împărat

Şi-avea trei fete insul,

Frumoase cum nici n-ai visat,

Să baţi întreg cuprinsul.

La soare te puteai uita, 5

Strălucitorul soare,

La cele trei fecioare ba,

Stînd floare lîngă floare.

Tustrele erau dulci comori,

Înalte, o mîndreţe, 10

Dar cea mijloacă din surori

Un pisc de frumuseţe:

Cu doi bujori în obrăjori

Şi buze moi ca fraga,

Doi ochi „nu-mă-uita” şi flori

În păr de aur draga.

2. Acu, cîţi feciori de-mpăraţi şi de ghinărari au cerut-o, împăratul n-a vrut să le-o deie.

2 Mulţi feciori de împăraţi, de războinici lăudaţi
Le-au cerut ca s-o li-o dee, ca cu chipul de femee
Să-mpodoabe c-o icoană viaţa lor cea năzdrăvană,
Da-mpăratul nici gândeşte să li dee – aşa comoară, 15
Ale casei lui mai mândre şi mai trainice odoară.

5 2

Amu, din cîţi feciori plecaţi

Din cele patru vînturi,

Toţi fii de crai şi de-mpăraţi,

Veniţi cu-alai şi cînturi, 20

Bătrînul Împărat, noros,

Tunînd, fără sî-i pese,

I-alungă pe acei frumoşi,

Rîvniţi chiar de prinţese,

Dar mai amînă pretendenţi, 25

Zicînd că prea-s necoapte,

Să mai rămînă-o zi prezenţi,

Măcar o bună noapte…

Şi cum făcea, cum desfăcea,

Plecau mofluzi şi-aceia… 30

Ce dacă fata şi-i dorea,

Stîrnind în ea femeia!

3. Acu-ntr-o seară au venit trei tineri şi le-au cerut, dar el n-a vrut să le dea.

3 Da-ntr-o sară-n drum de ţară cine dealul mi-l coboară?
Trei feciori voinici de frunte ca trei şoimi voinici de munte,
Vin în zale îmbrăcaţi, pe cai negri – ncălicaţi ,
Spiţelaţi, uşori ca vântul , de-o frumseţă – ntunecoasă, 20
Au venit să-i ceară, Doamne, fetele cele frumoase.
Dar mai bine – ar fi să-i ceară tot bielşugul de pe ţară!
Şi ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer!
De-ar pute, de n-ar putea, trei luceferi el li-ar da,

9 3

Acu,-ntr-o seară, trei feciori

Veniră şi cerură

De soaţe cele trei surori, 35

Făcînd cam multă gură.

Dar tatăl, neînduplecat,

Nevrînd să dea niciuna,

Zicănd că nu-s de măritat,

Tustrele, măcar una… 40

11
Atunci ieşiră-afar’ cei trei

In curtea din cetate,

S-au pus să fluiere-ntre ei,

Cum numai Dracul poate,

12
Şi-atunci, iscat ca din nimic, 45

Se face-un nor mai mare,

În care fiece voinic,

Din cei trei fraţi dispare.

4. Acu ei au ieşit afară şi unul dintr-înşii a prins a fluiera cît s-a făcut un nor mare şi nu s-au mai văzut nici ei, nici fetele. Le-a răpit.

4 Dară fetele lui ba. Unu – atunci din ei s-a dus 25
Şi în noaptea cea senină ca să fluere s-a pus,
Vine-un nour, ce-i de nour? Vine-un vânt — da ce-i de vânt?

Vine-o ploaie de şivoaie şi furtună pe pământ,

Şi în nori hrăniţi de fulger, şi prin râuri de scântei

Zboară fetele răpite duse-n lume de cei trei. 30

13 4
Rotiţi într-un vîrtej iuţit,

Ce gîndul nu-l pricepe, 50

Se duc într-un vacarm cumplit

Şi-un nechezat de iepe,
14
În zbor întins, spre asfinţit,
Topindu-se în zare –
Cei trei flăcăi care-au răpit 55
Trei zîne răpitoare.
15
Au fost trei zmei şi-au dispărut
Cu fetele tustrele…
Stă tatăl uluit şi mut
Cu ochii după ele. 60
16
Acu,-mpăratul supărat
A dat o sfoară-n ţară
În patru vînturi, răspicat,
Iar olăcarii zboară:

5. Acu-mpăratul a scos veste-n țară că cine-a găsi fetele le dă de nevastă.

5 Scrie carte împăratul, scoate veste-n ţara toată,

Cine s-ar găsi pe fete de la zmei să i le scoată,

Să le ieie de neveste şi cine s-ar ispiti

Toată-mpărăţia mândră între ei va împărţi...

Nu-şi mai pieptăna nici capul de atâta supărare 35

Şi lăsase ca să-i crească peste piept o barbă mare,

Care cade jos în noduri, ca şi câlţii ce nu-i perii,

Stă să crească iarbă-ntr-însa, s-îmble gâze ca puzderii.

Nu mai iese sara-n prispă să stea cu ţara de vorbă.

Ca un pomătuf de jalnic şi tăcut ca o cociorbă, 40

Ş-a uitat de mult luleaua şi cloceşte tot pe gânduri.

Doară plosca-l mai ocheşte de pe-a policioarei scânduri.

17 5
Că cine va găsi, îndat’, 65
Pe cele trei prinţese,
Îl unge mare împărat
Şi-i dă, fără să-i pese,
18
Comoară şi palat, temei,
Juma de-mpărăţie 70
Şi-o fată, pe ales, din trei,
Nevasta lui să fie.
19
Apoi, tot cătrănit, a dat
O straşnică poruncă,
Să-i facă turn însingurat, 75
În munţi sîlhui, pe-o stîncă,
20
Căci el va sta în turnul său,
Plîngînd să se închine,
Uitat să fie, dacă-i rău,
Bine vestit, de-i bine. 80
21
Iar treburile lui de stat,
Le-a-ncredinţat la sfetnici,
Să fie numai înştiinţat,
De se ivesc nemernici.

6. Acu-n satu cela-a-mpăratului era un om ș-avea trei flăcăi. Doi erau cum erau, da unul era prost, ședea-n cenușă și-l chema Călin Nebunul.

6 Dar în satu cela-n care şedea împăratul dornic

Era şi un om de seamă, un fruntaş... fusese vornic;

Avea trei feciori, din cari doi or fost cum or fi fost, 45

Oameni harnici şi ca lumea, da’ cel mic era un prost.

Câtu-i ziua şade-n vatră şi se joacă în cenuşă,

Prost ca gardul de răchită, şui ca clanţa de la uşă.

De vorbeşte, cine-ascultă? Ştie că nu-i de vo samă,

Toţi îi zic: „Ne-aude Tontul", da’ pe el Călin îl cheamă. 50

22 6

Acu, prin jur, ca timp, un ceas, 85

Era un sat pe-o vale

Şi-un om cu trei feciori acas’,

Cu griji şi angarale.

Doi dintre ei au fost ce-au fost,

Dar unul ca niciunul - 90

Şedea-n cenuşă ca un prost:

Era Călin Nebunul.

Dar toţi voinici, şi gospodari,

Frumoşi, voioşi, ca focul!

Şi-au zis cei doi din fraţi mai mari: 95

“ – Să ne căutăm norocul!

7. Ș-au zis acei doi frați: “Haidem și noi să căutăm fetele-mpăratului”. Da’ Călin a zis: “Hai și eu cu voi“. Ș-acei doi au zis: “Hai“.

Și-mpăratul a zis că care s-a porni după fete le dă bani de cheltuială și straie de primeneală. Acu ei au făcut un arc ș-au zis că unde l-a zvârli, până unde-a ajunge, acolo să poposească.

A aruncat cel mare ș-a mers vo două zile ș-a ajuns.

7 Cei doi fraţi se ispitiră şi au zis: — Haidem şi noi,

Dulce măr e-mpărăţia, de ne-a-ntoarce înapoi

Dumnezeu din calea lungă. Cine-a fi să le găsească,

Tot voinic din astă lume, de viţă pământească!

Deci, cum vrură să se ducă, zice prostul: — Hai şi eu! 55

— Hai! că tot n-are ce face, ş-aşa îmbla teleleu,

Ne-a ţine de-urât uitucul ş-a păzi la noapte focul.

Deci făcur-un arc puternic şi vorbiră ca-n tot locul

Unde va cade săgeata, ei să steie de popas.

