CĂLIN NEBUNUL - poemul meu
- CĂLIN NEBUNUL - Cuprinsul. EMINESCU SĂ MĂ JUDECE!
- Folclor - CĂLIN NEBUNUL (A)
- Mihai EMINESCU - CĂLIN NEBUNUL (B)
- Savin BADEA - CĂLIN NEBUNUL - poemul meu (C. - prima...
- Savin BADEA - CĂLIN NEBUNUL - poemul meu (C. - a doua...
- CĂLIN NEBUNUL - COMPARATIV - (ABC) - (prima...
- CĂLIN NEBUNUL - COMPARATIV - (ABC) - (a doua...
- Mihai EMINESCU - CĂLIN FILE DE POVESTE
- CĂLIN NEBUNUL - COMPARATIV - (ABC) - TEXT INTEGRA...
- Savin BADEA - CĂLIN NEBUNUL - poemul meu (integral...
Se divide în 3 părţi (prezentate în 2 postări).
CĂLIN NEBUNUL (1)
I
1(strofa) 1(secvenţa)
…Era odat’ un Împărat
Şi-avea trei fete insul,
Frumoase cum nici n-ai visat,
Să baţi întreg cuprinsul.
2
La soare te puteai uita, 5
Strălucitorul soare,
La cele trei fecioare ba,
Stînd floare lîngă floare.
3
Tustrele erau dulci comori,
Înalte, o mîndreţe, 10
Dar cea mijloacă din surori
Un pisc de frumuseţe:
4
Cu doi bujori în obrăjori
Şi buze moi ca fraga,
Doi ochi „nu-mă-uita” şi flori
În păr de aur draga.
5 2
Amu, din cîţi feciori plecaţi
Din cele patru vînturi,
Toţi fii de crai şi de-mpăraţi,
Veniţi cu-alai şi cînturi, 20
6
Bătrînul Împărat, noros,
Tunînd, fără sî-i pese,
I-alungă pe acei frumoşi,
Rîvniţi chiar de prinţese,
7
Dar mai amînă pretendenţi, 25
Zicînd că prea-s necoapte,
Să mai rămînă-o zi prezenţi,
Măcar o bună noapte…
8
Şi cum făcea, cum desfăcea,
Plecau mofluzi şi-aceia… 30
Ce dacă fata şi-i dorea,
Stîrnind în ea femeia!
9 3
Acu,-ntr-o seară, trei feciori
Veniră şi cerură
De soaţe cele trei surori, 35
Făcînd cam multă gură.
10
Dar tatăl, neînduplecat,
Nevrînd să dea niciuna,
Zicănd că nu-s de măritat,
Tustrele, măcar una… 40
11
Atunci ieşiră-afar’ cei trei
Atunci ieşiră-afar’ cei trei
In curtea din cetate,
S-au pus să fluiere-ntre ei,
Cum numai Dracul poate,
12
Şi-atunci, iscat ca din nimic, 45
Şi-atunci, iscat ca din nimic, 45
Se face-un nor mai mare,
În care fiece voinic,
Din cei trei fraţi dispare.
13 4
Rotiţi într-un vîrtej iuţit,
13 4
Rotiţi într-un vîrtej iuţit,
Ce gîndul nu-l pricepe, 50
Se duc într-un vacarm cumplit
Şi-un nechezat de iepe,
14
În zbor întins, spre asfinţit,
Topindu-se în zare –
Cei trei flăcăi care-au răpit 55
Trei zîne răpitoare.
15
Au fost trei zmei şi-au dispărut
Cu fetele tustrele…
Stă tatăl uluit şi mut
Cu ochii după ele. 60
16
Acu,-mpăratul supărat
A dat o sfoară-n ţară
În patru vînturi, răspicat,
Iar olăcarii zboară:
17 5
Că cine va găsi, îndat’, 65
Pe cele trei prinţese,
Îl unge mare împărat
Şi-i dă, fără să-i pese,
18
Comoară şi palat, temei,
Juma de-mpărăţie 70
Şi-o fată, pe ales, din trei,
Nevasta lui să fie.