Repezi atunci cel mare o săgeată din pârleaz. 60
Mers-au ca vo două zile, ş-au găsit.

25 7

Să batem lumea-n lung şi-n lat,

Să le găsim pe fete!”

Sare Călin: “ – Ne-ntîrziat!

Voi fi în brînză: iete!” 100

“ – Hai! Că-mpăratul e zorit:

Dă bani de cheltuială,

Mîncare pentru ghiftuit

Şi strai de primeneală.”

Acu, ei fac dintr-o nuia 105

Un arc – săgeata zboară –

Şi-acolo unde va cădea

Fac un popas de-o seară.

Aruncă primul spre zenit,

Acel’ din fraţi mai mare, 110

Şi-n două zile au găsit

Un lac cu trei izvoare.

8. A aruncat și cel mijlociu și tot așa degrabă a ajuns. Da când a aruncat Călin Nebunul, a mers trei luni de zile, zi și noapte, și de-abia a ajuns.

8 Cel mijlociu

Aruncă şi tot pe-atâta, ba ş-oleacă mai târziu.

Dară când zvârli nebunul, mers-au ei trei luni de-a rând,

Zi şi noapte, pân’ găsiră-a lui săgeată în pământ.

29 8

Aruncă şi cel mijlociu

Săgeata lui spre soare

Şi-au mers trei zile, vai şi chiu!, 115

Şi dau de-un lac mai mare.

Apoi a tras şi-acel Călin

Cu arcul o săgeată,

De-au mers trei luni de zile şi-n

Trei luni de nopţi o dată! 120

Dar iată locul de popas.

Şi zic cei mari în glumă:

“ – Nebunule, ne-ai cam rămas,

Parcă n-am fi de-o mumă!”

Popasu-i cu copaci umbroşi, 125

Pe-un mal de rîu în spume,

Doar cei viteji şi norocoşi

Îl pot găsi prin lume.

9.Acu ei, mergând pe drum, au gătit și cremenea și amnaru. De-abia au avut cu ce ațâța oleacă de foc. Ș-au zis așa ei înde ei că să păzească focul unul din ei cât or dormi ceilalți doi, că dacă s-a stinge focul, îi taie capul celui ce-a păzit dintr-înșii. Acu s-au culcat cei doi, și cel mare a rămas să păzească. Pe la miezul nopții s-a auzit un vuiet grozav.

9 Ş-ajungând au scos amnarul, au scos cremene şi iască, 65

Ca s-aţâţe foc în codru, să se-ntindă s-odihnească.

Dar întâi se sfătuiră ca pe rând să steie pază

Şi pe foc să puie vreascuri, a se stinge să nu-l lase,

Hotărând ca celui care va lăsa să se potoale,

Va lăsa să-i prindă noaptea, ei să-i puie capu-n poale. 70

Se culcară doi. Cel mare să păzească au rămas.

Dară pe la miez de noapte auzi-n văzduh un glas.

33 9

Mergînd, pe drum au terminat

Şi cremenea şi-amnarul, 130

Dar dintr-un ultim scăpărat

Şi-aprinse focul jarul.

Să nu se stingă nicidecum,

E musai să-l păzească,

Să-l înteţească, dacă-i scrum, 135

De vînturi să-l ferească.

Iar dacă, totuşi, va fi stins

Şi nu mai e văpaie,

Să taie capul celui prins

C-a adormit la paie! 140

Acu, cei mici adorm subit

Şi a rămas cel mare,

Da'-n crucea nopţii au venit

Un vuiet şi-o vîltoare:

10. Era un zmeu cu trei capete.

— Cum ai putut să-mi calci moșiile de la tată-meu făr’ de voia nimănui? Hai la luptă!

— Hai!

Și s-au luptat ei, s-au luptat, pân’ acu l-a omorât pe zmeu și a făcut din capetele lui trei căpiți de carne. Acu se trezesc cei doi.

— Uite, voi ați dormit, da’ eu uite ce lupt-am avut.

Acu a doua noapte cel mijlociu era să stea de strajă.

10 Vine-un zmeu în solzi de criţă cu trei capete, şi lui:

— Cum de calci moşia tatei făr' de voia nimărui?

Hai la luptă... Se luptară şi-l lovi voinicul rău, 75

Făcu trei căpiţi de carne din trei capete de zmeu,

Şi când cei doi se treziră: — Uite, voi cât aţi dormit,

Ce mai lupt-avui grozavă şi ce treab-am isprăvit!

A rămas în noapte-a doua ca strejăriu cel mijlociu

37 10

Era un zmeu – Trei Căpăţîni – 145

Şi: “ – Hai la luptă cruntă!

Că-mi calci moşia din bătrîni,

Fără de drept… Hai, trîntă!”

“ – Hai!” – zice Nenea. Ş-o luptat,

S-a pus să-l şi răstoarne, 150

La omorît şi l-a tranşat

În trei căpiţi de carne.

“ – Măi, fraţilor, cît aţi dormit,

Eu m-am luptat cu zmeul.

L-am tot tăiat şi căsăpit 155

Şi iată-l, feteleul!”

A doua noapte, cel mijloc

Stă treaz la foc de strajă,

Iar pe l-al nopţii trist soroc

Vine-un zefir, o vrajă. 160

11. Iar pe la miezul nopții se aude-un vuiet.

— Cum ai putut să-mi calci moșiile lui tată-meu fără voia nimănui?

Aista era cu patru capete.

— Hai la luptă!

— Hai!

Și l-a omorât și pe acesta ș-a făcut patru căpiți de carne din capetele lui.

11 Şi tot pe la miezul nopţii prin văzduh aude-un chiu 80

Şi pin vânt văzu cu-aripe sunătoare, fioroase

Patru capete cumplite pe două umere groase.

— Hai la luptă, măi voinice, cum făcuşi de te văzui,

Cum de calci moşia tatei făr’ de voia nimărui?

Dar voinicul îl omoară şi, ca vai de mama lui, 85

Patru clăi de carne face el din capetele lui.

41 11

Acu’, cei doi au adormit

Şi-şi mîncă porcii jirul,

Zefiru-n vuiet s-a-nteţit

Şi-i un vacarm zefirul.

Alt zmeu, zis Patru-Căpăţîni, 165

Zice: „ – La luptă dreaptă!

Că-mi calci moşia din străbuni.
Numai să vezi, aşteaptă!”

„ – Hai!” – şi mijlocul s-o luptat,

S-a pus să-l ia de coarne, 170

L-a omorît şi l-a tăiat -

Patru căpiţi de carne.

„ – Măi, fraţilor, cît aţi dormit,

Eu m-am bătut cu zmeul,

L-am tot izbit şi dovedit 175

Şi iată-l paraleul!”

12. Acu, când s-au trezit ei, o-nceput să-i deie de grijă lui Călin Nebunul că să păzească bine focul. Acu el a treia noapte era să fie.

Acu iar pe la miezul nopții s-auzi un huiet mare. Un zmeu era — cu opt capete.

— Hi! zice Călin Nebunul, — că și zmeul era năzdrăvan, și știa de dânsul — hai la luptă!

— Hai!

12 Când cei doi iar se treziră, au văzut a lui ispravă,

Izbândirea strălucită dintr-o lupt-aşa grozavă.

Şi când iar i-apucă noaptea, lui Călin de grijă-i dară

Să păzească bine focul de a nopţii crunte fiară. 90

Când acum în noaptea-a treia străjuia Călin, deodată,

Auzi un vuiet mare şi-nainte i se-arată

Cu opt capete cumplite un zmeu mândru năzdrăvan,

Cu ochi roşii de jeratec şi cu sufletul avan.

— Haide-ha, Călin Nebune! Cum venişi nu te-i întoarce, 95

45 12

Şi s-a-mplinit un alt soroc:

Venind Călin Nebunul,

Să pună vreascuri peste foc,

Să ardă pîn’ la unul; 180

Acu’, cei mari adorm visînd,

Dar vine muştereul,

Cu şapte căpăţîni la rînd,

A opta fiind chiar zmeul.

„ – Măi, hai la luptă, bre, Călin!” 185

„ – Hai!”, zice şi mezinul –

Pe zmeu îl cunoştea deplin,

Iar pe Călin, hainul;

Căci zmeul era năzdrăvan,

Ca şi Călin Nebunul – 190

De zmei nu-i lipsă pe tăpşan,

Dar şi Călin e unul!

13. Cât se luptă, se luptă cât de cât să nu se deie zmeul. I-a tăiat Călin Nebunul o ureche ș-a picat o picătură de sânge ș-a stins focul. Ș-așa, pi-ntuneric, s-o-nceput ei a lupta ș-în sfârșit l-a omorât Călin Nebunul ș-a făcut opt căpiți de carne.

13 Nici s-a fierbe pentru tine, nici s-a ţese, nici s-a toarce!

Se luptă Călin Nebunul mai ca sufletul să-i steie,

Iară zmeul cel puternic cât de cât să nu se deie.

El tăindu-i o ureche, cade-n foc un strop de sânge

Şi în noaptea cea adâncă tot jeratecul se stinge 100

Şi în negrul întuneric într-o luptă oarbă, crudă,

Mâni de fier în piept i-nfige; zmeul ostenit asudă,

Gâfâie pe cele-opt gâturi, sub genunchi Călin îl ţine

Şi cu sabia-i ratează a lui capete păgâne.

49 13

Se luptă ei, se luptă greu,

Viteji fără pereche,

Şi l-a tăiat Călin pe zmeu, 195

Da’ numai’ de-o ureche!

Şi-o picătură a picat

De sînge… stinge focul…

Şi-aşa, prin beznă, s-au luptat,

Pîn’ ce-a venit Norocul; 200

O ploaie cade din senin

Şi-i pune-un strop pe gură

Şi-atunci s-a opintit Călin:

- Să vezi tăvălitură! –

Pe zmeul cel împeliţat, 205

Împlătoşat cu coarne,

L-a smotocit şi l-a tăiat

În opt căpiţi de carne.

14. Acu ce să facă el? Foc nu-i. S-a luat el și mergea așa supărat prin pădure ș-a ajuns la un copac nalt și s-a suit în vârful lui ș-a văzut în depărtare o zare de foc. Scoboară el și se pornește s-ajung-acolo și-ntâlnește un om pe drum.

— Bună noapte!

— Mulțumesc d-tale!

14 Dar acuma-mi stă pe gânduri — ce să facă el — foc nu e, 105

Fraţii se trezească numai şi capul o să-i răpuie.

S-a luat şi el şi merge supărat înspre pădure

Cu un hârb plin de funingini, subsuoară c-o săcure,

Să găsească vun cărbune. Pe-un copac înalt se suie,

Pe-ntinsori de codri negri aruncând privirea şuie. 110

În adâncă depărtare el văzu zare de foc,

El coboară şi porneşte ca s-ajungă-n acel loc.

Întâlneşte-un om în drumu-i cam grăbit din cale-afară:

— Bună noapte! —' Ţam, ' mitale! — Cum te cheamă?

— De-cu-sară!

53 14

Şi-acum... ei?, ce te faci, Călin?

Foc nu-i şi nici scînteie! 210

Agale, lîngă rîul lin,

Căta tăciuni să-şi ieie.

Şi a ajuns la un copac.

Suind în pin, spre zare,

Zări un foc, un vîrf de ac, 215

Lucind în depărtare.

Coboară din copac şi cum

E jos se şi porneşte,

Se-ndeamnă fluierînd la drum

Şi-un om dormind găseşte: 220

„ – Măi, bună noapte, om străin!” –

Zice Călin Nebunul.

„ – Mulţam’ matale, Domn’ Călin!” –

Zice şi-acela, unul.

15. — Da’ cine ești d-ta?

— Eu-s De-cu-sară.

Călin Nebunul l-apucă și-l leagă de-un copac cot la cot. Mai merge el o bucată bună, și mai întâlnește un om.

— Bună noapte.

— Mulțumesc d-tale.

— Da’ cine ești d-ta?

— Eu îs Miezu-nopții.

Ia și pe-acela și-l leagă iar de-un copac.

15 — He-he-hei, măi De-cu-sară! Ian mai stai, că nu-i aşa, 115

Ce câţi tu noaptea-n pădure, colinzi lumea iac-aşa?

Cot la cot Călin îl leagă cu odgonul de un pom

Şi se cam mai duce, iată că în cale-i iar un om.

— Bună noapte! — 'Ţam 'mitale! — Cine eşti?

— Sunt Miez-de-noapte!

— Elelei! Ce câţi în codri, pepeni verzi şi stele coapte? 120

De-un copac şi p-esta-l leagă şi, cum merge pe cărare,

57 15

„ – Da’ cine eşti, bătrîn hoinar?” 225

„ – Sunt Sfîntul De-cu-Sară.”

Şi-l leagă bine de-un stejar,

Nebunul cu o sfoară.

Prea-bine mulţămit de-acum,

Din nou pe jos porneşte, 230

Tot fluierînd şi tot pe drum,

Alt adormit găseşte:

„ – Măi, bună noapte, om străin!” –

Zice Călin Nebunul.

„ – Mulţam’ matale, Domn’ Călin!” - 235

Zice şi-acela, unul.

„ – Da’ cine eşti? – întreabă iar.

„ – Sunt Sfîntul Miez-de-Noapte.”

Şi-l leagă bine de-un arţar,

Dar dă de altul… Şoapte: 240

16. Mai merge el înainte și mai întâlnește un om.

— Bună noapte.

— Mulțumesc d-tale.

— Da’ cine ești d-ta?

— Eu îs Zori-de-ziuă.

Îl leagă și pe-acela. El i-a legat, că lui i-era frică să nu se facă ziuă. În sfârșit, ajunge el acolo.

16 Iar un om pin întuneric înaintea lui răsare.

— Bună noapte! — 'Ţam'mitale! — Cum te strigă?

— Zori-de-zi!

— Ei, cumetre Zori-de-ziuă, ia opreşte-oleacă-aci!

Hai, şi stând de vorb-o ţâră, să mâncăm păsat cu lapte, 125

Vin încoa că bate luna — hai la umbră — tot îi noapte.

— Omule, ce-mi câţi pricină... sunt grăbit... — Ce-atîta grabă?!

Ciorilor! ia nu mai spune, ştiu că nu ai nici o treabă!

Îl legă şi pe acesta, ca până va găsi foc,

Ziuă să nu se mai facă şi vremea să stea pe loc. 130

61 16

„ – Măi, bună noapte, om străin!” –

Zice Călin Nebunul.

„ – Mulţam’ matale, Domn’ Călin!” –

Zice şi-acela, unul.

„ – Da’ cine eşti?” – întreabă iar. 245

„ – Sunt Sfîntul Zori-de-Ziuă”.

Şi-l leagă bine de un par

Să nu se facă ziuă.

Sfîrşită-i treaba de acum.

Din nou pe jos porneşte, 250

Tot fluierînd şi tot pe drum,

Cu rîvnă, voiniceşte.

Ajunge el la loc viran,

Unde zărise focul,

Lîngă o groapă, pe-un maidan, 255

Cu pirostrii cît locul –

17. Acolo era o groapă mare ș-un cazan c-o pereche de pirosteie mari, și-ntr-însul fierbea vo două-trei vaci șimprejurul pirosteilor se cocea o turtă. Și împrejurul ei dormeau doisprezece zmei și două zmeoaice, mamele lor. Acu Călin Nebunul ia vo doi tăciuni într-un hârb ș-un cărbune-n lulea și, plecând, iacă, i-a venit așa o miroznă de bună din demâncat,

17 El ajunge. într-o groapă mare arde-un foc avan...

Pe-o părechi de pirosteie clocoteşte un cazan,

Doisprezece zmei în juru-i dorm adânc întinşi pe burtă,

Împrejur de pirosteie se cocea o mare turtă

Şi-n cazan, notând în zamă, clocoteau vo două vaci. 135

„Hei — îşi zise năzdrăvanul — dete badea de colaci!"

Şi deşi în faţa vetrei dorm şezând zmeoaice mame.

El, atins de-acea mireasmă a clocotitoarei zame,

Doi tăciuni luă în hârbu-i, un cărbune în lulea,

Şi luând o bucăţică din o vacă ce fierbea, 140

65 17

Se fierb trei vaci într-un cazan

Şi-n spuză coace-o turtă.

Călin Nebunul, năzdrăvan,

Se miră: „ – Ce de burtă!” 260

În jur dorm doisprezece zmei

Şi două mari zmeoaice,

Mamele zmeilor acei,

Enormi, cît cinci ursoaice.

Călin Nebunu-n hîrb îşi ia 265

Vreo doi tăciuni cu care

S-aprindă focul, şi-n lulea,

Şi pleacă-n graba mare.