19
Apoi, tot cătrănit, a dat
O straşnică poruncă,
Să-i facă turn însingurat, 75
În munţi sîlhui, pe-o stîncă,
20
Căci el va sta în turnul său,
Plîngînd să se închine,
Uitat să fie, dacă-i rău,
Bine vestit, de-i bine. 80
21
Iar treburile lui de stat,
Le-a-ncredinţat la sfetnici,
Să fie numai înştiinţat,
De se ivesc nemernici.
14
În zbor întins, spre asfinţit,
Topindu-se în zare –
Cei trei flăcăi care-au răpit 55
Trei zîne răpitoare.
15
Au fost trei zmei şi-au dispărut
Cu fetele tustrele…
Stă tatăl uluit şi mut
Cu ochii după ele. 60
16
Acu,-mpăratul supărat
A dat o sfoară-n ţară
În patru vînturi, răspicat,
Iar olăcarii zboară:
17 5
Că cine va găsi, îndat’, 65
Pe cele trei prinţese,
Îl unge mare împărat
Şi-i dă, fără să-i pese,
18
Comoară şi palat, temei,
Juma de-mpărăţie 70
Şi-o fată, pe ales, din trei,
Nevasta lui să fie.
19
Apoi, tot cătrănit, a dat
O straşnică poruncă,
Să-i facă turn însingurat, 75
În munţi sîlhui, pe-o stîncă,
20
Căci el va sta în turnul său,
Plîngînd să se închine,
Uitat să fie, dacă-i rău,
Bine vestit, de-i bine. 80
21
Iar treburile lui de stat,
Le-a-ncredinţat la sfetnici,
Să fie numai înştiinţat,
De se ivesc nemernici.
22 6
Acu, prin jur, ca timp, un ceas, 85
Era un sat pe-o vale
Şi-un om cu trei feciori acas’,
Cu griji şi angarale.
23
Doi dintre ei au fost ce-au fost,
Dar unul ca niciunul - 90
Şedea-n cenuşă ca un prost:
Era Călin Nebunul.
24
Dar toţi voinici, şi gospodari,
Frumoşi, voioşi, ca focul!
Şi-au zis cei doi din fraţi mai mari: 95
“ – Să ne căutăm norocul!
25 7
Să batem lumea-n lung şi-n lat,
Să le găsim pe fete!”
Sare Călin: “ – Ne-ntîrziat!
Voi fi în brînză: iete!” 100
26
“ – Hai! Că-mpăratul e zorit:
Dă bani de cheltuială,
Mîncare pentru ghiftuit
Şi strai de primeneală.”
27
Acu, ei fac dintr-o nuia 105
Un arc – săgeata zboară –
Şi-acolo unde va cădea
Fac un popas de-o seară.
28
Aruncă primul spre zenit,
Acel’ din fraţi mai mare, 110
Şi-n două zile au găsit
Un lac cu trei izvoare.
29 8
Aruncă şi cel mijlociu
Săgeata lui spre soare
Şi-au mers trei zile, vai şi chiu!, 115
Şi dau de-un lac mai mare.
30
Apoi a tras şi-acel Călin
Cu arcul o săgeată,
De-au mers trei luni de zile şi-n
Trei luni de nopţi o dată! 120
31
Dar iată locul de popas.
Şi zic cei mari în glumă:
“ – Nebunule, ne-ai cam rămas,
Parcă n-am fi de-o mumă!”
32
Popasu-i cu copaci umbroşi, 125
Pe-un mal de rîu în spume,
Doar cei viteji şi norocoşi
Îl pot găsi prin lume.
33 9
Mergînd, pe drum au terminat
Şi cremenea şi-amnarul, 130
Dar dintr-un ultim scăpărat
Şi-aprinse focul jarul.
34
Să nu se stingă nicidecum,
E musai să-l păzească,
Să-l înteţească, dacă-i scrum, 135
De vînturi să-l ferească.
35
Iar dacă, totuşi, va fi stins
Şi nu mai e văpaie,
Să taie capul celui prins
C-a adormit la paie! 140
36
Acu, cei mici adorm subit
Şi a rămas cel mare,
Da'-n crucea nopţii au venit
Un vuiet şi-o vîltoare:
37 10
Era un zmeu – Trei Căpăţîni – 145
Şi: “ – Hai la luptă cruntă!
Că-mi calci moşia din bătrîni,
Fără de drept… Hai, trîntă!”
38
“ – Hai!” – zice Nenea. Ş-o luptat,
S-a pus să-l şi răstoarne, 150
La omorît şi l-a tranşat
În trei căpiţi de carne.
39
“ – Măi, fraţilor, cît aţi dormit,
Eu m-am luptat cu zmeul.
L-am tot tăiat şi căsăpit 155
Şi iată-l, feteleul!”
40
A doua noapte, cel mijloc
Stă treaz la foc de strajă,
Iar pe l-al nopţii trist soroc
Vine-un zefir, o vrajă. 160
41 11
Acu’, cei doi au adormit
Şi-şi mîncă porcii jirul,
Zefiru-n vuiet s-a-nteţit
Şi-i un vacarm zefirul.
42
Alt zmeu, zis Patru-Căpăţîni, 165
Zice: „ – La luptă dreaptă!
Că-mi calci moşia din străbuni.
Numai să vezi, aşteaptă!”
Numai să vezi, aşteaptă!”
43
„ – Hai!” – şi mijlocul s-o luptat,
S-a pus să-l ia de coarne, 170
L-a omorît şi l-a tăiat -
Patru căpiţi de carne.
44
„ – Măi, fraţilor, cît aţi dormit,
Eu m-am bătut cu zmeul,
L-am tot izbit şi dovedit 175
Şi iată-l paraleul!”
45 12
Şi s-a-mplinit un alt soroc:
Venind Călin Nebunul,
Să pună vreascuri peste foc,
Să ardă pîn’ la unul; 180
46
Acu’, cei mari adorm visînd,
Dar vine muştereul,
Cu şapte căpăţîni la rînd,
A opta fiind chiar zmeul.
47
„ – Măi, hai la luptă, bre, Călin!” 185
„ – Hai!”, zice şi mezinul –
Pe zmeu îl cunoştea deplin,
Iar pe Călin, hainul;
48
Căci zmeul era năzdrăvan,
Ca şi Călin Nebunul – 190
De zmei nu-i lipsă pe tăpşan,
Dar şi Călin e unul!
49 13
Se luptă ei, se luptă greu,
Viteji fără pereche,
Şi l-a tăiat Călin pe zmeu, 195
Da’ numai’ de-o ureche!
50
Şi-o picătură a picat
De sînge… stinge focul…
Şi-aşa, prin beznă, s-au luptat,
Pîn’ ce-a venit Norocul; 200
51
O ploaie cade din senin
Şi-i pune-un strop pe gură
Şi-atunci s-a opintit Călin:
- Să vezi tăvălitură! –
52
Pe zmeul cel împeliţat, 205
Împlătoşat cu coarne,
L-a smotocit şi l-a tăiat
În opt căpiţi de carne.
53 14
Şi-acum... ei?, ce te faci, Călin?
Foc nu-i şi nici scînteie! 210
Agale, lîngă rîul lin,
Căta tăciuni să-şi ieie.
54
Şi a ajuns la un copac.
Suind în pin, spre zare,
Zări un foc, un vîrf de ac, 215
Lucind în depărtare.
55
Coboară din copac şi cum
E jos se şi porneşte,
Se-ndeamnă fluierînd la drum
Şi-un om dormind găseşte: 220
56
„ – Măi, bună noapte, om străin!” –
Zice Călin Nebunul.
„ – Mulţam’ matale, Domn’ Călin!” –
Zice şi-acela, unul.
57 15
„ – Da’ cine eşti, bătrîn hoinar?” 225
„ – Sunt Sfîntul De-cu-Sară.”
Şi-l leagă bine de-un stejar,
Nebunul cu o sfoară.
58
Prea-bine mulţămit de-acum,
Din nou pe jos porneşte, 230
Tot fluierînd şi tot pe drum,
Alt adormit găseşte:
59
„ – Măi, bună noapte, om străin!” –
Zice Călin Nebunul.
„ – Mulţam’ matale, Domn’ Călin!” - 235
Zice şi-acela, unul.
60
„ – Da’ cine eşti? – întreabă iar.
„ – Sunt Sfîntul Miez-de-Noapte.”
Şi-l leagă bine de-un arţar,
Dar dă de altul… Şoapte: 240
61 16
„ – Măi, bună noapte, om străin!” –
Zice Călin Nebunul.