Dar o miroznă s-a ivit,

Aşa, ca voal de boare, 270

Şi, cum-ne cum, ademenit,

El gustă din mîncare.

18. și, luând o bucățică, a curs apă clocotită pe urechea unui zmeu și el a țipat strașnic, că toți s-au trezit și l-au prins pe Călin Nebunul.

Ș-au vrut să-l omoare și el a zis:

— Mă rog d-lor-voastre, lăsați-mă, că sunt om sărac!

18 Iată, curge-un strop fierbinte pe a unui zmeu ureche.

Ăsta ţipă cu-ngrozire ca un bou împuns de streche.

Toţi treziţi pun pe el mâna, unu-l leagă, altu-l ţine,

Unu-i ţasălă pădurea, cetluindu-l cole bine.

Sfătuiesc ca să-l omoare. — Da', mă rog, dumilor-voastre 145

Cine şi-ar mai pune mintea cu aşa obrazuri proaste

Cumu-s eu, măria-voastră! Mă lăsaţi, că-s om sărac,

De când sunt n-am văz’t turaua, nici măcar de la petac.

69 18

Un strop de apă clocotit

Pică c-o buşitură

Pe zmeul mare, adormit, 275

Trezit de-acea arsură.

Pe o ureche i-a picat,

Iar zmeul straşnic ţipă,

Înnebunit, înfuriat,

Sculînd alţi zmei în pripă, 280

Şi-aceia, dacă s-au sculat,

Fac hărmălaie mare,

Prind pe Călin, bine legat,

Cu gînd să îl omoare.

„ – Lăsaţi-mă, că-s om sărac, 285

Mă rog Domniei Voastre…”

Dar zice zmeul spre dănac,

Cu vorbe dulci, măiastre:

19. Da’ ei au zis așa:

— Dacă tu ne-i aduce pe fata-mpăratului Roșu, noi te-om lăsa.

Da’ el a zis:

— Da’ de ce n-o luați d-voastră, că sunteți mai mulți și mai tari?...

— Da’ noi suntem duhuri necurate, și-mpăratul are un cocoș ș-un cățel. Noi, când ne-apropiem de palatul lui, cocoșul cântă și cățelul bate, și noi trebuie să fugim... Da’ tu-i putea mai bine, că ești om pământean.

19 Zise unul cătră dânsul: — Dacă tu ne-i puté face

Fata-mpăratului Roşu s-o luăm, poţi merge-n pace. 150

— Ce n-o luaţi domnia-voastră, că sunteţi mai tari, mai mulţi?

— Ei, pe noi ne simte-ndată, să ne-apropiem desculţi,

Suntem duhuri necurate şi-mpăratul cela Roş

Are-n vatră în cenuşă un căţel şi un cucoş;

Năzdrăvani-s, bată-i naiba, cum ne simt, îi vezi că-n drugă, 155

Unul bate, altul cântă... ş-o tulim urât la fugă.

Să s-apropie nu poate decât omul pământean.

73 19

„ – Dacă ne-aduci pe fata lui

Împăratul Roşu, 290

Păzită straşnic de doi şui,

Căţelul şi Cocoşul!”

„ – De ce n-o luaţi că sunteţi zmei

Şi tari precum o stîncă?...”

„ – Am lua-o noi, dar vezi, acei 295

Sar toţi şi ne mănîncă.

Noi suntem duhuri de liman,

Din cele necurate,

Pe cînd tu, om şi pămîntean,

Poţi trece lesne toate! 300

Cu noi Căţelul e turbat,

Cucoşul cîntă-n strună,

Ne cată straja prin palat

Şi ca pe boi ne mînă.”

20. Da’ Călin Nebunul, viclean:

— Haideți și d-voastră cu mine, că-s eu om pământean și cățelul n-a bate, nici cocoșul n-a cânta.

Da’ Călin Nebunul se uită și vede-un voinic ca și dânsul, legat cot la cot de-un copac, și când a văzut că s-a pornit Călin Nebunul, el s-a smucit strașnic, încât au rămas mâinile la copac și el a fugit.

20 — De-i aşa, poi las’ pe mine... zice Strolea cel viclean,

Îl dezleagă şi-l urmează... El văzu atunci legat

Un voinic care, când vede că zmeii s-au depărtat, 160

Se smuci lăsând în urmă a lui mâni şi-n codru piere.

77 20

Dar tot Nebunul mai viclean: 305

„ – Haideţi, măi zmei, cu mine,

Căci eu sunt om şi pămîntean

Şi-o-ţi trece toţi cu bine.

Cucoşul nu va mai cînta,

Nici Cîinele n-a bate…” 310

Dar taman cînd Călin vorbea,

Vede-un voinic: de coate,

Legat de un stejar bătrîn,

C-o funie cît şapte,

Dar insul fuge şi-i rămîn 315

Mîinile-n crengi legate.

Ei merg pe-o cărăruie-n şir

Spre-a Roşului cetate,

Cu iederă şi trandafiri

Şi turnuri crenelate. 320

21. Și ei merg, merg pân ce-ajung la poarta-mpăratului.

21 Luna iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă,

Zugrăveşte umbre negre peste giulgiuri de zăpadă

Şi mereu ea le lungeşte şi suind pe cer le mută,

Parcă faţa-i cuvioasă e cu ceară învăscută; 165

Şi cu neguri îmbrăcate-s lan, dumbravă şi pădure,

Stele galben tremurânde mişcă-n negurile sure,

Intră-n domele de nouri argintii multicoloane,

De-a lor rugă-i plină noaptea, a lor dulci şi moi icoane

Împle văile de lacrimi de-un sclipit împrăştiet 170

Când în cârduri cuvioase sus pe cer se mişcă-ncet.

Înrădăcinată-n munte cu trunchi lung de neagră stâncă,

Repezită mult în aer din prăpastia adâncă,

A-mpăratului cel Roşu stă măreaţa cetăţuie,

Poalele-i în văi de codri, fruntea-n ceruri i se suie. 175

Şi prin arcurile-nguste făclii roşii de răşină

Negrul nopţii îl pătează cu bolnava lor lumină,

Rănind asprul întuneric din a şalelor lungi bolţi,

Zugrăvind în noaptea clară a ei muchi şi a ei colţi.

Pe cărări săpate-n stâncă zmeii şi Călin se suie, 180

Numai luna îi îmbracă cu lumina ei gălbuie

Şi pândind trec uriaşii de pe-o stâncă pe-altă stâncă;

într-o sură depărtare murmură valea adâncă,

Numai pe păreţii netezi ai stâncimii îndelunge

Ei arunc umbre gheboase, uriaşe, negre, lunge, 185

Ce în şiruri tupilate după ei se mişcă, pare.

Noaptea-ntinde măreţia-i, lunca doarme, lunca moare,

Şi călcând încet cu greul lor s-apropie-n tăcere.

Ei ajung la poarta mare, ferecată cu putere,

81 21

Străbat prin codrul cel umbros

Spre pisc de stîncă şuie,

Pe lîngă rîul unduios,

Spre mîndra cetăţuie.

În jur tufişuri şi brădet,

Poieni de vis în floare, 325

Sub Luna poleind cochet

A rîului splendoare.

Dar, iată, rîu-i prăvălit –

Prăpastia-i adîncă – 330

Un pod din bîrne arcuit

Din colţ în colţ de stîncă;

Sub el, cascada urlă rău,

Curgînd, sclipind vioaie,

Şi se prăvale-adînc în hău, 335

Unde renasc puhoaie.

22. Și era o poartă mare de fier, că nu era-n stare să treacă nime afară de Călin Nebunul. Și el s-a suit pe poartă ș-a zis zmeilor:

22 Ce nu-i om s-o poată trece. Dar Călin, suit pe zid: 190

85 22

Peste cascadă, fluierînd,

Trece Călin şi zboară

Toţi zmeii necuraţi, la rînd,

Cu răgete de fiară. 340

Apoi pîrîul pleacă-n chei,

Ascuns de-o vale-adîncă.

Nebunul de Călin – ehei! –

E sus pe-un vîrf de stîncă.

Iar zmeii, răsuflînd din greu, 345

L-ajung, din munte-n munte:

„ – Călin Nebunule, eşti zmeu,

De stai mereu în frunte?”