„ – Mulţam’ matale, Domn’ Călin!” –
Zice şi-acela, unul.
62
„ – Da’ cine eşti?” – întreabă iar. 245
„ – Sunt Sfîntul Zori-de-Ziuă”.
Şi-l leagă bine de un par
Să nu se facă ziuă.
63
Sfîrşită-i treaba de acum.
Din nou pe jos porneşte, 250
Tot fluierînd şi tot pe drum,
Cu rîvnă, voiniceşte.
64
Ajunge el la loc viran,
Unde zărise focul,
Lîngă o groapă, pe-un maidan, 255
Cu pirostrii cît locul –
65 17
Se fierb trei vaci într-un cazan
Şi-n spuză coace-o turtă.
Călin Nebunul, năzdrăvan,
Se miră: „ – Ce de burtă!” 260
66
În jur dorm doisprezece zmei
Şi două mari zmeoaice,
Mamele zmeilor acei,
Enormi, cît cinci ursoaice.
67
Călin Nebunu-n hîrb îşi ia 265
Vreo doi tăciuni cu care
S-aprindă focul, şi-n lulea,
Şi pleacă-n graba mare.
68
Dar o miroznă s-a ivit,
Aşa, ca voal de boare, 270
Şi, cum-ne cum, ademenit,
El gustă din mîncare.
69 18
Un strop de apă clocotit
Pică c-o buşitură
Pe zmeul mare, adormit, 275
Trezit de-acea arsură.
70
Pe o ureche i-a picat,
Iar zmeul straşnic ţipă,
Înnebunit, înfuriat,
Sculînd alţi zmei în pripă, 280
71
Şi-aceia, dacă s-au sculat,
Fac hărmălaie mare,
Prind pe Călin, bine legat,
Cu gînd să îl omoare.
72
„ – Lăsaţi-mă, că-s om sărac, 285
Mă rog Domniei Voastre…”
Dar zice zmeul spre dănac,
Cu vorbe dulci, măiastre:
73 19
„ – Dacă ne-aduci pe fata lui
Împăratul Roşu, 290
Păzită straşnic de doi şui,
Căţelul şi Cocoşul!”
74
„ – De ce n-o luaţi că sunteţi zmei
Şi tari precum o stîncă?...”
„ – Am lua-o noi, dar vezi, acei 295
Sar toţi şi ne mănîncă.
75
Noi suntem duhuri de liman,
Din cele necurate,
Pe cînd tu, om şi pămîntean,
Poţi trece lesne toate! 300
76
Cu noi Căţelul e turbat,
Cucoşul cîntă-n strună,
Ne cată straja prin palat
Şi ca pe boi ne mînă.”
77 20
Dar tot Nebunul mai viclean: 305
„ – Haideţi, măi zmei, cu mine,
Căci eu sunt om şi pămîntean
Şi-o-ţi trece toţi cu bine.
78
Cucoşul nu va mai cînta,
Nici Cîinele n-a bate…” 310
Dar taman cînd Călin vorbea,
Vede-un voinic: de coate,
79
Legat de un stejar bătrîn,
C-o funie cît şapte,
Dar insul fuge şi-i rămîn 315
Mîinile-n crengi legate.
80
Ei merg pe-o cărăruie-n şir
Spre-a Roşului cetate,
Cu iederă şi trandafiri
Şi turnuri crenelate. 320
81 21
Străbat prin codrul cel umbros
Spre pisc de stîncă şuie,
Pe lîngă rîul unduios,
Spre mîndra cetăţuie.
82
În jur tufişuri şi brădet,
Poieni de vis în floare, 325
Sub Luna poleind cochet
A rîului splendoare.
83
Dar, iată, rîu-i prăvălit –
Prăpastia-i adîncă – 330
Un pod din bîrne arcuit
Din colţ în colţ de stîncă;
84
Sub el, cascada urlă rău,
Curgînd, sclipind vioaie,
Şi se prăvale-adînc în hău, 335
Unde renasc puhoaie.
85 22
Peste cascadă, fluierînd,
Trece Călin şi zboară
Toţi zmeii necuraţi, la rînd,
Cu răgete de fiară. 340
86
Apoi pîrîul pleacă-n chei,
Ascuns de-o vale-adîncă.
Nebunul de Călin – ehei! –
E sus pe-un vîrf de stîncă.
87
Iar zmeii, răsuflînd din greu, 345
L-ajung, din munte-n munte:
„ – Călin Nebunule, eşti zmeu,
De stai mereu în frunte?”
88
Iarăşi Călin, neobosit,
Le zice: „ – Măi, zmei – drace – 350
Ce-a fost, de-acum am isprăvit,
Dar greul e dincoace!”
89 23
Pe-un vîrf golaş, urcat în cer,
Trecînd cu bine toate,
Ajung la nişte porţi de fier, 355
Închise cu lăcate.
90
Dar nu tu Cîine, nici Cucoş!...
Zice Nebunul: „ – Bine!...
Aici stă Împăratul Roş'?”
Da’ nu-i răspunde nime’.” 360
91
Şi-atunci, pe poartă, voinicos,
Urcă Nebunul nostru:
„- Măi, zmeilor, la ce folos
Să fiu eu prostul vostru?
92
Veniţi şi voi! Vă iau de păr, 365
De coamă, cîte unul!...”
Şi chiar o face,-ntr-adevăr,
Cu spor, Călin Nebunul.
93 24
El lua cîte un zmeu la rînd
Să-l suie în ogradă, 370
Da-i lua şi capul, numărînd,
C-un şuierat de spadă.
94
Şi-aşa, din doisprezece zmei,
Făcuţi pilaf, grămadă,
Călin îşi face scări din ei 375
S-ajungă în ogradă.
95
Căci mîndrul, Împăratul Roş',
Cu zid grozav şi poartă,
Habar n-avea de păcătoşi,
Nu se temea de ceartă; 380
96
Nici chiar de hoţi, nici de netoţi –
Pe-aceştia nu-i cunoaşte –
Căci uşile de şapte coţi
Erau deschise vraişte.
97 25
Ferestrele de la palat 385
Stau larg deschise-ntruna,
Să intre aerul curat
Şi Soarele, şi Luna.
98
Călin Nebunul s-a suit
Pe-alei şi line pante, 390
Pe scări din aur şi granit
Bătut cu diamante;
99
Şi a ajuns, atent mergînd,
Pînă-n iatacu-n care
Prinţesa doarme suspinînd 395
În trista ei visare.
100
Luna cea plină de mister
Aşterne prin fereastră
Sclipiri de galben giuvaer
Pe trandafiri şi glastră. 400
101 26
Prinţesa iarăşi s-a trezit
Cînd tristul vis o lasă:
Frumoasă-i de nepovestit,
Nespus de mult frumoasă.
102
Pe buze roze un surîs, 405
Îşi ia spre dînsul zborul,
De parcă-n vis ea ar fi rîs
De el, cutezătorul;
103
Cel ce-n eresuri zburător,
Duios, Călin Nebunul, 410
I-aşterne un surîs-fior,
Doar unul, numai unul.
104
Sărut suav şi sfiicios,
Cu mîngîieri pe sînul
Ei, mirosind a măr gustos, 415
Da’ pătimaş, Nebunul!
105 27
Călin priveşte-ngîndurat
Prinţesa adormită,
Care şi-n vis l-a sărutat…
Şi-acum e fericită. 420
106
O mînă caldă i-a întins
Şi fericită-l cată,
Superbe voaluri s-au desprins
Şi iat-o goală toată.
107
Ea-n mînă are un inel 425
De aur cu topaze,
Din care izvorăsc mişel
Miraculoase raze.
108
Flăcăul scoate-ncet, uşor,
Gingaşa ei podoabă 430
Şi pleacă-apoi nepăsător
Spre poartă, fără grabă.
109 28
Străbate sălile pustii
Şi coridoare goale,
Printr-un palat cu oameni vii, 435
Dar fără gărzi în cale.
110
Şi nu-s nici cîine, nici cucoş,
Doar luna, durdulica,
Căci doarme Împăratul Roş’
Şi fiica lui, Domnica. 440
111
Cînd a ajuns la zmeii-stîrv,
Cei căsăpiţi la poartă,
Le taie limbile la vîrf
Şi-ntr-o basma le poartă.
112
Pe poartă sare dintr-un salt, 445
Pornind pe-acea cărare
Ce trece muntele înalt,
Din pisc în pisc, spre zare.