Iarăşi Călin, neobosit,

Le zice: „ – Măi, zmei – drace – 350

Ce-a fost, de-acum am isprăvit,

Dar greul e dincoace!”

23. — Hai să vă iau câte pe unul de chică să vă dau în ogradă.

23 — Hai, veniţi, zmeilor, zice, poarta nu pot s-o deschid,

Dară unul câte unul v-oi lua colea de chică

Şi pe sus vă trec în curte... Abia-apucă să li-o zică

89 23

Pe-un vîrf golaş, urcat în cer,

Trecînd cu bine toate,

Ajung la nişte porţi de fier, 355

Închise cu lăcate.

Dar nu tu Cîine, nici Cucoş!...

Zice Nebunul: „ – Bine!...

Aici stă Împăratul Roş'?”

Da’ nu-i răspunde nime’.” 360

Şi-atunci, pe poartă, voinicos,

Urcă Nebunul nostru:

„- Măi, zmeilor, la ce folos

Să fiu eu prostul vostru?

Veniţi şi voi! Vă iau de păr, 365

De coamă, cîte unul!...”

Şi chiar o face,-ntr-adevăr,

Cu spor, Călin Nebunul.

24. Și lua tot lua câte unul și cu paloșul le tăia capul, pân ce a tăiat la toți. Ș-a intrat în ogradă, da-mpăratul, de grozav zid și poartă ce avea, ușile erau toate deschise.

24 Şi ei unul câte unul s-apropie, şi de-a rândul

El la fiecare-i taie capul de chică ţiindu-l 195

Ş-a lor trupuri moarte-aruncă răşchiete în ogradă

Şi în urmă sare dânsul, ca să vadă, ce-a să vadă?

Împăratul de zid straşnic şi de poartă ce avea,

Ferestrele stau deschise şi uşile se crăpa.

93 24

El lua cîte un zmeu la rînd

Să-l suie în ogradă, 370

Da-i lua şi capul, numărînd,

C-un şuierat de spadă.

Şi-aşa, din doisprezece zmei,

Făcuţi pilaf, grămadă,

Călin îşi face scări din ei 375

S-ajungă în ogradă.

Căci mîndrul, Împăratul Roş',

Cu zid grozav şi poartă,

Habar n-avea de păcătoşi,

Nu se temea de ceartă; 380

Nici chiar de hoţi, nici de netoţi –

Pe-aceştia nu-i cunoaşte –

Căci uşile de şapte coţi

Erau deschise vraişte.

25. Călin Nebunul s-a suit sus pe scări, și scările erau de aur bătute cu diamant, ș-a intrat în casă unde dormea fata. Da’ era lună ș-o mândreațe afară, și luna bătea în casă unde dormea fata.

25 Scări bătute-n pietre scumpe, repede voinicul suie, 200

Intră-n casele frumoase din înalta cetăţuie,

Pe covoare moi el calcă, intră în acea odaie,

Care-i plină de a lunei blândă, tainică bătaie.

Pe păreţi icoane mândre zugrăvite-n umbră par

Cum că chipur’le din ele dintre codri mari răsar. 205

Pe un pat de flori frumoase, proaspete şi ude încă,

Doarme fata cea vestită şi-n visarea ei adâncă.

97 25

Ferestrele de la palat 385

Stau larg deschise-ntruna,

Să intre aerul curat

Şi Soarele, şi Luna.

Călin Nebunul s-a suit

Pe-alei şi line pante, 390

Pe scări din aur şi granit

Bătut cu diamante;

Şi a ajuns, atent mergînd,

Pînă-n iatacu-n care

Prinţesa doarme suspinînd 395

În trista ei visare.

100

Luna cea plină de mister

Aşterne prin fereastră

Sclipiri de galben giuvaer

Pe trandafiri şi glastră. 400

26. Da’ fata era așa de frumoasă de cât de nepovestit. Călin Nebunul a sărutat-o...

26 Ea zâmbind îşi mişcă dulce a ei buze mici, subţiri,

Înecată de lumină şi miros de trandafiri,

Iar din pod pân-în podele un paingăn de smarald 210

A ţesut pânza subţire, tremurând în aer cald,

Şi în care luna bate de sclipeşte viorie

Ş-o încarcă cu o bură, diamantoasă colbărie.

Şi prin mreaj-asta vrăjită vedeai patul ei de flori,

Ea cu umeri de zăpadă şi cu părul lucitor 215

Şi mai goală este-n somnu-i, numai bolta naltă, sură

A ferestrei este rece şi simţirea nu o fură,

Dar de pânz-acoperită-i cu un colb de piatră scumpă.

S-apropie-ncet voinicul şi cu mâna va s-o rumpă,

Apoi lin o dă-ntr-o parte, peste fată se înclină, 220

Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină,

101 26

Prinţesa iarăşi s-a trezit

Cînd tristul vis o lasă:

Frumoasă-i de nepovestit,

Nespus de mult frumoasă.

102

Pe buze roze un surîs, 405

Îşi ia spre dînsul zborul,

De parcă-n vis ea ar fi rîs

De el, cutezătorul;

103

Cel ce-n eresuri zburător,

Duios, Călin Nebunul, 410

I-aşterne un surîs-fior,

Doar unul, numai unul.

104

Sărut suav şi sfiicios,

Cu mîngîieri pe sînul

Ei, mirosind a măr gustos, 415

Da’ pătimaş, Nebunul!

27. ...și i-a luat inelul de pe mână și s-a dus.

27 La inelul ei cel mândru de pe degetul cel mic...

Şi se-ntoarce în codreana-i noapte tânărul voinic.

105 27

Călin priveşte-ngîndurat

Prinţesa adormită,

Care şi-n vis l-a sărutat…

Şi-acum e fericită. 420

106

O mînă caldă i-a întins

Şi fericită-l cată,

Superbe voaluri s-au desprins

Şi iat-o goală toată.

107

Ea-n mînă are un inel 425

De aur cu topaze,

Din care izvorăsc mişel

Miraculoase raze.

108

Flăcăul scoate-ncet, uşor,

Gingaşa ei podoabă 430

Şi pleacă-apoi nepăsător

Spre poartă, fără grabă.

28. Când a ajuns la zmeii cei tăiați, le-a tăiat vârfurile limbilor la toți doisprezece și le-a pus în basma ș-a trecut poarta și s-a pornit la drum.

28 Lângă zmeii morţi când trece, limbile le taie el,

Le adună sângerânde şi le pune-n testemel, 225

Trece zidul şi porneşte iar la drum pân’ce ajunge

109 28

Străbate sălile pustii

Şi coridoare goale,

Printr-un palat cu oameni vii, 435

Dar fără gărzi în cale.

110

Şi nu-s nici cîine, nici cucoş,

Doar luna, durdulica,

Căci doarme Împăratul Roş’

Şi fiica lui, Domnica. 440

111

Cînd a ajuns la zmeii-stîrv,

Cei căsăpiţi la poartă,

Le taie limbile la vîrf

Şi-ntr-o basma le poartă.

112

Pe poartă sare dintr-un salt, 445

Pornind pe-acea cărare

Ce trece muntele înalt,

Din pisc în pisc, spre zare.

29. A mers pân ce-a ajuns la cazan. A putut prinde o zmeoaică ș-a tăiat-o, da una a scăpat. A luat pe degetu ista mic turta și pe cellalt cazanu cu carne și-ntr-un hârb oleacă de foc și s-a pornit la drum.

Ș-a ajuns la Zori-de-ziuă și i-a dat o bucat’ de carne ș-o bucat’ de turtă, l-a dezlegat ș-a zis:

— Hai, du-te!

Mai merge el, ajunge la Miezu-nopții și-i dă ș-aceluia o bucat’ de carne ș-o bucat’ de turtă și-i dă drumul ș-aceluia.

29 La cazanul care fierbe în mijlocul verzii lunce.

Pe-o zmeoaică mum-o taie, pe-alta o scăpă în pripă,

Ia din nou în hârb tăciune ş-un cărbune pune-n pipă,

Ia cazanul într-un deget şi în altul el ia turtă 230

Şi se-ntoarce iar la fraţii, fluierând cu minte scurtă

Toate cântecele rele ce-n viaţa-i le cântară...

113 29

Din nou ajunge la ceaun

Şi-o taie pe-a bătrînă; 450

Zmeoaica-noră, ca din tun,

Scăpă c-o fugă bună.

114

Pe-un deget ia ceaunul plin,

Pe celălalt turtoiul,

Şi-n hîrb îşi ia tăciuni Călin, 455

Lăsînd prin gropi gunoiul.

115

Porni. Găsi pe Zori-de-Zi

Şi-i dărui din turtă,

O ţîr’ de carne dîndu-i şi:

„- Hai, pleacă, Minte-Scurtă!” 460

116

La fel, găsind pe-al Nopţii-Miez,

Din carne parte-i face

Şi-o ţîr’ de turtă: „- Ia, Nechez,

Şi cară-te în pace!”

30. Când a ajuns la De-cu-sară, era mai mult mort de când era legat. Îi dă ș-aceluia o bucat’ de carne ș-o bucat’ de turtă și-i zice:

— Du-te, bre, ’n pace!

Când a ajuns, n-a apucat a ațâța focul, și soarele acu era sus. Frații lui atâta dormise, c-acu-ntrase mai de-un stânjen în pământ. Când s-au trezit, a zis:

— I, Călin Nebune, lung-a mai fost noaptea asta!

30 Dezlegă pe Zori-de-ziuă, Miez-de-noapte, De-cu-sară,

Din cazanul care-l duce dându-le de drum merinde.

Abia-ajunge-unde dorm fraţii, abia focul îl aprinde, 235

Ziua cea întârziată năvăli din răsputeri

Şi ca repezit în aer soarele se-nalţă-n cer;

Fraţii lui atât dormiră, cât intrase în pământ

De un stânjin şi-i împluse frunza adunată-n vânt.

Se treziră. — I! Căline, lungă fu şi noaptea asta, 240

117 30

Mai merge-un pic, dînd de bătrîn, 465

L-a dezlegat din sfoară:

„ – Ia carne, turtă, bre, român,

Şi du-te, De-Cu-Sară!”

118

Cînd a ajuns, n-a apucat

S-aţîţe focul bine, 470

Că soarele s-a şi urcat

Trei suliţi şi mai bine.

119

Iar fraţilor, pe drept cuvînt,

Dormind somn lung, cu vise,

Intraţi de-un stînjen în pămînt, 475

Treziţi cu greu, le zise:

120

Treziţi-vă! Dormirăţi tun.

Soarele-i sus şi basta!”

Ei zic: „- Alei, Călin Nebun,

Da’ lungă noaptea asta!” 480

31. Da’ Călin Nebunul nimica nu le-a povestit din ceea ce s-a petrecut cu dânsul noaptea. Au pregătit ei iar să se pornească ș-a zvârlit tot Călin Nebunul arcul ș-au mers ei așa pân’ la Pădurea de aur. Când au ajuns acolo, le-a zis Călin Nebunul așa:

— Fraților, voi nu-ți putea trece-n pădurea asta. Faceți-vă voi o colibă aici și stați și mă duc eu singur.

Așa, el s-a pornit.

31 Dar nimic el nu le spune ce făcuse-n vremea-aceasta,

Ci plecând ei mai departe tot Călin arcu-ncordează

Şi, zburătuind, săgeata trece-n lume ca o rază,

Vâjâie-n văzduh cumplită; ei urmează unde-i cheamă,

Pân-ajung în faptul nopţii la pădurea de aramă. 245

— Măi fărtaţi, Călin li zise, nu-ţi pute trece pin crânguri

Şi pin ti de-aramă, rămâneţi aicea singuri,

Vă clădiţi ici o colibă, vă săpaţi groapă de vatră,

Singurel voi merge numai pe cărările de piatră.

Să vedem ce-a fi cu mine. Ei se pun de îl ascultă 250

Şi el trece în pădure făr-a pierde vorbă multă

121 31

Însă Călin n-a zis nimic

Din ce-a făcut azi noapte.

Zvîrlind săgeata, cel voinic,

N-au mers trei luni, ci şapte!

122

Se vede codrul daurit, 485

Pădurea cea de aur.

Călin le zice liniştit:

„- Măi, fraţilor, io-s taur!

123

Pe-acolo singur trec din trei;

Voi doi, să vreţi, no-ţi trece! 490

Mai bine vă duraţi bordei,

Căci bate vîntul rece.”

124

Aşa Călin plecă hoinar

Prin codrul cel de aur,

În care fiece frunzar 495

E un superb tezaur.

32. Când a ajuns în mijlocul Pădurii cele de aur,

32 Şi la orce pas el face codrul simţitor răsună

Şi pin mrejile de frunze glasuri trec ca o furtună,

Căci o strună-i orce creangă şi o limbă-i orce frunză.

Luna doar, trecând pe ceruri, voind codrul să-l pătrunză, 255

Împle noaptea-i arămie cu mari dunge de omăt,

Pe sub cari, răscolite, fulger apele încet.

Şi deodată-n codrul mândru el aude de departe

125 32

Stejarii-s toţi din aur pur,

Din aur iarba moale,

Brădetul (cetina din jur)

Şi florile din cale. 500

126

Un rîu cu susur cristalin

Din peşteri reci irumpe

Pe un prundiş din aur fin

Şi multe pietre scumpe.

127

Dar iată auru-nflorit 505

Pe ramuri şi pe dealuri,

Pe văi de raiuri poleit,

Pe crîng, dumbrăvi şi maluri.

128

E o risipă de culori –

Rubin, topaz, azururi – 510

Şi o explozie de flori,

Ce întregesc contururi.

33. ...fata cea mare a împăratului...

33 Răsunând un glas de fată, ce venea din lunci deşarte

Şi urechea i-o desmeardă; el ascultă sub un trunchi 260

Şi cântarea dureroasă îl pătrunde în rărunchi:

Greieruş ce cânţi în lună

Când pădurea sună,

Cum nu ştii ce am în mine,

Greiere străine? 265

Că te-ai duce de-ai ajunge

Noaptea de te-ai plânge,

Ca o pasere măiastră

La noi în fereastră.

Vai de picioarele mele, 270

Pe-unde îmbla ele?

Vai de ochişorii mei,

Pe-unde îmbla ei?

Inima-n mine-i bolnavă,

Floare de dumbravă, 275

Şi vai lacrimile mele,

Cum le vărs cu jele!

Du-te, greier, du-te, greier,

Pîn’ la munte-n creier

Şi priveşte-nduioşată 280

Zarea depărtată,

Lumea-ntreagă o colindă,

Mergi la noi în grindă,

Spune-i mamei: „Ce-am făcut

De m-a mai născut, 285

Căci ar fi făcut mai bine

Să mă ia de mine,

Prefăcută că mă scapă

Să m-arunce-n apă,

Căci de cer ar fi iertată 290

Şi de lumea toată."

129 33

Pe-un fond de galben-auriu

Cu străluciri de soare

Tot codrul este pururi viu: 515

Se naşte, mişcă, moare.

130

Căci vîntul joacă-n ramuri iar

Şi frunza de-aur sună

C-un clinchet nefiresc, bizar,

Ce-i însumat furtună. 520

131

Iar cînd tăcerea s-a lăsat

Peste pădurea toată,

Într-un amurg înmiresmat

Răsună-un cînt de fată:

132

„- Eu sunt prinţesa de-mpărat, 525

Din fete cea mai mare,

Răpită de un zmeu turbat

Şi încă n-am scăpare.

34....făcea de mâncat zmeului ei.

34Naintează şi o vede lângă apa arămie,

Culegând flori amorţite de pe maluri cenuşie

Şi punându-le în poala grea de florile de piatră.

Luminează luna-n ceruri ca un foc pe-o mare vatră", 295

Colţii munţilor ce rupţi-s, uriaşe stânci de cremeni.

Ce păreţii şi-i ridică îndărătnici, suri asemeni,

Vântul care trece-n şuier, noaptea sură şi bolnavă,

Împle cu sălbăticie arămoasa-acea dumbravă.

133 34

Căci m-a dosit zmeul cel mic,

Hainul, căpcăunul, 530

Ce n-are frică de nimic,

Nici de Călin Nebunul.

134

Pe unde-mi sunteţi, Feţi Frumoşi,

Şi tu, Călin Nebune?

V-aţi dat viteji şi voinicoşi, 535

De cel mai bun renume!

135

Pe ce cărări vă bîntuiţi,

Ca vîntul peste plaur?

Cînd eu v-aştept să mă răpiţi

Din codrul cel de aur! 540

136

Mai am şi două dragi surori,

Răpite, ca şi mine,

De alţi doi zmei ne-ndurători

Şi nu le plîng de bine.”

35. — Bună vreme, fată de-mpărat!

— Mulțumesc, d-tale, Călin Nebune. De numele d-tale am auzit, dar a vedea nu te-am văzut. Da’ fugi că dac-a veni zmeul te ucide.

35 — Bună vreme, fată mândră de-mpărat, Călin îi zice. 300

— Mulţămim, răspunse dânsa, tinerel flăcău voinice!

Ce caţi tu? Ce vânt te-aduce? Nu ştii că om pământean

Nu poate călca pădurea de bărbatul meu avan?...

— Ştiu, fetiţă-mpărătiţă, dar nici frică n-am, nici teamă,

Că el zmeu e şi puternic, dar şi eu — Călin mă cheamă. 305

137 35

Călin ajunge la mijloc 545

De codru,-n poieniţă,

Lîngă palat, unde, cu foc,

Cînta mîndra domniţă.

138

Ea mesteca într-un ceaun,

Făcînd la zmeu mîncare, 550

Şi, cînd îl vede pe Nebun,

Dă chiot de mirare.

139

„- Zi bună, fată de-mpărat!”

„- Mulţam, Călin Nebune!

De dumneata am mai aflat,

Dar de văzut, n-aş spune.

140

Dar fugi, Călin! – atît măcar…

Căci dacă vine Zmăul,

Te va ucide, biet flecar,

Şi te-o mînca mîncăul!”

36. — Da cât mănâncă zmeul tău?

Fata zice:

— Patru cuptoare de pâine, patru vaci fripte și patru antaluri de vin. Zice:

— Ia să văd eu, le-oi putea mânca?

Se pune Călin Nebunul și mănâncă toate.

36 ?

141 36

„- Da’ cît mănîncă zmăul tău?

Hai, spune-mi, fată dragă,

Căci văd pe pirostrii vălău

Şi-n el o vacă-ntreagă.”

142

„- Mănîncă pîne, pe puţin,

Patru cuptoare pline,

Patru vaci fripte, iar la vin

Patru antaluri ţine.”

143

Zice Călin: „- Să văd şi eu,

Dacă-s acum în stare

Să mănînc hrana unui zmău –

Să-mi zici de poftă mare.”

144

Se pune, bată-l, ăl Nebun,

Să bea pe nemîncate,

Apoi mănîncă totul: „ - Bun! –

Ei, ai văzut? Se poate!”

37. Iaca, vine și zmeul.

— Bună vreme, câne de zmeu!

— Mulțumesc, Călin Nebune!

— Am venit să iau pe fată. Na, hai la luptă!

— Stai, să mănânc ceva.

— Da’ că, zice, eu ți-am mâncat mâncarea.

— Cu atât mai bine, zice, eu sunt ușor și tu ești greu.

37 — Bună vreme, zmeu de cine! — Mulţumesc, Călin Nebune!

— Am venit să-ţi iau nevasta. — De-i pute, de ce nu? Bune

Sunt de zis ce-ţi vine-n minte, dar mai greu e să le faci, 310

Zmeul codrilor de-aramă nu te-aşteaptă cu colaci.

Eu mănânc patru cuptoare, patru boi mi-ajung abia

Şi de vin patru antaluri abia trag la o măsea.

— Nici că-mi pasă!

145 37

Dar, iacă, vine zmăul rău,

Înfometat, pe bune

„- Măi, bună vreme, porc de zmău!”

„- Mulţam’, Călin Nebune!

146

Ce vînt te-aduce, bre, voinic?

Miros de pîne coaptă?”

„- Păi, să iau fata pe nimic

Şi hai la luptă dreaptă!”

147

„- Stai să mănînc şi eu ceva

Şi ne-om lupta, desigur!”

„- Da’ pune-ţi pofta-n cui, păzea!,

Căci am gătat tot singur!”

148

„- Cu-atît mai bine: tu eşti greu,

Iar eu uşor ca pana”, -

Zice pîrdalnicul de zmău,

Dar îl apucă teama.

38. Și se iau la luptă și se luptă și-l omoară Călin Nebunul.

38 Şi la luptă în dumbravă ei se scoală,

Se apucă, de copacii tremurau de-nvălmăşeală, 315

Tremură sub ei pământul de-a lor păsuri apăsate,

Scapără cremenea neagră a stâncimei detunate.

Crunt Călin de mijloc l-îmflă, pin’ la vârf de brazi îl urcă,

Ca pe-un lemn el îl trânteşte, prin copaci trupul i-ncurcă,

Şi-n genunchi apoi l-îndoaie ca pe-un vreascur ce îl frânge, 320

I se îmflă muşchii vineţi de oţel pe când îl strânge

Şi lovit, pierzând simţirea, zmeul ca o muscă moare,

Ce lovită este iarna de-o scânteie de ninsoare.

149 38

Se pun cei doi pe-o trîntă grea,

Dîrz apucaţi de brîie,

Dar zmeul îl trînti aşa,

În glod pînă-n călcîie.

150

Se opinti şi potînteu

Şi-l luă pe apucate,

De mi-l vîrî Călin pe zmeu

Numa’ pe jumătate.

151

Făcu şi zmeul pe deplin

Sforţări mai disperate

Şi mi-l înfipse pe Călin

În lut pînă la coate.

152

Şi-acesta numai dintr-atît? 605

S-a opintit cu slutul,

De l-a înfipt pînă la gît

Şi îi retează gîtul.

39. Pe urmă zice fetei:

— Rămâi aici, că eu mă duc să scot cele două surori ale tale. Și se pornește.

39 — Să-mi rămâi cu bine, fată, eu mă duc să cat acum

Cele două sori a tale... Se porni din nou la drum, 325

Trece codri de aramă, de departe vede-albind

153 39

Îşi cată pat lîngă izvor

Şi-aşterne să se culce, 610

Sub un zefir aromitor

Să-i fie somnul dulce.

154

Trezit, îi zice fetei blînd:

„- Rămîi aici, măi fată;

Ţi-aduc surorile curînd 615

Şi nu fi supărată.”

155

Apoi pe fată cu alint

O sărută în joacă,

Plecînd în codrul de argint,

Cu brazi de promoroacă. 620

156

Se face iar Călin hoinar

Prin codrul ca omătul,

În care fiece frunzar

E din argint cu totul.

40. Ajunge-n mijlocul Pădurii cei de argint.

40 Şi aude glasul mândru al pădurilor de-argint.

Noaptea-n rouă e scăldată, lucioli pe lacuri zboară,

Lumea umbrei, umbra lumei se amestec, se-nfăşoară,

În pădurea argintoasă iarba pare de omăt, 330

Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet,

Pare că şi trunchii mândri poartă suflete sub coajă,

Ce suspină pintre ramuri cu a glasului lor vrajă,

Crengile sunt ca vioare pintre care vântul trece

Frunze sun ca clopoţeii, trezind ceasul doisprezece, 335

Şi pin albul întuneric al pădurei de argint

Vezi izvoare zdrumicate peste prund întunecând

Şi sărind în bulgări fluizi pe pietrişul din răstoace,

În cuibar rotit de ape peste cari luna zace.

157 40

Stejarii-s falnici, din argint, 625

Ca neaua-i iarba moale,

Brădetul, cetina lucind

Şi dalbe flori în cale.

158

Un rîu cu susur clipocit

Din pisc de-argint coboară 630

În vad c-un murmur prăvălit,

Cascadă, albă moară.

159

Dar tot argintu-i înflorit

Pe ram şi-un alb irumpe

Prin văi şi dealuri smălţuit, 635

Covor de pietre scumpe.

160

E o risipă de culori –

Safir, opal, smaralde –

Şi o explozie de flori

Cu străluciri de salbe. 640

41. Fata cea mijlocie...

41 ?

161 41

Pe fond de nea, alb-argintiu,

Cînd soarele străluce,

Tot codrul este pururi viu:

Se naşte – e – se duce...

162

Căci vîntul joacă-n ramuri iar 645

Şi frunza albă sună

Ca zurgălăii, fin şi clar...

Şi-i adunat furtună.

163

Iar cînd tăcerea s-a lăsat

Peste pădurea toată, 650

Într-un amurg înmiresmat

Se-aude-un cînt de fată:

164

„- Eu sînt copila de-mpărat,

Din trei, cea mijlocie,

Răpită de un zmeu turbat, 655

Care mă vrea soţie.

42. (plîngerea fetei mijlocii)

42 El aude-un cântec dulce, plin de lacrimi şi de noduri, 340

Doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri,

Împlând codrul de zăpadă, sufletu-i de-o jale mare,

Pare-i că din piept de fată cântă o privighetoare:

Aşa-mi vine când şi când,

Să mă iau pe drum plângând, 345

Lumea ce-a fi să mă vadă

Nici să poată să nu-mi creadă;

În zădar mă mai jelesc;

Vara vine, codri cresc,

În zădar m-aş bucura, 350

Iarna iar i-a scutura,

Şi, de-mi vine, de nu-mi vine,

Tot arde inima-n mine.

Nici n-am cui să mă jelesc,

Să spun pe cine doresc. 355

Mult mă mir, Doamne, de mine

Cum nu m-ai luat la tine,

Mult mă mir ce-oi fi gândit,

Ce-am făcut de n-am murit!

165 42

Şi m-a dosit zmeul mijloc,

Hainul, căpcăunul,

Ce nu se teme chiar deloc,

Nici de Călin Nebunul. 660

166

Pe unde-mi sînteţi, Feţi Frumoşi,

Şi tu, Călin Nebune?

V-aţi dat viteji, grozavi, vînjoşi,

Făcuţi din vorbe bune.

167

Pe ce cărări vă risipiţi 665

Ca vîntul cu alintul,

Cînd eu aştept să mă răpiţi

Din codrul ca argintul?

168

Mai am şi două dragi surori,

Răpite ca şi mine, 670

De alţi doi zmei ne-ndurători

Şi nu le plîng de bine..”

43. ...făcea de mâncat ș-aceea.

43 În văzduhul plin de-a nopţii moale luminoasă ploaie 360

El văzu o fată mândră, îmbrăcată-n lunge straie

De argint, ce sta ca umezi pe-a ei trup care tresare,

Ca o creangă mlădioasă sub a vântului suflare.

Naltă e, subţire este, ochii mari adânci ridică,

Părul ei de aur moale până la călcâie-i pică 365

Şi cu poalele ei albe şterge stelele-i senine,

Lacrimi lungi ce curg pe faţa-i ca şi fire diamantine.

„Nu uita cum că seninul cerului este în aştri,

Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri.

E frumos pe când din cerul plin de-o sântă bogăţie 370

Cade-o lacrimă frumoasă în adâncă vecinicie —

Dar de cad rănite toate, ceru-i negru şi pustiu,

Nu-i nălţime, nu-i albastru, e o noapte de sicriu.

Stea ce cade taie lumea ca o lacrimă de-argint,

Pe seninul cer albastru frumos lacrimile-l prind, 375

Şi din când în când vărsate frumos lacrime te prind

Dar de seci întreg izvorul, vai de ochiul tău cel blând.

Pin diamanţii tăi se scurge sânge fin de trandafiri

Şi zăpada viorie din obrajii tăi subţiri —

Curge noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie, 380

Ce uşor se poate stinge pin plânsorile pustie.

Cine e nerod să ardă în cărbune-o piatră rară

Şi eterna-i strălucire s-o strivească într-o pară?

Tu-ţi arzi ochii şi frumuseţea — infinitul lor se stinge

Şi nu ştii ce răpeşti lumii? Ah, nu plânge, ah, nu plânge!" 385

169 43

Călin ajunge la soroc

În dalba poieniţă,

La un palat şi lîngă foc 675

O vede pe domniţă.

170

Ea mesteca într-un ceaun,

Făcînd la zmeu mîncare,

Iar cînd îl vede pe Nebun

Dă chiot de mirare. 680

171

Cea mijlocie din surori –

Un pisc de frumuseţe

Cu doi bujori în obrăjori,

Înaltă, o mîndreţe;

172

Ea are buze dulci, roş crin, 685

Şi-un păr în cozi pe spate,

Doi ochi albaştri, cer senin,

Steluţe nestemate.

44. Da’ el, cum a văzut-o, i-a căzut strașnic de dragă.

44 Astfel el se socoteşte. I-a căzut atât de dragă,

Cât ar fi îmflat în spate pentru ea lumea întreagă.

173 44

Şi cum o vede ăl ciomag,

Îi cade fata dragă, 690

Şi fetei i-a căzut cu drag,

Pentru o viaţă-ntreagă.

174

Dar ştiu o vorbă din străbuni,

Că dragostea „dă roade”:

Se fac nebunii mai nebuni, 695

Năroadele năroade.

175

Cu sfiiciune rîde ea,

Prinţesa mijlocie,

Se bucură şi ar cînta,

De-ar vrea la piept s-o ţie. 700

176

Iar el s-a fîstîcit niţel,

Văzînd pe biata zînă,

Pornită-n jurul lui zbîrnel

Şi-abia îl ia de-o mînă.

45. (o pereche minunată)

45 ?

177 45

Păşesc pe-aleile de-omăt 705

Şi nu îşi spun nimica,

Vorbesc din ochi spunîndu-şi tot:

Şi dragostea şi frica...

178

Se-aşază ei pe-un ram de-argint,

Plecat din ciot şi coajă, 710

Cu încîntare se cuprind,

Înfioraţi de vrajă.

179

Într-un sărut prelung, sublim,

Se contopesc adesea –

El, Făt-Frumos, Nebun Călin – 715

Şi draga lui, Prinţesa.

180

El îngenunche cuviincios,

Cerînd tăcut iertare,

De-a fost obraznic, păcătos,

Cu îndrăzneală mare... 720

46. — Bună vreme, fată de-mpărat!

— Mulțumesc d-tale, Călin Nebune! De numele d-tale am auzit, d-a vedea nu te-am văzut.

Da’ și Călin Nebunul era frumos, și fetei i-a căzut drag. Da’ fata-i zice:

— Fugi, că dac-a veni zmeul te ucide!

46 — Bună vreme, fată mândră de-mpărat! — Mulţam, voinice,

Dar ce vânt te bate-ncoace şi ce rău te-aduce-aice?

Zise ea zâmbind — de multă vreme zâmbi-ntâia dată, 390

Căci şi ci îi cade drag el, deşi n-ar vre s-o arate —

Ştie ea de ce îi place, ca să n-o prindă de veste,

Ce frumos îl află dânsa, cum îi stă, ce drag îi este?

Dar deodată spăimântată de un sunet, ea îi spune:

— Fugi! că dac-a veni zmeul, viaţa ta o va răpune! 395

181 46

Ea din visare s-a trezit

Şi o apucă plînsul,

Un plîns amarnic, cu sughit,

De bagă groaza-n dînsul.

182

Din ochii ei lucesc scîntei – 725

Cad lacrimile grele –

De parcă e izvor în cei

Doi ochi, albastre stele.

183

„- Zi bună, fată de-mpărat!”

„- Mulţam’, Călin Nebune!” 730

Abia treziţi din sărutat,

Au chiar ceva a-şi spune.

184

„- Dar fugi, Călin, atît măcar!...

Căci dacă vine zmăul,

Te va ucide, biet hoinar, 735

Şi te-o mînca mîncăul!”

47. — Da cât mănâncă zmeul?

— Opt cuptoare de pâine, opt vaci fripte și opt antaluri de vin.

— Adă-ncoace, să văd, oi putea mânca?

Și mănâncă tot.

47 — Vie numai! zise dânsul... s-om vedea atunci cum plouă —

Nu se dă Călin, săracul, nici cu una, nici cu două.

185 47

„- Dar cît mănîncă zmăul tău?

Hai, spune-mi, fată dragă,

Căci văd pe pirostrii vălău

Şi-n el o vacă-ntreagă!...” 740

186

„- Mănîncă pîne, pe puţin,

Vreo opt cuptoare pline,

Vreo opt vaci fripte, iar la vin,

Chiar opt antaluri ţine.”

187

Zice Călin: „- Să văd şi eu 745

Dacă-s acum în stare

Să mănînc hrana unui zmău

Şi zi-mi de poftă mare!”

188

Se pune, bată-l, ăl Nebun,

Să bea pe nemîncate, 750

Apoi mănîncă totul. „- Bun!

Ei, ai văzut? Se poate!”

...

(vezi şi partea a 2-a )

Savin BADEA

MIRACOLUL IUBIRII

Pagini

CITIŢI:

joi, 1 martie 2012

CĂLIN NEBUNUL - COMPARATIV - (ABC) - (prima parte din 2 - cu inserţii, pe secvenţe)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Bucharest