113 29
Din nou ajunge la ceaun
Şi-o taie pe-a bătrînă; 450
Zmeoaica-noră, ca din tun,
Scăpă c-o fugă bună.
114
Pe-un deget ia ceaunul plin,
Pe celălalt turtoiul,
Şi-n hîrb îşi ia tăciuni Călin, 455
Lăsînd prin gropi gunoiul.
115
Porni. Găsi pe Zori-de-Zi
Şi-i dărui din turtă,
O ţîr’ de carne dîndu-i şi:
„- Hai, pleacă, Minte-Scurtă!” 460
116
La fel, găsind pe-al Nopţii-Miez,
Din carne parte-i face
Şi-o ţîr’ de turtă: „- Ia, Nechez,
Şi cară-te în pace!”
117 30
Mai merge/un pic, dînd de bătrîn, 465
L-a dezlegat din sfoară:
„ – Ia carne, turtă, bre, român,
Şi du-te, De-Cu-Sară!”
118
Cînd a ajuns, n-a apucat
S-aţîţe focul bine, 470
Că soarele s-a şi urcat
Trei suliţi şi mai bine.
119
Iar fraţilor, pe drept cuvînt,
Dormind somn lung, cu vise,
Intraţi de-un stînjen în pămînt, 475
Treziţi cu greu, le zise:
120
Treziţi-vă! Dormirăţi tun.
Soarele-i sus şi basta!”
Ei zic: „- Alei, Călin Nebun,
Da’ lungă noaptea asta!” 480
121 31
Însă Călin n-a zis nimic
Din ce-a făcut azi noapte.
Zvîrlind săgeata, cel voinic,
N-au mers trei luni, ci şapte!
122
Se vede codrul daurit, 485
Pădurea cea de aur.
Călin le zice liniştit:
„- Măi, fraţilor, io-s taur!
123
Pe-acolo singur trec din trei;
Voi doi, să vreţi, no-ţi trece! 490
Mai bine vă duraţi bordei,
Căci bate vîntul rece.”
124
Aşa Călin plecă hoinar
Prin codrul cel de aur,
În care fiece frunzar 495
E un superb tezaur.
II
II
125 32
Stejarii-s toţi din aur pur,
Din aur iarba moale,
Brădetul (cetina din jur)
Şi florile din cale. 500
126
Un rîu cu susur cristalin
Din peşteri reci irumpe
Pe un prundiş din aur fin
Şi multe pietre scumpe.
127
Dar iată auru-nflorit 505
Pe ramuri şi pe dealuri,
Pe văi de raiuri poleit,
Pe crîng, dumbrăvi şi maluri.
128
E o risipă de culori –
Rubin, topaz, azururi – 510
Şi o explozie de flori,
Ce întregesc contururi.
129 33
Pe-un fond de galben-auriu
Cu străluciri de soare
Tot codrul este pururi viu: 515
Se naşte, mişcă, moare.
130
Căci vîntul joacă-n ramuri iar
Şi frunza de-aur sună
C-un clinchet nefiresc, bizar,
Ce-i însumat furtună. 520
131
Iar cînd tăcerea s-a lăsat
Peste pădurea toată,
Într-un amurg înmiresmat
Răsună-un cînt de fată:
132
„- Eu sunt prinţesa de-mpărat, 525
Din fete cea mai mare,
Răpită de un zmeu turbat
Şi încă n-am scăpare.
133 34
Căci m-a dosit zmeul cel mic,
Hainul, căpcăunul, 530
Ce n-are frică de nimic,
Nici de Călin Nebunul.
134
Pe unde-mi sunteţi, Feţi Frumoşi,
Şi tu, Călin Nebune?
V-aţi dat viteji şi voinicoşi, 535
De cel mai bun renume!
135
Pe ce cărări vă bîntuiţi,
Ca vîntul peste plaur?
Cînd eu v-aştept să mă răpiţi
Din codrul cel de aur! 540
136
Mai am şi două dragi surori,
Răpite, ca şi mine,
De alţi doi zmei ne-ndurători
Şi nu le plîng de bine.”
137 35
Călin ajunge la mijloc 545
De codru,-n poieniţă,
Lîngă palat, unde, cu foc,
Cînta mîndra domniţă.
138
Ea mesteca într-un ceaun,
Făcînd la zmeu mîncare, 550
Şi, cînd îl vede pe Nebun,
Dă chiot de mirare.
139
„- Zi bună, fată de-mpărat!”
„- Mulţam, Călin Nebune!
De dumneata am mai aflat, 555
Dar de văzut, n-aş spune.
140
Dar fugi, Călin! – atît măcar…
Căci dacă vine Zmăul,
Te va ucide, biet flecar,
Şi te-o mînca mîncăul!” 560
141 36
„- Da’ cît mănîncă zmăul tău?
Hai, spune-mi, fată dragă,
Căci văd pe pirostrii vălău
Şi-n el o vacă-ntreagă.”
142
„- Mănîncă pîne, pe puţin, 565
Patru cuptoare pline,
Patru vaci fripte, iar la vin
Patru antaluri ţine.”
143
Zice Călin: „- Să văd şi eu,
Dacă-s acum în stare 570
Să mănînc hrana unui zmău –
Să-mi zici de poftă mare.”
144
Se pune, bată-l, ăl Nebun,
Să bea pe nemîncate,
Apoi mănîncă totul: „ - Bun! – 575
Ei, ai văzut? Se poate!”
145 37
Dar, iacă, vine zmăul rău,
Înfometat, pe bune
„- Măi, bună vreme, porc de zmău!”
„- Mulţam’, Călin Nebune! 580
146
Ce vînt te-aduce, bre, voinic?
Miros de pîne coaptă?”
„- Păi, să iau fata pe nimic
Şi hai la luptă dreaptă!”
147
„- Stai să mănînc şi eu ceva 585
Şi ne-om lupta, desigur!”
„- Da’ pune-ţi pofta-n cui, păzea!,
Căci am gătat tot singur!”
148
„- Cu-atît mai bine: tu eşti greu,
Iar eu uşor ca pana”, - 590
Zice pîrdalnicul de zmău,
Dar îl apucă teama.
149 38
Se pun cei doi pe-o trîntă grea,
Dîrz apucaţi de brîie,
Dar zmeul îl trînti aşa, 595
În glod pînă-n călcîie.
150
Se opinti şi potînteu
Şi-l luă pe apucate,
De mi-l vîrî Călin pe zmeu
Numa’ pe jumătate. 600
151
Făcu şi zmeul pe deplin
Sforţări mai disperate
Şi mi-l înfipse pe Călin
În lut pînă la coate.
152
Şi-acesta numai dintr-atît? 605
S-a opintit cu slutul,
De l-a înfipt pînă la gît
Şi îi retează gîtul.
153 39
Îşi cată pat lîngă izvor
Şi-aşterne să se culce, 610
Sub un zefir aromitor
Să-i fie somnul dulce.
154
Trezit, îi zice fetei blînd:
„- Rămîi aici, măi fată;
Ţi-aduc surorile curînd 615
Şi nu fi supărată.”
155
Apoi pe fată cu alint
O sărută în joacă,
Plecînd în codrul de argint,
Cu brazi de promoroacă. 620
156
Se face iar Călin hoinar
Prin codrul ca omătul,
În care fiece frunzar
E din argint cu totul.
157 40
Stejarii-s falnici, din argint, 625
Ca neaua-i iarba moale,
Brădetul, cetina lucind
Şi dalbe flori în cale.
158
Un rîu cu susur clipocit
Din pisc de-argint coboară 630
În vad c-un murmur prăvălit,
Cascadă, albă moară.
159
Dar tot argintu-i înflorit
Pe ram şi-un alb irumpe
Prin văi şi dealuri smălţuit, 635
Covor de pietre scumpe.
160
E o risipă de culori –
Safir, opal, smaralde –
Şi o explozie de flori
Cu străluciri de salbe. 640
161 41
Pe fond de nea, alb-argintiu,
Cînd soarele străluce,
Tot codrul este pururi viu:
Se naşte – e – se duce...
162
Căci vîntul joacă-n ramuri iar 645
Şi frunza albă sună
Ca zurgălăii, fin şi clar...
Şi-i adunat furtună.
163
Iar cînd tăcerea s-a lăsat
Peste pădurea toată, 650
Într-un amurg înmiresmat
Se-aude-un cînt de fată:
164
„- Eu sînt copila de-mpărat,
Din trei, cea mijlocie,
Răpită de un zmeu turbat, 655
Care mă vrea soţie.
165 42
Şi m-a dosit zmeul mijloc,
Hainul, căpcăunul,
Ce nu se teme chiar deloc,
Nici de Călin Nebunul. 660
166
Pe unde-mi sînteţi, Feţi Frumoşi,
Şi tu, Călin Nebune?
V-aţi dat viteji, grozavi, vînjoşi,
Făcuţi din vorbe bune.
167
Pe ce cărări vă risipiţi 665
Ca vîntul cu alintul,
Cînd eu aştept să mă răpiţi
Din codrul ca argintul?
168
Mai am şi două dragi surori,
Răpite ca şi mine, 670
De alţi doi zmei ne-ndurători
Şi nu le plîng de bine..”
169 43
Călin ajunge la soroc
În dalba poieniţă,
La un palat şi lîngă foc 675
O vede pe domniţă.
170
Ea mesteca într-un ceaun,
Făcînd la zmeu mîncare,
Iar cînd îl vede pe Nebun
Dă chiot de mirare. 680
171
Cea mijlocie din surori –
Un pisc de frumuseţe
Cu doi bujori în obrăjori,
Înaltă, o mîndreţe;
172
Ea are buze dulci, roş crin, 685
Şi-un păr în cozi pe spate,
Doi ochi albaştri, cer senin,
Steluţe nestemate.
173 44
Şi cum o vede ăl ciomag,
Îi cade fata dragă, 690
Şi fetei i-a căzut cu drag,
Pentru o viaţă-ntreagă.
174
Dar ştiu o vorbă din străbuni,
Că dragostea „dă roade”:
Se fac nebunii mai nebuni, 695
Năroadele năroade.
175
Cu sfiiciune rîde ea,
Prinţesa mijlocie,
Se bucură şi ar cînta,
De-ar vrea la piept s-o ţie. 700
176
Iar el s-a fîstîcit niţel,
Văzînd pe biata zînă,
Pornită-n jurul lui zbîrnel
Şi-abia îl ia de-o mînă.
177 45
Păşesc pe-aleile de-omăt 705
Şi nu îşi spun nimica,
Vorbesc din ochi spunîndu-şi tot:
Şi dragostea şi frica...
178
Se-aşază ei pe-un ram de-argint,
Plecat din ciot şi coajă, 710
Cu încîntare se cuprind,
Înfioraţi de vrajă.
179
Într-un sărut prelung, sublim,
Se contopesc adesea –
El, Făt-Frumos, Nebun Călin – 715
Şi draga lui, Prinţesa.
180
El îngenunche cuviincios,
Cerînd tăcut iertare,
De-a fost obraznic, păcătos,
Cu îndrăzneală mare... 720
181 46
Ea din visare s-a trezit
Şi o apucă plînsul,
Un plîns amarnic, cu sughit,
De bagă groaza-n dînsul.
182
Din ochii ei lucesc scîntei – 725
Cad lacrimile grele –
De parcă e izvor în cei
Doi ochi, albastre stele.
183
„- Zi bună, fată de-mpărat!”
„- Mulţam’, Călin Nebune!” 730
Abia treziţi din sărutat,
Au chiar ceva a-şi spune.
184
„- Dar fugi, Călin, atît măcar!...
Căci dacă vine zmăul,
Te va ucide, biet hoinar, 735
Şi te-o mînca mîncăul!”
185 47
„- Dar cît mănîncă zmăul tău?
Hai, spune-mi, fată dragă,
Căci văd pe pirostrii vălău
Şi-n el o vacă-ntreagă!...” 740
186
„- Mănîncă pîne, pe puţin,
Vreo opt cuptoare pline,
Vreo opt vaci fripte, iar la vin,
Chiar opt antaluri ţine.”
187
Yice Călin: „- Să văd şi eu 745
Dacă-s acum în stare
Să mănînc hrana unui zmău
Şi zi-mi de poftă mare!”
188
Se pune, bată-l, ăl Nebun,
Să bea pe nemîncate, 750
Apoi mănîncă totul. „- Bun!
Ei, ai văzut? Se poate!”
...(vezi şi partea a 2-a )
Savin BADEA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu