vineri, 28 martie 2014

ION ANTONIE



Ion ANTONIE



VOTATI CÎRLIGU'!


Bucureşti 2007



Capitolul 1
Era în toamna lui 1992. Lăsat cu scaunul pe spate, consilierul de presă Bosancu Taylor se gândea la nemurirea sufletului, privind absent pe deasupra stivei de ziare aflată pe colţul biroului. Când şi când reuşea să facă colaci de fum care urmau o pantă lină către uşa rămasă deschisă. Sinteza de presă, pe care trebuia să o însăileze până la ora 9, îl scârbea din zi în zi mai mult.
Maşina Preşedintelui opri sub fereastră şi, ca împins de resort, consilierul se aruncă asupra ziarelor şi le desfăcu în devălmăşie pe birou, să vadă şeful că munceşte. Înainte de revoluţie, lucra într-un atelier de proiectare şi, de câte ori intra şeful, toată lumea ascundea ziarele pe unde apuca. Acum era invers.
- Să trăiţi, dom’ Preşedinte! se întoarse respectuos către uşa prin faţa căreia Preşedintele trecu salutând scurt din cap.
Din fericire, ziarele se preocupau prea puţin de minuscula formaţiune politică autointitulată „Partidul Aşteptării Române”. Cu toate astea, trebuia să citească zilnic o sută de pagini de ziar, că nu se ştie.
O bătaie discretă în tocul uşii îl făcu să întoarcă privirea. Era Mărin – veşnicul revoluţionar.
- Tovule, am ceva pentru dumneata.
Cuvintele fură însoţite de o grimasă care ar fi trebuit să însemne că îi face cu ochiul sau că îl doare măseaua. Părul, ridicat într-un fel de creastă, se legăna înainte şi înapoi la fiecare mişcare a capului.
Idiotul ăsta îl agasa cel puţin săptămânal.
- Intră, Mărine! Tocmai am luat şuturi pentru chestia aia cu care ai venit alaltăieri. Ce-mi mai aduci?
Mărin târa permanent după el o servietă diplomat cu cifru, mare cât o valiză şi grea ca o bombă. Păşi cu dezinvoltură, legănând servieta, în timp ce creasta îi unduia înainte şi înapoi ca un lan bătut de vânt. Aruncă servieta cu troznet pe birou şi încălecă scaunul.
- Cum adică, şuturi? Era o informaţie de prima mână.
- Vezi să nu! Aţipitu are şi el şase procente la « Petrodamph »!
- A-ţi-pi-tu? silabisi Mărin uimit.
- Hai, lasă! Toarnă noutăţile! îl zori Bosancu trăgând maşina de scris mai aproape.
Mărin se ridică şi, cu paşi furişaţi, aplecat şi privind hoţeşte în stânga şi-n dreapta, verifică la ambele uşi dacă nu trage careva cu urechea.
Bosancu îl urmări, nedumerit, şi-şi făcu cruce.
În fine, Mărin se aşeză şi începu să povestească cu o voce gravă, de parcă anunţa venirea minerilor:
- Az’ noapte ieream cu celula la lipit afişe. Când, pe la două…
- Ce nu le lipiţi ziua! i-o tăie Bosancu, punând hârtie în maşină.
Mărin ridică braţele, spre tavan :
- Ne bate lumea, tovule! Pe la două, dăm pă « Compasiunii » de-un şir întreg de chelboşi. Da’ ştii câţi? Iera şi pă gardu’ şcolii şi pă vitrina CEC-ului şi pă uşa mezelăriei şi pă ghereta santinelei de la reghiment, pă stâlpi, pă case, păste tot.
- Las-o jos că măcăie! mormăi Bosancu. Cum să pună afiş pe ghereta sentinelei? Degetul lui urmărea rândul din ziarul desfăcut. În fine, fusese publicat comunicatul prin care partidul îşi asuma apartenenţa la curentul liberal de centru-stânga. Probabil că Preşedintele Aţipitu n-ar fi fost în stare să explice ce e aia, dar suna într-un fel.
Mărin dădu din cap, compătimitor, scuturând pe birou mătreaţa din creasta unduitoare ca un lan de grâu :
- Doarme, tovule, ca un prunc! Cu arma sub el şi cu închizătoru-n sân. Păi, dacă noi am lipit afişu’ peste chelbos!
- Mă faci de mă duc să văd, îl încercă Bosancu neîncrezător.
- Acu l-o fi rupt, admise Mărin şi continuă : Lae zâce « Ne-a spart, Mărine! Nu mai avem nici trei sute de afişe. Cu ce să-i acoperim? »
Pe Bosancu îl zgăria pe timpane piţigăiala din vocea lui Mărin când îl imita pe Lae. Mărin continuă:
- Zâc: Rupe-le, bă, Lae!
- Poate vă prindea poliţia, cobi Bosancu trântind carul maşinii de scris. Clinchetul suav al clopoţelului anunţă cap de cursă.
- Că le rupem? se miră Mărin. Păi, ce? Poliţiştii votează cu chelbosu?
- E lege, Mărine. N-ai voie să le rupi! îl dojeni Bosancu, răpăind la maşina de scris, cu ochii pe comunicatul din ziar.
- Noaptea nu e lege. Noaptea e fiecare cu legea lui, stabili Mărin şi continuă : Trag de unu’ şi iese cu totu’. N-apucase să se usuce aracetu’. Zâc : Lae, Sică, ăştia e în faţa noastră ! Ştii unde i-am ajuns, tovule ? Taman pă “Compasului”. Unu’ ţânea scara şi ălălant, urcat pă stâlp, lipea bulina pă gura lu’ şefu’.
Degetul arătător al lui Mărin descrise un semicerc, arătând cu unghia încercănată spre afişele care îl reprezentau pe Aţipitu, într-o atitudine slugarnică, de parcă cerşea voturile.
- Ce bulină? se miră Bosancu privind în direcţia indicată în timp ce continuă să ţăcăne pe claviatura maşinii. Ca de obicei, când se grăbea, două pârghii se încălecară, rămânând lipite de cilindru. Bosancu bănuia că acestă vechitură de maşină, primită ca sponsorizare de la Partidul Socialist Francez, a însoţit furierul regimentului în campania din ‘916.
- Aia pă care scrie “votaţ’ bastonu’ “, explică Mărin sărind de pe scaun. Când ne-a văzut, ăl cu scara a rupt-o la fugă.
Ca să se facă mai bine înţeles, Mărin alergă trei paşi spre uşă şi se opri.
- L-a alergat Sile până la fabrică, da’ la subterfugiu’ de ploaie l-a pierdut.
- Unde l-a pierdut? întrebă Bosancu nedumerit, uitând să mai pocnească în claviarura ştearsă de milioanele de degete anterioare.
- La subterfugiu’ din staţia dă autobuz, explică Mărin sâcâit.
- Păi, asta nu e în faţa sediului nostru de sector?
- Ba da! Pă “Compasului”, dădu Mărin aprobator din creasta unduindă, lăsând încă un val de mătreaţă pe reverele pătate cu sos.
- N-o mai lungi ! Paznicul unde era?
Mâna dreaptă a consilierului de presă trânti cu năduf carul la capăt. Clinchetul suav al clopoţelului anunţă iarăşi cap de cursă, dar nimeni nu-l luă în seamă. Mărin era cu receptorul la ureche şi cu degetul în discul telefonului primit ca sponsorizare de la jandarmeria olandeză. Din păcate, jandarmeria nu avusese şi un cablu suficient de lung, aşa încât telefonul trebuia să stea numai pe colţul din stânga al biroului.
-Întreabă-l pe el, îi sugeră Mărin întinzându-i receptorul. Cere şi dumneata doo coci!
Întâi, Bosancu crezu că i-l dă pe paznic la telefon:
- Ce să cer? întrebă luând receptorul.
- Suc, pepsi, gingirlică, ceva!
- Ramona? Adu-mi, te rog, un pepsi. Dau cu el de pământ! adăugă după ce trânti receptorul.
- Cu pepsi? se alarmă Mărin.
- Paznicul! Îl aranjez eu ! ameninţă consilierul.
- Paznicu’ ca paznicu’. Îţi faci dumneata ideie cine ierea pă stâlp? întrebă Mărin cu şiretenie, aplecându-se spre Bosancu, suficient de mult ca acesta să desluşeasca mireasma acră a ţigărilor marca « LM ».
- Cine? se interesă consilierul cu gura strânsă, trăgându-se îndărăt.
- Lazăr!
- Cineee?
- La-zăr! silabisi Mărin apăsat, tropăind în buestru pe lângă birou.
- Cum, mă, Lazăr?! Ăsta e cu noi! izbucni Bosancu stupefiat.
Mărin scoase din buzunar câteva buline autocolante şi, oprindu-se în faţa afişului de lângă uşă, odată îl plezni pe Aţipitu peste gură. Pe gura Preşedintelui apăru un cerc galben, de parcă Aţipitu fusese fotografiat cu gura deschisă, în timp ce rostea « Votaţi bastonu’ ». Acest îndemn îl contrazicea pe cel scris pe marginea de sus a afişului : « VOTAŢI CÂRLIGUL! »
- Uite-aşea lipea bulina pă gura bărbosului. Şi, a dracu’ bulină, ce clei are pă ea, că nu iese decât cu barbă cu tot. Uite-aşa!
Plezni afişul vecin. Privi încântat şi, luîndu-şi avânt, luă afişele la rând :
- Uite-aşa, lipea bulina! Uite-aşa!
- Ce faci, bă, Mărine?! izbucni Bosancu, sărind de pe scaun.
Mărin se opri descumpănit. Privi şirul de afişe împodobite cu buline autocolante, privi ruşinat spre Bosancu şi, întinzând mâna tremurândă, smulse ultima bulină, jupuind barba candidatului până jos. Bosancu împietri de surpriză. Preşedintele avea acum o barbă albă de parcă era Marx.
Uşa trântită îl vesti pe Mărin că Bosancu alerga să-şi anunţe şeful. Deschise servieta şi scoase o agendă jegoasă, răsfoind-o cu febrilitate. Ridică receptorul şi formă un număr interminabil. Juca de pe un picior pe altul, aşteptând să se facă legătura, şi da din mână, de parcă împingea electronii pe sârmă.
- Fir-ar al dracu’ cu robotu’ lui! Paul, je suis Mărin. Je vous prie să nu introducţion monei dans le cont. Je vien dans le Vişi apres les alegeri.
Bufetiera cea bondoacă intră purtând pe tavă paharul cu pepsi şi, trecând prin spatele lui Mărin, depuse paharul pe birou. Prudentă, ridică tava la verticală, ca pe un scut în faţa bustului mult prea vulnerabil.
- Non introducţion banii en bancă. Mi-i blochează! răcnea Mărin în timp ce, ducând stânga la spate, încercă s-o reţină pe Ramona. Tava, pregătită special pentru această eventualitate îl plezni scurt peste mână şi Ramona o zbughi ocolind biroul :
- Nesimţitule! Picioruşele groase ale bufetierei luară firul telefonic şi, odată cu el, şi telefonul olandez.
- Alo! Alo! strigă Mărin în receptorul cu firul rupt. Să vezi ce-ţi face şefu’! strigă după Ramona, care deja era la uşă.
Ridică telefonul de jos şi-l puse pe birou. Aşeză receptorul în furcă, de parcă mai era bun de ceva, apoi închise agenda în servietă şi învârti rotiţele cifrului. Aşa. Pentru siguranţă. Se întoarse spre afişul jupuit, încercând să lipească cu scuipat barba smulsă a Preşedintelui. Osteneală zadarnică. Il lăsă în plata Domnului şi se întoarse să-l întâmpine pe Vicepreşedintele care tocmai intra, urmat de Bosancu :
- Să trăiţi, domn’ Ciornei! se aplecă Mărin slugarnic, întinzând mâna să dea noroc.
Ciornei nu observă mâna întinsă :
- Ce spuneai de Lazăr? mâinile Vicepreşedintelui se împreunară la spate.
- Lipea buline pe gura Aţipitului, debită Mărin în timp ce-şi ştergea palma pe turul pantalonilor.
- Domnului Aţipitu! îl corectă Vicepreşedintele.
- Domnului Aţipitu.
- Eşti sigur că era Lazăr? Poate n-ai văzut bine.
- Cum să nu fiu sigur? Când am dat un şut la scară, tipu’ a loat stâlpu-n braţă. Mărin arată prin gesturi cum anume a dat cu piciorul şi cum a luat Lazăr stâlpul în braţe. L-am tras dă picere ş-a căzut ca un sac.
Ciornei se retrase pentru a nu fi lovit de Mărin care tocmai arăta cum a căzut Lazăr.
- I-am buşit fo doă şuturi pân-am văzut cine e, continuă Mărin să dea din mâini şi din picioare. Bă, Lazăre, ce mă-ta faci aici? Odată sare ca iepurele şi-o rupe la fugă. Când să-l înhaţ, buzunaru’ pârrr…
Buzunarul lui Ciornei pârâi dar nu se lăsă smuls, măcar că Mărin, contrariat, smuci şi a doua oară.
- Uite, buline d-astea avea în buzunar.
Ciornei întoarse bulina pe o parte şi pe alta în timp ce-şi pipăia preocupat buzunarul. Pe faţă i se citea o nemărginită scârbă faţă de activiştii cu care era nevoit să lucreze :
- Bine, poţi să pleci.
Vicepreşedintele întoarse spatele zelosului revoluţionar şi ridică receptorul telefonului. Bătu de căteva ori în furca aparatului :
- Ne-au tăiat firul.
Ochii îi căzură pe afişul cu barba smulsă :
- Şto eta ? întrebă furios, arătând cu receptorul spre afiş. Ce e asta?
- S-a rupt, bâigui Mărin, apropiindu-se să arate cum. Când am tras de bulină. Dintr-o mişcare, Mărin smulse bulina de pe afişul vecin, albindu-i şi aceluia barba.
Abia atunci Ciornei văzu bulinele de pe celelalte afişe. Trecu de la un afiş la altul privind stupefiat.
- Cine a făcut asta?
- Sânt bulinele lu’ Lazăr, se justifică Mărin jupuind al treilea afiş.
Vicepreşedintele îl împinse, dar Mărin nu se lăsă până nu smulse încă o barbă. Parcă avea mâncărime la degete. Ciornei îl pocni cu receptorul în frunte :
- Mărin Mărinovici, eşti un cretin! Ieşi! urlă arătând cu telefonul spre uşă. Surprins, Mărin făcu un pas înapoi. Chiar rămase cu gura deschisă. Duse stânga la frunte şi dreapta sub haină, de unde scoase pistolul :
- Te omor, kaghebistule!
Bosancu se aruncă în faţa lui :
- Are imunitate! Are imunitate!
- Că n-o fi imun la gloanţe! Fereşte, că trag! Mama lui de kaghebist!
Bosancu uită de ameninţarea pistolului fiind ocupat să se şteargă pe faţă de urletele pline de stropi ale revoluţionarului.
- Pomoşci! Pomoşci! ţipă Ciornei sărind în zigzag spre uşa deschisă. De câte ori îşi pierdea cumpătul, o dădea pe ruseşte. Făcuse liceul în Basarabia.
- Ce zâce? se miră Mărin luând linia de ochire.
- Pe dracu! Ce să zică? Ajutor! îi traduse Bosancu de sub birou.
Mărin trânti uşa de sări tencuiala, îşi bagă pistolul sub cureaua pantalonilor şi se lăsă pe scaun, împingându-l pe Bosancu cu picioarele. Trase o gură bună de pepsi, privindu-l pe consilier cum îşi scutură pantalonii.
- Să dea el în mine?! îşi şterse Mărin gura cu dosul palmei. În mine, care dă fiecare dată, am băgat în urnă câte zece voturi ! Să mă pocnească ? Cine? Ăsta nici n-a votat la 20 mai. Să te uiţi în buletinu’ lui, că n-are ştampilă.
- N-aveai voie să scoţi pistolu’. Eşti în sediul partidului, ţipă consilierul, punându-şi mâinile-n cap de disperare.
- Da’ el avea voie să mă pocnească în sediul partidului? arătă Mărin spre fruntea învineţită, de parcă acolo era sediul partidului. Avea? Mama ei de revoluţie, că n-a împuşcat pe cine trebuia!
- În locul tău, m-aş căra până nu se întoarce, se îngrijoră Bosancu.
- Crezi că mi-e frică? se aprinse Mărin trântind pistolul pe birou. Îl aranjez cât ai zâce peşte!
- Mai bine ţi-ai cere scuze, se feri Bosancu din direcţia pistolului. Nu e bine să te pui cu Ciornei. Cu relaţiile pe care le are, te desfiinţează cât ai clipi.
- Pă mine? se îndârji Mărin, pipăindu-şi cucuiul. Poate nu ştii ce-am capturat de la Lazăr.
- Văd, arătă Bosancu spre afişele jupuite.
Mărin ţinea pistolul de ţeavă apăsând fierul rece pe cucui.
- Lasă bulinele! Discheta!
- Ce dischetă?
- Nu ştiu, că n-am calculator. Da’ să ştii că pe ea scrie dos cadre, preciză Mărin, privindu-l prin garda trăgaciului. Ai auzit? D.O.S. cadre.
- Dă-o imediat! porunci consilierul întinzând mâna într-un gest care nu admitea contrazicere.
Mărin se ridică liniştit şi puse pistolul în tocul de sub haină :
- Încă n-am tratat cu concurenţa. De la dumneata, tovule, voiam doar să ştiu cât oferiţi pă ea, ca să salt preţu’ la ăilalţi.
- Mărine, tu eşti întreg la cap?
- Banii, tovule! Mă caută creditorii, degetele lui neîngrijite numărară nişte bani imaginari.
- O-ncurci, Mărine! O-ncurci electric!
- Scrie dumneata, arătă spre maşina de scris, în istoria partidului, că ăla a loat fabricile, ăla a loat băncile şi Mărin – discheta.
- Mă duc să-i spun lui Ciornei.
- Nu cu Ciornei tratez. E prea mic. Spune-i Aţipitului. Domnului Aţipitu, se corectă Mărin în bătaie de joc. Dădu peste cap ultima înghiţitură de pepsi şi trânti paharul de birou.
- Ştii telefonu’ meu de la firmă, anunţă înşfăcând servieta şi porni spre uşă cu mersul lui legănat. Spui doar atât : şapte milioane. Sau zece milioane. Şi eu pricep, că nu sânt nărod. E bineee?
Imediat ce uşa bubui, trântită, Bosancu se repezi la telefon.
- Unde dracu' o fi receptorul?
Îşi aminti că Ciornei fugise cu el în mână. Se repezi la uşa din spate:
- Sună la poartă să-l oprească pe Mărin! A furat un document!
Se lăsă pe scaun şi sări din nou la uşă :
- Are pistol!
Tropotul paşilor pe culoar îi descreţi fruntea. Turcu şi Sârbu, cei doi bodyguarzi închiriaţi, îşi câştigaseră renumele de câini ai partidului. Pe scară se auzi icnetul lui Mărin atacat de cei doi. Bufniturile înfundate dovedeau că revoluţionarul Mărin nu se lăsa prea uşor.
- Dai în revoluţia română? strigă Mărin disperat. Săriţi că mă omoară! A-sa-si-nii! A-sa-si-nii!
Tropăitul şi icnetele se auzeau acum în faţa uşii.
- Ia mâna, că merg sângur! se răsti Mărin împins prin cele două canaturi ale uşii. Avea cămaşa scoasă din pantaloni şi haina descusută pe mijlocul spatelui. Turcu ţinea de ţeavă pistolul capturat de la Mărin, gata să-l pocnească, daca era nevoie.
- L-am adus! anunţă Sârbu, făcând un pas în faţă.
Bosancu se postă în faţa lui Mărin, cu mâna întinsă :
- Scoate discheta.
Mărin îşi băgă cămaşa în pantaloni şi răspunse în batjocură :
- Apăi, aş scoate-o, dacă ar fi la mine. Hă, hă, hă ! făcu complice cu ochiul. E pusă bine, tovule!
- Sârbule, dă-l afară!
- O fi în geantă, sugeră Turcu.
- Adu servieta! îi ordonă Bosancu lui Turcu.
- E cu cifru, se lăudă Mărin. N-o deschideţi nici în zece ani.
- Pe pariu? propuse Sârbu.
- P-o ladă de bere că n-o desfaci, acceptă Mărin.
Sârbu culcă servieta pe birou şi se lăsă într-un genunchi, cu urechea aproape de rotiţele cifrului. Le învîrti încet, ascultând declicul.
- E gata, şefule! anunţă el ridicându-se.
Bosancu apăsă cele două încuietori şi ridică capacul.
- Îmi datorezi o ladă de bere, îl anunţă Sârbu pe Mărin.
Mărin nu răspunse.
Degeaba cotrobăi Bosancu prin toate buzunăraşele şi fermoarele. Nu era nici o dischetă. La un moment dat scoase dintr-un buzunar lateral o mână de cartuşe şi le arătă lui Mărin.
- Că dor nu credeai că am gloanţe-n pistol, rânji Mărin.
Bosancu trânti capacul şi apăsă închizătorile.
- Sârbule, dă-l afară!
Mărin înşfăcă servieta şi cei doi îl împinseră dea-ndărătelea în timp ce revoluţionarul râdea încântat :
- Nu mă-mpige, c-ameţesc! se apucă cu mâna de tocul uşii, strigând ultimul preţ : Zece milioane şi postu’ de primar. Aşa să-i spui Aţipitului! Domnului Aţipitu, adăugă râzând.
Bosancu trînti furios canaturile uşii.
- Mâna! Mâna! Mi-ai prins mâna! urlă Mărin.
Bosancu deschise şi văzu mutra veselă a lui Mărin care anunţă :
- Te-am fraierit!
Canaturile trosniră, izbite de Bosancu cu furie. Râsul nestăpânit al lui Mărin continuă să răsune pe culoar şi apoi pe sub fereastră. Bosancu se aşeză la birou, împinse maşina de scris şi îşi rezemă fruntea în palme. Chestiunea îl depăşea. Luă o coală de hârtie şi începu să scrie o informare către Vicepreşedintele Ciornei. Discheta aflată la Mărin putea fi extrem de periculoasă. Se opri cu pixul în aer, gândind ce propuneri de rezolvare ar putea formula.
Cineva ciocăni în uşă. Nu răspunse. Tăie titlul « Propuneri » şi scrise « Concluzii ». Ciocăniturile în uşă se repetară mai energic.
- Intră! strigă nervos, continuând să privească cuvântul « Concluzii ».
Un ardelean bine clădit se introduse cu încetinitorul, închizând cu grijă uşa în urma lui.
- Dumneavoastră sunteţi domnul Bosancu? învârti el şapca în mâini, făcând un pas către Bosancu.
- Da, eu, veni răspunsul. Bosancu scria concluzii. Nu ridică ochii. Vorba rară a ardeleanului ar fi fost odihnitoare dacă nu ar fi răsunat atât de puternic.
Ardeleanul mai îndrăzni un pas :
- Dumneavoastră scrieţi lumea la audienţe?
- Da. Pixul lui Bosancu rămase suspendat deasupra paginii.
- La domnu’ Aţipitu? mai întrebă ardeleanul, ca să fie sigur, şi înaintă încă un pas.
- Da, admise Bosancu privind enervat drept înainte.
- Atunci, scrieţi acolo, la audienţe, Aghionoaie S. Ştirbu, se apropie ardeleanul cu încă un pas.
- În ce problemă? întrebă plictisit.
Aghionoaie jucă de pe un picior pe altul. Mai făcu un pas :
- Ştie dânsu’.
- Aţi mai fost?
- I-am dat un bilet când o fost la Odorhei.
Bosancu ţăcăni butonul pixului cu patru culori, continuând să privească dârz înainte:
- Şi ce scria pe bilet?
Aghionoaie mai făcu un pas :
- Ştie dânsu’.
- Nu ştie. Habar n-ai dumneata câtă lume îi dă bilete!
Aghionoaie mai făcu un pas :
- Să mă pună Preşedinte.
Bosancu întoarse, în sfârşit, privirea spre el. Omul, îmbrăcat în iţari şi încălţat cu cizme de cauciuc, purta cu sine o servietă confecţionată din pielea unui porc care guiţase pe timpul lui Gheorghiu Dej.
- Preşedinte la ce?
Aghionoaie mai făcu un pas :
- Preşedintele ţării.
- Păi, de ce să te pună? zâmbi Bosancu.
- Că mi-s bun de Preşedinte!
Vorba domoală, dar fermă nu admitea contrazicere.
- N-aş crede.
Aghionoaie ajunsese, pas cu pas, lângă birou. Puse servieta pe birou, desfăcu cataramele, scoase o pâine începută şi o bucată de slană învelită în ziar. Bosancu se aştepta să scoată şi sticla cu palincă dar mâinile bătătorite de muncă extraseră un registru soios.
- Am şi program. Uite, domnule, programul meu de Preşedinte!
Bosancu împinse înapoi registrul cu colţurile tocite :
- Vezi-ţi de drum. N-am timp de pierdut.
Aghionoaie îşi puse ochelarii de sârmă, deschise terfelogul şi începu să citească cu glas solemn, strigând din ce în ce mai tare :
- Program de Preşedinte. Unu : România să fie mare şi bogată! Doi : Toate partidele să să unească în unu’ sângur, ca să nu mai fie zâzanie! Trei : Pâinea să coste doi lei.
Puse terfelogul pe birou şi ridică pâinea deasupra capului.
- Patru: Să meargă toate fabricile! Cinci: Să nu mai fie şomaj! Şase : Să nu fie poluare! Şapte : Opoziţia să lase gura! Opt : Dolaru’ să fie egal cu leu’! Noă : Să fie case! Zece :
- Ştii cum e programul dumitale? se ridică Bosancu ; decât sărac şi bolnav, mai bine bogat şi sănătos ! Ce bine ar fi să nu fie rău!
- Nu-i adevărat! Dau lege! Să nu fie şomeri! bătu ipoteticul Preşedinte cu palma grea pe terfelog.
- Şi tot au să fie!
- Păi, ce? Calcă legea? palma lui netezi autoritar terfelogul. Îi condamn trei luni la locul de muncă.
- Dumneata de ce nu mergi la fabrică? îl luă consilierul prin surprindere.
- Că aşa spune legea : Să fie şomeri! se justifică Aghionoaie.
- Mergi de mai învaţă, că nu eşti bun de Preşedinte! îi închise Bosancu terfelogul.
- Asta hotărăşte domnu’ Aţipitu, nu dumneata! se îndârji ardeleanul. Dumneata dor mă scrii la audienţă.
- Asta e, că nu te scriu!
- Până la Dumnezeu, te omoară sfinţii! enunţă dezamăgit Aghionoaie. Dacă nu vrei matale, poci să mă scriu şi sângur.
Întinse mâna şi luă fila pe care Bosancu nu apucase să termine concluziile.
- Ieşi afară! îi smulse hârtia din mână, arătând cu degetul spre Veranda, care tocmai intra pe uşă.
- Cum îţi permiţi? îi replică aceasta vexată. Vezi-ţi lungul nasului!
Bosancu înlemni de surpriză.
- Nu mă scrie! se plânse Aghionoaie.
- E nebun, doamnă Veranda ! se scuză Bosancu.
- Dumneata ai obligaţia să te porţi civilizat cu petiţionarii, îl admonestă ea ţâfnoasă. Cum atragi dumneata oamenii către partid? Ţipând? Să nu se mai repete!
Aghionoaie dădu aprobator din cap.
- Am venit să mă pună Preşedinte! se făloşi ardeleanul.
- Preşedintele cui? se întoarse ea mirată.
- Preşedintele României ! răspunse arţăgos Bosancu. Are şi program. Să fie case, să fie pace, să fie mâncare.
- Foarte bine ! spuse ea binevoitoare. Lăsaţi programul la noi.
- Parcă nu l-aş lăsa, se codi petentul.
- Trebuie să-l citească domnu’ Aţipitu, încercă Bosancu.
- Aveţi grije să nu să piardă! îi rugă îndoit. Dădu Verandei « Programul ». Am dat trei mii de lei pe el.
- La noi nu se pierde nimic! îl asigură ea, pasându-l lui Bosancu. Să-i dai număr de înregistrare.
Femeia scoase din mânecă o batistă şi se şterse îndelung pe mâna cu care apucase terfelogul.
- Şi când să mai vin? întrebă ardeleanul.
- Te cheamă Aţipitu, îl lămuri Bosancu.
- Mă cheamă Aghionoaie…
- După ce domnul Aţipitu o să vadă programul, o să trimită să vă aducă, explică Veranda.
- Ce-o să trimită? întrebă privind cum Bosancu înghesuie în servietă pâinea şi slana.
- Şoferul. Te aduce cu Mercedesul, lămuri Bosancu. Hai, du-te acasă!
- Da’, nu pot vorbi acuma cu domnu’ Aţipitu? însistă Aghionoaie.
- E plecat la congresul de la Londra, minţi Veranda, trecând preocupată de la un afiş la altul.
- Păi, maşina e aici… o contrazise omul.
- A plecat cu avionul, o drese Bosancu încheind cataramele servietei din piele de porc.
- Eu n-am înţeles cum zboară avionu’.
- Când o să fii Preşedinte, o să înţelegi. Hai, du-te acasă! îl împinse Bosancu, punându-i servieta şi şapca în braţe.
- Elicopteru’, da ! Că are elice deasupra. Da’ avionu’?
- Avionu’ are aripi. Ca sticletele, îl lămuri în timp ce închidea uşa după el.
- Cine-a făcut această retuşare? Are talent, se amuză Veranda arătând către afişele jupuite
- Un idiot, dădu Bosancu din mână, a lehamite.
- Ce face Aţipitu? trecu Veranda la subiect.
- Cu Ciornei. Meşteresc listele de candidaţi, o informă Bosancu, jupuind de pe perete primul afiş.
- Venisem să-l iau la masă dar, dacă e cu Ciornei… porni ea spre uşă.
- Dacă vreţi, pot intra să-i spun, se oferi Bosancu, urmând-o slugarnic, în timp ce mototolea afişul.
- Lasă, îl sun eu.
Uşa se deschise larg şi se pomeni faţă în faţă cu Coca.
- Deranjez? întrebă Coca cu voioşie, rămânând cu mâna pe clanţă.
- Tocmai plecam, răspunse Veranda cu o amabilitate expirată.
- Lume nouă! intră Coca. Mă bucur să vă revăd. Sunt ani de când n-aţi mai dat pe la sediu!
- Domnul Bosancu e de altă părere! aruncă Veranda ieşind.
- Cum se apropie alegerile, se umple locul de candidaţi. În restul timpului, nu îi aduni nici cu arcanul, comentă Coca.
- Nici tu nu vii prea des, dădu el s-o îmbrăţişeze.
- Dacă nu ştii să te porţi, nici nu mai vin ! îl împinse ea.
- La ce judeţ candidezi? se interesă Bosancu retrăgându-se spre birou.
- Eşti drăguţ ! râse Coca. Mă vezi pe mine picotind ca o curcă în fotoliile Parlamentului? Las altora plăcerea asta. Eu am lucruri mai interesante de făcut.
- Atunci, cu ce ocazie pe la noi?
- Am o afacere cu Ciornei. Crezi că e liber?
- E cu Aţipitu. Lucrează la listele de candidaţi.
- Bine, trec mai târziu.
*
Văzând că trece ora stabilită pentru întâlnire, Aţipitu o sună pe Veranda :
- Trebuia să avem o discuţie azi la prânz. De ce n-ai venit?
- Am trecut pe la sediu, dar mi s-a spus că sunteţi ocupat cu listele şi n-am mai insistat, se scuză Preşedinta interimară a Organizaţiei de Femei.
- Astăzi trebuia să raportezi în ce stadiu ai ajuns cu înfiinţarea Organizaţiilor Judeţene de Femei. Din teritoriu nu am nici un fel de semnale.
- O parte dintre ele sunt înfiinţate. Cele mai multe în regat. Dar pentru celelalte mai e nevoie de timp.
- Chiar trebuie să pun un bărbat să se ocupe de organizarea femeilor? se enervă Aţipitu. Abia de-ai reuşit să le înfiinţezi în jurul Bucureştiului. Şi astea, cu navetiste care au serviciu în capitală. Cine vrei să facă munca ta în Transilvania sau în Moldova? Dacă nu poţi, spune să numesc pe altcineva.
- Nu e vorba că nu pot, dar o organizaţie se înfiinţează în câteva zile. Ori eu nu mă pot deplasa decât la sfârşit de săptămână.
- Chiar îţi trebuie zile ca să le aduni într-o şedinţă de o oră, în care să aleagă dintre ele un Birou Judeţean?
- Domnule Preşedinte, nu merge aşa simplu. Au şi ele partipri-uri. Una sau alta are susţinători, s-au format grupuri, e complicat.
- Te priveşte. Luna viitoare trebuie să aveţi Conferinţa Naţională. Nu pot să mă mai întâlnesc cu liderii europeni şi să pun nasu-n jos, că nu încurajăm femeile. La Parlament vrei să fii cap de listă, dar la muncă mai pe la coada listei.
- Nu mă luaţi aşa! Muncesc cât pot, dar femeile nu vor să se angajeze politic şi trebuie dusă muncă de lămurire.
- Mandat de la Consiliul Executiv ai primit, maşină ai primit, birou cu telefon şi fax ai. Ce-ţi mai lipseşte ca să te mişti?
- Timp, domnule Preşedinte.
- Timp n-am. Pune osul la muncă, încheie Aţipitu şi trânti receptorul în furcă.
*
Înainte de a pleca spre casă, Stacojiu, se abătu prin biroul lui Bosancu, să mai afle noutăţi. Acesta strângea hârtiile de pe birou, ca să nu i le amestece femeia de serviciu.
- Nu pot înţelege cum e aia „liberal de centru-stânga” se lamentă Bosancu, cărând stiva de ziare. Liberalii sunt de dreapta şi social democraţii – de stânga.
- Nu fi aşa categoric, îl corectă Stacojiu. Politica are şi nuanţe. Dac-o iei aşa, agrarienii, conservatorii, ecologiştii, republicanii sunt de stânga sau de dreapta? Apropo. Ştii că la Braşov există Partidul Republican-Monarhist?
- Asta ziceam şi eu. Că electoratul este ameţit cu denumiri de doctrine al căror sens nu-l va pricepe în veci. Or, dacă democraţia se vrea a fi voinţa poporului, poporul ar trebui să priceapă ce votează.
- Iar o iei „en gross”. Dacă tot poporul ar avea aceeaşi voinţă, nici n-ar mai fi nevoie de alegeri. Democraţia este voinţa majorităţii.
- A majorităţii care habar n-are ce votează, insistă Bosancu.
Se apucă să trieze srisorile.
- De-aia se face campanie, ca să aibă habar, replică Stacojiu. E treaba noastră să explicăm ce trebuie votat.
- Şi le explicăm dându-le sacoşa cu zahăr, carne şi ulei?
- Asta merge acum, cât încă e lumea flămândă. O să se ajungă, cândva, să te jenezi să dai alimente alegătorului.
Bosancu rămase cu-n plic în mână.
- Ce să fac cu Firică? Nu trece niciodată pe la sediu şi-i tot vin recomandate de pe la bănci.
- Poimâine merg la Craiova pentru o acţiune. Dă că i-l duc eu.
- Ia-le şi pe astea, zise Bosancu trăgând sertarul.
- Problema alegătorului nu constă în nuanţa doctrinei, cugetă Stacojiu, băgând plicurile în buzunarul interior, ci în proiectul care îi este prezentat. Că, oricât de ultraliberal ar fi liberalul, nu va striga: „Scapă cine poate!”. Deşi, în esenţă, asta e doctrina liberală. Şi, dacă ajunge la guvernare, va continua să dea pensii şi bani pentru handicapaţi.
- Păi, nici social-democraţii n-or să desfiinţeze firmele private, fu de părere Bosancu. Aşa că, până la urmă, e tot un drac dacă votezi stânga sau dreapta.
- Cu atât mai importantă apare campania electorală. Ca să te voteze, omul trebuie să aibă încredere că îi vei face traiul mai bun.
- Adică nu-i povesteşti de libera concurenţă sau de economia de piaţă ci îi spui „salam, brânză, banane”, persiflă Bosancu.
- Asta este doar o traducere a proiectului pe înţelesul lui, aprecie Stacojiu.
- Toţi spun la fel, dădu Bosancu din mână a lehamite.
- Pentru că toţi au acelaşi proiect. E numai o chestiune de priorităţi. Unii fac mai întâi şosele iar alţii fac mai întâi spitale.
- Înţeleg că lupta între partide nu se va termina niciodată, concluzionă Bosancu.
- S-ar termina când toată populaţia ar îmbrăţişa aceeaşi doctrină, explică Stacojiu. Dar asta nu e posibil, pentru că oamenii sunt diferiţi şi au idealuri diferite.
- Ăsta-i hazu’ omului, că e divers, îl cită Bosancu pe fostul lui profesor de filozofie.
- Hai să mergem, că s-a făcut noapte, se ridică Stacojiu tocmai când telefonul începu să sune.
- Eu merg cu metroul, se scuză Bosancu, ridicând receptorul.
- Servus! Domnu' Aţipitu s-o întors de la Londra?
- Cine e?
- Aghionoaie. Ştie domnu' Aţipitu.
- Am vorbit cu dânsul la telefon, minţi Bosancu. Nu vrea să te pună Preşedinte.
- Nici n-a văzut programu'. După ce îl citeşte, mă pune Preşedinte.
- Nu te pune, domnule.
- De ce? Că mi-s bun de Preşedinte.
- Domnul Aţipitu vrea el să fie Preşedinte. Aşa că în loc să te pună pe dumneata, o să se pună pe el. Asta e.
- Asta n-aş fi crezut-o. De-aia merge ţara asta aşa cum merge.


Capitolul 2



Aflaţi de-o parte şi de alta a mesei de consiliu, Aţipitu şi Ciornei refăceau, pentru a zecea oară, listele de candidaţi, înşirate pe masă în ordinea alfabetică a judeţelor. Se strecuraseră în biroul spaţios de la etaj pe scara de serviciu, pentru a nu fi asaltaţi de mulţimea de nechemaţi care umplea scara principală.
- Rămânem descoperiţi la Braşov, constată Preşedintele, ridicându-şi ochelarii pe cocoaşa nasului.
- La Braşov îl punem pe Florea, propuse Vicepreşedintele aşezând fila pe care scria Vasile Florea peste fila aflată în bătaia ochelarilor prezidenţiali.
Preşedintele se scărpină preocupat în ureche :
- Florea era la Cluj.
Ciornei mută o filă din stânga în dreapta :
- La Cluj o punem pe Veranda.
- Nu. Veranda rămâne la Bucureşti, mută Aţipitu fila la locul anterior.
- Tot nu se alege! Ce mi-e locu' patru la Bucureşti, ce mi-e locu' unu la Cluj!
- S-o punem pe trei! propuse Aţipitu înfundâdu-şi mâinile în buzunare.
- Pe trei e Arpagic.
- Trece-l pe patru.
- Dacă-l trec pe patru, adio bani de campanie.
Fără să scoată mâinle din buzunare, Aţipitu se aplecă să citească alt judeţ :
- Pune-l la Giurgiu.
Ciornei se aplecă să citească şi el :
- La Giurgiu e Ionescu, constată cam fără chef.
- Ce caută Ionescu pe listele noastre?
- Ionescu Dor Mărunt, şefule!
- Care Dor Mărunt?
- Profesorul. Cel cu tribunalul revoluţiei, cu gloanţele barbare…
- Trece-l la Covasna, stabili Preşedintele şi se îndreaptă agale spre fotoliu.
Ciornei porni de-a lungul mesei mutând filele una în locul alteia :
- Veranda la Bucureşti… Arpagic la Giurgiu… Ionescu la Covasna.
Rămase cu o filă în mână :
– Ce fac cu Leibovici?
- Unde era ? se interesă Aţipitu aşezându-se în fotoliu. Deasupra capului lui, într-o ramă austeră, se lăfăia semnul electoral al partidului. Un cârlig de pescuit, negru şi mare ca o ancoră, pus pe fond roz.
- Leibovici? La Covasna, răspunse Vicepreşedintele.
Aţipitu scoase din buzunarul de la piept un trabuc pe care îl mirosi cu vădită placere :
- Lasă-l acolo.
- Doi candidaţi la Covasna? se impacientă Ciornei.
- Da’ unde să-i pun? se enervă Aţipitu.
- Leibovici e evreu. Nu scoate nici un vot de la unguri, prooroci Ciornei.
- Se descurcă el.
Şefa de cabinet a Preşedintelui bătu timid în uşă şi se strecură înauntru :
- Domnul Sucitu, şopti ea cu spatele rezemat de uşă.
- Ce e cu el? întrebă Aţipitu băgând trabucul la loc, în buzunar.
- Întreabă dacă-l puteţi primi.
- Spune-i că nu sunt aici.
Şefa de cabinet se înclină şi ieşi.
- Unde l-am pus pe Sucitu? se enervă Aţipitu.
Ciornei urmări cu degetul, mergând pe lângă masă :
- La Suceava.
- Trece-l la Constanţa.
Ciornei porni cu fila în mână de-a lungul mesei. Se opri :
- Şi cu Braşoveanu ce facem?
Aţipitu îşi aranja hârtiile pe birou :
- Braşoveanu pe primul loc şi Sucitu pe doi.
- Pe primul loc sunt eu! se revoltă Ciornei.
- La Constanţa? se prefăcu mirat Preşedintele.
- Da. La Constanţa!
Ridicat în picioare, cu ambele palme rezemate pe birou, roşu de enervare, Aţipitu dădu verdictul :
- Nu, dragul meu! Dumneata rămâi la Iaşi. Acolo e locul dumitale. La Iaşi, între moldoveni.
- Nicagda! strigă Ciornei, fără să mai ţină seama că nechemaţii de afară ar putea auzi. Buharest ili Constanţa!
- Gura! Ce Buharest? Nici un Buharest! Ori înveţi româneşte, ori candidezi la Cernobâl!
Probabil din cauza strigătelor, steagul roz al partidului se prăbuşi din suport la auzul cuvântului Cernobâl.
- Pa…pacemu? se bâlbâi Ciornei.
Aplecat să ridice steagul, Aţipitu răspunse în zeflemea :
- Patamu şto te ia lumea cu pietre când te-o auzi : « Daraghie tavarişci »!
- Ştii faxul ăla pe care voiai să-l trimiţi la ambasada sovietică? întrebă Ciornei ameninţător.
- Ce-i cu el? se întoarse Aţipitu iritat.
- E la mine.
Câteva secunde cei doi se priviră în ochi cu un interes nedisimulat. Preşedintele apucă ziarul de pe birou şi îl făcu ferfeniţă.
- Rămâi la Constanţa, gemu lăsându-se moale în fotoliu.
- Şi Sucitu? întrebă Ciornei calm.
Preşedintele dădu din mână a lehamite şi aruncă ziarul în coş :
– La Oradea.
Ciornei dădu ocol mesei cu hârtia în mână repetând ca pentru a nu uita :
- Oradea, Oradea, Oradea...Unde este Oradea ?
- Lângă Arad, bombăni Aţipitu căzut în patima ruptului. Mâinile lui continuau să rupă documente de pe birou.
Ciornei se duse la capătul mesei. Căută.
- Nu e!
- Caută acolo, că este, îl asigură Aţipitu apatic, aruncand hârtiile rupte în coş.
Enervat, Ciornei răscolea hârtiile. Unele cădeau pe jos. Bătu cu palma în fiecare pagină, ţipând:
- Alba! Arad! Argeş! Bacău! Bihor! Buzău!...
- Ai văzut? Îl opri Aţipitu.
- Buzăul e Buzău şi Oradea e Oradea! îl contrazise Ciornei.
- Buzăul e Buzău şi Oradea e Bihor!
Şefa de cabinet intră din nou şi propti uşa cu spatele:
- Domnul Sucitu insistă să-l primiţi…
- Nu i-ai spus că nu sunt aici?
- A auzit cum ţipaţi…
Uşa o izbi în spate şi Sucitu năvăli cu braţele deschise spre Aţipitu:
- Măi, Ţipi, de când mă ţii tu la uşă?
Din antecameră se auziră vociferări :
- Stai la rând!
- Ce nesimţit!
- Ruşine!
- Stăm ca proştii!
Delicata şefă de cabinet se strădui să închidă uşa. Câteva secunde chiar reuşi să ţină clanţa ridicată, dar mulţimea de candidaţi se dovedi mai puternică. Cele două canaturi zburară în lături şi toţi candidaţii, care îşi pierduseră răbdarea, năvăliră, îmbrâncindu-se. Aţipitu avansă către uşă, dar Ciornei îl apucă de braţ şi-l opri. Sucitu rămăsese cu mâinile întinse spre Aţipitu şi cu capul întors spre uşă. Unul cu bască îl apucă de haină şi strigă :
- Ieşi afară! Eu am fost primu’!
Grupul de candidaţi se organiză strângând rândurile, după devălmăşia iniţială. Cum era de aşteptat, în mijlocul rebelilor se afla Despina, fâlfâind poşeta pe deasupra capului şi dând tactul corului care repeta îndârjit :
- Afară! Afară! Afară!
- Smirrr-na! urlă Ciornei. Drepţi!
Candidaţii împietriră.
- Ţi-am dat Bihorul. Ce mai vrei? Îl dojeni Aţipitu pe Sucitu, de parcă i l-ar fi dat de la el.
– Bihoru’ era al meu! anunţă unul dintre candidaţi ridicând pălăria ca să se vadă de unde vorbeşte.
- Eu vreau Alba! flutură un altul pălăria de paie.
- Gorju’, mâncaţi-aş! se milogi al treilea ridicând săpăliga cu care venise de la cimitir.
Aţipitu rămăsese cu gura căscată. Despina îşi făcu loc cu coatele printre petenţi, ieşind ca păduchele în frunte :
- Şi femeile? Tot la cratiţă? ţipă isteric, înfigând mâinile în şolduri. N-au şi ele drept să candideze?
- Dumitale ţi-am dat Prahova, o anunţă Aţipitu, peste umărul lui Sucitu.
- Prahova s-o iei tu!
Acel « tu » sună ca şi când ar fi scuipat. Sucitu se întoarse cu braţele deschise s-o reţină.
- Lasă-mă să-i scot ochii! dădu ea din mâini peste braţele lui Sucitu.
Grupul de candidaţi o depăşi, în vreme ce Aţipitu se retrăgea spre fotoliu.
- Bacău! Alba! Olt! Vrancea! se milogeau pe toate vocile.
- Londra! strigă cel cu bască.
Toţi se întoarseră intrigaţi spre el.
- M-am zăpăcit, se scuză şi, umflându-şi plămânii răcni: Bihor!
- Bihoru’ e al meu! îl corectă contracandidatul, pleznindu-l cu pălăria peste faţă.
- Atunci, Ialomiţa! Ialomiţa! se apără candidatul indecis.
Aţipitu reuşise să treaca dincolo de masa de consiliu şi privea stupefiat cum unul dintre ei luase o filă de pe masă şi o plimba de-a lungul mesei să o pună la alt judeţ. Grosul mulţimii ocolise biroul şi avansa vociferând :
- Bacău! Teleorman! Bucureşti!
La auzul cuvântului magic, toţi reluară în cor :
- Bu-cu-reşti! Bu-cu-reşti! Bu-cu-reşti!
Ciornei se întoarcea pe loc pentru a urmări retragerea lui Aţipitu, care se grăbea, mergând cu spatele, către uşă. Candidaţii îl urmară pe scări, continuând să scandeze :
- Bu-cu-reşti, Bu-cu-cu-re, Bucu-Bucu- cureşti, eşti eşti…
Îngândurat, Ciornei merse de închise ambele canaturi ale uşii şi se apucă să adune listele împrăştiate pe jos, ţinându-se de şale.
O bătaie în uşă îl facu să se îndrepte. O babă, uscată, cu colţul broboadei trecut peste gură, se opri în prag, rezemată în baston, şi întrebă cu respect :
- Maică, unde se pune ştampila?
- La registratură, mamă. Jos, la intrare.
- Bine, maică! Mă duc la registratură.
Se întoarse încet, bâţâindu-se pe picioarele descărnate şi ieşi, trăgând uşa după ea.

*
În îmbrânceala de pe scări, Sucitu observase ziaristul care se încăpăţâna să urce în vreme ce hoarda cobora. Era Geambaşu; desemnat de redacţia ziarului “Tradiţia” să scrie pagina politică. Acum se afla cu el faţă în faţă, în biroul lui Bosancu, pregătit să-i acorde un interviu. Pentru treaba asta scosese din portofel 10 dolari pe care Geambaşu îi subtilizase cu dexteritate.
Geambaşu schimbă bateriile în reportofonul care aparţinuse redacţiei sportive, pe vremea când nu avea uşiţa lipită cu scoci. Peste difuzorul reportofonului, fostul proprietar lipise un acţibild cu ursuleţul Panda.
- Unu, doi, trei, patru. Ala bala portocala, rosti ziaristul în microfon, să vadă dacă merge înregistrarea. Fără să acorde măcar o privire intervievatului, începu să turuie urmărind, prin ferestruica zgâriată, dacă se învârte caseta :
- Domnule vicepreşedinte, v-aş ruga să detaliaţi, în câteva cuvinte, liniile directoare ale doctrinei şi politicii Partidului Aşteptării Române, în ceea ce priveşte aspectele interne şi externe ale protecţiei sociale şi reflectarea acestora în conţinutul de fond al campaniei electorale, pe care urmează să o desfăşuraţi, în vederea alegerilor generale şi totale.
Sucitu se întinse spre reportofon :
- Problema protecţiei se află în centrul sferei noastre de preocupări. Nu numai protecţia socială, ci protecţia în ansamblu. Experienţa post-revoluţionară a arătat că şi industria are nevoie de protecţie… ăăă… şi agricultura, ca să nu mai vorbim de mediu, de leu, de cultură şi de… ăăă… culturi, în general…
Enumerarea domeniilor văduvite de protecţie fu întreruptă de telefonul care începu să sune. Sucitu ridică receptorul şi îl puse înapoi în furcă.
Geambaşu îşi duse reportofonul la gură şi adresă a doua întrebare :
- Şi cum se reflectă această generoasă sferă de preocupări în campania electorală ?
- În campanie, desfăşurăm acţiuni… începu Sucitu trăgînd de reportofon, dar ziaristul îl ţinu bine, continuând să citească de pe fila de caiet pe care o avea în faţă:
- Aveţi în vedere anumite acţiuni destinate să atragă atenţia electoratului asupra formaţiunii politice din care faceţi parte? Sau vă bizuiţi pe probabilitatea balistică a ştampilei aruncate aleatoriu peste buletinele de vot ?
- În campanie, desfăşurăm acţiuni specifice, nespecifice şi sporadice pentru drenarea unei cât mai mari părţi din bazinul electoral de alegători. Mai cu seamă, ne adresăm tinerilor şi adulţilor … ăăă… bărbaţi, bătrâni, femei, adulţi… ăăă…copii, tineret, bătrâni, bărbaţi, femei, tineret, tineret … ăăă… pentru că, domnule Geambaş, toţi au nevoie de protecţie.
- Geambaşu. Adrian M. Geambaşu, îl corectă ziaristul cu aplomb.
- M. Geambaşu. Au nevoie de protecţie.
- Unde e domnu’ Ciornei? întrebă Sârbu, băgând capul pe uşă.
- Absolut toţi. De la miner până la… ăăă… opincă! se zăpăci Sucitu.
- Domnu’ Ciornei! insistă Sârbu.
- Nu ştiu, domnule! Nu vezi că dau un interviu? se răsti Vicepreşedintele, acoperind reportofonul cu palma.
- Pardon! şuieră bodyguardul trântind uşa.
- Domnule Geambaş, eu pe ăsta îl dau afară!
Telefonul sună din nou şi Sucitu îl ridică şi îl puse înapoi în furcă. Rămase deconcentrat.
- Domule Sucit, aţi rămas la opincă.
- Ce opincă?
- Protecţia opincii.
- Să fie limpede! reluă înviorat.Vrem să intrăm în America, în Europa, în Africa şi în …ăăă…în Parlament. Pentru asta ne trebuiesc trei lucruri: bani.
- Deci, partidul dumneavoastră poate acorda protecţie tuturor, cu condiţia să intre, mai întâi, în Parlament, simplifică ziaristul.
- Înţeleg că n-aţi înţeles nimic! se ridică Sucitu. Numai dacă preluăm guvernarea, putem acorda protecţie. Şi asta doar dacă se stabilizează dolarul.
- Ar fi prima stabilizare la americani, se îndoi Geambaşu.
- În raport cu leul, domnule Geambaş! ridică Sucitu degetul arătător spre tavan.
- Geambaşu!
- M. Geambaşu. Că, de nu, adio şi-un praz verde! Eu nu pot să-mi asum răspunderea, dădu el categoric din mîini. De fapt, nimeni nu-şi asumă răspunderea… Să trăiţi, domnu’ Ciornei!
Ciornei intrase urmat de Sârbu :
- De ce-mi închizi telefonu? se răsti Ciornei.
- Dădeam un interviu... se scuză Sucitu.
- Mergi să-l dai la dumneata în birou!
Se învârtea ca un leu în cuşcă. După ce uşa se închise în urma celor doi, se apropie de Sârbu :
- Ei?
- Nimic, se justifică Sârbu, desfăcând braţele.
- N-aţi găsit-o?! explodă Ciornei. Atât de proşti sunteţi încât n-aţi găsit o dischetă într-o garsonieră?
Geambaşu intră zorit şi luă de pe masă pagina de caiet cu întrebările.
Sârbu desfăcu şi mai tare braţele, imitând un avion cu reacţie :
- Domnu’ Ciornei, am căutat peste tot. Nu e! O ţine în altă parte.
- Aţi verificat parchetul? întrebă bănuid că nu le-a dat prin cap.
- N-are parchet. Am jupuit linoleumu’, am împuns salteaua cu andrele, am scuturat rufăria, am ciocănit pereţii, am răsturnat gunoiu’, am…
- În cărţi v-aţi uitat?
- N-are decât mersu’ trenurilor de acu’ 5 ani.
- În cutia poştală! speră Vicepreşedintele.
- M-ar mira. N-are uşiţă.
- Nu sunteţi buni de nimic! ţipă Ciornei. Am avut încredere că faceţi şi voi o treabă! O-of!
Ieşi trântind uşa care dădea spre scară.
- Ce-a zis? întrebă Turcu, băgând capul pe uşa dinspre hol.
- N-ai auzit? A zis o-of !
- Te-a certat tare? se interesă lăsând uşa deschisă în urma lui.
Sârbu nu-i răspunse. Arată doar cu degetul spre uşa prin care intrase un căpitan de poliţie urmat de Mărin.
- Ăştia sânt, îi indică Mărin pe amândoi cu două degete răşchirate.
- După ce-i cunoşti? îşi dădu căpitanul cascheta pe ceafă.
- Dupe amprente, zise Mărin arătându-şi degetul. Ăla slabu are o cicatrice pe deget.
Se căută prin buzunare şi scoase o hârtie mototolită :
- Verifică şi dumneata! În hârtia asta ţineam salamu’ pe care l-a înfulecat câinele partidului.
Căpitanul scoase din veston o mănuşă albă de lână şi şi-o trase pe mâna dreaptă. Apucă hârtia unsuroasă de un colţ şi privi prin ea spre fereastră.
- Mda, sunt ceva amprente.
- Ce-i asta? întrebă Bosancu rămas în prag.
- Ia, nimic! explică Mărin foarte degajat, legănându-şi creasta. Poliţia arestează doi spărgători.
Bosancu se repezi la telefon:
- Domnu Ciornei! Poliţia îi arestează pe Turcu şi pe Sârbu!... Da, Mărin! Suntem în aer pân’ la gât! Alo! Alo...
Căpitanul scosese un pix şi îi arăta lui Mărin urme de amprente pe hârtia unsuroasă:
- Aici... Dincoace o urmă clară de arătător.
- Asta e de la degetul meu, se bucură Mărin.
- Trebuie să fie o greşeală, insinuă Ciornei de cum intră.
- Greşala e că mi-au umplut casa de amprente! se întoarse Mărin către el. Hă, hă, hă.
Ciornei se adresă căpitanului:
- Sunt sigur că domnul deputat Mărin va recunoaşte că s-a înşelat.
Deşi Vicepreşedintele accentuase exagerat pe cuvântul „deputat”, Mărin îl contrazise din neatenţie:
- Nu m-am înşelat deloc!
- De-pu-tat!? se miră Bosancu.
- Tov căpitan, sări Mărin, mi-am amintit; eu am mâncat salamu’. Da’ eram beut şi-am uitat.
Întinse mâna să ia hârtia din mâna căpitanului, dar acesta duse mâna la spate:
- E probă la dosar. Vreţi să distrugeţi probele?
- N-auzi, domn’e că l-am mâncat sângur? insistă Mărin cu disperare.
- Asta o să stabilim după ce comparăm amprentele, decise căpitanul, luând de pe birou tuşiera lui Bosancu. Pune deştele ici! Unu’ câte unu’.
Mai întâi, Mărin îşi duse mâinile la spate, pe urmă le înfundă în buzunare. Chiar se trase către uşă.
- N-auzi domn’e că l-a mâncat singur? Se milogiră în cor cei doi bodyguarzi.
- Şi tot singur şi-a furat zece milioane de dolari? răcni căpitanul de săriră ferestrele.
Turcu şi Sârbu înţepeniră. Ciornei îşi puse mâinile în cap:
- I-aţi luat baniii...
- N-am luat nimic, domnu’ Vice! se revoltă Sîrbu. Da’ am ulcer şi trebuia să mănânc ceva...
- Acu’ plăteşte! îl batjocori Bosancu, luând tuşiera din mâna căpitanului. Degetele căpitanului erau negre de tuş.
- Zece milioane? ripostă Sârbu. Da’ ce? Am mâncat aur?
Spre disperarea lui Bosancu, căpitanul se ştergea pe degete cu ziare luate din stiva pregătită pentru arhivare.
- Nu mi-au loat nici un ban! strigă Mărin.
- N-am luat, domn’e, nimic! asigură şi Sârbu. Nu era nici-un ban în toată casa.
- În reclamaţie scrie altfel, îi contrazise poliţistul, aruncând pe jos ziarul făcut ghemotoace.
- Ce reclamaţie? se miră Ciornei.
- Depusă de păgubaş, spuse calm căpitanul, privind uimit cum Bosancu adună de pe jos crâmpeiele de ziar pe care rămăseseră amprentele căpitanului.
- Care păgubaş? se miră Ciornei.
Căpitanul îşi privi degetele negre şi mai înhăţă un ziar:
- Mărin M. Mărin, zise, indicându-l cu bărbia, în timp ce-şi ştergea degetele cu îndârjire.
Bosancu încerca să reconstituie, pe birou, ziarul, din peticele mototolite. Lipseau cateva mici triunghiuri, căzute pe sub birou.
- Retrag plângerea! se repezi Mărin să ia, de pe birou, hârtia în care fusese salamul.
- De-abia aştept! îi dădu căpitanul peste mână. Aruncă pe birou al doilea ziar mototolit şi adună cu grijă hârtia unsuroasă, punând-o în bloc notes.
- Daţi-mi o hârtie! se precipită Mărin cotrobăind în sertar. Înşfăcă pixul de pe birou şi începu să scrie rezemat în coate:
- Tov’ comandant, susemnatu’ Mărin M. Mărin, domiciliat în munţii Gurghiului, număru’, având buletinu’ seria, număru’, retrag plângerea depusă azi supt număru’...
Mărin se căută prin buzunare după bonul primit la poliţie.
- Cinşpe mii două sute şase, îl scuti căpitanul de efort.
- Cinşpe mii două sute şase, îşi dictă Mărin în timp ce scria. Se scărpină cu pixul în cap. Nu ştia cum să încheie.
- Declar pe propria răspundere că nu mi s-a furat nimic, îi dictă căpitanul.
- Declar pe propria răspundere că nu mi s-a furat nimic, repetă revoluţionarul, scriind din ce în ce mai dezlânat. Întinse hârtia căpitanului.
- Semnează! pretinse căpitanul.
- Semnează, insistă şi Ciornei.
- Mărin M. Mărin. Gata, se ridică Mărin.
- Şi data, îi arătă căpitanul cu degetul în josul paginii.
- Şi data, repetă Ciornei.
Mărin puse data şi înmână hârtia căpitanului:
- Poftim, tovule!
Căpitanul o împături tacticos şi o puse în buzunarul interior al vestonului. Parcă mai aştepta ceva. Ciornei îşi freca mâinile.
- Mai vrei ceva? se uită Mărin spre poliţist.
- Domnule Mărin M. Mărin, trebuie să mă urmaţi la secţie, decretă acesta sentenţios.
- Păi, de ce? Se trase Mărin în spatele lui Ciornei.
- Pentru inducerea în oroare a organelor. Sânteţi penibil de pedeapsă.
- Ce inducere, tovule? Fii serios ! se sperie Mărin.
- Crezi că pui poliţia pe drumuri de câte ori ai dumneata chef ? se burzului omul legii, punând mâinile-n şolduri. Legea, domn’e, e şi pentru deputaţi!
- Ce deputat, dom’ maior? E un nimeni! se veseli Sârbu.
- Umflă-l! se băgă şi Turcu.
- Ia-l! insistă Sârbu,
- Să mergem! decise căpitanul şi, apucându-l pe Mărin de braţ, îl trase din spatele lui Ciornei.
- Dom’ Ciornei ... se rugă Mărin.
- Până nu se termină ancheta, explică Vicepreşedintele, nu te putem pune pe lista de candidaţi. Îmi pare rău, delincvenţii nu pot intra în Parlament!
- Aşa, aşa! îi bătu Sârbu în pumni, din spatele lui Ciornei.
- Lasă, că mai vedem noi! ameninţă Mărin cu voce înceată şi ieşi împins de căpitan.
În urma lor, cei doi bodyguarzi se maimuţăreau, de parcă îl învinseseră la şotron.
- Din ce-am scăpat! îşi şterse Bosancu fruntea.
- N-am scăpat, constată Ciornei. Discheta e la el. Du-te şi scoate-l basma curată!

*
Revenit în biroul său, Vicepreşedintele Ciornei stătu multă vreme cu fruntea rezemată în palme.
- Va trebui să-l pun pe lista de deputaţi, oftă cu năduf. Of, Doamne! Când o să scăpăm de proşti?
Uşa biroului se deschise larg şi Coca întrebă din prag:
- Deranjez?
- Oarecum, se ridică Ciornei. La două avem şedinţă.
Coca închise uşa în urma ei şi-i întinse mâna pentru a-i fi sărutată:
- Şi pe mine de ce nu m-a convocat nimeni?
- Pentru că nu faci parte din Consiliul Executiv, găsi el explicaţia, continuând să-i reţină mâna într-ale sale.
- Dar aş putea face. Nu-i aşa? se pisici Coca.
- Dacă ai reuşi să pui pe picioare organizaţia de femei.
- Adică, dacă aş reuşi s-o înlătur pe Veranda, insinuă ea.
- Veranda n-a făcut decât să bage zâzanie între ele, se enervă Ciornei. N-avem organizaţie. Din cauza asta nici nu putem trimite pe nimeni la Oslo.
- Cum adică, nu putem? se îngrijoră Coca. Eu credeam că voi face parte din delegaţie.
- Ce delegaţie? Până să se ajungă la trimiterea unei delegaţii ar trebui ca organizaţia noastră de femei să fie recunoscută de organizaţia europeană. Veranda trebuia să trimită acolo statutul. Ori noi încă nu avem un statut al organizaţiei de femei.
- Copiaţi unul de la alt partid, sugeră Coca.
- E copiat încă de anul trecut, o linişti Vicele. Tărăşenia este că trebuia întrunită Conferinţa naţională a femeilor ca să-l voteze.
- Ce tâmpenie! se supără Coca. Şi eu care venisem să vă rog să mă sprijiniţi.
- Să mergi la Oslo? Se miră Ciornei.
- Da, se lipi Coca de el. Mai ieşeam şi eu din casă. Bărbatu-meu e tot timpul pe şantier. Înnebunesc singură între patru pereţi.
Degetele ei lungi îşi descoperiseră ceva de lucru la reverele lui.
- Găseşte-ţi un serviciu, propuse bărbatul, petrecîndu-şi braţul pe după talia ei nervoasă.
- Am încercat, spuse dezamăgită. Partea proastă e că angajarea se face în pat.
- N-o fi peste tot la fel, se îndoi el, plimbându-i palma pe şold.
- Pentru o femeie, e greu. Bărbaţii mai dau un şpriţ, un cadou, o masă, mă rog.
- La cât de bine arăţi, m-ar fi mirat să nu-ţi ceară sistematic plata în natură, o complimentă Ciornei, simţind prin mătasea rochiei carnea elastică. Parfumul părului ei îl înnebunea.
- Sigur nu e rost de o delegaţie la Oslo? se interesă ea în şoaptă, răsuflându-i în ureche.
- Sigur, nu. Nici nu ne-au trimis invitaţie.
- Înseamnă că am fost greşit informată, se desprinse ea dezamăgită. Ce ticălos!
- Cine?
- N-are importanţă. Cineva.
- O să încerc să te ajut cu serviciul. Poate te plasăm prin cunoştinţele lui Aţipitu.
- Mai bine să nu apelăm la el.
- Dacă vorbesc eu cu el, te serveşte.
- Treaba dumitale ce-i spui, se învioră ea, dar nu cumva să afle că Gicu e pe şantier, că mă supăr.
- Ce legătură are? se miră Ciornei, trăgând-o către sine.
- Aşa. Nu vreau eu să ştie, gemu strânsă în braţe. Ce puternic eşti!
Încercă să se desprindă din îmbrăţişare. În ultimul moment, bărbatul o sărută pe gât.
- Nu e bine. Nu vreau, şopti ea depărtându-se.
- De ce? insistă Ciornei.
- Îmi face rău. Nu sunt de lemn, dădu ea o explicaţie care mai degrabă era invitaţie.
- Cum crezi, admise el retrăgându-se.
- Atunci, contez pe dumneata? ciripi încântată, băgându-se în sufletul
lui.
- Konecino! Chiar azi vorbesc cu el, o asigură privind fascinat cum Coca îşi aranja buclele cu gesturi lungi.
Mişcarea lascivă a braţelor goale îl hipnotiza. Brusc, înţelese că ea o face intenţionat. Sau, poate, nici nu ştia ce face. O pârâi în braţe de parcă voia s-o strivească. Sărutările lui îi acopereau faţa. Zbaterea femeii îl îndârjea mai tare. Simţea sărutările ei pe obraji. Apucând-o de păr, îi ridică faţa spre el şi o muşcă de gură. Femeia i se smulse din braţe şi se retrase spre uşă:
- Nu eşti deloc cuminte! îl dojeni aranjându-şi ţinuta.
- Pagadi! Erai prea blizko... aproape, se corectă stânjenit.
- Eşti un adevărat pericol. La revedere!
- Vino patom, să-ţi spun ce-am rezolvat.
- Nu vin. Dă-mi numărul de telefon să te sun. Care e numele tău mic?
- Vladimir, spuse Ciornei întinzându-i o carte de vizită de pe birou.
- Şi mama ta cum te striga?
- Vova.
- Eu o sa-ţi zic Vali. Ba nu. Mai bine – Dimi. Vezi că ai ruj pe obraz! chicoti Coca pe când ieşea.
Ciornei deschise fişetul. Pe interiorul uşii avea fixată o oglindă.
- Multă minte îmi mai trebuie, îşi zise frecându-se cu batista. Licheaua asta o să mi se urce în cap.
Închise fişetul şi reveni la birou. Era aproape două. Urma şedinţa. Aruncă o privire prin ziare. Secretara bătu în uşă şi-l anunţă că domnul Geambaşu doreşte o declaraţie.
- Să mă mai lase, domnul Geambaşu, cu declaraţiile, o repezi el.
Geambaşu, însă, intrase deja, prin spatele ei:
- Doar o declaraţie scurtă, privitor la stadiul completării listelor de candidaţi.
- Nici-o declaraţie! Nu eşti dumneata Geambaşul care a scris despre mine că sunt ratonul din umbră al postului de radio?
- A fost greşală de tipar, domnu’ senator. Eu am scris patronul din umbră, nu ratonul.
- Şi de ce n-ai dat erată a doua zi ?
- Ne făceam de râs, domnu’ senator. Câte ziare dau erată?
- Ca să nu vă faceţi voi de râs, mă faceţi de râs pe mine! se enervă Ciornei. Nu-ţi dau nici o declaraţie. Cine ştie ce mai apare în ziar.
Ochii îi căzură pe ziarul de pe birou. Citi stupefiat:
- „Partidul se răfuieşte cu alergătorii”. Tot dumneata l-ai scris?
- Redactorul şef, dar e greşeală de tipar. Voia să spună că se sfătuieşte cu alegătorii.
- Ştii ce scrie aici? Că partidul agasează un amendament la legea caselor raţionalizate, bătu Ciornei cu degetul în ziar.
- Avansează, nu agasează...
- Aşa scrie: agasează şi case raţionalizate.
- Naţionalizate.
- Eu ştiu. Dar alergătorii? îl persiflă politicianul, pornind spre sala de şedinţe.
- Alegătorii sunt inteligenţi, veni ziaristul după el.
- Păi, da! spuse Ciornei peste umăr. Când dumneata scrii că Steaua a bătut pe Dinamo, ei înţeleg că Parlamentu’ a votat bugetul. Nu te mai ţine după mine, că nu dau nici o declaraţie. Dasfidania!
La vederea lui Ciornei, membrii Consiliului Executiv, care discutau în grupuri pe hol, se îndreptară spre sala de şedinţe. Câţiva îşi aduseseră scaunele de prin alte birouri şi le purtau după ei, ca să nu rămână fără. De-o parte şi de alta a mesei lugi de patru metri, scaunele desperechiate dădeau un aer de sărăcie.
Sucitu bătu din palme pentru a face linişte:
- Ar trebui să punem masa transversal, că stă şefu’ cu spatele-n uşă!
- Las-o aşa! se opuse Despina.
- Cum vreţi... admise vicepreşedintele.
Ciornei alese două scune tapisate şi încercă să le pună în capătul dinspre uşă. Nu prea era loc. Bătu cu pixul în masă şi indică prin gesturi celorlalţi, care deja începuseră să se aşeze, să mute masa mai încolo. Masa grea fu târâtă o jumătate de metru. Cei care nu mai aveau pe ce îşi pune coatele se îngesuiră către vecini, obligând tot şirul să-şi mute scaunele.
Rămas în picioare, Ciornei auzea zumzetul vocilor care îi amintea de liceul din Cahul, când elevii erau în bănci şi profesorul încă nu intrase. Lângă el, Bondoc îi spunea Verandei:
- Lăzărescu zice că la Sibiu o să scoată un senator şi trei deputaţi.
- Dacă e aşa sigur, Lăzărescu să se pună pe locul trei în lista de Sibiu, propuse Veranda.
Aţipitu îşi făcu apariţia cu dosarul de candidaturi la subsuoară. Un ropot de aplauze şi zgomot de scaune mişcate, la ridicarea celor prezenţi, salutară nu intrarea Preşedintelui ci a dosarului pe care acesta îl purta. Aţipitu salută din cap adunarea şi se aşeză pe scaunul pe care Ciornei i-l împingea sub fund. După ce toţi se aşezaseră, Aţipitu îl rugă pe Ciornei să facă schimb de scaune, că al lui e prea desfundat.
- Şedinţa de astăzi a Consiliului Executiv, anunţă Ciornei, care rămăsese în picioare, are trei puncte pe ordinea de zi: aprobarea listelor de candidaţi, discuţii şi salariul dactilografei. Dacă sunteţi de acord cu ordinea de zi!
- Gaaa... răsună aprobarea voioasă a celor prezenţi.
- E cineva împotrivă?
- Muuu...
- Se abţine cineva?
- Muuu...
- Eu mă abţin! sări Despina.
- Se putea altfel? o apostrofă Aţipitu.
- De ce? întrebă Ciornei.
- Discuţiile de la punctul doi trebuie mutate la punctul unu. Întâi discutăm listele de candidaţi şi pe urmă le aprobăm. Că, după ce le-am aprobat, degeaba mai discutăm.
Nu era clar dacă râsetele celorlalţi aprobau sau dezaprobau această opinie. Tocmai atunci, veşnicul întârziat, care era Furtună, năvăli pe uşă şi se precipită prin spatele colegilor să-şi găsească un scaun. Făcu stânga-mprejur şi ieşi.
- Discuţiile de la punctul doi se referă la alte probleme, o lămuri Ciornei. Listele le discutăm la punctul unu şi le şi aprobăm. Asta e! Cine face procesul verbal?
Liniştea care se lăsă, dovedea că profesorul intrase în clasă.
- Să-l facă Veranda, că scrie mai frumos, propuse Aţipitu, în timp ce răsfoia dosarul.
- Tot eu? Să-l mai facă şi Despina!
- Dactilografa nu-i înţelege mâzgălelile, argumentă Ciornei.
- Să-l facă un bărbat! sări Despina în picioare. Că zicem că suntem egali.
- Doamna Veranda scrie procesul verbal! ordonă Ciornei.
- Şi asta este o propoziţie, bombăni Veranda, aranjând cele trei file albe pe care i le împinsese Ciornei. Trânti cu năduf poşeta din care scosese pixul şi întrebă: Ce scriu?
- Ordinea de zi a fost aprobată în unanimitate, dictă Ciornei.
- Cu o abţinere! sări iarăşi Despina.
- Dar eşti de acord cu ordinea de zi, îi aminti Aţipitu.
- Acuma, da! Dar, când a fost pusă la vot, m-am abţinut.
- Dau cuvântul domnului Preşedinte, care va citi listele de candidaţi, anunţă Ciornei şi se aşeză. Într-adevăr, scaunul era desfundat rău. Se trase mai în faţă şi se propti cu coatele pe masă.
- Aşa cum se ştie, începu Aţipitu ridicându-se în picioare, întocmirea listelor de candidaţi este o grea răspundere care apasă pe umerii partidului şi avem datoria să ne achităm cu cinste de această sarcină, pentru că de aceste liste de candidaţi atârnă soarta fiecăruia dintre voi, atârnă soarta partidului şi chiar soarta ţării.
Se opri pentru că Furtună reveni, trântind şi bocănind cu scaunul după el. Îşi făcu loc la jumătatea mesei şi vecinii se mai înghesuiră.
- Aleşii noştri sunt aleşii poporului, reluă Aţipitu. Şi de ei depinde dacă ţara va merge înainte, la stânga sau la dreapta. Iată de ce, copleşit de importanţa nominalizării candidaturilor, am chibzuit îndelung dacă fiecare dintre candidaţi este potrivit pentru locul respectiv de pe listă. Pentru că...
- Listele ! strigă careva din capătul mesei. Ciornei aruncă o privire într-acolo dar cel bănuit citea ziarul.
- Pentru că, reluă Aţipitu, există şi reversul medaliei: noi punem omul potrivit, dar alegătorii nu-l votează, şi am pierdut un loc în Parlament. Sau îl votează, dar el, după două luni, se declară independent. Şi iar am pierdut un loc.
- Listele! strigă Despina.
- Linişte! ceru Ciornei.
- Vă înţeleg nerăbdarea, comentă Preşedintele. Asta dovedeşte că am greşit trecându-vă pe liste. Un viitor parlamentar trebuie să ştie să parlamenteze, să ştie să asculte şi, mai ales, să ştie se subordoneze comandamentelor partidului care l-a propulsat atât de sus. Deci...
- Domnule Preşedinte, se băgă Furtună, noi toţi mulţumim partidului care, vedeţi dumneavoastră, o să ne propulseze, dar în aceste momente ne mănâncă timpul şi alegătorii aşteaptă cu nerăbdare să le împărtăşim ideile partidului din care, cu onoare, mai fac parte. Cuvintele dumneavoastră, pline de înţelepciune, vedeţi dumneavoastră, sunt pe dinafara ordinei de zi care a fost votată şi nu din cauza nerăbdării vă rugăm să vă încadraţi în ordinea de zi ci, vedeţi dumneavoastră, tocmai din cauza disciplinei de partid.
- Listele! strigă Bondoc.
- Dau citire listelor, anunţă Preşedintele aşezându-se enervat. Alba: la deputaţi...
Filele trase la xerox erau probabil electrizate. Încercarea de a le deschide prima filă se dovedi dificilă. Atmosfera era încordată ca într-o clasă înainte de a se anunţa subiectul la teză. Aţipitu scuipă pe deget şi, în fine, reuşi să întoarcă pagina:
- Alba. La deputaţi: Mirescu, Popescu şi Georgescu. La senatori: Bondoc şi Mandoc.
- Vedeţi dumneavoastră? sări Furtună în picioare. Mirescu ar fi mai potrivit la Prahova. E din judeţ, îl ştie lumea. La Alba n-a auzit nimeni de el.
- Ba e foarte bun la Alba! sări Despina de pe partea cealaltă a mesei. E mai bine că nu-l ştie nimeni. În Prahova îl huiduie lumea că s-a băgat în afaceri cu Naser de la Clubul 66.
Dacă masa n-ar fi fost atât de lată, i-ar fi tras şi o palmă lui Furtună.
Deşi Ciornei interzisese fumatul în timpul şedinţelor, Ramona intră cu două scrumiere mari şi le puse pe masă. Ciornei dădu să zică ceva despre fumat, dar Aţipitu deja cuvânta:
- La Prahova e Despina. Lasă-l la Alba.
- Măcar treceţi-l la senatori, insistă Furtună.
- Unde la senatori, domnu’ Furtună? sări în picioare Bondoc, trântind scaunul. Unde la senatori? Dacă-mi daţi mie Bucureştiul, n-am nimic împotrivă sa-l puneţi în locul meu.
- Domnu’ Bondoc, nu o luaţi chiar aşa personal, îi reproşă Furtună. Vedeţi dumneavoastră, trebuie sa-i găsim şi lui un loc...
- La Alba! aruncă Despina în batjocură.
- Dacă ordinea la deputaţi este Mirescu, Popescu, Georgescu, o să se aleagă primul şi Popescu rămâne pe dinafară, lămuri Furtună.
- Şi nu e normal? Se miră Bondoc. Poate să nu se aleagă nici primul.
- Cum să fie normal? desluşi Despina. Popescu e ginerele lui Furtună. Domnu Aţipitu, unde i-aţi dat lui Furtună?
- La Cluj.
- Puneţi-l pe Popescu la Cluj, găsi ea soluţia.
- N-am înţeles, se enervă Furtună. Eu eram la Argeş.
- Am considerat că echipa de la Cluj trebuie întărită, justifică Preşedintele.
- Întăriţi-o cu Ciornei! strigă Furtună. Ştiţi bine că la Cluj nici nu s-a auzit de partidul vostru!
- Deocamdată rămâne aşa şi vedem când supunem la vot, decise Aţipitu.
- Care „vostru”? se ridică Bondoc. Ce e aia „partidu’ vostru”?
- Vreau să vă anunţ că Partidul Tresăltării Naţionale m-a trecut pe primul loc la Dolj, le-o trânti Furtună.
Declaraţia aceasta căzu ca un trăznet. Bondoc rămase cu gura deschisă de uimire.
- Şi ce mai cauţi aici? se răsti Ciornei.
- Să-şi bage ginerele la Alba! erupse Despina.
- Vă salut! duse Furtună mâna la un chipiu imaginar, pornind spre uşă. Ne vedem la Parlament. Care-oţi intra.
Uşa trântită, cu draci, îi făcu pe toţi să tresară.
- Mai e cineva care figurează pe liste la alte partide? întrebă Preşedintele, uitându-se pe rând spre fiecare cu o privire bolovănoasă.
Atunci vorbi Sucitu:
- S-ar părea că nu mai este nimeni înscris pe listele altora dar, ridică el vocea, există un dar: sunt alţii înscrişi pe listele noastre. Ultimele cuvinte le urlă.
- Nu se poate, exclamă Veranda, rămânând cu pixul în aer.
Rumoarea care urmă era o garanţie că nu despre ei era vorba.
- Cine? lătră Ciornei.
- Ionescu Dor Mărunt.
- Profesorul? Se miră Bondoc.
- Ei, da! Profesorul, apăsă Sucitu.
- Nu cred, se îndoi Aţipitu. Profesorul îşi sponsorizează singur campania electorală.
- Nu v-aţi întrebat cu ce bani? insistă Sucitu. Între domnul profesor şi domnul Ghiocel este o veche prietenie pe care cei doi nici nu încearcă să o ascundă.
- Cred că eşti prost informat, aprecie Ciornei. Profesorul Ionescu s-a înscris la noi încă de anul trecut.
- Numărul de maşină be 19 ghe haş igrec vă spune ceva? întrebă Sucitu. Vi se pare normal ca omul nostru de la Doctrină să îşi facă campania electorală în maşina lui Ghiocel?
- Nu ştiu ce maşină are profesorul, se eschivă Aţipitu.
- Dumneata – nu. Dar domnul Ciornei a făcut multe drumuri la Giurgiu în maşina profesorului.
- Mă scoţi şi pe mine vinovat? pară Ciornei.
- Doar de neatenţie, îl linişti Sucitu.
- Dacă e adevărat ce spui... se mai îndoi o dată Aţipitu.
- Cereţi-i actele maşinii, sugeră Bondoc.
Aţipitu tăie apăsat cu creionul roşu numele lui Ionescu:
- Ei, Doamne, şi câte valuri a făcut cu tribunalul Revoluţiei. Pe cine punem la Giurgiu?
- Ar trebui să-l punem pe Mărin M. Mărin, fu de părere Ciornei.
- Analfabetu’ ăla? Protestă Sucitu.
- N-are stofă, aprecie Veranda.
- E un bou, tranşă Despina.
- E fidel partidului şi, în ultima vreme, ne-a adus servicii inestimabile, contracară Ciornei.
- Mie nu mi-a adus nimic, declară nemulţumit Preşedintele, privindu-l
bănuitor.
- Acţionând extrem de eficace, a reuşit să stopeze o gravă scurgere de
informaţii, explică Ciornei. Vă asigur că domnul Mărin merită cu prisosinţă un loc în Parlament.
- Ce informaţii? se miră Aţipitu. Ce, avem trădători în partid?
- Credeţi că Furtună era singurul? se miră la rândul lui Ciornei. N-aţi
observat ce repede apare în ziare tot ce se discută aici?
- Bine, vorbim mai târziu, decise Aţipitu. Deocamdată las locul liber
la Giurgiu.
- Mai e unul liber la Cluj, observă Bondoc. Pe cine punem în locul lui
Furtună?
Telefonul pus pe pervaz începu să sune
- Trebuie sacrificat cineva, fu de părere Sucitu. Se ridică şi se duse spre telefonul care continua să sune. Ridică receptorul şi îl puse la loc.
- Tot nu se alege nimeni acolo, se lamentă Aţipitu.
- Nu contează. Trebuie să avem candidat, insistă Sucitu, rămas lângă fereastră.
- Chiar dacă ştim bine că nu se alege? Se miră Aţipitu.
- Să zicem că în judeţul Cluj sunt cinci sute de simpatizanţi ai Partidului Aşteptării Române, începu Sucitu.
Telefonul zbârnâi din nou, dezvăluind motivul pentru care Sucitu rămăsese lângă el. Primi acelaş tratament.
- Dacă nu figurăm pe buletinul de vot, continuă Sucitu, n-au cum să ne voteze.
- Ce să facem cu cinci sute de voturi? îl apostrofă Preşedintele.
- Şi mai sunt cinci mii de căscaţi care ştampilează din întâmplare la noi, plusă Sucitu. Toate voturile astea se adună cu altele din alte judeţe şi mai scoatem doi-trei parlamentari.
- Asta cam aşa e, admise Aţipitu. Pe cine punem?
- Pe ginerele lui Furtună, izbucni Despina. Pe Popescu.
- Mai bine pe Ionescu Dor Mărunt, cugetă Bondoc.
- Păi, nu ziceaţi că e de-ai lui Ghiocel? se uimi Aţipitu.
- Tocmai de-aia ! se amestecă Stacojiu, care rar se întâmpla să deschidă gura. El va umple Clujul cu afişele noastre, pe banii lui Ghiocel, şi câte voturi o să obţină se adună cu cele de la Prahova şi se alege Despina. Corect?
- Corect ! strigă Despina, pleznindu-şi palmele.
- Corect, pe dracu, bombăni Aţipitu, scriind numele trădătorului pe lista de Cluj. Corect era să îl dăm afară din partid.
- Nu era politic, domn’ Preşedinte, argumentă Ciornei. Înainte de campanie să dăm afară şeful de la Doctrină, dă tare prost în ziare.
- Şi dacă se alege? se îngrijoră Despina.
- Cu afişele noastre? râse Stacojiu.
Uşa se izbi de perete şi intră Braşoveanu.
- A căzut Guvernu’ ! strigă jovial.
- Serios, domnu’ Braşoveanu? se interesă Bondoc, spre hazul celorlalţi.
- Nu-l cunoşti pe Braşoveanu? îl linişti Despina.
- Aud că puneţi ţara la cale, îi certă noul venit. Pe mine de ce nu m-a anunţat nimeni?
- Pentru că nu te-am găsit, ripostă Veranda. Erai plecat în provincie.
- Aşa spune nevastă-mea, când sună dame cu voce blondă, lămuri Braşoveanu, aşezându-se pe pervaz.
Aţipitu bătu cu pixul în masă.
- Nici la Arad nu avem candidat, constată el.
- Cum, adică, nu avem? se miră Sucitu.
Telefonul sună din nou, dar Braşoveanu îl opri prompt.
- Filiala din Arad, explică Aţipitu, este instalată în sufrageria unui fost director de la sticle şi borcane, acum pensionar. El zice că avem treizeci de membri. Numai şase plătesc cotizaţie.
- Puneţi-l pe Turcu la deputaţi şi pe Sârbu la senatori, propuse Braşoveanu.
- Dumneata ai fost vreodată serios? îl certă Aţipitu.
- Asta nu înţelege nimeni, că eu glumesc serios. Ştiu că sunt doi troglodiţi, da’ îi punem pe listă, le facem afişe şi îi trimitem să le lipească la Arad.
- Bani aruncaţi, prooroci Tărchilă.
- Ba nu sunt aruncaţi deloc, îl contrazise Braşoveanu. Ăştia doi o să ia voturi cu carul. Problema e ce-o să facem cu Turcu şi Sârbu în Parlament.
- Nu-i votează nimeni! aprecie Ciornei. Nici nu pot să deschidă gura.
- Pariem?
Braşoveanu coborî de pe pervaz, traversă încăperea şi deschise uşa:
- Sârbule!
- Ordonaţi!
Braşoveanu îl apucă de umăr şi îl trase în sală:
- Dacă te-am trimite să faci propagandă la ţară, ce le-ai spune oamenilor?
- Io?
- Da, tu.
- Votaţ’ cârligu’ c-o să vă dăm pânea şi salamu pe de-a moaca!
- Cum, pe de-a moaca? întrebă Ciornei.
- Păi, dom’ Senator, cad pătulele pe ei de grâne şi pânea e sute de lei. Asta e ţară în care să dai bani pe pâne?
- Şi protecţia socială? întrebă Despina.
- S-a terminat cu protecţiile. Le interzicem prin lege.
- Şi de economia de piaţă ce ai de zis? Se interesă Aţipitu.
- Apăi, dom’ şef, se intimidă bodyguardul, care vrea să-şi ia maşină mică, face economie de toate ielea, care nu, merge la piaţă şi cumpără ce-i place. Dor n-o să obligi pe toată populaţia să facă economie de piaţă. Io, de-o pildă, fac economie de ţâgări. Da de piaţă nu pot, că am ulcer şi e musai să mănânc.
- Şi cu drepturile omului cum rămâne? întrebă Braşoveanu.
- A, păi asta e de când lumea. Când merge omu’ la doctor, la primărie, la director, trebuie să dea dreptu’. Care nu dă, or că n-are, or că e mameluc el aşa.
- Ce părere ai de rata inflaţiei? Întrebă Tărchilă.
- Să se bage din nou. Că lumea n-are bani şi stă marfa nevândută. Bine ar fi să se dea toate ielea în rate, nu numa inflaţia.
- E pur şi simplu hazliu, râse Bondoc.
- Nu, domnule, îl contrazise Braşoveanu. Este pur şi simplu. Domnul Sârbu este pur şi simplu. El va ajunge în Parlament, pentru că se face înţeles, în vreme ce dumneata, cu stabilizarea macroeconomică, o să iei plasă şi de data asta.
- Ba şi eu cred că trebuie stabilizare, sări Sârbu. A ajuns mia cât leu'...
Cât se abţinuseră cei aşezaţi în jurul mesei, la replica asta izbucniră în hohote de râs.
- Numa’ bun de Parlament, persiflă Bondoc.
- Şi el vrea stabilizare...hohotea Sucitu ţinându-se de burtă.
Ciornei bătu din palme să se facă linişte dar ceilalţi o luară ca pe un îndemn şi începură să aplaude. Veranda se ridică în picioare şi citi din procesul verbal:
- Cele două candidaturi au fost aprobate în unanimitate.
- Iu-hu! strigă Sârbu, fugind spre uşă. Turcule, suntem deputaţi!
Prin uşa deschisă îl auzeau strigându-l pe Turcu. De pe hol, personalul salariat privea cu ochi curioşi spre cei din sală. Turcu şi Sârbu reveniră ţinându-se de centuri şi bătând o sărbă cu fluierături. Fură întâmpinaţi cu aplauze.
- Puneţi-o şi pe Ramona la Covasna, strigă Despina.
Ramona se repezi s-o sărute. După ea toate salariatele năvăliră pe Aţipitu:
- Şi eu, şi eu...
Degetele lor întorceau filele dosarului înainte şi înapoi căutând un loc liber unde să fie scrise.
- La Bragadiru!
- La Chiajna!
- La Săftica!
- La Buftea!
- Vă rugăm, vă rugăm, vă rugăm...
După ce Bondoc tot încercase să-i împingă afară pe cei doi dansatori, se pomeni prins de centură de amândoi şi tras când încoace, când încolo, în timp ce Sârbu îi explica cum sunt paşii la sârbă.
Cu dosarul deasupra capului, ajutat de Ciornei, Aţipitu se strecura cu greu, prin mulţimea de femei, spre ieşire.
- Vă dau afară! le promitea enervat.
- Vă rugăm, vă rugăm...
Unii se prinseseră în horă, alţii priveau amuzaţi de pe margine. Nici unul nu mai era la locul lui. Sârbu fluiera ori de câte ori i se părea că jocul e mai îndrăcit.
- Smirna! răcni Ciornei şi toţi înţepeniră. Dar Ciornei îl împinse pe Aţipitu spre uşă, gest care reînsufleţi cohorta de femei şi tot balamucul reizbucni ca şi cand n-ar fi fost întrerupt. Turcu se propti cu mâinile pe tăblie şi, dintr-un salt, fu în picioare pe masa de consiliu:
- Sunt senatorul Turcu, deputat de Bucureşti! strigă din toţi bojocii, cu braţele desfăcute de parcă era Cristos. La tabla ondulatăăă! Dau de beut la toată lumea!
La auzul acestei promisiuni electorale, şirul de dansatori făcu paşi către uşă, urmat de mulţimea gălăgioasă. Deşi nu fusese parcursă întreaga ordine de zi, şedinţa era încheiată. Veranda îşi luă pagina pe care nu apucase să scrie decât un început de proces verbal şi îi urmă.
- A căzut Guvernu’ ! strigă Braşoveanu pe hol.

*
După ce Preşedintele se închise în birou, Stacojiu aşteptă să se împrăştie alaiul de femei care-l însoţise până la etaj. O opri pe Ramona şi-i ceru două cafele pentru Preşedinte. Când aceasta reveni cu tava, bătu în uşă. Aţipitu îşi aprinsese trabucul şi studia dosarul de candidaturi.
- Se poate? întrebă Stacojiu, făcând loc Ramonei să intre cu cafelele.
Preşedintele îşi scoase ochelarii şi îi puse în dosar, ca să nu se închidă.
- Intră, bombăni, lăsându-se pe spătar.
Stacojiu se aşeză vizavi de Preşedinte şi aşteptă să iasă Ramona.
- Date fiind circumstanţele în care s-a încheiat şedinţa de azi, suntem unii care încă nu am aflat în ce judeţ candidăm.
- Dacă nu mă înşală memoria, dumneata erai pe primul loc la Vâlcea, zise Aţipitu, amestecând zahărul în cafea.
- V-aş putea ruga să mă treceţi pe locul doi la Dolj?
- După Arnăutu? se miră Preşedintele. Nu cred că scoatem doi deputaţi la Dolj. Ai mai multe şanse la Vâlcea.
- E mai mult de muncit la Vâlcea. Mai bine fac echipă cu Arnăutu. Pe urmă, el are şi finanţarea asigurată. Eu nu stau prea grozav cu banii şi aş face o campanie anemică.
- Pe locul doi, Arnăutu mi-a cerut să-l pun pe Firică, dar locul doi nefiind eligibil, cred că pot să-l trec pe trei, dacă asta îţi e dorinţa.
- E perfect aşa, se bucură Stacojiu. Firică e cvasinecunoscut şi apariţia mea pe locul doi creşte şansele să scoatem un deputat.
Aţipitu căută în dosar cele două judeţe şi făcu înlocuirea.
- De regulă, candidaţii se bat pentru primul loc, comentă Aţipitu. Eşti un caz rar.
- Sunt realist, domnule Preşedinte. Îmi cunosc puterile.

Capitolul 3
În sediu se aşternuse liniştea. Ramona intră în sala de şedinţe şi, deşi nu era treaba ei, se apucă să aşeze scaunele în jurul mesei. În final, luă cele două scrumiere nefolosite şi se retrase la bufet. Pe uşa bufetului scria că este deschis până la ora 1600. Cu toate astea, Ramona răsuci cheia în broască. Răsturnă una dintre scumiere şi dezlipi banda de scoci cu care lipise sub scrumieră reportofonul lui Geambaşu. Încercă toate butoanele până se lămuri care e de mers înainte şi care e de mers înapoi. Trase banda la capăt şi apăsă pe butonul roşu. Nu se auzea nimic. Apăsă pe următorul.
- Unde la senatori, domnu’ Furtună? strigă reportofonul.
De sperietură, Ramona scăpă aparatul din mână.
- Unde la senatori? Dacă-mi daţi mie Bucureştiul, n-am nimic împotrivă sa-l puneţi în locul meu.
- Cum să-i dea Bucureştiul? Ce, Furtună are Bucureştiu’? comentă bufetiera în timp ce căuta de unde se dă mai încet.
- Domnu’ Bondoc, nu o luaţi chiar aşa personal. Vedeţi dumneavoastră, trebuie sa-i găsim şi lui un loc...
- La Alba!
- Dacă ordinea la deputaţi este Mirescu, Popescu, Georgescu, o să se aleagă primul şi Popescu rămâne pe dinafară.
- Care Popescu? Se întrebă Ramona. Ca un făcut, între clienţii bufetului nu apăruse nici un Popescu.
- Şi nu e normal? Poate să nu se aleagă nici primul.
- Cum să fie normal? Popescu e ginerele lui Furtună. Domnu Aţipitu, unde i-aţi dat lui Furtună?
- Furtună are o fată măritată! se învioră bufetiera. Înseamnă că aia de venea să-l ia cu moscoviciu’ nu era amanta. Sau era?
- Puneţi-l pe Mirescu la Cluj.
- N-am înţeles. Eu eram la Argeş.
- Ce-şi împart ăştia judeţele, parcă ar fi ale lu ta’so.
- Întăriţi-o cu Ciornei! Ştiţi bine că la Cluj nici nu s-a auzit de partidul vostru!
- Parcă numa’ la Cluj? rânji Ramona. Nici vizavi, la mezălărie, nu ştie nimeni de ei.
- Vreau să vă anunţ că Partidul Tresăltării Naţionale m-a trecut pe primul loc la Dolj, le-o trânti Furtună.
- Ce partid? Al tresăririi? Da câte dracu’ de partide au mai inventat? se ambală bufetiera. Ce fraier! Aţipitu o să-l dea afară. Precis!
- Să-şi bage ginerele la Alba!
- Fi-ar ginerele-al dracu’!
Lăsă reportofonul pe masa placată cu zinc şi se apucă să-şi facă cafeaua de după prânz. Habar n-avea ce putea să-l intereseze pe Geambaşu din certurile astea. Atâta vânzoleală când puteau să se înţeleagă omeneşte, că locuri în Parlament sunt căcălău. Numai cine n-a vrut, n-a intrat. Până şi milogul de Pârvulescu, care a venit la partid în tenişi şi acum umblă cu merţanu’ deputaţilor. Că mereu i-am zis tatei să se bage şi el în politică. Da’ el nu şi nu, că politica e curvă. Parcă ar fi singura. Că şi comerţu’ e tot curvă şi avocaţii şi firmele şi toate. Numa’ Despina nu e, din cauză că e bărbat. Deodată ciuli urechea. Ce zicea Ciornei de Mărin?
- Are dreptate Despina. Mărin e un bou. Lăsă cafeaua pe foc şi băgă urechea în reportofon.
- Ne-a adus servicii inestimabile.
- Mie nu mi-a adus nimic
- Vă asigur că domnul Mărin merită cu prisosinţă un loc în Parlament.
- Auzi, canalia ! Cu ce l-o avea la mână? Păi, dacă boul de Mărin e bun de parlament, eu de ce n-aş fi? Bine-a zis Despina: Puneţi-o şi pe Ramona la Covasna. E nasol că e între unguri, da’, oricum, deputaţii stau toţi la hotelul Bucureşti. Acolo au televizor în culori şi maşină la scară. Să mă vadă mama servită la restaurantul hotelului: „Ce doreşte doamna deputată?”
Zbârnâitul telefonului o trezi din reverie.
- Alo. Alo! Îşi dădu seama că reportofonul o păcălise. De acolo sunase. Trânti receptorul şi alergă la ibric. Dăduse în foc.
- Fir-ar a dracu’ de politică! bombăni în timp ce ştergea aragazul. Cum o fi făcut boul să-l aiba la mână pe Ciornei? Trebuie să-l trag de limbă. Ce chestie! Mărin deputat.
Telefonul sună din nou. Ciuli urechea. Era tot reportofonul. Îşi turnă cafea şi puse o linguriţă de zahăr. Aşezată, după o zi întreagă de stat în picioare, amesteca cu linguriţa privind pe fereastră forfota de pe bulevard. Nu mai asculta ce bolboroseşte reportofonul. Îl aştepta pe ziarist să-i ia banii.
Careva încercă clanţa. Inviorată, bufetiera sări în picioare, înhăţă reportofonul şi se grăbi să descuie. Se tocmise cu Geambaşu pe o sută de dolari.
Voioşia i se risipi brusc. Nu era Geambaşu, Era Mărin. Ascunse reportofonul la spate, retrăgându-se din faţa lui.
- Ce faci, guriţă? îşi rânji viitorul deputat fasolea îngălbenită, lăsând servieta lângă uşă.
- A căzut Guvenu’ ! strigă Braşoveanu din reportofon.
Mărin înlemni. Se uită împrejur.
- E de afară, explică bufetiera arătând cu mâna spre uşă.
În vreme ce Mărin cerceta holul, Ramona apăsă butonul roşu şi reportofonul amuţi. N-avea unde să-l arunce. Continuă să-l ţină ascuns la spate în vreme ce Mărin venea spre ea cu braţele deschise.
- Pleacă, sunt în timpul programului, se retrase Ramona.
- Ce program? Cu uşa-ncuiată?
- Făceam casa, icni strânsă voiniceşte în braţe. Dom’ deputat, vine cineva! se apără ea cu o singură mână. Întoarse capul tocmai la timp ca să nu-i pună ruj între petele de sos de pe rever. Dacă avea o tigaie la îndemână, l-ar fi pocnit.
- Pâst, pâst! semnaliză Geambaşu băgând capul în cadrul uşii.
Strânsoarea lui Mărin slăbi brusc. Lăsându-se în jos, Ramona trecu pe sub braţul lui şi se îndreptă spre uşă:
- A, domnu’ ziarist.
- A mers? întinse ziaristul mâna spre reportofon.
- A mers, îl asigură făcând din degete gestul numărării banilor.
Geambaşu scoase din haină o bancnotă pe care i-o întinse.
- Nu mă fraiereşti? o încercă el, luând reportofonul.
- Să-mi sară ochii! se jură bufetiera băgând bancnota în sutien.
Geambaşu îngălbeni. Butonul roşu era apasat şi reportofonul înregistra discuţia lui cu Ramona, ştergând ce se înregistrase în timpul şedinţei.
- Vacă tâmpită! şuieră apăsând pe stop. Ai şters înregistrarea.
- N-am şters nimic. Am ascultat cu urechile mele, se jură, făcându-şi cruce în dreptul bancnotei.
- Dac-ai şters, te dau în gât, o ameninţă printre dinţi. Mă duc să verific.
Ramona se întoarse spre Mărin care tocmai lăsa pe masă paharul din care sorbise un rest de pepsi rămas de la careva. Rânjetul lui slinos o determină să apuce coada tigăii pentru omlete.
- Ce afaceri ai tu cu borfaşu’ ăsta? întrebă suspicios.
- Ce afacere să am? A mâncat la bufet pe datorie, mută ea tigaia de pe un ochi al aragazului pe altul.
- Şi-ţi plăteşte în dolari? Ca la alea de la Inter? rânji bănuitor.
- Tu nu ştii că ziariştii au salariu în dolari?
Mărin se apropie din nou, dar bufetiera ţinea acum tigaia în dreptul taliei.
- Pleacă odată, că mă faci de râs. Ce-or să zică şefii cînd le-o spune ăsta că mă întind cu bărbaţi în bufet? Să nu mai calci pe-aici că-ţi crăp capu’ ăla gol.
- N-o să mai vin, da’ vii tu la mine?
- Când o zbura porcu’, îi promise bufetiera. Tu nu te uiţi la tine cum arăţi?
- Când oi fi deputat, o să vrei tu, da’ s-ar putea să fiu ocupat.
- Ia zi, cu ce-l ai la mână pe Ciornei? Că nu te punea el pe listă numai pentru cât eşti tu de deştept.
- De unde ştii tu de listă? eschivă Mărin.
- Am intrat cu cafelele la Aţipitu, minţi Ramona.
- Şi la ce judeţ m-a pus? se interesă el.
- Nu m-am uitat.
Ramona lăsă tigaia pe aragaz. Prostul trebuia îmbrobodit. Îşi desfăcu şorţul.
- Trebuie să închid, îl anunţă.
- Închide şi hai.
- Ieşi afară să mă schimb.
- Nu ies.
- Fi om de-nţeles, îl mângâie ea pe obrazul neras.
*
Era zi de corigenţe şi Directorul Zăbavă, tolănit pe canapeaua din cabinet, citea ghidul de campanie electorală al Partidului Aşteptării Române, primit de dimineaţă prin curier. Totuşi, hărmălaia de pe coridor depăşea limitele suportabilului. Când ieşi să facă linişte, fu zvârlit înapoi de coliziunea cu zurbagiul care îşi căuta scăparea cu fuga.
Îmbrăţişarea intempestivă cu directorul liceului îl paraliză pe tânărul Parpală dintr-a VIII-B. Ceea ce îl necăjea cel mai tare era faptul că ajunsese în biroul directorului fără să fie chemat. Adică se prezentase singur să-şi ia papara. Adoptă poziţia ghiocelului şi ascunse la spate sticla de plastic plină pe jumătate cu apă.
- Ştie taică-tu ce prostii faci tu la şcoală, în loc să-ţi vezi de carte? Şi doar v-am interzis să vă jucaţi cu apă! Îl mustră directorul confiscând sticla.
- Parpală l-a-mbrâncit pe Leu, explică tovarăşul lui de alergătură celor adunaţi în faţa uşii deschise.
Auzul propriei porecle îi produse plăcere domnului director şi degetele ca nişte cârnăciori păroşi, care se întinseseră către perciunii lui Parpală, schimbară direcţia şi apucară obrazul ud.
- Chiar n-ai nici o limită? îl trase el de obraz. O să ai un punct scăzut la purtare pentru că m-ai îmbrâncit. Păi, dacă directorului îi faci aşa, profesorii la ce să se aştepte? Alergaţi ca orbeţii. Îl faci de râs şi pe taică-tău. Ditamai primaru’, respectat de lume, şi fiu-său un derbedeu. Să-ţi bagi minţile-n cap, că nu există corigenţă la purtare şi-o să repeţi clasa numai din cauză că nu-ţi asculţi profesorii. Uită-te şi tu în ce hal arăţi, ud până la piele.
Directorul Zăbavă apucă între degete umărul ud al cămăşii şi-l întoarse pe Parpală cu faţa spre colegii buluciţi în uşă.
- Vă place cum arată?
Îşi dădu seama că întrebarea era nu retorică ci stupidă, pentru că şi ei arătau la fel.
- Mă şi mir ce cauţi tu în şcoală, că nu erai corigent la nimic. Ăştia au venit să dea corigenţa, dar tu? Să-i spui lu’ mă-ta să vină să ia contact cu mine! decise, împingându-l de umăr spre ieşire. Se strădui să nu dea tare, palma pufoasă a directorului lipăi pe ceafa tunsă a indisciplinatului Parpală şi-l trimise înapoi pe coridor. Colegii îl înconjurară ca pe un erou.
Directorul închise uşa şi reveni la ghidul de campanie. Nu considera prea gravă zburdălnicia lui Parpală. Când era de anii lui, domnul director a tras cu pistolul cu capse în timpul orei de franceză.

Capitolul 4



După ce bătu inutil în uşă, ştind bine că nu e nimeni, Mărin intră tiptil în biroul lui Bosancu, puse servieta pe birou, scoase agenda şi apucă telefonul. Ochii îi căzură pe registrul rămas pe birou.
- Program de Preşedinte, citi pe eticheta murdară. Fără să clipească, aruncă registrul în servietă. Învârti rozeta telefonului de treisprezece ori apoi înjură:
- Fir-ar al dracu’ cu robotu’ lui ! Paul, je suis Mărin. Je vous prie să nu introducţion monei dans le cont. Je vien dans le Vişi apres les alegeri.
Ciornei îl auzise de pe hol. Deschise uşa şi avansă jovial către el, cu mâna întinsă :
- A, domnul deputat Mărin ! Mă bucur să vă revăd.
Mărin lăsă telefonul în furcă. Se ridică uimit şi strânse mâna şefului :
- Tocmai voiam să vă sun…
- S-a descurcat bine Bosancu ?
- Da, foarte bine. Vă mulţumesc. Nu ştiu ce mă făceam fără dumneavoastră.
Ochii lui priveau în servietă ca să nu vadă Ciornei cât îl urăşte. Închise cataramele şi învârti rotiţele cifrului.
- Ştiţi, reluă Ciornei, în faţa poliţistului a trebuit să mă prefac, dar dumneata erai pe liste încă de alatăieri. Acum trebuie să intri în campanie, să vorbeşti la mitinguri, îl înştiinţă în timp ce-i scutura mătreaţa de pe rever.
- Eu ? se sperie Mărin.
- Altfel nu te ştie lumea şi nu te votează. Neapărat trebuie să apari în public.
- Păi, nu dumneata mă pui pe listă ?
- Eşti pe listă dar, dacă nu obţii voturi, nu intri în Parlament. Nu fi îngrijorat, îi puse mâna pe braţ, ţi-am dat un judeţ bun. O să merg şi eu cu dumneata să te susţin. Până îţi intri în voce. O să fie bine.
- Maică, unde trebuie pusă ştampila ?
Amândoi se întoarseră spre baba care stătea în prag.
- Ce ştampilă, mătuşă ? întrebă Ciornei, care-şi amintea că o mai trimisese odată la registratură.
- La asta… la votare.
- A, la votare ! Pe cârlig, mătuşico. Pe cârlig.
- Care cârlig, maică ? se miră baba, îndreptându-şi broboada.
- E în buletinul de vot.
- Zâ la ce pagină, mamă. Că astă primăvară am ameţit căutând în cartea aia de votat.
- Încă nu ştim pagina, că nu s-au tipărit buletinele de vot.
- Şi, atunci, unde să pun ştampila ?
- Mai întrebi dumneata şi o să-ţi spunem.
- Să-mi spuneţi, maică. Să-mi spuneţi. Că, rându trecut, ăla de l-am întrebat mi-a pus ştampila pe prima foaie şi eu nu ştiu ce-am votat. Moşu-miu zâce c-am votat cu partidu’, da’ noi, dacă nu ştim citi, de unde să ştim ce-am votat ?
- Da’, copiii matale nu ştie carte ? se băgă Mărin în vorbă.
Baba se uită la el cu îngăduinţă:
- N-are ei treabă cu votarea. Ei cu pescuitu’, cu folbalu’… N-are ei timp.
- Vino peste trei săptămâni şi îţi arătăm noi la ce pagină să pui ştampila, îi promise Ciornei.
- Aşa, maică ! Să s-aleagă domnu Ghiocel, că tare e cumsecade.
- Ce face ? sări Mărin, dar Ciornei îi înfipse cotul în coaste.
- La alegeri mi-a dat şi ulei şi zahăr şi făină. Băiat bun domnu’ Ghiocel.
- Da, mătuşă, o aprobă Ciornei. Să vii să-ţi arătăm.
Mărin fremăta ca o locomotivă sub presiune pînă cînd baba se întoarse pe catalige şi plecă ţăcănind cu bastonul pe ciment.
- Cum, adică, să s-aleagă Ghiocel ?
- Mai învaţă, domnule deputat. Treaba ei ce crede. Noi îi arătăm cârligul. Restul nu contează. Aşa e votul universal. Dacă n-o prostim noi, o prostesc alţii.
- Tovule, eşti mare ! se entuziasmă Mărin.
- Mergi de-ţi pregăteşte un discurs electoral, că mâine te duc la Giurgiu să vorbeşti alegătorilor.
- Ce să vorbesc, dom’ Ciornei ? se îngrozi Mărin.
- De nivelul de trai, de locuri de muncă, de locuinţe. Găseşti dumneata. Roagă-l pe Bosancu să-ţi dea nişte discursuri.
- N-am cum să-l rog. Să meargă cineva să-l scoată de la poliţie.
Ciornei rămase interzis. Işi lărgi gulerul la cămaşă. I-ar fi dat un pumn în cap, dar Mărin băgase mâna sub haină, după pistol.
- Sârbu e de vină, c-a mâncat salamu’, se justifică Mărin.
- Las-o baltă.
- Deranjez ? ciripi Coca intrând voioasă.
- Nu deranjezi deloc, o asigură Ciornei, întorcându-se spre ea. Tocmai
stabileam cu domnul Mărin detaliile acţiunii de mâine.
- Să fii la nouă aici, se adresă lui Mărin, ca să nu ne aştepte lumea.
Ciornei sărută mâna femeii şi ochii lui întârziară îndelung în decolteul
generos. Mărin se repezi şi el la pupat mâna, dar Coca se eschivă, furişându-se pe după Ciornei, care tocmai îi punea lui Mărin servieta în braţe :
- Mergi să-ţi pregăteşti discursul, îi arătă el din priviri direcţia spre uşă.
- Doamna unde candidează ? se interesă Mărin, privind peste umărul lui.
- Ai grijă ce le spui oamenilor mâine, îl împinse Ciornei spre uşă. Dacă nu te votează, adio Parlament !
- Cum o cheamă ? insistă Mărin, complet surd la sfaturile Vicepreşedintelui.
- Să nu depăşeşti o jumătate de oră, că se plictiseşte lumea, îl dăscăli,
deschizându-i uşa. Ai înţeles ?
- E măritată ?
- Promisiunile mai gogonate le pui la sfârşit, ca să faci impresie.
Ciornei îl împinse pe uşă. Se întoarse spre Coca :
- Bine c-a plecat, mormăi Ciornei.
- Ce mai faci ? cântă frumoasa doamnă, apropiindu-se.
- Stai pe loc, o somă Ciornei, tocmai când Mărin băgă capul pe uşă :
- Tovule, mergem cu maşina dumitale ?
- Cu maşina partidului, îl lămuri, proptind uşa cu piciorul, căci Mărin dădea să intre.
- Bine, admise Mărin retrăgându-şi capul din calea uşii care se închidea din ce în ce.
Ciornei rămase lângă uşă, ţinând clanţa ridicată, pentru eventualitatea ca Mărin ar fi revenit.
- De ce stai de vorbă cu tăntălăul ăsta ? îl mustră Coca.
- Ne ţine în şah cu nişte acte care i-au căzut în mână, explică Ciornei
nemulţumit.
- Şi nu poţi să i le iei ?
- Am încercat, zise venind spre ea. Dac-ai şti în ce-am intrat, o mângâie pe bucle, te-ai lua cu mâinile de păr.
- E cumva în legătură cu Aţipitu ? îi îndreptă ea nodul la cravată.
- Ce legătură să aibă ?
- Aşa, articulă Coca lăsându-şi mâinile într-ale sale.
- Tu ştii ceva? O descusu Ciornei.
- Poate că ştiu. Dar e mai bine să nu mă bag.
- Faci pe interesanta, o privi el în luminile ochilor, în timp ce-i trecea braţele pe după gât.
Femeia tăcu o vreme.
- Aţipitului îi e a se scutura de tine. Caută motiv să te debarce.
- N-are cum, o asigură. Mâinile lui coborau încet către talie.
- Nu fi aşa de sigur, se lipi Coca de el. O să găsească el ceva.
- Dacă recuperez discheta, îi am la mână pe toţi.
Erau cât pe ce să se sărute, când din fişet se auzi un scârţâit. Ciornei se desprinse de Coca şi se apropie tiptil de fişet. Apucă un scaun pe care îl ridică deasupra capului şi, brusc, deschise fişetul.
Şefa de cabinet a Preşedintelui, aşezată pe taburet în fişet, ridică fruntea spre el:
- Un domn adevărat ar spune pardon şi ar închide uşa, spuse ridicându-se şi păşi spre ieşire.
- Boje moi ! îngăimă Ciornei. Şto tâ delaeş?
- Căutam o dischetă, răspunse degajată şi ieşi, lăsând uşa la perete.
Coca îl privi semnificativ.
- Acum ştii cum stai. Îl sărută scurt pe obraz şi plecă.


Capitolul 5



Turcu bătu în uşă şi-l anunţă pe Bosancu că-l caută doi domni. Îi pofti să se aşeze şi aşteptă să-şi spună păsul. Erau doi pensionari de condiţie medie, cărunţi dar încă în formă. Mai mult ca sigur, veniseră cu gând să fie ajutaţi în cine ştie ce nevoie nerezolvată.
- Noi suntem pensionari, începu cel mai degajat dintre ei, şi am dori să ne înscriem în audienţă la domnul Preşedinte Aţipitu.
- În ce problemă?
- Noi apreciem în mod deosebit linia politică pe care dânsul o imprimă Partidului Aşteptării Române şi am vrea să îi transmitem felicitările noastre pentru claritatea cu care partidul se mulează pe aşteptările poporului.
- Domnul Preşedinte este extrem de ocupat cu pregătirea campaniei electorale şi nu cred că s-ar bucura prea tare să fie reţinut din treabă doar pentru a primi felicitări. Altceva ar fi dacă dumneavoastră aţi avea de rezolvat o situaţie, o problemă, ceva care necesită întervenţia dânsului. Audienţa ar fi evident necesară. Aşa însă, cu regret vă spun că nu veţi fi primiţi în audienţă.
- De fapt, există şi aceast aspect, interveni celălalt. Soţia mea este bolnavă şi medicamentele sunt din ce în ce mai scumpe. Am fi vrut să-i cerem domnului Preşedinte să ne orienteze către vre-o modalitate de acoperire a unei părţi din costul medicamentelor printr-o fundaţie, un program de sănătate, o societate de asistenţă socială sau altă modalitate de sprijin.
- Asta e cu totul altceva, aprecie Bosancu, deschizând registrul de audienţe. Cum vă numiţi?
- Ionescu Aurel şi Sima Nichifor.
- Audienţa este la ora 18, îi anunţă Bosancu, după ce notă în registru numele şi problema. Nu vă poate primi acum.
- Revenim la ora 18, acceptă unul dintre ei şi se îndreptară spre uşă.

*
Ciornei îi prezentase lui Aţipitu strategia de campanie şi acesta se interesase insistent asupra costurilor. Opinia lui era că încercarea de a face campanie în zonele de unde era sigur că nu vor veni voturi este o cheltuială inutilă. Tulcea, de exemplu, e un teritoriu unde populaţia este atat de rară şi localităţile atât de izolate, încât este mai profitabil să arunci afişele în Dunăre decât să umbli cu şalupa prin toate canalele Deltei. Satele Moldovei, deşi mult mai populate decât Delta, prezentau un alt inconvenient: sătenii erau ferm convinşi că Iliescu le-a dat pământ. Oricâte afişe ai fi pus pe garduri, tot cu Iliescu votau.
După ce mai tăie din cantitate, Preşedintele semnă comanda pentru încă un lot de afişe. Ciornei adună documentele, dar nu se ridică. Aţipitu îl privi întrebător.
- Domnu’ Preşedinte, am şi eu o rugăminte. Coca.
- Cireşica Pavnotescu? Ce vrea?
- M-a rugat să-i găsim un serviciu. Cred că ar trebui să o creştem, pentru că în viitor europenii vor insista tot mai mult pe promovarea femeii. Or, noi nu le avem decât pe Veranda şi pe Despina.
- Ştiam că, împreună cu bărbatu-său, au pus în mişcare o afacere cu cherestea.
- Asta n-am ştiut. Dar, dacă ea vrea să fie independentă, cred că ar trebui încurajată.
- Bine. Îi caut eu ceva, promise Aţipitu şi se uită la ceas. E şase. Am o audienţă.
Ciornei îi văzu pe cei doi pensionari în antecameră şi-l căină pe Preşedinte. Era evident că veniseră să ceară.
Bosancu îi introduse şi se aşeză la capătul mesei de consiliu cu registrul deschis, ca să noteze ce va decide Preşedintele.
- Domnule Preşedinte, reluă Ionescu textul prefabricat, noi apreciem în mod deosebit linia politică pe care o imprimaţi Partidului Aşteptării Române şi vă rugăm să primiţi felicitările noastre pentru claritatea cu care partidul se mulează pe aşteptările poporului.
- Bine, să lăsăm galanteria, propuse Aţipitu. Ce problemă vă aduce?
- Din câte ştim, dumneavoastră sunteţi un vânător recunoscut şi suntem siguri că ne veţi înţelege pasiunea pentru vânătoare. Ştiţi, şi noi suntem vânători, dar nu avem puşcă. Am auzit că la A.G.V.P.S. s-a primit un lot de carabine ceheşti mai ieftine şi am vrea să ne ajutaţi să procurăm două carabine.
La auzul acestei doleanţe, Bosancu se ridică şi ieşi, în vreme ce Aţipitu le promitea că se va interesa. Din antecameră îl sună pe Aţipitu:
- Domnu’ Preşedinte, vă caută Preşedintele Internaţionalei Liberale pe telefonul de la Organizare.
Când Bosancu reintră, Preşedintele îşi lua la revedere de la cei doi.
- Pe domnii îi pun eu în legătură cu Firică, se angajă Bosancu. O să se ocupe dânsul de problemă.
- Foarte bine, foarte bine, acceptă Aţipitu îndreptându-se spre uşă. E chiar preşedintele în telefon sau e secretara dânsului? mai întrebă în şoaptă.
- Nu vă caută nimeni, dar trebuia să vă scot de-aici, şueră Bosancu.
Preşedintele intră la Organizare în vreme ce Bosancu îi conducea pe scări pe cei doi vânători fără puşcă. Inventă pentru ei basmul că Firică este vicepreşedinte nu doar la partid ci şi la A.G.V.P.S. Dolj. Luni vine la Bucureşti să aducă listele de candidaţi şi, dacă cei doi vor veni la ora 10, se vor vedea cu Firică. Nu trebuie să-şi facă griji, pentru că domnul Preşedinte îi va spune şi dânsul lui Firică şi Firică nu va putea refuza. Se despărţiră în termeni prietenoşi, în timp ce Bosancu îi înjura în gând.




*
Cînd Ciornei intră în sala casei de cultură, însoţit de candidatul Mărin şi de
Preşedintele filialei locale, avu un moment de ezitare. Toţi ocupanţii sălii aveau în mână câte un baston cu care îşi făceau de lucru, fie învîrtidu-le pe mână, fie ţinându-le în echilibru pe deget sau pe frunte, fie duielându-se.
- Unde m-ai adus? se întoarse Ciornei către Preşedintele local, Amărăşteanu.
Ăştia cu bastoane îl aşteaptă pe Ghiocel.
- Chestie de interpretare, domn’ Vicepreşedinte. Când întorci bastonu’ cu susu-n jos, e ca un cârlig.
Se îndreptau spre scenă când un tânăr îl acroşă de braţ cu capătul bastonului:
- Unde ţi-e bastonu’?
- Vezi de treaba ta, îl admonestă Amărăşteanu.
Abia când cei trei urcară pe scenă, cei din sală începură să-şi caute locurile.
Ciornei ocupase scaunul din mijloc. Chiar în faţa lui se afla microfonul fixat la capatul unei tije nichelate care traversa masa, până la suportul pus pe podea. Era microfonul pentru solişti vocali, aplecat ca o macara pe deasupra mesei. Amărăşteanu trase microfonul către sine şi bătu cu pixul în microfon, nu atît pentru a verifica dacă e în funcţiune, cât pentru a face linişte în sală.
După ce toţi se aşezară, deveni evident că sala era pe jumătate goală.
- Stimaţi concitadini, avem onoarea să avem în mijlocul nostru pe
domnul Vicepreşedinte Vladimir Ciornei, cuvântă Amărăşteanu şi începu să aplaude.
Câţiva din primele rânduri aplaudară şi ei. Mărin era preocupat să deschidă sticla de pepsi pe colţul mesei. Unul din rândul al treilea rămăsese în picioare şi continuă să aplaude de unul singur în vreme ce Mărin duse sticla cu pepsi la gură.
- Şi pe domnul... ă... ă... ă... îşi duse Amărăşteanu mâna la frunte, Mărin M.
Mărin, candidatul nostru de la Centru. Mâna lui îl indică pe Mărin care gâlgâia lichidul din sticla pe care nu o mai lăsa de la gură. Amărăşteanu aplaudă de data asta singur.
- Dau cuvântul domnului Vicepreşedinte, încheie Amărăşteanu şi împinse tija
cu microfonul către Ciornei.
- Ţi-ai pregătit discursul? îl înghionti Ciornei pe Mărin, acoperind microfonul
cu palma.
Mărin puse sticla goală pe masă:
- Da, tovule. Se şterse cu dosul mâinii la gură şi începu să sucească rotiţele
servietei pe care şi-o pusese pe genunchi.
- Onorată asistenţă, rosti Ciornei către microfon.
- Mai tare ! strigă un bătrân din primul rând.
- Onorată asistenţă ! Mulţumesc domnului Preşedinte Amărăşteanu pentru
inspirata iniţiativă de a organiza această întrunire şi pentru fericitul prilej de a vă putea adresa cele mai frumoase urări din partea domnului Preşedinte Aţipitu.
Pauza retorică fu corect receptată de ascultători care o umplură cu aplauze.
- Poate că sunteţi miraţi să constataţi că nu mă însoţeşte, ca de obicei, domnul profesor Ionescu Dor Mărunt. Consiliul Executiv a hotărât ca domnul profesor să se dedice cu toate forţele întăririi poziţiei partidului nostru în Transilvania. De aceea, candidatul dumneavoastră va fi domnul Mărin M. Mărin, un tânăr revoluţionar, energic, de mare viitor.
Amărăşteanu aplaudă singur.
- Dau cuvântul domnului deputat Mărin M. Mărin ! anunţă Ciornei, întorcând macaraua cu microfon către Mărin.
Mărin se ridică, timorat, în picioare, punând servieta pe masă şi registrul deschis peste servietă. Ciornei observă că Mărin avea cămaşa călcată şi se gândi că omul chiar şi-a luat rolul în serios.
- Tovilor, şopti Mărin, gâtuit de emoţie.
- Mai tare ! strigă bătrânul din primul rând.
- Tovilor ! ţipă Mărin cam spre Ciornei, care puse mâna la ureche şi ridică microfonul la înălţimea vorbitorului.
- Amărăşteanuuu ! strigă un supărat din sală.
- Nu sunt amărăştean deloc, i-o reteză Mărin enervat. Am firmă, am ştampilă şi cont în bancă.
Un hohot de râs animă asistenţa. Un domn cu cravată, probabil unul din vicepreşedinţii locali, se ridică şi explică:
- Nu de contul dumitale din bancă e vorba. Noi îl vrem pe domnul Preşedinte Amărăşteanu.
- Linişte ! ceru Amărăşteanu. Consiliul Executiv a hotărât să candideze domnul Mărin, aici de faţă. Trebuie să ne supunem disciplinei de partid.
- Da’ pe noi nu ne întreabă nimeni? sări un altul. Poate că noi nu suntem de acord. Noi vă vrem pe dumneavoastră.
- Ce-ai făcut în ultimii cinci ani? se ridică un alt nemulţumit.
- Daţi voie candidatului să-şi prezinte programul, interveni Ciornei. După aceea veţi putea hotărî în cunoştinţă de cauză.
- Ce program? Habar-n-are pe ce lume e ! ripostă opozantul în râsetele celorlalţi.
- Linişte ! Lăsaţi omul să vorbească ! insistă Amărăşteanu.
În vremea asta Mărin dăduse cep la cea de a doua sticlă de pepsi, şterpelită din faţa lui Ciornei.
- Dă-i drumu’! îl înghionti Ciornei pe viitorul deputat, împingîndu-i microfonul.
Mărin se şterse mai întâi la gură cu dosul palmei, îşi drese vocea şi începu:
- Program de Preşedinte. Unu: România să fie mare şi bogată. Doi: Toate partidele să se unească în unul singur, ca să nu mai fie zâzanie. Trei: Pâinea să coaste doi lei.
La punctul trei, sala izbucni în aplauze.
- Şi cartofii, veni o propunere din sală.
- Şi cartofii, admise Mărin
- Votaţi cârligu’! strigă, peste ropotul de aplauze, lansatorul de lozinci anume instruit de Amărăşteanu.
- Patru, prinse curaj Mărin, să meargă toate fabricile !
- Bravo ! Bravo ! aprobă asistenţa ridicată în picioare, ridicând bastoanele cu mânerul în jos.
- Votaţi cârligu’! reluă lansatorul de lozinci.
Începuseră să se aşeze, când pe uşa laterală începu să curgă în sală un şir lung de necunoscuţi, toţi cu bastoane. Se orientară către partea din spate a sălii şi, deşi erau cam încruntaţi, îşi ocupară locurile în linişte.
- Cinci ! strigă Mărin. Să nu mai fie şomaj !
- Bravo ! aplaudară cei din faţă.
- Huoo ! ripostară noii veniţi. Ba unii chiar fluierară.
- Ce-i asta? se întoarse Ciornei cître Amărăşteanu.
- Oamenii lui Ghiocel, explică acesta.
Simţind pericolul, cei din primele rânduri se ridicaseră şi priveau intrigaţi
spre noii veniţi.
- Şase ! strigă Mărin.
Un hohot de râs se ridică de la cei din spate. Pasă-mi-te, Mărin atrăgea atenţia
că au venit ei.
- Să nu fie poluare ! enunţă Mărin.
- Huoo ! reluară opozanţii.
- Votaţi cârligu’! strigă lansatorul de lozinci. Toată lumea era în picioare,
agitând bastoanele. Cei din faţă - cu mânerul în jos, cei din spate – cu mânerul în sus.
- Votaţi bastonu’ ! răcni şeful opozanţilor. În spatele lui fu ridicată o pancardă
pe care scria: „VAM HALIT”.
- Fără violenţă ! strigă Amărăşteanu coborând de pe scenă. Se aşeză în fruntea grupului său care agita bastoanele cu entuziasm. Ciornei înţelese că întâlnirea celor două echipe se va termina cu ciomăgeală. Se repezi după Amărăşteanu pentru a aplana conflictul. Apucă bastonul unui bătrân dar acela îl ţinea cu străşnicie:
- E bastonu’ meu ! Îl am de la handicapaţi, se răsti moşul.
- Şapte ! Opoziţia să lase gura ! strigă Mărin în microfon.
- Lasă gura tu ! îi răspunse liderul opoziţiei.
- N-ai mâncat salam cu soia! răcni unul dintre opozanţi.
Ciornei apucă bastonul unei puştoaice şi reuşi să i-l ia abia după ce îi răsuci
mâinile. Îl ridică cu mânerul în sus şi se avântă spre liderul turbulenţilor.
- Omule, îi şopti, vă dau de-o bere la toţi, dar lăsaţi-mi şedinţa în pace.
- Două beri, şi mai şi aplaudăm, plusă adversarul.
- Câţi sunteţi?
- Vreo 20, estimă liderul.
Experienţa din ’90 îl învăţase pe Ciornei să umble cu buzunarele doldora de
mărunţiş. Îi avea în diverse buzunare în sume rotunde. Băgă mâna în buzunarul de zece mii.
- Sarut mâna, boierule ! rânji încasatorul, înhăţând banii, şi se întoarse spre ai lui. O pădure de mâini se întinse să apuce banii.
Ciornei îl luă pe Amărăşteanu de braţ şi porniră spre scenă. În drum înapoie
bastonul puştoaicei care încă îşi freca încheietura mâinii.
Mărin deschisese şi sticla de pepsi aflată în dreptul lui Amărăşteanu. Ciornei
strigă în microfon:
- Votaţi cârligu’!
Toată asistenţa ridică bastoanele cu mânerul în jos şi repetă:
- Votaţi cârligu’!
Liderul turbulenţilor îl apostrofă pe unul de-ai lui:
- Tu de ce nu votezi, Fane?
- Pentru cinci sute? Mai dă cinci şi votez!
Căpătă încă o bancnotă, ceea ce îl determină să ridice bastonul şi să strige
„Ura !”
Mărin se şterse la gură şi reluă:
- Opt. Dolarul să fie egal cu leul !
- Ura !
- Nouă. Să fie case !
- Ura !
- Zece. Salariile să fie mari.
- Ura !
- Doişpe.
- Unşpe ! strigă asistenţa.
Mărin verifică cu degetul pe registru:
- Unşpe e tăiat. Doişpe. Pîinea să coaste doi lei.
- Ai mai zis ! i se strigă din sală.
Mărin căută iarăşi cu degetul pe registru:
- Aşa e. Treişpe. Pământu’ să fie împărţit pe dreptate. Cinci mii de metri pătraţi de căciulă.
- E puţân ! protestă unul din noii veniţi.
- Nu e puţân deloc ! îl contrazise Mărin. Paişpe. Tot satu’ să fie asfaltat.
- Ura !
- Cinşpe. Romcerealu’ să dea banii pe anu’ trecut.
- Ura !
- Şaişpe. Toţi să plătească întreţinerea.
- Huooo ! reacţionă sala.
Ciornei trase microfonul spre el:
- Toţi să poată să plătească. Să aibă lumea bani.
- Da ! Da !
- Fi mai atent, şopti Ciornei întoarcând microfonul spre Mărin.
- Şaptişpe. Baba Safta să dea porcu pe care i l-am îngrăşat.
- Ura ! strigară câţiva luaţi de val.
- Ce porc? Care Safta? vociferară alţii.
- Să vină apa caldă ! strigă Ciornei aplecându-se pe microfon. Vă mulţumesc pentru participare !
- Optâşpe. insistă Mărin.
- Votaţi cârligu’ ! răcni Ciornei, înşfăcând registrul de sub ochii lui Mărin.
- Ura !
- Să fie pace, debită Mărin ultimile cuvinte reţinute din registru, în vreme ce Ciornei îl împingea spre ieşire. În ultima clipă, candidatul Mărin M. Mărin înhăţă sticla de pepsi în care rămăsese mai puţin de jumătate din conţinut.
- Pentru candidatul nostru de la centru, Ura ! strigă Amărăşteanu, acoperind vacarmul. Berea şi mititeii – la varice !
Această indicaţie smulse ropote de aplauze participanţilor la miting. Deja era buluceală la uşi.
Rămas la urmă, opozantul Fane se distra lipind buline pe afişele lui Aţipitu.
- Măi, animalule ! se repezi Amărăşteanu după el, dar opozantul Fane se pierdu în mulţime.

*
Camelia se strecură în biroul Preşedintelui. Îl privi cum scrie ciorna pentru discursul de a doua zi. Era un bărbat puternic, dar blând. Pretindea un singur lucru: loialitate.
- Aveţi puţin timp? întrebă când el îşi ridică ochii către ea.
- Spune, o încurajă el.
- Ieri căutam ceva în fişetul lui Bosancu şi Mărin a intrat şi a telefonat în străinătate.
- Care Mărin?
- Revoluţionaru’. Jegosul ăla care bea pepsi din toate paharele rămase după şedinţă.
- Nu-l ştiu.
- Umblă mereu cu valiza după el. E pe undeva pe la lipitorii de afişe.
- În fine, ce-i cu el?
- Ciornei îl pune cap de listă la Giurgiu.
- Nu mi-a spus nimic.
- Îl are cu ceva la mână. Ciornei îi spunea Cocăi că Mărin a pus mâna pe nişte acte.
- Spunea asta în faţa ta? Se miră preşedintele.
- Nu m-au văzut. Eram după uşa fişetului. Mai vreau să vă spun că între Ciornei şi Coca e ceva.
- Asta nu e rău deloc, aprecie Preşedintele.
- Coca l-a avertizat că dumneavoastră aţi vrea să scăpaţi de el.
- Femeie proastă, se supără Preşedintele.
- Şi Ciornei i-a spus că, dacă recuperează discheta, îi are la mână pe toţi.
- Ce dischetă?
- Nu ştiu.

*
Ionescu Aurel şi Sima Nichifor se prezentară luni la ora stabilită.
- Îmi pare rău, dar domnul Firică a trecut mai de dimineaţă să aducă listele şi acum este în drum spre Craiova, minţi Bosancu. Eu i-am spus care este problema, mai înainte de a intra la domnul Preşedinte. A promis că va reţine două carabine pentru dumneavoastră.
- Vă mulţumim şi vă rămânem îndatoraţi, spuse Ionescu, dar ar fi fost mai bine dacă puteam vorbi chiar cu domnul Firică.
- Ei, dacă şi domnul Preşedinte i-a confirmat, nu cred c-ar mai fi vre-o problemă.
- Şi cum putem lua legătura cu domnul Firică? insistă Sima. Trebuie să îi dăm nişte acte, autorizaţiile port armă, sunt de completat nişte formulare.
- Poimâine revine pentru şedinţa de pregătire a alegerilor. Veniţi miercuri la ora patru, înainte de şedinţă, ca să fim siguri că-l prindeţi.
- Deci, sigur poimâine la patru? vru să se asigure Ionescu.
- Sigur.
- Vă mulţumim. Ne vedem miercuri, promise Ionescu.

*
Bondoc era foarte agitat. Venise la Ciornei pentru că Ciornei răspundea de Bucureşti.
- E inadmisibil ce se petrece la cinci!
- Ce se petrece?
- M-a chemat Haţeganu că vrea să schimbe cazanul de la subsol. Că iarna trecută au tremurat cu cazanul spart.
- Şi ce treabă ai tu cu cazanul? Că eşti contabil.
- Să văd şi eu contractul, să-i dau o viză, că nu se pricepe. Haţeganu a fost şef de pompieri.
- Şi ai gasit ceva greşit în contract?
- Am fost în pivniţă să văd cazanul. Mă interesau de fapt conductele, dacă trebuie înlocuite.
- Şi trebuie înlocuite? se interesă Ciornei.
- Nu trebuie. Da’ nu asta e problema.
- De zece minute încerci să-mi spui că e ceva inadmisibil la sectorul cinci şi-mi vorbeşti de cazan şi de ţevi.
- Încăperea în care e cazanul e plină cu mormane de afişe nefolosite.
- Te gândeşti că au să vină colegii lui Haţeganu să-i dea o binemeritată amendă pentru că a depozitat hârtie lângă cazan?
- Mă gândesc că noi cheltuim milioane pe afişele electorale şi Haţeganu le aruncă în pivniţă. La asta mă gândesc.
- Stai puţin. Sunt afişele noastre? se miră Ciornei.
- Da’, ale cui afişe ar putea să fie în sediul Partidului Aşteptării? Ale lui Iliescu?
- Mă întrebam şi eu.
- Vre-o opt metri cubi sunt afişe cu mutra lui Haţeganu din campania de alegeri locale. Alţi patru metri cubi sunt cu Aţipitu din campania actuală.
- Ăsta e nebun de legat, aprecie Ciornei. Nici măcar afişele lui nu le-a lipit?
- Dimpotrivă. E foarte sănătos. La locale a fost cap de listă. Îi era clar că nu va putea ajunge primar de sector, nici dacă se dădea peste cap. Dar era sigur că va fi consilier de primărie, pentru simplul motiv că era primul în lista de candidaţi. Dacă ar fi lipit toate afişele alea prin cartiere, poate ajungeau consilieri încă trei sau patru dintre candidaţi. Dar de ce să se ostenească el pentru alţii?
- Şi oamenii din Biroul lui de sector, ce zic?
- Nimic. Toată organizaţia lui e formată din treizeci de pensionari care vin o dată pe săptămână să bea pepsi. Închide barul de la parter şi acolo ţine şedinţele. Bătrâneii stau pe la măsuţe şi el cuvântă, de pe scaunul de la bar, despre apa caldă. Dacă e consilier în primărie, şi-a luat toate aprobările să funcţioneze cu barul în sediul de sector al partidului.
Ciornei se ridică şi luă din bibliotecă un dosar pe a cărui copertă era scris „Campanie sector 5”. Îl puse pe birou şi îl răsfoi. Fiecare pagină era scrisă caligrafic, cu cerneală albastră, şi era înconjurată de un chenar dublu, tras cu carioca neagră şi roşie. Titlurile erau subliniate cu două linii roşii iar subtitlurile cu o singura linie. Paragrafele erau separate între ele cu o dungă neagră, trasă de la o margine la alta a paginii.
- Aici scrie că are 2400 de membri, că a numit reprezentanţi în toate secţiile de votare şi a numit şi câte două rezerve, pentru cazul că titularul s-ar îmbolnăvi.
- Are pe dracu! Ştiţi câte carnete de partid a luat de la Organizare? Două sute. O fi dat câte un carnet la zece membi. Dosarele astea i le face furierul companiei de pompieri, pe care l-a angajat secretar. Mergeţi la o şedinţă de-a lui şi întrebaţi pe oricare de ce secţie de votare răspunde. Dar, şi mai bine, cereţi unuia din sală să vă arate carnetul de partid.
- Nu vrei să preiei dumneata cinciul?
- Candidez la Alba. N-am cum să mă rup.
- Şi mai am unul la Zalău, oftă Ciornei, care scrie că în fiecare comună are organizaţie de 20 de 30 sau de 50 de membri. Întotdeauna cifre rotunde. Niciodată 52 sau 29. Ba, la un moment dat mi-a raportat că a constituit organizaţie într-o localitate care nu era la el în judeţ. Era la vecini.
Ciornei îşi aduse telefonul la îndemână şi-l sună pe Haţeganu la primărie.
- Sunt Ciornei, daţi-mi-l pe Haţeganu.
- Da, domnu' Vice’. Eu sunt.
- Câţi membri de partid ai făcut luna trecută?
- Două mii, domnu’ Vice’.
- Eşti sigur?
- La noi se munceşte, domnu’ Vice'. Nu-i slăbesc deloc. Săptămânal am şedinţă de analiză. I-am rupt cu alergatul. Aplicăm metoda englezului ăla, Dor Tudor.
- Nu câţi membri ai în total. Spune câţi ai făcut luna trecută, insistă Ciornei.
- Două mii, domnu’ Vice’.
- Sigur?
- Sigur.
- Bine, mulţumesc.
Ciornei nu puse telefonul în furcă. Sună la sectorul cinci:
- Cabinetul domnului consilier Haţeganu, îl anunţă cel care răspunse.
- Sunt Ciornei, daţi-mi-l pe Haţeganu.
- Domnul Preşedinte este la primărie.
- Cu cine vorbesc?
- Permiteţi să raportez: sunt Stelian Dumitrescu, secretarul domnului Preşedinte.
- Poţi să-mi spui câţi membri de partid aţi făcut luna trecută?
- Să mă uit în registru, domnule Vicepreşedinte. Aşteptaţi să-l iau din fişet.
- Aştept.
- Şase, domnule Vicepreşedinte. Şase membri.
- Mulţumesc, domnule Dumitrescu. Şedinţele săptămânale le ţineţi?
- În fiecare joi la la ora cinci, domnule Vicepreşedinte. Şi fac şi proces verbal.
- Felicitări!
- Mulţumesc, domnule Vicepreşedinte. O să-i comunic domnului Preşedinte.
Ciornei lăsă telefonul în furcă. Se gândea la ceva.
- Măi, cum face ăsta că, de câte ori am avut acţiuni, a adus sute de membri?
- Cu berea şi mititeii, răspunse Bondoc.
- Chiar aşa? se îndoi Vicepreşedintele.
- Altfel, cum?
- Bine. Îţi mulţumesc că m-ai informat. O să iau măsuri.

*
Miercuri după amiază, Ionescu şi Sima se prezentară, din nou, în biroul lui Bosancu.
- Domnul Firică a sosit?
- Nu şi nici nu va veni, pentru că şedinţa a fost amânată pentru duminică, minţi Bosancu fără să clipească.
- Domnu’ Bosancu, am impresia că vă bateţi joc, se supără Ionescu. Am fost şi eu director în Ministerul Industriilor, nu sunt oarecine, şi nu permit să fiu tratat cu golănisme din astea. Daţi-mi un număr de telefon la care să-l sun pe domnul Firică. Dumneata ne duci cu preşu’ şi domnul Firică nici măcar nu a fost pus în temă cu cererea noastră.
- Despre ce cerere vorbiţi? întrebă Bosancu deschizând registrul de audienţe.
- Ştiţi foarte bine: două carabine.
- Aici scrie, citi Bosancu din registru, că soţia dumitale e bolnavă şi nu ajung banii pentru medicamente. Dacă ar fi scris că soţia dumitale e bolnavă şi ai nevoie de carabină, poate că i-aş fi spus domnului Firică. Dar aici scrie că ai nevoie de medicamente.
- Domnu’ Aţipitu a promis că ne ajută, se făcu fostul director că nu contează ce scrie în registru.
- Nici eu, domnule, nu permit să fiu tratat cu golănisme, deşi nu am fost director! continuă Bosancu. M-ai minţit în ochi şi ai pretenţia să te ajut? Eu i-am spus Preşedintelui că vin doi pensionari să ceară medicamente şi dumnevoastră aţi cerut arme. Chiar l-aţi impresionat. Doi bătrâni săraci care n-au puşcă. Nu v-ar fi ruşine obrazului să vă amestecaţi între săracii care cer bani să-şi salveze vederea, care au de operat copii, care dorm prin parcuri că au fost evacuaţi din case. Ieşiţi dracu’ afară din birou’ meu! răcni Bosancu.

*
Joi la cinci, însoţit de Bosancu, Ciornei se prezentă la sediul filialei partidului din sectorul cinci. Adusese cu sine dosarul „Campanie sector 5”. Moşi şi babe afluiau către intrarea deasupra căreia scria „Bar de zi”. Cei doi aleseră cealaltă intrare deasupra căreia nu scria nimic. Din holul larg coborâră scara în spirală până la subsol. Sala cazanului nu avea uşă. Când aprinse lumina, Ciornei constată că Bondoc nu exagerase deloc. Abia mai rămăsese o cărare de la uşă până la cazan. De-o parte şi de alta, pachetele de afişele erau stivuite ordonat, în ambalajul original de la tipografie.
- Domnu Ciornei, astea n-au mai încăput la sediul central? se miră Bosancu care nu cunoştea scopul vizitei.
- Trebuia să le pună Haţeganu prin sector. Hai sus, că începe şedinţa fără noi.
Bătrâneii se aşezaseră pe scaunele joase, câte patru la fiecare măsuţă şi se dedulceau cu fursecuri si cu pepsi. Ciornei şi Bosancu se aşezară la masa din fund, cu spatele spre bar. La masa vecină, un uncheş povestea despre prizonieratul în Rusia. Cum a dus-o el boiereşte pentru că meşterea candelabre de cupru, în loc să repare locomotive.
Haţeganu intră, urmat de Dumitrescu. Avea un aer aşa de important, de parcă era cel puţin ministru. Bătrâneii aplaudară, iar cei pe lângă care trecu se ridicară şi dădură mâna cu domnul Preşedinte. Preşedintele se aşeză pe unul dintre scaunele înalte de la bar, iar secretarul lui trecu după bar, ca să scrie procesul verbal.
- Declar deschisă şedinţa, anunţă Haţeganu. Trebuie să vă comunic că, deşi am intervenit de mai multe ori la domnul primar în legătură cu mizeria de la blocul de nefamilişti, nu s-a rezolvat nimic.
- Noaptea trecută s-au bătut, completă unul dintre ascultători. A venit miliţia.
- Trebuie să intervină şi opinia publică, răspunse Haţeganu. Să luaţi atitudine.
- Cu golanii ăia? protestă cineva. Ăia îţi dau în cap.
- Domnu’ consilier, se ridică un bătrân de la masa vecină. V-am spus de mai multă vreme că apa nu ajunge la etajul opt.
- Asta e situaţia. M-am interesat. Asta e presiunea în conductă. Nu se poate mări presiunea, că e conducta veche.
Ciornei se ridică şi atacă direct:
- Domnule Preşedinte, aveţi un program de campanie. Astăzi ar fi trebuit să mergeţi cu tineretul în blocurile de pe strada Romancierilor. Aşa scrie aici, ridică el dosarul deasupra capului.
Haţeganu era să cadă cu scaunul, dar se redresă repede:
- Domnu Vicepreşedinte. Ce onoare! Veni spre Ciornei cu mâna întinsă. Desigur că avem un program. Tineretul e pe baricade. Eu m-am rupt doar pentru o oră ca să nu vină aceşti membri ai noştri şi să găsească sediul încuiat.
Ciornei îi întoarse spatele.
- Arată-mi te rog carnetul de partid, se adresă făuritorului de candelabre din cupru.
Haţeganu înlemni.
- N-am, răspunse cel întrebat.
- Dumeata, ai? îl întrebă pe cel cu apa.
- Nu am.
- Ciornei se întoarse către sală:
- Cine are carnet de partid, să-l arate.
Nimeni nu arătă nimic. Se auzea peniţa lui Dumitrescu care, cu dreapta, scria procesul verbal. Cu stânga ridicase carnetul.
- Rog să rămână în sală numai membrii de partid, strigă Ciornei îndreptându-se spre Dumitrescu.
Bătrâneii se conformară în linişte.
- Arată-mi procesul verbal de la plenara de alegeri de anul trecut, ceru Ciornei.
Dumitrescu deschise registrul la prima pagină şi-l întoarse spre Ciornei:
- Uitaţi, domnu’ Vicepreşedinte.
- Cum, domnule, prezenţi 16? Se răsti Ciornei la Haţeganu. Ce plenară e aia cu 16 participanţi?
- Atâţia membri avea partidul anul trecut, se scuză Haţeganu.
- Dacă avea numai 16, cum aţi ales 24 de membri în biroul de sector?
- Că aşa scrie la statut, veni răspunsul. Biroul este format din 24 de membri.
- Erau 16 membri sau 24?
- 16.
- Domnu’ Dumitrescu, se întoarse Ciornei spre secretar, scrii un proces verbal de predare-primire încheiat între dumneata şi domnul Bosancu. Îi predai cheile, ştampilele, registrele, documentele de evidenţă. Biroul de sector este dizolvat.
- Nu merge aşa, dom’ Vice’! protestă Haţeganu. Trebuie întrunită plenara şi să stabilească prin vot. Că eu am muncit aici.
- Domnu’ Haţeganu, nu mai eşti membru al Partidului Aşteptării Române. Să-ţi iei afişele din pivniţă. Ar trebui să ţi le imput.
- Am să reclam la Comitetul de Disciplină.
- Altfel să nu faci, îl persiflă Ciornei. Şi nu mai pierde vremea pe aici, că te aşteaptă tineretul pe Romancierilor.
- E barul meu, domnule. Stau cât vreau.
- E în sediul unui partid din care nu mai faci parte.
- Aştept notificare scrisă şi semnată de membrii Comitetului de Disciplină.
- Barul dumitale este ilegal pentru că în sediile de partid este interzisă orice activitate comercială. Oricum, ne vom adresa justiţiei.
În bar intrară doi tineri şi se aşezară la o masă. Dumitrescu se duse la ei.
- Ursus, comandă băiatul. Două beri.
- E închis, domnilor, se scuză Dumitrescu.
- Hai măi, nea Stelică. Abia e şase. Cum să fie închis?
Lui Ciornei i se făcu negru înaintea ochilor. Omul care îi trimitea minciuni încondeiate în chenare bicolore era barmanul nea Stelică.
- Domnu’ Dumitrescu, unde ţineţi carnetele?
- Avem inspecţie, le şopti Dumitrescu şi se întoarse spre Ciornei.
- În fişet, domnu’ Vicepreşedinte. În fişet.
- Arată-mi!
Traversară holul până în birou. Dumitrescu descuie fişetul. Câteva dosare aruncate pe raft, cât să nu zici că fişetul e gol.
- Aici sunt, arătă el spre marginea din dreapta.
Un pachet de o sută de carnete nedesfăcut, peste care alte vre-o 50. Ciornei, negru ca pământul scrâşni:
- Numără-le.
- O sută, enunţă Dumitrescu punând pachetul pe birou. O sută unu, o sută doi, începu numărătoarea.
Bosancu număra şi el din ochi. Ciornei privea pe ferestră cum Haţeganu încărca în portbagaj navetele cu băutură.
- 162, anunţă Dumitrescu.
Ciornei scoase din dosar o chitanţă şi o puse alături.
- Şeful dumitale a semnat aici că a primit 200 de carnete de la Organizare.
- 38 sunt date la membri, se justifică Dumitrescu.
Ciornei deschise dosarul „Campanie sector 5” la prima pagină.
- Aici ce scrie? degetul lui indica cifra 2400. Nu dumneata ai subliniat aici cu doua linii roşii? Din 2400 de membri numai 38 au carnet? Ceilalţi sunt ilegalişti?
- Aşa mi-a ordonat domnul Preşedinte să raportez.
- Fals în acte publice. Să-ţi cauţi loc de muncă. Partidul nu mai are nevoie de serviciile dumitale.
Ciornei se întoarse spre Bosancu:
- Rămâi aici până semnaţi procesul verbal. Îmi aduci cheile şi ştampila.

*
Sucitu răcnea în telefon când intră balerina. Tâmpitu’ ăla de la Zalău din nou respingea candidatul de la centru şi ţinea morţiş să se pună pe el cap de listă. Trânti telefonul şi se uită la juna musafiră.
-Aş vrea să ajut şi eu la campanie, spuse ea cu îndrăzneală. Ştia că se plăteşte.
- Ce ştii dumneata să faci? întrebă Vicepreşedintele, îndoindu-se că ar fi fost capabilă de altceva decât să lipească afişe.
- Ştiu să dansez. Sunt balerină.
- Perfect. Când se întruneşte conducerea partidului în şedinţă, o să dansezi în faţa Consiliului Executiv.
- Ce glumă e asta? Se supără juna.
- Dacă te pricepi să elaborezi strategii electorale, discursuri sau măcar comunicate de presă, o să faci strategii, discursuri sau comunicate. Dacă nu, ar mai fi nevoie de lipitori de afişe.
- Nici chiar aşa !
- Înscrie-te în partid la dumneata în sector, şi vei primi sarcini de la Preşedintele de sector. Aici la centru, nu prea ai cu ce să ne fii utilă.
- Ştiam că angajaţi pe timpul campaniei.
- Aşa e. Dar persoane care pot ce spuneam mai înainte. În România, încă nu au apărut majorete la mitinguri.
-Deci, nimic, concluzionă tânăra.
- Asta e.
Urmă o coafeză care anunţă cu aplomb că vrea să candideze la deputaţi, pentru că ea are multe cliente care o susţin. Sucitu ştia bine că ultimile 12 locuri din listă erau goale şi o îndrumă către biroul municipal al Aşteptării Române.
- Aş putea să îl pun şi pe bărbatu-meu? Îndrăzni petenta.
- Desigur, acceptă secretarul. Mergeţi la biroul municipal.
- Ştiţi, el e dulgher.
- Foarte bine.
La votul pe listă, contează numai primele locuri, dar partidele care au lista completată până la ultimul loc pot desemna o persoană care să facă parte din Biroul Electoral. Sucitu ar fi trimis sa fie puşi pe listă şi hingherii, nu numai cofezele şi dulgherii. Ultimii pe listă, coafeza cu bărbatul ei, n-ar fi ajuns în Parlament decât dacă mureau primii 30 din listă.

După câteva ciocănituri în uşă, în biroul lui Sucitu intră un bărbat de condiţie mai degrabă modestă decât medie.
- Domnule Vicepreşedinte, trebuie să ne unim forţele, enunţă, avansând cu mâna întinsă spre Sucitu. Sunt Vasile Pleavă, Preşedintele Partidului Martirilor Ucişi de Gloanţele Barbare, se recomandă noul venit.
- Şi sunteţi martir ucis de gloanţele respective? se interesă Sucitu.
- Aşa se numeşte partidul.
- Sper că membrii dumneavoastră sunt bine sănătoşi, presupuse Sucitu. Că, dacă-ar fi martiri ucişi, n-ar mai veni la şedinţe. Despre ce forţe spuneaţi că trebuie să le unim?
- Trebuie să facem o alianţă electorală, pentru a obţine mai multe voturi.
- Vă atrag atenţia că pentru partide pragul electoral este de trei la sută în vreme ce pentru alianţe este de cinci la sută.
- O alianţă dă impresia de forţă. Atrage mai mulţi votanţi. O să facem lista fermoar: unul de la noi, unul de la voi.
- Eu zic să ne lăsaţi o propunere scrisă şi, după ce o vom analiza în Consiliul Executiv, vă contactăm.
- Aş vrea să particip, împreună cu secretarul meu personal, la şedinţa în care analizaţi, ca să dăm unele argumente, explicaţii.
- Lăsaţi-mi un număr de telefon, să vă convocăm.
Preşedintele martirilor îi întinse o carte de vizită. Sucitu o studie cu atenţie. Privi apoi mâinile cu degete boante ale interlocutorului. Mâini de tractorist sau de lăcătuş.
- Inginer diplomat? citi cu mirare. Inginer în ce?
- Construcţii, îngăimă celălalt, dând din mână a scuză.
- Spune-mi legea lui Hooke, îl încercă Ciornei.
- Ce lege?
- Legea lui Hooke. Se face în anul întâi.
- Parcă ţine cineva minte tot ce-a învăţat în facultate?
- Ce suprafaţă are cercul?
- Râdeţi de mine? Se eschivă celălalt.
- Nu ştii? Uite cum facem. Mâine îmi aduci diploma şi eu te dau pe mâna Procuraturii.
- Adică, de ce? Se revoltă martirul.
Sucitu scoase din sertar o riglă de calcul şi o întinse celuilalt:
- Află cât e doi la puterea zero cinci.
Aşa-zisul inginer se feri să apuce obiectul acela plin de liniuţe.
- Eu sunt inginer, ţipă Sucitu. Tu eşti un impostor. Ieşi afară din biroul meu.
Preşedintele martirilor se trase către uşă.
- Domnule, nu vă enervaţi.
- Ieşi, până nu chem paza! îl avertiză Sucitu, punând mâna pe telefon.
Preşedintele martirilor închise uşa pe dinafară.
Sucitu se mai uită odată la cartea de vizită. Sub numărul de telefon era scris „Program: marţea şi joia între orele 10 – 14.”
- Dracu-a mai pomenit partid cu orar?
Trimise cartea de vizită în coşul de gunoi.
Se părea că şirul de petenţi se terminase. Întinse pe birou proiectul magazinului pe care vecinul lui de bloc urma să-l construiască pe un spaţiu viran în Balta Albă. Ar fi trebuit să termine calculul structurii, dar Lazăr nu-i înapoiase discheta cu formule. Avea nevoie de formulele lui Clapeyron şi nu mai avea cartea. Îl sună pe Lazăr la facultate, dar din nou nu-i răspunse nimeni. Şi vecinul patron nu plătea decât după ce preda proiectul.
- Dai – n-ai! Bine zice vietnamezul, comentă cu obidă şi, apucând rigla de calcul, începu să socotească greutatea zăpezii care încovoia grinzile acoperişului.
Cineva ciocăni în uşă. Deci, nu se terminase cu vizitatorii.
- Intră ! strigă şi strânse desenul de pe birou.
- Mă numesc Ion Spârlea, se prezentă noul venit, şi sunt membru al Academiei, secţia de folclor.
- Îmi pare bine, Sucitu, răspunse Vicepreşedintele, strângând mâna moale ca o chiftea a academicianului. Luaţi loc.
Acesta deschise servieta şi depuse pe birou un vraf de documente deasupa cărora trona autobiografia savantului.
- Locuiesc în Bucureşti, sunt membru plin al Academiei Române încă din 1988. Specialist în proverbe şi zicători. Am publicat mai multe culegeri de folclor din zona Haţegului şi studii comparative despre metafora silvică în creaţia orală. Am articole publicate în revistele de profil din ţară şi din străinătate şi am o pagină în hebdomadarul “Limba Noastră”. Sunt doctorand al Universităţii din Padova şi membru de onoare al Academiei “Ginta Latină”.
- Sincer, sunt impresionat, îl întrerupse Sucitu. Ce anume am putea face noi pentru dumneavoastră? De ce aţi venit?
- Presupun că o formaţiune politică, orientată către modernism şi europenism, are nevoie de personalităţi de prim rang, care să dea credibilitate verbului şi acţiunii politice. Personalităţile sunt, pentru actuala perioadă a dezvoltării democratice în România, pilonii de imagine şi de stabilitate ai echipei. Sunt purtătorii de stindard. Cu atât mai mult, cu cât suntem latini şi francofoni.
- Domnule academician, suntem onoraţi să vă avem în echipă şi sunt sigur că prezenţa dumneavoastră nu va rămâne neobservată, iar acţiunile, la care veţi avea bunăvoinţa să luaţi parte, vor primi un plus de prestanţă şi de coerenţă. Dacă vă faceţi timp să treceţi pe la sediul de partid din sectorul dumneavoastră, veţi completa o adeziune pentru a fi primit ca membru. Chiar veţi putea ţine o serie de prelegeri, la întâlnirile duminicale, privitor la latinitatea limbii române. Palmaresul dumneavoastră ştiinţific vă recomandă şi ne onorează.
Sucitu se mira singur de unde scosese acest fluviu de dulcegării. Împinse mormanul de documente, care atestau meritele ştiinţifice ale interlocutorului, către acesta şi consideră chestiunea tranşată. Academicianul consideră dimpotrivă:
- Domnule Vicepreşedinte, o personalitate este cu atât mai vizibilă, cu cât este plasată mai la vedere. Dacă mă îngropaţi în sectorul 4, o să mă vadă cel mult consilierii de primărie ai sectorului. Altfel se vede un academician care cuvântă de la tribuna Parlamentului. Se şi aude mai bine.
- Pentru asta, domnule academician, va trebui să mai măturaţi dumneavoastră prin curtea partidului vre-o cinci ani de zile.
Ochii academicianului se îngustară ca două ambrazuri de cazemată. Băgă în servietă stiva lui de documente şi ieşi fără să spună bună ziua.

*
Directorul Zăbavă aştepta în antecamera primarului. Deşi primarul era F.D.S.N.-ist, nu credea că fusese chemat doar pentru că-i trăsese una după ceafă lui Parpală junior. Alta trebuie să fie problema. Poate se aprobaseră banii pentru sala de sport.
În fine, primarul îl conduse afară pe cel cu care discutase pînă atunci. Zăbavă îl salută şi el pe cel care pleca. Era unul dintre cei doi deputaţi F.D.S.N. din judeţ.
- Vă cunoaşteţi? Remarcă primarul cu uimire.
- Am fost colegi de liceu, declară deputatul, cu mâna pe clanţă.
- Doriţi o cafea? îl întrebă primarul pe Zăbavă, conducându-l în cabinet.
- E deja seară, refuză directorul.
- Îţi aminteşti că în ’90 francezii au băgat în camioanele cu ajutoare şi câteva baxuri de cărţi de şcoală? întrebă primarul, aşezându-se faţă-n faţă cu Zăbavă.
- Le avem şi acum în biblioteca liceului. Frumoase manuale, recunoscu directorul.
- Ministerul a semnat un protocol de colaborare şi schimb de experienţă cu Ministerul francez şi Guvernul a aprobat un număr de burse pentru profesorii din mai multe judeţe. Eu v-am propus pe dumneavoastră pentru un stagiu de pregătire la un liceu din Paris.
Zăbavă rămase mut de surpriză.
- O lună de zile o să asistaţi la lecţii şi veţi primi un instructaj pe care liceul respectiv îl face anual cu profesori din ţările francofone.
- Când e plecarea? îngăimă Zăbavă, care nu fusese niciodată peste hotare. Nici măcar la Sofia.
- La 1 septembrie deja vei fi atertizat la Orly.
- Nu se poate, îngăimă directorul.
- Ba se poate, îl asigură primarul. Mergeţi mâine să vă faceţi paşaportul.
- Intrăm în campanie electorală.
- Dă-o-n sărăcie de campanie. Nu numai că petreci o lună la Paris, dar cursurile astea pe francofonie dau tare bine la C.V. Păcat că nu sunt cursuri pentru primari, că n-aş fi ezitat nici o clipă.
- Am o răspundere, se codi Zăbavă. Sunt Preşedintele filialei judeţene a Partidului Aşteptării. Cei de la Bucureşti nu ar accepta să plec tocmai în campanie.
- Vă garantez eu că şi în mandatul următor tot F.D.S.N. va numi directorii. Cursul ăsta la Paris vă sporeşte şansele să accedeţi chiar la conducerea inspectoratului de învăţământ. Spuneţi că acceptaţi, că mă presează Ministerul să fac nominalizarea.
Chinuit precum măgarul lui Buridan, directorul Zăbavă îşi frământa mâinile.
- Accept, pronunţă, în sfârşit, spre bucuria interlocutorului care deschise stiloul şi tăie numele Zăbavă din lista pe care i-o lăsase deputatul.
Directorul liceului constată că pe listă erau liderii judeţeni ai câtorva partide. Mulţumi primarului care deja îl conducea spre ieşire. În antecameră se salută cu Preşedintele filialei judeţene a Partidului Tresăltării Naţionale, care aştepta să intre la primarul F.D.S.N.-ist.
Capitolul 6
Ciornei răsfoia terfelogul capturat de la Mărin. Cu fiecare filă pe care o întorcea, cuta dintre sprâncene i se adâncea tot mai mult.
- Doamne, ce prostovan ! Auzi, să nu se mai ia uium la moară.
Puse mâna pe telefon:
- Bosancule, să adaptezi dumneata două-trei discursuri pentru Mărin, că e tâmpit rău. Acela cu justiţia socială, cel cu stoparea privatizării haotice şi, poate, şi acela cu o nouă temelie pentru viitor. Mulţumesc.
Închise telefonul şi ochii îi căzură iar pe registru.
- Două sute cinci zeci şi cinci: Ouăle să fie mari.
O bătaie discretă în uşă. Era Tamara.
- Ramona vă roagă să-i acordaţi o audienţă.
- Ramona?
- Zice că e ceva important.
- Abia i-am mărit salariul. Bine. Să intre.
Ramona îşi făcu apariţia ca o studentă la examen. Îmbrăcase ce avea ea mai frumos şi mai scump, trecuse pe la coafor şi se machiase de n-o mai recunoşteai.
- Bună ziua, domnule Vicepreşedinte, gunguri emoţionată, oprindu-se chiar lângă uşă.
- Bună ziua, domnişoară, se ridică Ciornei în întâmpinarea ei. Ce vânt te aduce pe la mine? Vai, dar ce elegantă eşti !
- Vă place? prinse ea glas. M-am temut că o să vi se pară prea decoltată.
Râsul ei frivol îl puse în gardă pe Ciornei. Mai păţise asta.
- Te prinde extraordinar, o gratulă el conducând-o spre canapea. Mâna lui coborî neglijent de la talie pe fundul obraznic al bufetierei, dar reveni pe talie. Cine ştie ce preţ inacceptabil putea avea atitudinea intimă cu o domnişoară venită în audienţă.
Fata se aşeză pe marginea canapelei şi trase cu îndârjire de fustiţa prea scurtă, doar – doar o acoperi ceva. Ciornei împinse fotoliul în faţa ei şi se aseză privind picioruşele groase puse unul peste celălalt:
- Eşti, întradevăr, foarte sexi.
- Vai, domnu’ Ciornei... râse încurajată.
- Spune cu ce te pot ajuta.
Fata îi urmări privirea. Schimbă picioarele şi mişcarea asta adânci cuta dintre sprâncenele Vicepreşedintelui.
- Poate o să vi se pară exagerat. Nu-mi vine să spun, se codi ea nesigură.
- Hai, spune ! o îndemnă.
- Dar n-o să mă refuzaţi? se jucă ea cu închizătoarea poşetei.
- Îndrăzneşte ! o bătu el uşor pe genunchi.
- Vreau să mă scrieţi şi pe mine la asta… la deputaţi.
- Tu eşti întreagă la cap? Îşi retrase el mâna ca fript.
- Ştiam eu că n-o să vreţi, oftă ea dezamăgită. Dar am ceva cu care să vă conving.
Ramona schimbă din nou picioarele şi Ciornei izbucni:
- Pentru asta, arătă el spre genunchii ei, pot să-ţi dau bani, dar în nici un caz nu te voi trece pe listă.
Bluza ei de mătase lunecă spre umăr dezvelind o muşcătură recentă, în vreme ce Ramona deschidea poşeta.
- Dar pentru asta? întrebă îndrăzneaţă, arătând o dischetă.
Ochii bărbatului se mijiră pentru a citi pe dischetă:
- DOS Cadre. De unde o ai? deveni el extrem de interesat.
- Să zicem că am găsit-o, zâmbi Ramona.
- Asta e cu totul altceva, admise Ciornei, întinzând mâna după dischetă.
- Întâi treceţi-mă pe listă, ridică ea discheta deasupra capului.
- Pe listă te trec pentru că ai dat dovadă de loialitate faţă de partid, nu pentru că aş avea nevoie de discheta asta, o asigură, întinzându-se după registrul lui Mărin, rămas pe birou.
- Cineva mi-a spus să nu v-o dau până nu ajung în Parlament, băgă ea discheta în poşetă.
- Vai, ce copil eşti ! Se poate să nu ai tu încredere în cuvântul meu?
Vicepreşedintele deschise registrul pe genunchi şi scoase stiloul.
- Uite, chiar acum te scriu pe lista de deputaţi, o asigură dând câteva pagini. Ai mutaţie pe buletin?
- Nu. Sunt flotantă, se îngrijoră ea.
- Unde ai domiciliul stabil?
- La Bragadiru, dădu ea să scoată buletinul din poşetă.
- În cazul ăsta, te trec deputat de Bragadiru, admise Ciornei, făcând semn din mână că nu-i trebuie buletinul. Dacă-ţi faci mutaţie, pot să te pun de Bucureşti. Privirea lui blândă inspira încredere.
- E greu cu mutaţia. Lăsaţi de Bragadiru, dădu ea necajită din mână.
- Ramona şi mai cum? întrebă Ciornei scriind în registru.
- Carcalici, fremătă bufetiera.
- Car-ca-lici, silabisi Vicepreşedintele în timp ce scria. Data naşterii?
- Patru noiembrie.
- De-pu-tat de Bra-ga-di-ru. Gata, îi zâmbi închizând registrul. Poţi să pleci.
- Vai, ce om bun sunteţi ! se ridică Ramona, topită de emoţie. Cum să vă mulţumesc?
Încercă să-i sărute mâinile
- Lasă, nu trebuie, se feri Ciornei cu ochii aţintiţi pe poşeta rămasă pe canapea.
- Ce fericită sunt ! îşi puse ea mânuţele pe decolteu în vreme ce Vicele o împingea de la spate spre uşă.
- Mergi să-ţi faci garderobă pentru Parlament. Hai, du-te! Du-te! O scoase el pe uşă.
Fata se întoarse din prag şi-l sărută pe obraz, apoi o zbughi pe uşă.
Din doi paşi, Ciornei era lângă canapea şi scotocea în poşeta Ramonei. Aruncă discheta în sertar şi poşeta pe canapea:
- Toţi necalificaţii – fuga la Parlament ! mârâi nervos şi ridică receptorul:
- Tamara, trimite-o la mine pe Norica.
Trânti telefonul şi făcu câţiva paşi. Uşa se dădu de perete şi Ramona trecu glonţ prin faţa lui spre canapea. Rămase împietrită la vederea poşetei deschise. Căută în ea cu febrilitate.
- Ai umblat în poşeta unei doamne ! strigă disperată, întorcându-se spre el.
- Despre ce doamnă vorbeşti? Se miră Ciornei
- E discheta mea ! ţipă furioasă. Am muncit pentru ea.
- Pe brânci şi pe coate, o persiflă bărbatul.
- Porcule ! avansă ea cu ghearele spre faţa şefului. Dă-mi discheta !
- Tamara ! strigă Ciornei spre secretara care privea din prag. Dă-o-afară pe stricata asta !
- Hoţule ! se repezi Ramona, dar Tamara o apucă de braţ.
- Lasă fleanca şi ieşi ! şuieră Tamara ameninţător, trăgând-o spre uşă.
- Ia mâna de pe mine ! ţipă bufetiera îmbrâncind-o pe Tamara.
Secretara o învârti ţinând-o de braţ cu ambele mâini şi, când îi dădu drumul, Ramona porni cu spatele spre uşa pe care tocmai intra Norica. Se redresă şi dădu să revină, dar Tamara o aştepta în poziţia de karate cu muchia palmei ridicată.
- Fir-ar al darcu’ de noroc pe care l-am avut eu ! blestemă Ramona cu lacrimi în ochi, privind cum Tamara ridică un picior, exersând la rece lovitura pe care urma să i-o aplice. Calmul secretarei avu darul s-o înspăimânte. Se trase cu prudenţă spre uşă şi o luă la fugă pe scări.
- Doamna şi-a uitat poşeta, observă Ciornei, întinzând-o Tamarei.
Secretara se duse în cadrul uşii şi azvârli poşeta pe scări, după Ramona.
Rămas cu Norica, Ciornei afişă un calm aparent.
- M-aţi chemat, domnule Vicepreşedinte?
- Da, Norica. Ia loc. Dumneata eşti persoana care operează pe calculatorul nostru?
- Da, domnu Ciornei.
- Şi mai este şi altcineva care are acces pe calculator?
- Domnii vicepreşedinţi şi secretarele dumnealor, dar numai după ce le deschid eu calculatorul, că e parolat.
- Altcineva, nimeni?
- Nimeni.
- Eşti mulţumită de salariu?
Deci, de asta o chemase.
- Nu e grozav, dar e, totuşi, salariu. Patronul la care am lucrat nu mă plătea decât când avea încasări. Am înţeles că, după alegeri, ne măriţi salariile. Copilul e la şcoală şi sunt cheltuieli.
- Dischetele unde le păstrezi?
- În fişet. Sub cheie. Numai domnu Aţipitu are cheia.
- Şi, n-ai pierdut nici una?
- Nu, domnu Ciornei.
Îmi dă o primă, se bucură Norica văzându-l că trage sertarul.
- Şi, nici n-ai vândut vreuna? Aruncă el discheta pe birou.
- N-aveţi dreptul ! sări ea în picioare.
- Ba am ! ridică el vocea. Ia discheta asta. Ai un ceas să lămureşti cum a ajuns în mâinile cui nu trebuie. Ori eşti căscată, ori ne-ai vândut. Fix peste un ceas te prezinţi aici cu demisia! Ai înţeles?
- Domnu Ciornei, am copil de crescut...
- Tamara ! îşi strigă el secretara.
- Vă jur pe tot ce vreţi !
- Tamara !
În fine, Tamara intră.
- O însoţeşti pe Norica şi preiei calculatorul, dischetele, cheile, tot ce are acolo. Ai grijă să nu ne şteargă calculatorul.
- Sunt nevinovată ! începu ea să plângă.
- Ieşi ! urlă el arătând spre uşă.
- Hai, o luă Tamara pe după umeri. Îi era milă de ea. Se cunoşteau de câţiva ani şi pusese o vorbă pentru ea la angajare.
Rămas singur, Ciornei se întinse pe canapea. Avea mulţumirea că a scăpat de Mărin. Ce cretin. Să-i şterpelească Ramona discheta. Tocmai la timp. Se scobea în nas când Mărin intră fără să bată la uşă:
- Tovule, am venit să iau programu’, că mâine mă duc la Gogoşari.
- Şi nu poţi să iei gogoşari fără program? îl persiflă Vicepreşedintele, ridicându-se.
- Bună ! râse Mărin. Gogoşari e comună în Giurgiu. Mă duc să le citesc programu’. Mă duce un vecin cu maşina.
- Dacă ai altceva de făcut, lasă politica pentru ăia care se pricep.
- Adică, ce vrei să zici? se miră Mărin.
- Că eşti un bou. Ce program e ăla „baba Safta să dea porcu”?
- Dac-aşa scrie...
- Te-am şters din liste. Nu mai ai ce căuta pe aici.
- Ba, pardon ! Ce scrii şi ştergi de capu’ tău?
- Conform programului tău, arătă Ciornei spre registru: „Unşpe ! Unşpe e tăiat!” Gata. Nu mai eşti candidat.
- Păi, asta nu rămâne-aşa, tovule ! ameninţă Mărin înşfăcănd registrul de pe birou. Mă duc la Geambaşu. Vă dau în gât pe toţi.
- Du-te învârtidu-te ! Ai grijă că pentru calomnie se face puşcărie.
Aşa cum se aştepta, Mărin trânti uşa cu sete. Dar, de data asta, gestul îi aduse lui Ciornei un zâmbet de satisfacţie. Dădu să se întindă pe canapea, că-l încerca sciatica, dar azi parcă era zi de audienţe. Coca bătu în tocul uşii:
- Deranjez?
- Tu? Niciodată ! o luă în braţe şi se învârti cu ea. Nu-l mai durea spatele.
- Lasă-mă, că ameţesc !
O lăsă pe picioarele ei. Chiar ameţise. O luă pe braţe şi o aşeză în fotoliu.
- Ce-i cu tine? întrebă nedumerită.
- Am reuşit !
- De-aia era Mărin aşa furios?
- Habar nu are ce a avut în mână.
- Spuneai că nişte acte.
- Careva de la cadre a tras pe o dischetă dosarele şefilor şi umbla să le vândă la adversari. Din întâmplare, discheta a ajuns la Mărin. Îţi dai seama cum ne şantaja?
- Înseamnă că ai scăpat de el.
- Înseamnă că discheta a ajuns la mine şi îi am pe toţi la mână ! jubilă Ciornei.
- Şi pe Aţipitu? Întrebă ea cu speranţă.
- Chiar şi pe Aţipitu ! se lăudă Ciornei, deşi nu ştia mai multe decât Mărin despre conţinutul dischetei.
Coca îl trase de cravată spre ea şi îl acoperi cu sărutări.
- Ştiam eu că vei reuşi ! Doamne ce bine-mi pare !
- Îţi pare bine, de ce? se ridică el. Ţi-a făcut ceva?
- Nu. Dar a încercat. De aceea te rugam să nu-i spui că Gicu e plecat pe şantier. N-ai ideie ce băgăcios e !
- Îl cuminţim noi, o asigură Ciornei, îndreptându-se spre telefon. Se tolăni în fotoliu şi trase telefonul la îndemână.
- Apropo, mi-a promis că îţi caută un job, spuse ducând receptorul la ureche. Îl sună pe Amărăşteanu.
- Dragul meu, m-am mai gândit: Mărin nu e totuşi cea mai bună soluţie pentru Giurgiu. E cam limitat şi n-are carismă. Eu nu sunt deloc mulţumit de prestaţia dânsului. Nu vrei să candidezi dumneata? Ce să te mai gândeşti? Alegerile bat la uşă. Te aştept mâine la 10 să semnezi cererea de candidatură. Nu te codi, că trenul ăsta nu trece de două ori.
Coca se aşezase pe braţul fotoliului şi se juca în părul lui. Un ciocănit zorit în uşă o aruncă direct în piciare. Când intră Norica, Coca îi arăta lui Ciornei un pasaj din ziarul uitat pe birou.
- Priveşte cât de penibil scrie ăsta despre noi.
Vicepreşedintele împinse ziarul şi se întoarse spre Norica. Atunci înţelese că va trebui să o păstreze în serviciu pentru că ştie tot ce e pe dischetă.
- Ce-ai aflat? O întrebă binevoitor.
- Nu e discheta noastră, debită ea uşurată. E de la alt partid.
- Cum de la alt partid? şopti pierdut.
Norica avansă şi depuse pe birou câteva foi scoase la imprimantă.
- Am printat cuprinsul cu toate capitolele. Toţi sunt nişte iluştri necunoscuţi.
Coca se aplecă să vadă şi ea. Ciornei citi nedumerit:
- Cadre static nedeterminate. Wereşceaghin. Metodă de integrare. Navier. Eforturi unitare datorate momentului încovoietor. Clapeyron, Timoşenco, Bernoulli. Cine dracu’ sunt ăştia? Izbucni enervat. Ce e aia cadre static nedeterminate?
- Nu ştiu, şefu, se apără Norica.
- Vase cu pereţi subţiri? se miră Vicepreşedintele.
- Cât de subţiri? întrebă Coca, uimită de formulare. Cadre plane, răscoli ea hârtiile. Determinarea eforturilor în bare. Va egal Vd egal unu pe doi P. Asta ce literă e? întrebă sublinind cu unghia lăcuită.
- Sigma, răspunse Norica. Domnu’ Ciornei, cred că discheta e de la un proiectant. Ceva cu construcţiile.
- Păi, de ce scrie pe ea DOS cadre?
- DOS e sistemul de operare. Disk Operating System. Cadre cred că sunt stâlpii si grinzile de la hale.
Coca înţelese prima cum stă situaţia. Înşfăcă poşeta şi porni spre uşă:
- Eşti mai prost ca Mărin ! aruncă dispreţuitoare peste umăr.
Ciornei nu mai avea sânge-n obraji. Se ridică.
- Mulţumesc. Poţi să pleci, îi şopti Noricăi. Slăbi nodul la cravată şi se mai uită odată peste filele rămase pe masă.
- Grinzi cu zăbrele. Plăci plane. Îşi trecu palmele peste faţă. I se puse nodul în gât.
- Tamara ! şopti sufocat. Tamara ! răcni dând cu pumnul în masă. Tamaraaa !
Secretara intră surescitată. Urlă la ea:
- Toată lumea să-l caute pe Mărin şi să-l aducă aici. Urgent ! Acum !
Se lăsă frânt pe fotoliu. Evident că acum Mărin aleargă cu discheta adevărată la Geambaşu.
- Tamara !
Secretara reveni promt.
Cauta-mi-l cu telefonul pe Geambaşu.
- Ce număr are?
- Află de la informaţii. Sună la ziar şi lasă vorbă să mă caute. Geambaşu de la „Tradiţia”.
Fata dădea să iasă când o întoarse:
- Nu sunt aici pentru nimeni !
*
Ramona se încuie în bufet şi trase o porţie de plâns cu sughiţuri. Pierduse cea mai mare şansă a vieţii ei. Îi venea să urle când se gândea cât poate fi de căscată. Porcul ăla de Ciornei a executat-o fără să clipească. Şi cât s-a chinuit până a scos de la Mărin secretul dischetei. De câte ori a trebuit să se prefacă leşinată de dragoste când boului îi puţea gura a tutun. Cum îşi făcea tontu’ planuri pentru amândoi, când va fi deputat. Cum l-a luat pe ocolite, cântându-i în strună câte e el de deştept, până a scăpat caşcavalul din plisc. Şi toate astea degeaba.
Se masă pe braţ. Scroafa aia de Tamara o învineţise.
- Dacă nu fugeam, cretina era în stare să mă schilodească. Deodată se albi. Când o vedea Mărin că a dispărut discheta, mă omoară.
Îşi şterse repede lacrimile şi dădu fuga la Norica.
- Nu de-asta ! dă-mi una neagră.
- E mai frumoasă galbenă, motivă Norica.
- Mie îmi trebuie neagră. Caută, te rog frumos.
- Să descarc una în calculator, că nu mai am negre.
- Dă-mi şi-o cariocă neagră. Ţi-o aduc înapoi. Trebuie să scriu nişte preţuri la ţigări. Îmi dai şi etichetă pentru dischetă?
*
Mărin trecu mai întâi pe la redacţie. Îl căuta pe Geambaşu.
- E la conferinţa de presă de la Industrii, îi comunică fata de la ştiri.
- Ce industrii? insistă Mărin.
- La Ministerul Industriilor.
O luă în pas grăbit pe Victoriei. Ceasul din turnul ministerului arăta ora 6 şi 14 minute. Nu fu lăsat să intre. Ceru o ţigară de la portar şi se puse pe aşteptat. Se învîrtea prin faţa scării principale şi înjura. Încercă pe la intrarea pentru salariaţi. Degeaba. Reveni la intrarea pentru ministru. Simţea că moare de nervi.
După mai mult de o oră, în care mai ceruse două ţigări, începură să iasă ziariştii. Vorbeau între ei despre Partidul Industriilor. Terminară de ieşit, dar Geambaşu nicăieri.
- Măi, tovule, s-a terminat şedinţa de presă? Îl luă scurt pe portar.
- N-ai văzut? Ăia care-au plecat erau ziariştii.
Fugi înapoi la redacţie. Bine că mergea liftul.
- N-a venit. Îi comunică fata.
- Da’, unde dracu e ? se înfoie Mărin.
- Probabil ia un interviu domnului Ministru. Azi au lansat Partidul Industriilor.
- Că nu erau destule ! trânti el uşa şi o lua la fugă pe scari. Servieta grea, care până atunci îl frânase, acum îl trăgea pe scări. Transpirase de alergătură. Pe calea Victoriei dădu nas în nas cu echipa lui de lipitori de afişe.
- Unde mergeţi, mă? întrebă din fugă.
- La mitingu’ ţărăniştilor, răspunse Lae.
Mărin puse frână.
- Ce căutaţi acolo?
- Se plăteşte, şefu, îl lămuri Sică. Zece mii de căciulă. Hai şi tu.
- Am o treabă, se scuză Mărin şi luă viteză.
Maşina ministrului era trasă la scară. Ceasul din turnul ministerului arăta tot ora 6 şi 14 minute. Geambaşu cobora scările stând de vorbă cu ministrul. Se îndreptau spre maşină. Şoferul deschise portiera şi rămase lângă ea.
- Ăştia pleacă, se sperie Mărin. Geambaşuleee ! strigă în timp ce traversa.
Ministrul întoarse capul. Mărin venea glonţ spre ei, printre maşinile care claxonau cu furie.
- Domnule, am o discuţie, se supără ministrul.
- Eu am o dischetă, i-o întoarse revoluţionarul.
- Aşteaptă, îl domoli ziaristul.
Cei doi îi întoarseră spatele şi porniră spre maşină, discutând.
- Să nu pleci ! strigă Mărin.
Ministrul se întoarse uimit.
- Nu tu ! Geambaşu.
În fine, maşina demară şi Mărin se repezi la ziarist:
- Am una tare de tot. Am pus laba pe dosarele de cadre ale ăstora de la Partidul Aşteptării. Cît dai ?
Geanbaşu rămase ca trăznit. Mai văzuse el turnători, dar să îi bagi în rahat pe cei care te trimit în Parlament depăşea orice limită.
- Nu-ţi dau nimic, sublicită Geambaşu. Din salarul de ziarist abia de-mi duc zilele.
Geambaşu îi arătă manşetele roase ale sacoului.
- Da’ lu vaca aia de la bufet, i-ai dat suta de dolari !
- Nu i-am dat nimic, negă ziaristul.
- Bă, tovule, oi fi eu neşcolit, da prost nu sânt. Piţipoanca mi-a ciripit tot. Zi cît dai pe discheta cu dosarele ălora.
- 50.
- Hai sifon ! O dau la alţii !
- 100 e bine?
- 150.
- N-am. Să-mi sară ochii dacă mint.
- 100 acum şi 50 când o să ai. Îţi spun eu că merită. Aţipitu e băgat la Petrodamph, Ciornei şi-o pune cu una brici. E marfă ! Hai, scoate banu’ !
- Dă marfa.
- E acasă. Mergem să ţi-o dau.
- Unde stai?
- În Crângaşi.
- Ce n-ai venit cu ea la tine?
- Tovule, o caută ăia ca pe sfintele moaşte. M-au buzunărit de două ori.
Pe drum, Mărin îi povesti cum a dezarmat el doi terorişti în Comitetul Central, cum l-a scos pe Dan Iosif de la fereastră exact când a trecut glonţul, cum a organizat paza la Guvernul de 20 de minute al lui Mazilu, cum s-a implicat în campania de la P.A.R., cum a capturat discheta de la Lazăr, cum i-au răscolit câinii partidului garsoniera, cum le-a adus poliţia pe cap, cum l-a obligat pe Ciornei să-l pună pe listă, ce cuvântare magnifică a ţinut el la Giurgiu şi cum Ciornei, acum o oră, l-a tăiat de pe listă. Pe el, care, la revoluţie, a dezarmat doi terorişti în Comitetu’ Central. Toate astea le spunea cu voce tare şi gesticulând, în vreme ce lumea din troleibuz se zgâia la ei.
Pe banca din faţa blocului se sorea o pereche de babe, clevetind pe toată lumea.
- Vecine, te-a căutat administratoru’! îi strigă una din ele.
- Bine, bine, mormăi Mărin
- Dacă nu plăteşti, te dă în judecată, adăugă baba.
- S-o dea pă mă-sa ! decise Mărin. O să plătesc când o să am.
- Ăsta, la revoluţie a fugit la ţară, îi explică Mărin ziaristului. Era şef la sindicat, porcu’!
Pe uşă, găsi o somaţie de la IDEB, lipită cu scoci. O lăsă acolo.
- Ai banii? îl întrebă pe Geambaşu. Pune-i aici, pe masă.
Geambaşu puse bancnota pe masă în vreme ce Mărin aduse punga cu zahăr din bucătărie. Zgârmă cu degetele prin zahăr şi rămase nedumerit. Băgă mâna mai adânc. Nimic. Vărsă zahărul pe masă şi se uită în pungă. Trecu cu degetele prin zahărul de pe masă şi, în fine, înţelese:
- Fir-ar mama ei a dracu’ de boarfă ! Vaca aia mi-a furat discheta.
Geambaşu luă bancnota de pe masă, o scutură de zahăr şi o băgă în buzunar.
- Nu-i necaz. O s-o cumpăr de la ea, spuse întorcându-se să plece.
- A dracului, dimineaţa a zis că-mi face un ceai ca la Continental. Ce bou sânt!
- Ai dreptate, acceptă Geambaşu părăsind încăperea.
Cele două babe îl văzură mai întâi pe Geambaşu, alergând să scrie interviul cu ministrul, până nu se închidea ediţia. Apoi îl văzură pe Mărin, alergând cu servieta după el, să prindă autobuzul de Bragadiru. Mai pe urmă îl văzură pe Sârbu intrând şi ieşind. La urmă, Ramona se interesă de Mărin. Deşi babele îi spuseră că a plecat, ea urcă, totuşi, până sus şi zăbovi o vreme. Cele două supraveghetoare ale intrării aveau ce comenta până seara. După o vreme li se alătură şi Sârbu.
*
La redacţie, Geambaşu găsi lipit pe geamul de la uşă un anunţ prin care era rugat să-l sune pe Ciornei. Îi era clar de ce îl caută Ciornei. Problema era cum să-l amâne până pune mâna pe dischetă. Îl sună.
- Domnule Geabaş, aţi avut azi o întrevedere cu domnul deputat Mărin, v-aş ruga să avem o discuţie, mai înainte de a da publicităţii lucruri care greu mai pot fi îndreptate.
- Geambaşuuu, nu Geambaş, vă rog ! Chiar intenţionam să am o discuţie cu dumneavoastră.
- Este doar o neînţelegere pe care în cursul zilei de azi o vom rezolva. Credeţi-mă că toată lumea va avea de câştigat. Chiar şi dumneavoastră.
- Înţeleg. Ştiţi, pentru că la bufetul nostru au numai cârnăciori olteneşti, mâine dimineaţă o să servesc micul dejun la bufetul dumneavoastră şi apoi urc să discutăm.
- Am putea discuta chiar acum.
- Îmi pare rău, dar am nişte obligaţii care nu pot fi amânate.
- Atunci, rămâne pe mâine dimineaţă. Vă aştept.
*
Habar nu avea Mărin că e căutat. Drumul cu autobuzul supraaglomerat îl ostenise, măcar că stătuse pe servieta diplomat, între scaune. Lângă el, două babe nu se mai săturau să povestească despre copilul căzut în fântână. Pe spate i se rezema un sac plin cu pâini calde iar şoferul nu rata nici una din gropile înâlnite pe şosea. Cei de la cârciumă îl îndrumaseră, pe uliţa asta prăfuită, tocmai în marginea satului. „După biserică, a doua la stânga şi, la stejarul lu’ Tolă, faci dreapta.” Câte-un câine se retrăgea din calea lui şi apoi îl lătra din poartă. Ajunse la numărul 132 - o casă cu cerdac, cu doi cerbi zugrăviţi de-o parte şi de alta a ferestrei ce da spre drum. Căţeaua se zbătea să rupă lanţul şi nu contenea din lătrat. O femeie cu broboada înnodată peste gură se arătă dinspre grădină şi veni să întrebe ce-i trebuie. Ăştia de la oraş nu veneau niciodata să dea. Îşi coborî broboada sub bărbie.
- Aici locuieşte domnişoara Ramona?
- E la Bucureşti. N-a mai dat pe-acasă de două săptămâni. Are servici acolo.
- Şi, la Bucureşti, unde s-o găsesc?
- Da’ ce treabă ai dumneata cu ea?
- De la primărie, ca să-i facem mutaţie, că are servici.
- Cat-o dumneata la servici, că eu n-am fost la ea, la Bucureşti, şi nu ştiu unde stă. E undeva la blocuri.
- N-are telefon? Că eu am multă lume de căutat şi n-am vreme să umblu de colo colo.
- Are numa' la o vecină. O sun de la poştă şi vecina o cheamă.
- Spuneţi-mi număru’, se căută el de pix. Scoase din buzunarul de la piept pixul cu patru culori, şterpelit de pe biroul lui Bosancu, şi ţăcăni din el.
- E pus în odaie, la oglindă. Mă duc să-l aduc.
Căţeaua, bine educată, nu se amestecase deloc în vorba lor dar, când îl văzu deschizând servieta, ca să scoată agenda, se porni să-l certe de parcă atunci sosise în poartă.
Din casă ieşi un uncheş. Aruncă după căţea cu o scurtătură luată de pe jos şi veni la poartă:
- Spune drept că te-a trimis a’ lu’ Buzatu să-i dai de urmă, zise deschizând poarta.
- M-a trimis de la primărie. Nu ştiu ce treabă are Buzatu.
- Bă, pun căţaua pe tine! Dobitocule ! Ăia de la Bucureşti sânt bărberiţi.
Ţăranca cu broboadă se uita la ei din cerdac. Uncheşul fluieră şi căţeaua veni val vârtej. Se aplecă să-i desfacă zgarda. Mărin alerga deja pe mijlocul uliţei, ridicând colbul în urma lui. După lătrăturile câinilor se putea localiza cu precizie la ce distanţă ajunsese.
*
Amărăşteanu intră în casă surescitat. Zoica îl sărută de bun venit şi se precipită la bucătărie să încălzească mâncarea. Se duse după ea.
- Nevastă, m-au pus pe listă la deputaţi.
Femeia rămase cu polonicul în ciorbă, privind peretele din faţa ei.
- O să pleci la Bucureşti?
- Dacă voi fi ales, cinci zile pe săptămână sunt în Bucureşti.
- E bine, că o să ai salariu mai mare, estimă ea.
- Salariu ca salariu, dar pentru biroul parlamentar o să pot angaja, pe banii Parlamentului, un şofer, o secretară, un şef de cabinet. Abia îi fac carte de muncă şi lu’ fiu-tău.
- Şi o iei pe Roxana secretară, că e o fată cuminte, propuse soţia.
- Mai prost este că pentru campania electorală trebuie să cheltuiesc ceva bani.
- Nu e pe banii partidului?
- Nu sunt bani la partid.
- Şi, cam cât crezi că ne-ar costa?
- Vre-o şapte – opt milioane.
- O grămadă de bani, aprecie ea. N-ai de unde să-i scoţi.
- Aş putea să mă împrumut.
- Şi, cum îi dai înapoi?
- Când eşti deputat, ai alt cheag. Se mai fac afaceri, se mai ia câte-un comision. Dacă vindem casa lui taică-tău, n-o să fim cu cuţitu’ la os.
- Banii de pe casă voiai să-i băgăm într-o carieră pe Argeş, îi aminti ea.
- O facem şi pe aia, mai pe urmă, că e investiţie sigură. Dar, ca deputat, am altă intrare şi la prefect şi la primar. Cu totul altfel se tratează.
- Dacă tu crezi că e bine, facem cum zici, ridică ea oala de pe foc. Dar să vorbim şi cu ai tăi, să nu spună că nu i-am întrebat.
*
Aţipitu ceruse să nu fie deranjaţi. Îl privea pe Ciornei în luminile ochilor şi aştepta. Ciornei stătea calm şi nu dădea nici un semn că ar fi avut de gând să vorbească.
- Ai de gând să-mi spui? Întrebă Preşedintele.
- Ce anume?
- Chiar nu ai nimic să-mi comunici? Era vorba că nu avem secrete.
- Întrebaţi-mă. Nu ştiu la ce vă referiţi. Telegrama aceea am reţinut-o pentru că ar fi dăunat partidului.
- Las-o pustiului de telegramă. Aia a fost acum doi ani. Despre ce se întâmplă acum, ai putea spune câte ceva. Ce interes ai să-l pui cap de listă pe Mărin? Ce servicii zici că ne-a adus tontul ăsta? Nu-mi place când umbli cu ascunzişuri.
- E o problemă pe care credeam că o pot rezolva fără să vă mai deranjez. Dar lucrurile au luat o turnură ameninţătoare şi sunt nevoit să îi dau satisfacţie idiotului.
- Te are la mână?
- Ne are pe toţi. Asta e mai grav.
- Aud că e vorba de-o dischetă. Ce ştie ăsta şi nu ştim noi?
- Se pare că Lazăr a copiat de undeva, pe dischetă, dosarele noastre. Boul de Mărin l-a bătut într-o noapte şi i-a luat discheta. Dacă nu îl băgăm în Parlament, pac la Războiu’.
- Nu ştii cum să i-o iei? Trimite pe Sârbu să-i scotocească casa.
- Am încercat, nu numai că n-a găsit-o, dar Mărin ne-a adus şi poliţia pe cap.
- Oferă-i bani.
- La cât e de nesimţit, ne-ar cere bani toată vremea, că poate să tragă câte copii vrea.
- Bagă-l în rahat cu vre-o potlogărie şi cere-i discheta ca să-l salvezi. Vezi că învârte nişte afaceri cu-n franţuz. Trebuie să fi făcut el vre-o nefăcută.
- Deocamdată, am obţinut o amânare. Îl aranjez eu cumva.
- Am toată încrederea că te vei descurca. Doar n-o să ne joace pe noi necalificatul de Mărin, îl încurajă Preşedintele.
*
Tamara lăsă deoparte romanul şi privi întrebătoare către cei trei tineri care-i intraseră în birou.
- Domnul Vicepreşedinte nu e aici.
- Noi suntem de la Tineret. S-a primit o invitaţie de la organizaţia de tineret a Internaţionalei Liberale pentru Conferinţa de la Torino. Trebuie să trimitem cinci delegaţi. Totul e pe cheltuiala internaţionalei.
- Trimiteţi, fu de acord Tamara.
- Vă lăsăm dumneavoastră cererea pentru acoperirea cheltuielilor de transport. S-o semneze domnul Vicepreşedinte.
- Adică transportul e pe banii partidului? citi Tamara în cererea pe care i-o înmânase unul dintre cei trei.
- Da. Ei asigură cazarea şi masa.
- Măi băieţi, ia spuneţi voi cum se numesc vicepreşedinţii partidului? îi testă ea.
Cei trei se uitară unul la altul şi mai apoi se uitară la vârfurile pantofilor.
- Pe cine reprezentaţi voi la Conferinţa de la Torino? Habar nu aveţi din ce partid sunteţi. Cine e Vice la Doctrină?
Tăcere.
Tamara rupse cererea mai întâi în două şi apoi iar în două şi o aruncă la coş.
- Hai, cărel de-aicea că s-au furat cam multe! Le arătă din priviri uşa către hol.
Cei trei ieşiră în tăcere.
- Degeaba spun peste tot că tineretul e schimbul de mâine şi alte braşoave, îşi arătă dezamăgirea Petrică, student la Româno-Americană. Îi doare de noi fix în pix.
- Nu Ciornei ne-a pus să facem organizaţie de tineret? Am făcut, se lamentă şi George. Şi la ce ne-a folosit?
- Măi, politica nu este ca să folosească, îl contrazise lunganul de Silviu. Rostul nostru este să răspândim idei progresiste în rândul tineretului. Aşa a şi spus Ciornei.
- Treaba aia cu “Tânăra Gardă”, pe care o ştie el, e fumată demult, fu de părere Petrică. Suntem în capitalism. Nimeni nu mai face muncă patriotică.
- Aşa e, îi ţinu isonul George. Dacă nu-mi iese nimic, îi las baltă şi mă apuc de altceva.
- Suntem buni numai la lipit afişe, explodă Petrică. La mers în străinătate – nu. Ce mare chestie pentru un partid să plătească cinci bilete de tren?
- Ce să faci tu la Torino? Îl luă Silviu din scurt.
- Să văd şi eu o ţară străină.
- Întrebam ce să faci la conferinţă, nu în timpul liber.
- Ce dracu să fac? se enervă Petrică. Ce face toată lumea: figuraţie.
- Băi, acolo se dicută chestii, se fac rezoluţii. Ai tu ceva de spus despre politică? Nici nu ştii engleza, măcar că eşti la Româno-Americană.
- Politica e un rahat! Asta am de spus despre ea.
- Şi crezi că trebuie să spui chestia asta la Torino? Îl persiflă Silviu. Acolo se adună tineretul liberal şi noi nu ştim nici măcar ce e aia liberalism. A avut dreptate Tamara.
- Liberalism e să facă fiecare ce vrea, inventă Petrică.
- Unde ai citit definiţia asta? Puneţi, bă, mâna de citiţi, că n-o să faceţi nici o brânză pe-aici. Vin ăia de la facultatea de ştiinţe politice şi ne trec în faţă.
- Aiurea! interveni George. Grupul meu mă votează pe mine. Pot să aibă ei şapte diplome.
- Ce grup? se interesă Silviu.
- Suntem şase inşi care am jurat să ne susţinem unul pe altul, orice-ar fi.
- Când s-or aduna organizaţiile de tineret din toate judeţele, or să treacă de 300, aprecie Silviu. Şi grupul tău o să figureze pe la diverse. Chestia aia cu jurămintele n-are nici o legătură cu politica. Singura chestie care contează e ce ai în cap.
- Adică, lipim afişe de tâmpiţi? se revoltă Petrică.
- Lipeşti că vrei. Ţi-a zis careva că te trimite la Torino după ce le lipeşti? Bă, voi chiar aşa credeţi? Că ne pun miniştri numai pentru că suntem la tineret?
- Directori, pe ici pe colo, ar putea să ne pună, fu de părere George.
- Pe tine nu te-aş pune nici portar, îl linişti Silviu. Că nu eşti în stare să stai opt ore în acelaşi loc.
*
Amurgea când Mărin ajunse-n Crângaşi. Sârbu îl aştepta pe bancă, bronzat de atâta stat la soare.
- Ce vrei, mă? duse Mărin mâna la pistol.
- Te caută Ciornei.
- Ce dracu mai vrea?
- Nu ştiu. Te caută de azi dimineaţă.
Mărin era frânt de osteneală, prăfuit şi flămând. Nu-i mai mergea nici mintea.
- Hai, mergi? îl îmboldi Sârbu.
- Tovule, nu merg. Spune-i că îl bag în mă-sa ! M-a tăiat după listă !
- Nu fi fraier ! Dacă te caută, are nevoie de tine.
În fond, se gândi Mărin, n-are de unde să ştie că nu mai am discheta. Pe târfa aia o prind mâine la bufet şi-o umplu de sânge.
- Hai ! se decise Mărin.
- Mai ţii minte că-mi datorezi o ladă de bere?
- N-am bani. Când oi avea, ţi-oi da.
Ciornei îl primi cu amabilitate:
- Te rog să uiţi neînţelegerile care au fost între noi. Numai din cauză că nu am avut încredere în dumneata, am ajuns să ne spunem vorbe pe care eu, personal, le regret.
- Lasă gargara ! Eu am venit la tine cu mâna întinsă şi tu mi-ai scuipat în palmă.
- Indiferent ce crezi, te anunţ că domnul Preşedinte insistă să te băgăm în Camera Deputaţilor.
- De fapt, ce urmăreşti ? Ba mă scrii, ba mă tai, iar mă scrii. Ce treabă e asta?
- Domnule deputat, trebuie să fim siguri că discheta aceea nu ajunge la presă. Azi am vorbit cu Geambaşu şi mi-e teamă că dumneata deja i-ai dat unele informaţii.
- Minte ca un porc ! Nu i-am dat nimic.
- Adică, a blufat ?
- A minţit. Atâta pot să spun. Nu ştiu dacă a bufat. Nici nu m-am văzut cu el de nu mai ţin minte.
- E bine să înţelegi că discheta aceea este garanţia dumitale că vei fi deputat. Poate ar fi mai bine s-o dai s-o încuiem în casa de bani.
- Şi iar să ma tai de pe listă? Vezi să nu. E pusă bine, tovule.
- Atunci, de unde ştia bufetiera de dischetă, daca e pusă aşa de bine?
- A zis ea că am eu o dischetă? E o nenorocită. Când o prind, îi bag minţile-n cap. Tâmpita dracului !
- Lasă că am pedepsit-o eu. Nu mai face alt scandal. Ar fi foarte bine să poţi păstra secretul acesta de care depinde cariera dumitale. Să ştii că, indiferent ce se găseşte pe dischetă, soarta dumitale tot în mâinile domnului Aţipitu se află. Şi dacă o să ne înfunzi cu prostiile aflate pe dischetă, distrugi partidul şi cine te mai bagă în Parlament? Că, fără partid, eşti nimeni. Aşa că, batista pe ţambal. Ne-am înţeles?
- Aşa ne-am înţeles de la-nceput. Eu nu pricep de ce azi dimineaţă v-aţi întors.
- Au fost nişte zvonuri. Ori, dacă dumneata laşi să se afle, nu e bine.
- Nu las să se afle nimic ! Da’ nu vă mai jucaţi cu mine de-a uite popa – nu e popa, că mă lasă nervii. Vă spun foarte serios că, dacă mă tăiaţi de pe listă, vă dau în gât pe toţi. Nu vă jucaţi !
- Eşti sigur că nu ai dat nimic la presă ?
- Să moară mama !
- Deie Dumnezeu să nu moară. O să vedem mâine dimineaţă, când apar ziarele.
- N-o să vedeţi nimic !
- Nu mă refeream la pagina cu decese, la cea politică.
- Am aşteptat să am întâi o discuţie cu dumneata, ca între bărbaţi, explică Mărin
- Aşa să fie. De campania dumitale să ştii că mă ocup eu personal. Domnul Preşedinte a aprobat ca toate cheltuielile de campanie să fie suportate din bugetul partidului. Deocamdată, ia nişte bani să-ţi cumperi un costum, că ăsta pe care-l ai e prea uzat.
Ciornei trase sertarul şi îi dădu plicul pe care îl pregătise încă de la prânz. Un om agăţat cu o sumă de bani, nu mai mişcă-n front.
- După ce ajung deputat, vi-i dau înapoi, promise Mărin, cu glasul înmuiat de recunoştinţă, băgând plicul în buzunar. Îi tremura mâna.
- După ce ajungi deputat, o să dai la partid mult mai mult. Politica costă.
Încântat peste măsură de isteţimea proprie, Mărin se opri în primul restaurant. Dacă Ciornei se ocupa de campania lui, treaba era ca şi rezolvată. Nu mai trebuia să-şi bată capul. De fapt nu mai trebuia să facă nimic. Doar s-o caftească pe boarfa aia şi aştepte să treacă alegerile. Când o fi deputat, îi dă în mă-sa pe toţi. Are imunitate. Nu ştia cât de consistent e plicul primit de la Ciornei, dar îşi stăpâni curiozitatea, pentru că nu e cuşer să-ţi numeri banii în public. Atâta lucru învăţase şi el de la Paul. Comandă fără reţinere. Îşi permitea. Începu masa cu coniac şi o încheie cu şampanie. Ce bine e să fii boier!
În faţa restaurantului erau plantate două fătuci care păreau că aşteaptă fiecare pe altcineva. Deşi îi pocnea burta de cât mâncase, o clipă fu tentat s-o ducă pe una acasă. Era, totuşi, prea riscant. Dacă era basarabeancă, îl buzunărea chiar mai înainte de a intra în casă. Hoaţa de Ramona era mic copil pe lângă ce sunt în stare astea de stradă. O să-şi găsească el una bună. De-acu are bani. Se urcă în taxiul care aştepta clienţii restaurantului şi dădu adresa. Una dintre fete se apropie de portieră, dar Mărin se prefăcu că nu observă.
Aprinse lumina şi văzu valiza de lângă cuier. Scoase pistolul şi strigă:
- Stai, că trag !
- Mărine, eu sunt, se ridică Ramona din pat.
- N-ai furat destul? Întoarse el pistolul spre ea.
Fetei i se taiară picioarele. Se aşeză pe pat.
- Nu trage, Mărine, că n-am făcut nimic ! se jelui Ramona, tremurând, cu ochii aţintiţi la pistol.
- Mi-ai furat discheta, târfa dracului ! Spune unde e, că te omor !
- E pe dulap în bucătărie. Era în punga cu zahăr şi am scos-o când ţi-am facut ceai.
Mărin ocoli masa şi intră în bucătărie. Avantajul la garsonieră e că din doi paşi ajungi în oricare colţişor. Pipăi pe dulap. Discheta era acolo. Lăsă pistolul pe masă şi desfăcu hârtia în care era înfăşurată. Dos Cadre. Începură să-i tremure mâinile. Dacă Ramona nu o muta pe dulap, acum ar fi fost la Geambaşu şi se ducea dracului tot.
- Unde pleci? O întrebă mieros, văzând că fata îşi punea chiloţii.
- Acasă. O hoaţă nu poate sta în pat cu un cinstit cum eşti tu.
- Iubito, am glumit. Nici n-aveam glonţ pe ţeavă.
- Ce glumă? se enervă ea. Era să-mi crape inima !
- Nu pleca ! o cuprinse el în braţe. Eşti cea mai bună iubită.
- Îmi adusesem hainele să mă mut la tine, şopti Ramona, dar nu mai rămân, că eşti violent.
- Rămâi, te rog !
- Ţi-am lăsat cheia pe noptieră, arătă ea cu degetul. Mai bine stau cu chirie, decât să mor de mâna ta.
- Rămâi în noaptea asta şi pleci mâine dimineaţă, insistă Mărin, cuprinzând-o în braţe.
- Miroşi a băutură, lasă-mă, se smulse ea din îmbrăţişare.
- Fă ! Mie nu-mi faci fiţe ! schimbă el tonul şi o îmbrânci pe pat.
Ramonei îi plăceau bărbaţii hotărâţi. Se lăsă îmbunată.
- Nici nu ştii cât bine mi-ai făcut că ai mutat discheta, îi mulţumea Mărin, sărutându-i mâinile. Recunoaşte că mă iubeşti, altfel nu veneai cu lucrurile să te muţi la mine.
- Am venit că aşa ţi-am promis, se justifică fata. Dar tu eşti om rău şi n-o să ne înţelegem.
- O să ne înţelegem. Ne căsătorim şi vei fi doamna deputată. O să ai şofer la scară. Ne mutăm într-o vilă. O să vezi tu că n-o să-ţi pară rău.
- Eşti tu sigur că Aţipitu te pune deputat? Tamara zicea că te-au tăiat de pe listă.
- În seara asta m-a chemat Ciornei şi am bătut palma. Au vrut ei să scape de mine, da’ nu le merge. Auzi? Da’ ce i-ai zis tu lu’ Ciornei de dischetă?
- Nici nu ne-am văzut azi. O fi zis şi el aşa, ca să te-ncerce, îl sărută ea.
Târziu, Ramona adormi obosită la pieptul lui. Mărin mai avea de găsit răspunsul la o întrebare care îi bâzâia prin cap de când plecase de la Ciornei: Câţi bani sunt în plic?
Se ridică încetişor, extrase plicul din haina aflată pe spătarul scaunului şi se închise în baie. Constată că şefii partidului îl preţuiau mai mult decât se preţuia el. Când ieşi, dădu cu ochii de geamantanul Ramonei.
- Ce-o avea acolo? Se întrebă incitat. Chiloţei şi fustiţe. Şi dresuri de-alea cu model.
Încet, ca să n-o trezească, desfăcu încuietorile geamantanului.
Geamantanul Ramonei era gol. Cu desăvârşire gol.

Capitolul 7



Ramona trecuse pe acasă să se spele şi să se schimbe. Spre deosebire de alte zile, se ruga să nu vină nimeni la bufet. Stătea cu spatele la uşă. Nu mai avea lacrimi să plângă. Barem alea de pe centură o fac pe bani. Ochii i se proptiră pe afişul din care Aţipitu cerea clienţilor bufetului să voteze cârligul. Întinse mâna şi îl smulse cu furie:
- Fir-aţi ai dracu’ cu politica voastră!
- Bună dimineaţa ! salută Geambaşu cu voioşie.
- Bună, răspunse Ramona fără chef, mototolind afişul.
- Ce ai bun pentru mine? se copilări ziaristul.
- Omletă, ca de obicei.
- Ai tu şi alte bunătăţi, insinuă Geambaşu. Cât îţi dau pe discheta aia?
- Care dischetă? se întoarse Ramona.
Pe sub ochelarii de soare se vedea vânătaia de sub ochiul stâng. Mărin dăduse cu dreapta.
- Ai fost de noapte? O întrebă arătând spre vânătaie.
- Nu e treaba ta!
- Înseamnă că nu mai ai discheta, constată dezamăgit.
- Nu ştiu despre ce vorbeşti.
- Discheta cu care Mărin urma să ajungă deputat.
- Vezi să nu, răspunse cu ură. I-am dat-o lu’ Ciornei.
- Eşti nebună? Era aur curat.
- Aşa e cinstit. Toţi umbaţi să-i aveţi la mână pe şefii de pe urma cărora trăiţi, făcu ea pe onesta.
- Eşti proastă de bubui ! o diagnostică ziaristul şi urcă la etaj. Poate va scoate, totuşi, ceva de la Ciornei.
- Domnu’ Geambaşu ! îl întâmpină Tamara ridicându-se. Vă caut de ieri. Îi spun domnului Vicepreşedinte că aţi venit.
- Prin uşa întredeschisă auzi răspunsul sec al lui Ciornei: „N-am timp. Să plece!”

La redacţie, fata de la ştiri îi comunică scurt:
- Te cheamă şefu.
O fi vorbit Ciornei cu el? se îngrijoră Geambaşu.
Redactorul şef îi întinse o filă tipărită.
- Trebuie să completezi formularul ăsta de candidatură.
- Da’ eu nu sânt la nici un partid, ezită Geambaşu.
- Nu contează. Patronul are nevoie ca să completeze locurile neeligibile de pe listele de candidaţi. Aşa cere legea.
- Şi n-are membri în partidu’ lui să pună pe liste?
- Nu mai comenta. Faci ce zice patronul sau vrei o discuţie cu el?
- Mă duc să scriu formularul. Pe la alte partide se bate lumea să ajungă pe liste şi la ăsta ne pune patronul cu dea sila.
- Sunt locuri neeligibile, la coada listei. După aia, când te duci să iei cursul valutar, treci şi pe la Parlament. Poate aduci vre-o declaraţie, un comunicat, ceva. Că n-avem nimic la pagina politică.

*
Ciornei se afla ochi în ochi cu Amărăşteanu. Uitase să-l contramandeze şi acum nu ştia cum să-i spună că nu va mai candida. Amărăşteanu îşi pusese la reverul costumului cel nou cârligul de pescuit care se voia simbolul electoral al partidului.
- Am noroc că am găsit cumpărător pentru casa socrilor, declară Amărăşteanu, aşa că dispun de ceva bani ca să-i bag în campanie. Nu cred să fie nevoie de mai mult de zece milioane. Am şi un fost coleg de liceu care are o tipografie şi o să-mi scoata afişele mai ieftin. Nu-i plătesc decât hârtia.
- Din păcate, domnule Amărăşteanu, politica e o activitate extrem de volatilă. De data asta ai noroc că vei rămâne cu banii. Că puteai să-i cheltui în campanie şi să nu te alegi cu nimic.
- Cum adică, puteam?
- Domnul Preşedinte Aţipitu nu a aprobat scoaterea lui Mărin de pe listă. Nu cunosc motivul, dar trebuie că ştie dânsul de ce.
Amărăşteanu făcu o faţă lungă. I se umeziră ochii.
- Nu mi-e ciudă pentru mine, explică. Dar banii sunt de drept ai nevestei şi aseară am ţinut consiliu de familie ca să pot folosi banii în campanie. Ea, săraca, e de acord întotdeuna cu mine, dar tata era convins că arunc banii pe gârlă. „Politica e curvă!” Numai asta îmi repeta. Până la urmă s-a lăsat înduplecat de argumentul că m-aş face de râs în faţa şefilor, dacă îmi iau cuvântul înapoi. Acum, cum mă mai duc eu acasă? Ce să le spun?
- Că a avut dreptate. Le spui că era o listă preliminară şi, când s-a făcut lista finală, a fost altcineva cu mai multe merite în partid.
- Mai multe merite, pe dracu! dădu Amărăşteanu, înciudat, din mână. În fine, o să mint eu cumva.

*
Sucitu îl instruia pe Silviu cum să organizeze campania telefonică mascată.
- V-am instalat şase telefoane. Găseşti 20 de băieţi şi fete şi îi organizezi pe schimburi că n-au să poată vorbi mai mult de patru ore. Spune-le că îi plătim pentru munca asta. Vezi să fie de-ai noştri. Să nu ne dea prin ziare. Caută să fie studenţi, ca să vorbească politicos. Se poate să vi se închidă telefonul în nas. Nu-i bai. Treceţi la următorul. Rupeţi cartea de telefon în şase şi le dai pixuri ca să-i taie pe cei care au fost sunaţi. Ăsta e chestionarul la care trebuie să răspundă cei pe care-i sunaţi. Evident că nu veţi nota răspunsurile lor. Vă prezentaţi ca din partea unui institut de cercetare a opiniei publice. Inventezi tu un nume de institut. Începeţi de mâine dimineaţă şi nu vă opriţi până în ziua votului. Bine înţeles că nu sunaţi noaptea. Ai nelămuriri?
- Totul e clar. Mă duc la cămin să recrutez studenţii.

*
Geambaşu obosise urcând dealul Mitropoliei. Se opri în faţa coloanelor Parlamentului să-şi tragă sufletul. Nu era ţipenie de om. Nici măcar vre-o maşină, vre-un şofer care să-şi aştepte şeful. Evident că deputaţii o roiseră. Stătu în cumpănă dacă să mai împingă uşa grea de stejar sau să renunţe. Atunci ieşi din Parlament Nea Unşpe. Geambaşu rămase împietrit. Nu-l mai văzuse de treizeci de ani.
- Nea Unşpe! Ce faci bre, pe-aici?
- Sunt deputat, se justifică repetentul clasei. Şi vezi că nu mai sunt Nea Unşpe. Sunt Nea Paişpe.
- Deputat? se minună ziaristul.
- Din partea F.S.N.-ului, se umflă în pene Nea Paişpe. Dar tu? Cu ce trebi pe la Parlament?
- Sunt ziarist. Am venit să scriu.
Faţa deputatului se întunecă.
- Bine. La revedere!
- Stai, bre, să mai vorbim. Ce-ţi fac fetele?
Deputatul Nea Paişpe luase viteză la vale, spre Piaţa Unirii.
- Fetele s-au măritat, aruncă el peste umăr, iuţind pasul.
- Le-ai făcut apartamente?
Geambaşu nu mai primi răspuns. Privi lung în urma fugarului şi îl apucă râsul. Pe Nea Unşpe îl găsise în anul trei de facultate, rămas repetent de la seria anterioară. Avea la acel moment unsprezece ani de când tot rămânea repetent în Politehnica pe care nu a terminat-o niciodată.
- Halal Parlament! Îşi zise cu lehamite şi porni spre redacţie.

Deputatul Nea Paişpe se opri la primul telefon public.
- Salată de icre roşii, şopti precipitat, acoperind microfonul cu mâna făcută pâlnie.
- Salvador Aliende, i se răspunse.
- Tov’ colonel, e un ziarist pe care îl cheamă Geambaşu. Ăsta mă ştie din facultate că eram ciripitor. M-am întâlnit cu el la Parlament. Aranjaţi dumneavoastră să fie mutat la altă redacţie, până nu mă dă la tot cartieru’. E inginer. Să-l dea la pagina economică. Să scrie despre fabrici.

După ce închise pagina la ziar, Geambaşu nu se duse acasă. Poate va scoate, totuşi, vre-o informaţie de la Mărin. Până să ajungă în Crângaşi se făcu noapte de-a binelea. Recunoscu banca pe care stătuseră cele două vecine şi urcă. Somaţia de la IDEB continua să atârne pe uşă, indicând cu precizie unde trebuie căutat Mărin. Apăsă butonul soneriei şi nu se întâmplă nimic. Nici a doua încercare nu avu vreun răsunet. Bătu în uşă. De data asta se auziră paşi. Vizorul se înegri şi Mărin, nedistingând nimic în întunericul de pe scară, întrebă cine e.
- Geambaşu.
- N-avem ce discuta, îl goni Mărin. Te-ai dat rotund la Ciornei. Era să mă bagi în rahat.
- Deschide să discutăm, îl rugă ziaristul.
- N-ai cumpărat discheta de la Ramona? Că aşa ai plecat de la mine.
- Zice că n-o mai are.
- Mi-a dat-o, că mă iubeşte, zise Mărin descuind uşa. Problema ta este că nu mai vreau s-o vând.
- Nu pe toată. Îmi vinzi câte-o informaţie - două. Care crezi tu, propuse intrând în cameră. Mi-i dai numai pe ăia pe care ai tu necaz.
- Pe Ionescu Dor Mărunt, c-a aranjat să mă huiduie ăia la Giurgiu, spuse Mărin cu convingere.
- Păi, ce treabă avea el?
- I-am loat locu’. El era candidatu’ de Giurgiu. Când mergea el să ţină cuvântări, nu huiduia nici dracu’. Şi, cum am venit eu, s-au trezit o grămadă să urle. Era să iasă cu bătaie.
- Da’ ştiu că ţi-ai făcut un duşman, aprecie ziaristul. Dă-mi-l să-l toc.
- Să mergem la careva, să ne uităm în dischetă, că eu n-am calculator.
- Nici eu n-am, dar cunosc pe cineva.
- Haidem, îşi luă Mărin haina. Adună de pe masă documentul pe care îl studia până să vină ziaristul. Ştii franţuzeşte?
- Mai înţeleg câte ceva.
- Am primit nişte bani din Franţa şi nu înţeleg la ce bancă să mă prezint, îi întinse Mărin documentul. Aici e pomenită numa’ o bancă din Ruen. Da' cred că de acolo mi-au fost trimişi.
Geambaşu citi îndelung. Din când în când pronunţa cuvintele pe care nu ştia să le traducă.
- E vorba de două milioane de franci, stabili Geambaşu. Zice că trebuia să îi plăteşti până la 15 august. Te anunţă că au declanşat procedura de execuţie silită pentru clădirea şi terenul pe care tu le-ai pus gaj când ai solicitat împrumutul. Actele au fost înaintate la Tribunalul Comercial din Ruen.
Mărin se aşeză pe pat. Nu-l mai ţineau picioarele.
- Îl împuşc! În gură îl împuşc, ca să nu se chinuie! fu decizia lui Mărin la aflarea afacerii pe care o dezvolta Paul pe meleaguri străine. De-aia nu mai răspunde la telefon de-o lună de zile. A fugit cu banii şi m-a lăsat dator vândut.
- Mai zice că, dacă din licitarea bunurilor gajate nu se acoperă suma de două milioane de franci, plus dobânzile şi cheltuielile de judecată, vei fi deferit justiţiei şi pedeapsa este de la 3 luni la 2 ani de detenţie.
- Ce mă fac?
- Te faci deputat şi o să ai imunitate. Altă soluţie nu există. Dacă împrumuţi la cămătari, te îngropi în datorii mai rău decât la bancă. Nu mai spun că pe recuperatori îi doare-n cot de imunitatea parlamentară.
Mărin căzuse într-o apatie deplină.
- Hai, curaj! îl îmbărbătă ziaristul. Peste-o lună eşti deputat. Nu există tribunal în România în stare să extrădeze un deputat.
Geambaşu îl trase de mână să se ridice şi porniră.
- Nu încui? îl întrebă pe Mărin când acesta o luase pe scări la vale.
Se întoarse şi încuie.
- În gură-l împuşc, repetă ca pentru sine. Porcu’ de Paul, îi explică el ziaristului, trebuia să cumpere electrocasnice la mâna a doua din Franţa şi eu, pe baza certificatului de revoluţionar, să primesc un spaţiu de la primărie în care să deschid magazin. Afacere cinstită şi cu desfacere asigurată.
- Lasă că o să faci afaceri mai sigure când vei fi parlamentar. Au să vină la tine să te roage, îl asigură Geambaşu.

Ziaristul opri un taxi şi dădu o adresă din Balta Albă.
- Virgile, am nevoie de un „copy paste” discret de pe discheta de la domnul, îi spuse puştanului care le deschise.
- Ce e aia copi past? Întrebă Mărin.
- Calculatoriştii vorbesc în engleză, îl lămuri ziaristul. Copy paste este cînd textul de pe dischetă rulează pe ecran.
- Tu să nu te uiţi, pretinse Mărin. Aleg eu ce să-ţi dau.
Geambaşu se aşeză pe un scaun aflat în spatele monitorului şi Virgil introduse discheta în calculator.
- Nu are nimic pe ea, decretă Virgil.
- Nu se poate! se ridică Geambaşu.
Se uitau toţi trei la ecranul gol.
- Zero biţi, le arătă Virgil în colţul din stânga jos.
- Înseamnă că a fost ştearsă, sugeră Geambaşu.
Mărin nu mai avea glas.
- Am un program care citeşte documentele şterse, anunţă Virgil. Când calculatorul zice că a şters un document, îi şterge numai adresa. Şi, din cauză că nu mai are adresă, nu mai poate fi accesat, dar documentul e tot acolo. Îl pun să le caute şi, pe care-l găseşte, îi atribuie o adresă. Într-o oră suntem gata.
Mărin se simţea ca la doctor. Nu înţelegea limbajul şi nici nu pricepea cu ce anume i se umblă în maţe. Nu credea că proasta aia de Ramona i-a şters discheta când a pus-o pe dulap. Înseamnă că aşa era când a capturat-o de la Lazăr. Noroc că puştiu’ ăsta se pricepe. Ar fi ieşit să ia aer, dar Geambaşu putea să aranjeze cu Virgil să-l tragă-n piept.
- Uite, le arătă Virgil. Începe să le scoată. Oho! Ce de mai sunt! Hai că merge repede. Sunt documente scurte.
Luminiţa de deasupra cititorului de dischete pâlpâia neîntrerupt. Când se stinse definitiv, Virgil anunţă:
-Gata. Hai să vedem ce-am capturat. Ecranul se umplu de pătrăţele albastre sub care scria: Alba, Arad, Argeş, Bacău ...
- Să deschidem Alba, decise Virgil.
Pe ecran apăru o listă de nume, în dreptul fiecăruia era scrisă funcţia şi numărul de telefon de la birou şi de acasă. La Arad, documentul nu conţinea nimic. La Argeş – altă listă de nume.
Mărin înţelese că Gembaşu îl va jumuli de bani ca să nu-i spună lui Ciornei că pe dischetă nu e nici un dosar de cadre.
- Am încurcat eu dischetele, minţi Mărin. Asta e cu telefoanele de contact.
- Dă-o pe cealaltă! ceru Geambaşu.
- N-o am la mine. O vedem mâine.
La plecare, Virgil îi suflă în ureche ziaristului:
- E veche. Telefoanele erau cu cinci cifre.
Capitolul 8
Ion Gheorghe se apropie de Aţipitu când acesta cobora scările. Îl pândise toată dimineaţa.
- Domnu’ Preşedinte, trebuie să mă ajutaţi într-o problemă, flutură el dosarul cu acte. Primarul liberal îmi pune piedici. De-aia am făcut noi revoluţie ? Să ni se urce liberalii-n cap ?
Turcu se poziţionă între petent şi Preşedinte. Era mâncat de ăştia care pândeau la ieşire.
- Mergeţi la domnul Bosancu şi lăsaţi acolo un memoriu, îi indică Preşedintele deschizând portiera maşinii.
- Ce memoriu ? nu e vorba de memoriu. Daţi un telefon şi se rezolvă. E legea 42. Am certificat de revoluţionar.
- Domnu’ Preşedinte are treabă, îl domoli Turcu.
- Mergeţi la domnul Bosancu. Dânsul o să-mi perezinte situaţia şi vedem ce putem face, repetă Aţipitu în vreme ce-şi punea centura.
- Am venit la partid. Nu mă plimbaţi de colo colo.
- Domnule, partidul nu mai e ce era partidul dinainte de ’89. Te duceai şi-ţi dădea casă. Oricum, n-o să te rezolv în stradă. Mergeţi la domnul Bosancu. Am o întâlnire la care deja am întârziat, trînti el portiera.
Mercedesul se puse în mişcare fără zgomot. Rămas fără interlocutor, Ion Gheorghe urcă scările, urmat de Turcu.
- Domnu’ Bosancu ? întrebă, intrând pe uşa indicată de Turcu.
- Da.
- Am vorbit adineauri cu domnu’ Preşedinte şi mi-a zis să discut cu dumneata.
- În ce problemă ?
- Primarul liberal e un porc. De-aia am făcut noi revoluţie ? Să ni se urce liberalii-n cap ?
- Ce-a făcut ?
- M-a dat afară. Asta a făcut.
- Şi-ai venit la noi să intervenim să nu te mai dea afară ?
- Am venit la partid. Trebuie să mă ajutaţi.
- În ce fel să te ajutăm ?
- Sunt revoluţionar cu certificat de revoluţionar. Am cerut la primărie, conform legii 42, să-mi dea un spaţiu comercial.
- Şi ?
- Şi primarul liberal m-a dat afară. De-aia am făcut noi revoluţie ? Să ni se urce liberalii-n cap ? Uite certificatu’ meu de revoluţionar.
Bosancu studie superficial documentul. După revoluţie se umpluse lumea de eroi vii. Puţini am fost, mulţi am rămas. Îşi aminti de muntele acela de om împuşcat în spinare la radio. Acela nu mai avea nevoie de spaţiu comercial.
- Eu înţelesesem că am făcut revoluţie pentru răsturnarea lui Ceauşescu, nu pentru spaţii comerciale, spuse înapoind certificatul.
- Domn’e, e lege. Trebuie să-mi dea spaţiu.
- Dă şi mie buletinu’, ceru Bosancu.
- Şi ăsta, continuă Gheorghe scobind în portofel după buletin, în loc de spaţiu m-a dat afară.
Bosancu deschise actul direct la ultima pagină. Era curată. Nici o ştampilă. Nici votat la 20 mai 1990, nici votat la localele din ’92.
- Şi eu o să te dau afară, îi comunică calm.
- Cum adică ?
- Nu eşti revoluţionar.
- Uite certificatu’.
- Lasă certificatul. N-ai fost la vot. Nici măcar pe 20 mai n-ai votat.
- Nu contează.
- Contează. Un revoluţionar care răstoarnă o dictatură, votează pentru democraţie. Tu ai privit revoluţia la televizor şi vrei spaţiu comercial. Ieşi afară din biroul meu !
- O să vă mai voteze dracu’! se jură revoluţionarul plecând.
- Păi, ne-ai votat ? se miră Bosancu.
În acel decembrie, Bosancu se întâmplase şi el prin locurile pe unde au şuerat gloanţe. Dar considera că singurii care meritau foloase materiale erau cei care au păţit-o. Ceilalţi avuseseră în acea piesă doar rolul spectatorilor. Sau, şi mai exact, soldaţi, târgoveţi, public. Răsplata adevărată pentru toţi era victoria.
Telefonul îi întrerupse argumentaţia mai înainte de a apuca s-o dezvolte.
- Alo! Partidul Aşteptării? Domnule, pe Griviţei, cei de la Tresăltarea Naţională împart prin blocuri sacoşe cu zahăr şi ulei. Asta nu e campanie, e cumpărare de voturi.
- V-au dat şi dumneavoastră?
- Mi-au dat.
- Şi o să votaţi cu ei?
- Nu.
- Asta e tot.
- Cum adică asta e tot?
- Alegătorii votează cu cine vor, indiferent de conţinutul sacoşei, constată Bosancu.
- Nu toţi, domnule. Sunt oameni sărmani care apreciază o sacoşă şi votează cum li se cere.
- Tot democraţie se cheamă şi asta. Chiar şi oamenii fără conştiinţă au dreptul să aleagă pe cine îi plăteşte mai bine.
- P’asta n-am mai auzit-o.
- Dacă aveţi martori, aţi putea sesiza poliţia, dar nu cred să vă ia în seamă.
- Credeam că dumneavoastră o să luaţi o măsură.
*
Sile venise însoţit de trei dintre locotenenţii săi, ca să facă impresie. Sucitu dăduse mâna cu toţi patru şi acum îşi ţinea dreapta atârnând pe lângă corp, atent să nu atingă nimic cu ea. Îl mânca în urechea dreaptă şi se scărpină cu stânga, în vreme ce Sile îşi prezenta oferta :
- Şefu’ am 20 de oameni pentru lipit afişe. În ’90, noi am umplut tot Bucureştiu’ cu afişele F.S.N.-ului. Şi lucrăm ieftin.
- Nu am nici o încredere, îi refuză Sucitu. Căraţi afişele la groapa de gunoi şi veniţi să mai luaţi altele. Mai bine lucrez cu studenţii.
- Că şi studenţii tot la gunoi le duc, interveni cel mai negricios dintre locotenenţi.
- Păi, nu aşa şefu’, argumentă Sile. Ne spui pe ce străzi să punem şi a doua zi treci să le vezi. Dacă nu sunt, nu plăteşti. Că nu ne batem joc. Aşa am lucrat şi cu F.S.N.-u’. Nu suntem copii.
- Venea Câmpeanu să inspecteze în fiecare zi, comentă cel negricios.
- Nu Câmpeanu, îl contrazise Sile. Ăla e de la liberali.
- Cât ne costă ? se interesă Vicepreşedintele.
- Dumneata, cât ai da ?
- Voi ştiţi cât vreţi.
- La studenţi cum plăteşti ?
- Cinci sute de lei.
- Ăia sunt copii, aprecie Sile.
- Fără o mie pe noapte, nici nu ne băgăm, se supără negriciosul.
- Acu’, depinde şi câte lipiţi.
- Douăj’ de mii pe noapte.
Sucitu ştia că se poate mai mult, dar, oricum, ei lipeau câte voiau, că nu mai era nimeni în stare să le şi numere, după ce au fost lipite.
- E bine două zeci, acceptă Sucitu.
- Dai treij de mii pe noapte ? reveni Sile la chestiunea banilor.
- Treizeci de mii de afişe ?
- De lei.
- Două zeci de mii.
- Păi, şi banii de benzină ? insistă Sile. Nu mai zic că ne murdărim hainele de aracet. Şi maşina. Că aracetu’ nu mai iese de pe tapiţerie.
- Benzina o plătesc separat. Aduci bonurile de benzină şi plătesc.
- Şefu’, te scumpeşti la tărâţe. Mai umblu şi cu bonuri. Că eu benzina o iau de la ţigani. Zău, nu se face.
- Eu trebuie să justific banii la contabilă. Că sunt banii partidului, argumentă Sucitu.
- Îţi semnez bonuri de mână, propuse Sile.
- Douăzeci şi cinci de mii pe noapte şi nu mai vorbim de benzină, propuse Sucitu.
- Treizeci! plusă locotenentul cel negricios.
- Ieşiţi afară din birou, se ridică Sucitu. Nu tratez cu voi în termenii ăştia.
- Şefu’, rămâne dooşcinci, acceptă Sile. Taci, mă ! se răsti la locotenentul rebel.
Sucitu dădu telefon la magazia de afişe. Cei patru urmau să ia prima tranşă pentru Drumul Taberei. După plecarea lor, Sucitu se spălă îndelung pe mâini. Într-adevăr, politica e treabă murdară.
- Cum, domn’e ? numa’ cinci bidoane de aracet la douoj’ de mii de afişe ? se răsti Sile la magazioner. Ce dracu, le lipim numa’ la colţuri?
- Atât e norma, se justifică magazionerul.
- Ia de colea o mie şi mai bagă un bidon, că mâine domnu Vice vine să le numere şi mă fac de ocară.
- Nu se poate, domn’e !
- Ia, că nu strică, insistă Sile înşfăcând bidonul.
Cei trei locotenenţi plecară cu tramvaiul, că în maşină nu mai era loc. Urma ca, spre seară, să se prezinte la Sile cu toţi puradeii. Sile dosi în pivniţă două bidoane de aracet pentru zugravii lui Plopşorel iar pe celelalte trei le îndoi cu apă, că afişele nu trebuiau să stea pe garduri decât o zi. Cât să le vadă Vicele.
Dimineaţa, Sucitu parcurse Drumul Taberei de la Cetatea Histria până la Orizont. De pe toţi pereţii şi de pe toţi stâlpii, Aţipitu cerşea voturi. Oamenii lui Sile făcuseră treabă bună. Sile veni pe la 10 şi semnă de primirea banilor. Trecu pe la magazie să ia alte afişe şi alte bidoane cu aracet pentru alt bulevard. În drum spre casă se abătu pe la Partidul Tresăltării Naţionale. Luă un afiş din pachet şi-l făcu sul.
- Domnu’ Vicepreşedinte. Eu cu oamenii mei am lipit toată noaptea afişe din astea. Dacă-mi daţi douăj’ de mii, la noapte le rupem pe toate. Că ştim bine pe unde le-am lipit.
- Zece mii.
- Cin’şpe.
*
Ciornei citea cu maximă concentrare un material documentar despre politica energetică a Uniunii Europene. Era clar că Occidentul nu se poate lansa liber spre est, din cauză că ruşii pot oricând închide robinetul. Nici să primească în Uniune un colos ca Rusia nu era posibil. Nu voiau să-şi aducă stăpân în Uniune. Ce construcţie durabilă a reuşit Petru I. De sute de ani omenirea se loveşte de Rusia. Zbârnâitul telefonului îl deranjă teribil. Trase o înjurătură şi ridică receptorul.
- Domnu' Ciornei, nu pot, domnule, să dau scândură de brad, că la noi în Bihor predomină foioasele.
- Domnu' Gârleanu, ai greşit telefonul. Ai sunat la partid.
- Chiar asta voiam. Să spun la partid că nu pot da scânduri de brad.
- De ce să dai scânduri? A zis cineva să dai scânduri?
- Ne-aţi cerut să trimitem trei vagoane de scândură în portul Brăila.
- N-am cerut nimic. De unde-ai mai scos-o şi p-asta?
- Secretara dumneavostră a venit la judeţ şi, în numele dumneavoastră, a cerut ce ziceam: scândură de brad cu grosime de un ţol.
- N-am trimis nici o secretară. Cine ştie ce delincventă v-a îmbrobodit!
- Avea cartea de vizită a dumneavoastră. Zicea că e o acţiune pentru fondurile de campanie.
- Nu e nici o acţiune. De la ce firmă era?
- Pavnotescu IMPEX S.R.L. - cu sediul în Bucureşti.
- Domnu' Gârleanu, pe Tamara, secretara mea, o cunoşti. Şi nu s-a mişcat din birou. Pavnotescu zici? E o escroacă.
- Şi mie mi s-a părut aiurea, dar dacă partidul cere.
- Partidul n-a cerut niciodată aşa ceva. E bine că m-aţi anunţat. Dacă mai apare, chemaţi poliţia.
- Domnu’ Vicepreşedinte, poate mai sunt şi alte judeţe, pe unde-a trecut şi-a fost crezută. Ar fi bine să-i informaţi.
- Am eu grijă. Mulţumesc că m-ai sunat.
- Ce viperă! şuieră Ciornei punând telefonul în furcă. Tamara!
Secretara se prezentă prompt.
- Când ai fost ultima dată în Bihor?
- N-am fost niciodată, şefu’.
- Bine. Trimite-l pe Bosancu la mine.
După ce Tamara închise uşa, Vicepreşedintele se învîrti prin birou cu mâinile înfundate în buzunare.
- Cât de tâmpit pot să fiu! se admonestă singur. Şi l-am mai şi rugat pe Preşedinte să-i caute serviciu. E clar că ne trebuie un serviciu de cadre. Orice şmecher are acces la conducătorii partidului. Am nevoie de dosarele personale ale tuturor celor care ajung în preajma puterii. Trebuie să angajăm un securist şi să facem un birou de cadre. Asta trebuie. Dacă-l aveam, nici Ionescu Dor Mărunt nu mai ajungea pe liste, nici Furtună nu mai era Vicepreşedinte. Şi câţi or mai fi!
Bosancu bătu în uşă şi intră, tocmai când sună telefonul din nou.
- Stai la biroul meu şi notează ce-ţi dictez, îi spuse Ciornei, ridicând receptorul.
- Bună ziua, îi gunguri în receptor o voce feminină. Vă sun din partea Institutului Naţional de Sondare a Opiniei Publice – INSOP. Sunteţi de acord să răspundeţi la câteva întrebări legate de credibilitatea actorilor politici? Dintre următorii candidaţi, care credeţi că este motivat să acceadă la funcţia supremă în stat? Aţipitu, Ghiocel, Iliescu...
Ciornei trânti telefonul.
- Circulară, îi dictă lui Bosancu. În atenţia Preşedinţilor de Organizaţie. De la cap. În ultima vreme, organizaţiile noastre au devenit ţinta unor escroci...
Telefonul sună din nou. Ciornei ridică.
- Nesimţitule! îl gratulă vocea de la INSOP.
Trânti, din nou, receptorul şi continuă:
- Unor escroci care pretind avantaje materiale sau contractuale în numele partidului, în numele conducerii centrale sau în numele unuia sau altuia dintre conducătorii partidului. De la cap. Indiferent de modalitatea în care aceşti aşa zişi oameni de afaceri vă abordează, veţi refuza cererea şi veţi raporta telefonic la departamentul Organizare al Consiliului Executiv. Semnează, Vicepreşedinte Vladimir Ciornei. Mi-o dai la semnat şi o trimiţi pe fax în toate judeţele.
- Am înţeles.
Ciornei nu reuşi să citească materialul care-l interesa. Secretara anunţă vizita lui Stacojiu.
- Domnu’ Ciornei, m-am uitat şi eu pe listele de candidaţi, depuse la Biroul Electoral Central. Nu spun că pe locurile neeligibile figurează nume de umplutură, tractorişti, strungari, coafeze, dar chiar şi capii de listă sunt complet inofensivi.
- Cum adică, inofensivi?
- Nu e unul cu calificare specifică Parlamentului. Nici unul nu a publicat vreodată un articol despre ceva compatibil cu ideea de Parlament. Cei din judeţele limitrofe Bucureştiului nici măcar nu sunt în stare să vorbească, necum să scrie. La ce pot fi buni oamenii ăştia în Parlament?
- Nu avem somităţi pe liste pentru motivul că somităţilor le e silă de politică, explică Ciornei. Am pus nume cunoscute în judeţele lor, pentru ca să tragă lista. Dacă nu avem savanţi să-i trimitem în legislativ, măcar să avem voturi.
- Tare sunt curios ce opinie va avea deputatul Caluşnai de la Vâlcea când se va propune recuperarea eşalonată a creanţelor externe. Credeţi că o să voteze pentru sau contra?
- Ce sunt alea creanţe? întrebă Ciornei.
Stacojiu rămase cu gura căscată.
- Nu contează, dădu el din mână şi se retrase.
*
Bosancu auzise că există faxuri automate. Îi dai lista de telefoane unde să trimită şi el munceşte singur. Dacă găseşte „ocupat”, ţine minte şi, la urmă, iar dă fax. După aia tipăreşte o listă cu numerele la care n-a putut să trimită. Îşi trase scaunul lângă măsuţa pe care trona vechitura, primită de la cine ştie ce partid european, şi băgă circulara lui Ciornei în aparat. Apăsă, pe rând, şirul de butoane de pe linia care punea aparatul în regim de emisie şi deschise agenda la primul judeţ. Exact atunci aparatul începu să sune. Ridică receptorul.
- Partidul Aşteptării? întrebă o voce ca prin vată.
- Partidul Aşteptării Române, confirmă Bosancu.
- Băi, vezi că v-am pus o bombă. Aveţi cinci minute să fugiţi.
- Ce bombă, domnule? Vorbeşte mai tare.
- Săriţi în maşini şi căraţi-vă, că sediul sare în aer.
- Şi, dacă nu eram în birou, cum mă mai anunţai? se îndoi Bosancu. În câte minute zici?
- Cinci minute.
- Deja au trecut două, se lamentă Bosancu. Nici n-am timp să-i anunţ pe toţi.
- Grăbeşte-te! îl zori vocea vătuită.
- Ce bătaie o să fie la maşină, prooroci Bosancu. Ştii? Avem o singură maşină.
- Mai stai la discuţii?
- Păi, asta e situaţia. Dacă fug fără să le spun, o să fiu acuzat de complicitate. Plus că mă strâng pantofii. Oricum nu mai am timp.
- Pentru că lungeşti discuţia, îl certă vocea.
- Trebuie s-o lungesc până depistează cei de la tehnic de unde vorbeşti.
În clipa aceea, legătura se întrerupse.
- Ce prost crescut, îl etichetă Bosancu. Mi-a trântit telefonul.

Capitolul 9



- Trebuie să desemnăm un reprezentant în Biroul Electoral Central, enunţă Ciornei problema pentru care venise la Preşedinte.
- Să-l punem pe Braşoveanu, fu de părere Aţipitu. La 20 mai a fost şef la o secţie de votare.
- Nu se poate. Candidează. Candidaţii nu au voie să fie în Biroul Electoral.
- De ce?
- Ca să nu-şi pună voturi în plus.
- Aşa scrie în lege?
- Aşa.
- Atunci nu prea văd pe cine. Toţi candidează.
- Ar fi bun Bosancu, propuse Ciornei.
- N-are experienţă, se opuse Preşedintele. Nu mai spun că avem nevoie de el aici.
- Mai rămâne Şerbănescu.
- Moşul de la arhivă?
- El.
- Ce-a fost ăsta înainte de revoluţie?
- Care revoluţie?
- Mă rog, înainte de buluceala din decembrie.
- Director tehnic la nu ştiu care uzină.
- Şi de ce nu se bagă-n politică?
- O fi ştiind el de ce.
- Trimite-l la mine.
- Şi-ar mai fi ceva, continuă Ciornei. În săptămâna asta, partidele îşi numesc reprezentanţii în secţiile de votare. Sunt destule partide care nu au ataţia membri câte secţii de votare sunt în judeţ. Propun să-l punem pe Bosancu să sune în toate judeţele să trimită membrii noştri pe la celelalte partide ca să ceară să fie desemnaţi ca reprezentanţi din partea lor.
- Cine crezi tu că acceptă să numească de la alt partid?
- Că doară nu sunt proşti să spună că sunt de la partidul nostru. O să spună că nu sunt la nici un partid.
- Îi dibuieşte careva şi ne facem de râs, se opuse Preşedintele.
- Nu-i ştie nimeni. Ăia de-abia o să se bucure că au ce trimite în secţii, iar alegătorii, când vin la vot, chiar dacă ştiu că unul e din partidul nostru, vor crede că e desemnat de noi.
- Bine. Pune-l pe Bosancu să sune prin judeţe. Dar cu discreţie. Cu mare discreţie.

Bosancu le luă în ordine alfabetică. Ca de obicei, la Alba nu răspunse nimeni. La Arad, răspunse portarul:
- Sunt în campanie, domnule. Nu vine nimeni la sediu.
La Argeş i se răspunse să revina după ora 19, când se adună toţi din teren. La Bacău îi răspunse chiar Secretarul de la Organizare:
- Onorate prieten, dacă am avea atâţia membri câte secţii de votare, eu cred că am câştiga alegerile. N-am oameni nici măcar pentru secţiile din oraş. Nu mai spun că sunt enşpe comune în care nu am nici un membru. Cine crezi dumneata că o să plece cu rata din Bacău la Huruieşti şi să stea pe acolo, pentru votare, o zi şi-o noapte, taman duminica. Nici dracu. La Liuzi Călugăra sau la Faraoni – da, că sunt la cinci kilometri. Dar şi acolo trebuie să mă rog de ei, că se plăteşte prost.
La Bihor i se răspunse scurt: Nem tudom! La Bistriţa – casă particulară. La Botoşani - telefonul a fost suspendat. La Braşov răspunse chiar Preşedintele:
- Nu mă mai interesează alegerile voastre. Măgarii ăştia, în cârdăşie cu ai lui Ghiocel, au vândut pe bani grei primele locuri la deputaţi şi la Senat şi eu refuz să semnez listele. Au facut şedinţă să mă excludă şi nu le-a mers, că nu am lăsat să intre în sală oamenii lor şi nu le-a ieşit la vot. Până nu se rezolvă situaţia mea, nu mă mai ocup de nimic. Ori ei, ori eu. Comunicaţi asta domnului Aţipitu. Să ia o măsură.
La Buzău răspunse soţia Preşedintelui:
- Vasile e la muncă. O să vină sâmbătă.
- Daţi-mi un număr de telefon de la sediu.
- Nici nu ştiu dacă au telefon la sediu. Vasile a stabilit că toate comunicările şi faxurile de la Bucureşti să stea la mine şi sâmbăta vine el şi rezolvă.
- Bine, doamnă. O să sun sâmbătă.
La Caraş-Severin i se dădu numărul de la birou al Preşedintelui de organizaţie. Sună acolo.
- Domnu’ Bosancu, am o problemă mai grea decât asta. Preşedintele de la Tresăltarea Naţională mi-a cumpărat ultimii trei oameni de pe listă. Evident că erau puşi de umplutură. Că abia dacă s-o alege primul din lista de deputaţi.
- Şi care e problema?
- Au mers la Biroul Electoral Judeţean, după ce am depus lista, şi s-au retras de pe listă.
- Dă-i afară din partid. Convoacă Biroul Judeţean şi exclude-i.
- Mare brânză! se necăji celălalt. Din cauză că nu am lista completă, nu mai am dreptul să numesc reprezentanţi în secţiile de votare. Şi nici în biroul Electoral Judeţean. O să ne fure ăştia ca-n codru.
- De ce să n-ai dreptul?
-Aşa e legea. Numai partidele care depun lista completă pot numi reprezentanţi. Aşa că, până să-mi bag oameni în secţii pe la alte partide, nu mai pot să-i bag din partea partidului nostru. E ca darcu.
Preşedintele de la Călăraşi se dovedi de o corectitudine desuetă:
- Cum vă permiteţi aşa ceva? Ce fel de democraţie construim în România, dacă ne bazăm pe înşelăciune? Nu, domnule! Este sub demnitatea mea să îndemn membrii partidului să mintă. Am să spun treaba asta domnului Preşedinte Aţipitu cu prima ocazie. E incorect.
După acest nemeritat perdaf, Bosancu renunţă să mai telefoneze. Oricum, erau şanse infime ca vreun membru al Partidului Aşteptării să ajungă în secţia de votare din partea altor partide. Şi, dacă ajungea, era o şansă şi mai mică ca tocmai acela să împiedice fraudarea alegerilor.

*
Şerbănescu rămăsese în picioare lângă uşă. Se aştepta să i se ceară vre-un document din arhivă.
- Ia loc, îi indică Preşedintele fotoliul din stînga.
Moşul se aşeză pe o singură fesă, nevoind să profite de întreg fotoliul.
- Dumneata vei fi reprezentantul partidului în Biroul Electoral Central, atacă Preşedintele de-a dreptul.
- Am înţeles, domnu’ Preşedinte.
- E o misiune de răspundere. Te rog să nu mă dezamăgeşti.
- Având în vedere şi luând în consideraţie că partidul mi-o cere, voi depune toate eforturile şi stăruinţa, cutare, cutare...
Moşul lăsă fraza neterminată.
- Ai legea alegerilor?
- E pe raftul al doilea din stânga uşii. O broşură albastră. V-o aduc imediat.
- S-o studiezi cu atenţie. Nu mi-o aduci mie. O iei cu dumneata. La Biroul Electoral Central o să-ţi trebuiască.
- Când trebuie să mă prezint?
- Scrie în broşură.
- Ştiţi, cumva, unde e Biroul Electoral Central? se interesă Şerbănescu.
- Undeva pe la Piaţa Palatului. Afli dumneata.
Bătrânul Şerbănescu se ridică, dând să se retragă. Aţipitu îi întinse mâna:
- Partidul se sprijină pe dumneata.
- Aveţi toată încrederea cutare, cutare...

*
Bondoc, opri dacia în faţa primăriei. Pe uliţă nu era nici ţipenie. Sunase la primărie de dimineaţă şi rugase să fie convocaţi cetăţenii dar, ca şi în alte localităţi, rugămintea lui nu fusese luată în seamă. Îşi îmbrăcă haina, luă de pe bancheta din spate un pachet cu pliante electorale şi-o pofti pe nevastă-sa şi pe secretarul judeţean cu organizarea să-l urmeze. Bătu la prima poartă. Un câine începu să latre de dincolo de poartă. Trecură minute până se deschise o fereastră la etaj şi un cap de femeie întrebă pe cine caută.
- Veniţi până jos, să stăm de vorbă, o rugă candidatul, sucindu-şi gâtul ca s-o privească.
Fereastra se închise şi, după alte minute, auziră saboţii pe pavelele curţii şi zăvoarele porţii trase unul câte unul. Poarta înaltă de trei metri se deschise atât cât să poată sta de vorbă fără să-şi zdrelească obrajii.
- Doamnă, îşi începu Bondoc cuvântarea învăţată pe de rost de când începuse campania, sunt candidatul Partidului Aşteptării Române din partea judeţului dumneavoastră. Candidez la Senat.
- Ce treabă am eu cu Senatu' dumitale? se miră femeia, dând să închidă poarta.
- Dumneavoastră, se precipită Bondoc, va trebui să mă votaţi. Uite un pliant cu oferta electorală a Partidului Aşteptării Române. Aici sunt enumerate principiile politice ale partidului.
Femeia primi pliantul şi chiar îl deschise. Pe două coloane erau enumerate principii la fel ca în pagina de cuprins a unei cărţi de aritmetică: privatizare, restructurare, implementare, descentralizare, externalizare, reorientare, capitalizare, liberalizare şi tot aşa.
- Eu, ca senator, voi aduce gazul metan în localitate şi voi renova şcoala.
- Avem gaz metan, arătă femeia cu pliantul către contorul din dreapta porţii.
- Cu cine vorbeşti, femeie? strigă bărbatul din curte.
- Au venit ţărăniştii să facă campanie, strigă ea peste umăr.
- Închide poarta şi vino să-mi torni să mă spăl, ordonă bărbatul. Că se dau mici la cârciumă.
- Să-mi fie cu iertare, se scuză ea către Bondoc şi închise poarta.
- Partidul Aşteptării Române, nu ţărăniştii! mai strigă candidatul prin poarta închisă.
Zăvoarele fură trase la loc unul după altul şi saboţii se îndepărtară pe pavele. Pe sub poartă, botul lunguieţ al câinelui îi urmă de la stînga la dreapta până ieşiră din zona porţii.
- Micu’ de la Iliescu, berea de la Vadim! se auzi de după colţul străzii.
Bondoc iuţi paşii să vadă cine strigă. Era chiar primarul, împodobit cu eşarfa tricoloră. Scoseseră mesele în faţa cârciumii, grătarele sfârâiau, şi lumea care ar fi trebuit să fie convocată în faţa primăriei, ca să asculte cuvântarea lui Bondoc, se organizase pe trei rânduri în faţa grătarelor pline cu mititei.
- Aici erau, se dumiri Bondoc. Se apropiară şi secretarul cu organizarea se aşeză la coadă.
- Lasă-i pustiei de mici! îl trase Bondoc de la rînd. Am venit aici cu treabă.
Se urcă pe marginea de ciment a podeţului de peste şanţ şi strigă:
- Puţină atenţie, vă rog!
Nimeni nu părăsi coada, dar toţi întoarseră capetele.
- Mă numesc Gheorghe Bondoc, sunt licenţiat în ştiinţe economice şi candidez la Senat din partea Partidului Aşteptării Române, anunţă cu mâinile pâlnie la gură.
- Mai aşteaptă, strigă un mucalit.
- Partidul Aşteptării Române este o formaţiune politică liberală de centru stânga, continuă candidatul. În alegerile locale a obţinut 86 de mandate de consilier local şi trei de consilier municipal.
- Jumate din ei au trecut la F.D.S.N., completă primarul care se apropia cu un carton cu mititei.
- Este un partid în plină afirmare, continuă Bondoc, şi va milita în Parlament pentru realizarea aşteptărilor dumneavoastră, pentru drepturile omului şi pentru egalitatea de şanse.
- Lasă oamenii să se bucure în tihnă de oferta electorală a F.D.S.N.-ului şi ia şi dumneata câţiva mititei, îl întrerupse Primarul. Că ţi-o fi ajungînd de azi dimineaţă.
- Ce faceţi voi aici este mită electorală, se supără Bondoc, trecând secretarului cartonul cu mititei.
- Dacă te votez, îmi dai un televizor color? strigă beţivul satului ieşind din rînd şi venind spre ei.
- Lasă cuvântările, şi veniţi să gustaţi şi voi ceva, insistă primarul. Nu se cade să priviţi cum noi ne înfruptăm şi vouă să vă plouă-n gură. Zău aşa. Oricum, nu te ascultă nimeni.
- Micu’ de la Iliescu şi berea de la Vadim! reluă unul dintre grataragii, răscolind jeratecul. O jerbă de scântei se amestecă în fumul îmbietor pe care vântul îl purta spre Bondoc.
- Îmi dai un televizor color? se înghesui beţivul pe la spatele primarului.
- Pleacă de-aici, îl goni primarul. Iar te-ai îmbătat. Du-te la Sandu să-ţi dea o pălincă. Zi că am zis eu.
- Ăsta e cetăţeanul turmentat, glumi primarul. Hai. Veniţi să luaţi un mic, o maslină, ceva. Noi avem aici un miting electoral şi degeaba încerci dumneata să organizezi un contra-miting, că oamenii nu renunţă la mititei.
- V-am anunţat de dimineaţă că va fi o întâlnire cu alegătorii şi dumneavoastră aţi chemat lumea la mici, se supără Bondoc.
-Treaba cu micii era planificată mai demult. Nu putea fi amânată, că se strica tocătura, se scuză primarul.
Bondoc coborî de pe muchia aceea de ciment şi toţi trei îl urmară pe primar la o masă întinsă în umbra stejarului. Doi tineri, probabil salariaţi ai primăriei, se repeziră să aducă scaune din cârciumă.
- La ţară, politica se face altfel decât la oraş, comentă primarul în timp ce le turna palincă dintr-o ploscă de fag cu încrustaţii. Omul trebuie să te simtă apropiat lui. Cuvântările şi programele nici nu le aude. Hai noroc! Şi succes în alegeri!
Se ridică şi închină spre lumea adunată în jurul grătarelor:
- Să-l votaţi pe Iliescu, că el e tăticu’ nostru!

*
Candidatul din Arad al Partidului Republican Monarhist adusese la marginea pieţei o remorcă pe a cărei latură atârna un baner cu textul: “Votaţi Partidul Republican Monarhist !” Căţărat lângă el, în remorcă, un piţifelnic îi ţinea portavocea din care se împrăştiau pe deasupra mulţimii de târgoveţi promisiunile electorale citite de candidatul cu barbişon de pe foile pe care le avea în mână.
- Partidul nostru, ridicat pe sacrificiile atâtor români, care s-au jertfit pe altarul nobilei cauze a poporului, îşi propune trei direcţii de acţiune pentru depăşirea crizei profunde cu care se confruntă societatea românească. În plan intern – generalizarea privatizării.
- Iar generalii? sări Sârbu, aflat acolo tocmai ca să facă campanie. Tot ei să se privatizeze?
- Restructurarea instituţiilor statului şi asanarea economiei, continuă vorbitorul. În plan extern – integrarea în structurile politico – economice mondiale, participarea la construcţia sistemelor de securitate europene.
- Le faceţi sisteme la securişti ! ţipă Turcu, pornind portavocea din dotare.
- Şi reinstalarea catenelor tradiţionale cu zona Balcanilor şi a Mării Negre. În plan moral – schimbarea mentalităţii egaltarist-comuniste prin...
- Lume – lume ! strigă Sârbu în portavocea proprie, căţărat pe oiştea remorcii. Vin alegerili ! S-a terminat cu boierii !
- Votaţ’ cârligu’! îl susţinu Turcu, urcat alături.
- Vreţ’ să vă fie cald şi bine? Să aibe copilaşii voştri ce mânca? întrebă Sârbu.
- Votaţ’ cârligu’ ! răspunse Turcu.
- Vreţ’ să vă dea statu’ case?
- Şi bocanci ! completă Turcu.
- Votaţ’ cârligu’! îi ţinu Sârbu isonul.
Lumea se îngrămădea acum spre oiştea remorcii, de parcă chiar s-ar fi dat bocanci.
- De unde să dea case? Că n-are ! veni replica ochelaristului cu barbişon aflat în remorcă.
- Are ! da’ le ţâne goale pentru investitorii străini, urlă Sârbu, întorcând portavocea spre el.
- Aşa e ! fură de părere unii din piaţă.
- Fugi dom’le ! N-are ! îşi menţinu punctul de vedere ochelaristul.
- Dacă n-are, cum stă boierii în şapte camere? întrebă Sârbu. Scoatem boierii şi băgăm muncitorii !
- Votaţ’ cârligu’ ! reluă Turcu.
- Dacă ne votaţ’ pe noi, facem trenu' gratis ! plusă Sârbu.
- Şi tramvaiu ! strigă o pensionară.
- Şi tramvaiu ! se angajă Sârbu.
- Pe banii cui? urlă ochelaristul cu barbişon.
- Pe banii boierilor, debită Sârbu. S-a umplut ţara de milionari şi noi de răbdări prăjite. Jos milionarii !
- Bravo ! răspunseră din mulţime câţiva adepţi ai egalităţii între milionari.
- Votaţ’ cârligu’ ! insistă Turcu.
- Minte, oameni buni ! replică ochelaristul. Îi votaţi şi se fac milionari.
- Bă, capitalistule ! îl acuză Sârbu. Ăştia cu ochelari aţi dus ţara de râpă. Te-ai umplut de bani la guvernare şi ţ-ă frică să nu ţâ-i l’om ! Huo ! Nomenclaturistule !
- Ce bani, domn’e ! se apără omul. Sunt şomer !
- Eşti, pe dracu’. Te-am văzut asără la cazino, inventă Sârbu.
- Huo ! îi ţinură isonul tîrgoveţii.
- Minţi ! urlă ochelaristul.
- Lume – lume ! Vă dăm case şi haleală ! Votaţ’ clasa muncitoare !
- Votaţ’ cârligu’ !
- Lege: Toată lumea la servici’ ! decretă Sârbu.
- Aşa ! Aşa ! aprobă mulţimea.
- Salarii plătite în dolari ! extrapolă Sârbu.
- De unde atâţia dolari? îl contrazise ochelaristul republican – monarhist.
- Din import şi din esport ! îl lămuri Sârbu.
- Cum, domn’e, din import?
- Vez’ că eşti mameluc? îl mustră Sârbu. Dacă nu te pricepi, ce te bagi?
- Explică, dom’le, că nu pricep !
- I-ote, lumea asta a-nţeles, arătă Sârbu spre mulţime. Numa’ tu eşti greu de cap. Facem stabilizare economică !
- N-aveţi matreie primă ! încercă ochelaristul.
- Ce materie? Vii la Bancă, dai leii şi iei dolari. E clar? Îl lămuri Sârbu.
- Nu aşa se face stabilizarea economică !
- Mă-nveţi tu ce e stabilizarea? N-a mai fost în ’48? Oameni buni, băgăm marfa-n rate !
- Votaţ’ cârligu’ ! reluă Turcu.
- Nu-l credeţi, oameni buni !
- Bă, papagalule ! îl apostrofă un lungan, tu ne dai restructurare şi ăştea ne dă case !
- Du-te la cazino, să faci privatizare ! îl sfătui o blondă.
- Huo ! fu de părere lunganul.
Sârbu coborâ şi-l trase şi pe Turcu. Îşi făcuseră treaba.
- Că noi om fi proşti! comentă miliţianul pieţii. Aştia a distrus ţara şi tot ei vrea să fie şefi.
- Lasă că i-a zâs-o ăla cu megafonu’: Scoatem boierii şi băgăm muncitori. Îl aprobă omul de la cântare.

*
Dimineaţa, Amărăşteanu găsi lipit pe gard afişul lui Mărin. Sub poză scria „Un OM pentru omenie!”. I se făcu negru înaintea ochilor şi, într-un impuls necontrolat, băgă mâna printre uluci, sfâşiind afişul de sus până jos.
- Morţii mă-ti! scrâşni printre dinţi.
Mai era unul lipit pe stâlp. Era prea sus. Privi în lungul străzii. Era plină de afişe. Le-ar fi rupt pe toate, dar îl vedea lumea. Scoase stiloul şi-l stropi pe Mărin în ochi. Răcorit, porni spre serviciu.
- Succes în alegeri, vecine! îi ură vânzătorul de la dozatorul de sucuri.
- Da, mulţumesc, dădu el din cap şi traversă spre sediul Partidului Tresăltării Naţionale.
- Nu e nimeni, îl întâmpină femeia de serviciu care plimba teul pe hol.
- Să-i spui lui Fane să treacă pe la mine, o rugă Amărăşteanu.
- N-o să treacă, îl asigură femeia. L-am auzit cu urechile mele cum vă înjura ca la uşa cortului.
- Îi datorez nişte bani, minţi el.
Fane se prezentă pe la nouă. Amărăşteanu rugă secretara să le facă o cafea. Îl servi cu un kent original, primit de la un vameş.
- Despre ce datorie era vorba? Se interesă Fane, lăsându-se pe spătarul fotoliului de piele.
- O jumătate de milion, enunţă Amărăşteanu cifra la care se gândise după ce ajunsese la birou şi cercetase conţinutul casei de bani.
Ochii lui Fane se luminară ca de o veste bună neaşteptată.
- Nu-mi amintesc, îşi duse el mâna la frunte.
- Vreau să te rog să-mi faci un serviciu.
- Nu te ajut în campanie. Să fie clar.
- Nu de campanie e vorba, îl linişti Amărăşteanu. Vreau să te rog să-ţi mobilizezi echipa şi în noaptea asta să dispară din oraş toate afişele lui Mărin M. Mărin.
- Hai că e tare, izbucni Fane. Dai o juma’ de milion pentru anticampanie? Nu dumneata ne puneai acu' două săptămâni să-l aplaudăm?
- Eu? Poate Ciornei.

*
Vremea ţinea cu politicienii. Un septembrie fără ploi. Grădinaru întră grăbit în clădirea dărăpănată în care funcţiona partidul. Nu aveau din toată casa, aflată într-o mahala a Călăraşiului, decât o cameră şi culoarul. Nici nu puseseră firma partidului la intrare, că nu-i lăsase proprietarul. Acum, pe Grădinaru îl chemase de urgenţă Preşedintele judeţean. Zicea că e ceva pentru campanie. Grădinaru era şeful tineretului şi deja îşi făcea probleme că nu va putea aduna suficienţi tineri în timp scurt. De cum deschise uşa, asupra lui se repeziră doi poliţişti care-l imobilizară.
- Stai, domne, protestă Grădinaru în vreme ce cătuşa i se închise pe mână. N-am făcut nimic.
- Astă vară ai aruncat cu ouă în maşina Preşedintelui Iliescu, îl lămuri sergentul.
- Aia a fost astă vară, se nedumeri Grădinaru în timp ce era târât spre fereastră.
- Şi am luat toţi sancţiune că n-am asigurat traseul, mărturisi sergentul, fixând cătuşa de calorifer.
Preşedintele organizaţiei judeţene, aşezat la birou, privea ca la teatru.
- Dumneata i-ai chemat?
- Iliescu trece azi spre Olteniţa, îl lămuri sergentul. Îţi dăm drumul după ce trece.
Caporalul îi aduse un scaun. După ce îl văzură aşezat, salutară şi ieşiră.
- Fir-ar a dracu' de democraţie, bombăni prizonierul căutându-se de ţigări.
- Eu am o întâlnire şi o să plec, îl anunţă Preşedintele. Las uşa descuiată. Nu te necăji că nu durează mult.
În stradă îl aştepta un mercedes negru. CL-12-PTN.
- Ai probleme la serviciu? Se interesă omul de la volan.
- Slavă Domnului, nu am, se confesă el.
- E bine la Vamă, nu-i aşa? ghici omul de la volan.
- N-am să vă pot niciodată mulţumi îndeajuns, mărturisi Preşedintele. Fără sprijinul dumneavoastră, eram muritor de foame.
- Ai grijă ce faci în campania asta! îl avertiză binefăcătorul. Să nu te prind că organizaţi vre-un miting, că lipiţi afişe sau dracu mai ştie ce vă ordonă Aţipitu. Să nu vă vedeţi deloc. Să ţii organizaţia la ralanti.
- De mai bine de un an nu am mai ţinut nici o şedinţă, nu merge nimeni în teritoriu şi nici nu primim membri. Le spun că n-am carnete.
- Tot aşa să faci, ca să-ţi fie bine. Că, de nu, odată ţi se restructurează postul şi rămâi pe dinafară. Şi-ar fi păcat.

*
Bosancu scoase din fişet încă două pachete de adeziuni.
- Cu astea ai ajuns la 1600 de adeziuni, îi spuse el Preşedintelui de la Ciorogârla. Am impresia că ai început să racolezi membri de prin alte localităţi, că nu poţi avea 1600 de membri în Ciorogârla.
- Cine se străduieşte, poate.
- Ia şi 1600 de carnete de partid, că numai cu adeziunea, nu se numesc membri.
- Alta e şmecheria. Papagalii care cred că fac politică adună lumea la căminu’ cultural şi dau din gură. Politica trebuie făcută acolo unde se adună oamenii nechemaţi. Eu fac politică la cârciumă.
- Asta cum, Doamne iartă-mă, se face?
- Adeziunea e de-o juma de pagină şi e tipărită pe hârtie subţire. Se înfăşoară perfect pe sticla de bere. Sticla e aburită şi se lipeşte la fix. Îi dau omului o bere cu adeziune cu tot.
- Păi, mai poate să scrie pe ea, aşa udă?
- Ce să scrie?
- Cum îl cheamă, să semneze.
- N-are nici un rost. Dac-a luat bere de la mine, e ca şi membru.
- Omule, eu raportez preşedintelui că ai luat 1600 de adeziuni şi el crede că ai organizaţie acolo. Ori tu ai numai zece – cinşpe beţivi care consumă câte-o sută de adeziuni pe noapte.
- Atâţi câţi sunt, sunt ai mei.
Bosancu încuie adeziunile în fişet.
- Ce faci? Dă-mi 200.
- Nu mai primeşti nimic de la mine. Tipăreşte-ţi pe cheltuiala ta. Păi, noi băgăm bani în tipărituri ca să aveţi voi cu ce şterge sticlele de bere? ridică vocea Bosancu.
- O să-i spun lu’ Sucitu cum îmi pui piedici.
- Poate-i spun eu ce membri faci tu. Oricum, o să propun să ţi se facă o verificare, cum s-a făcut la sectoru’ cinci. Aşteaptă-te române!
- Habar n-aveţi voi cât contează o sticlă cu bere! Nu ştiţi decât scriptologie, constată dezamăgit, cu mâna pe clanţă.
Bosancu se aşeză şi scrise o informare către departamentul Organizare. Vicepreşedinţii trebuie să iasă mai mult în teritoriu. În lipsa controlului, organizaţile locale iau forme aberante. Sau forme berante? râse Bosancu.
Abia terminase de scris când în birou intră Coca.
- Ce s-a-ntâmplat? Chiar eşti singur în birou?
- Nu e prima dată, răspunse Bosancu, punând informarea în fişet.
- Chiar nu mai are nimeni de cerut casă, spaţii, butelii?
- Au băgat de seamă că la partid găsesc numai cuvântări, explică Bosancu. Dar tu, cu ce ocazie pe la noi?
- Aş fi vrut să am o discuţie cu Aţipitu.
- Urcă la el, o încurajă Bosancu.
- Mai bine cheamă-l aici, dacă e liber. Nu-mi place să mă fâţâi prin sediu.

Abia terminase să-şi refacă machiajul când în birou intră Aţipitu urmat de Ciornei. Surprinsă, închise poşeta şi se retrase către uşă.
- Da, Coca dragă, grăi Aţipitu. Ce voiai să-mi spui?
- Era ceva despre Giurgiu. Dar nu se poate spune decât între patru ochi.
- Credeam că te interesa un loc de muncă.Tot Ciornei a reuşit să-ţi găsească.
- Vai, ce mă bucur! Îşi plesni ea palmele. Ce serviciu?
- Agent de contractări la Pavnotescu IMPEX S.R.L., debită Ciornei cu o voce neutră. Export de cherestea. Se plăteşte bine.
- Mulţumesc pentru ofertă, şuieră indispusă şi ieşi pe uşa care rămăsese deschisă.
Bosancu aşteptase pe hol. O văzu plecând ca din puşcă. Ciornei se opri şi-l avertiză pe Bosancu:
- Doamna Pavnotescu a încercat un mic trafic de influenţă în numele meu. Nu mai are ce căuta pe aici. Dacă mai apare, o pofteşti afară.
Bosancu dădu din cap gânditor şi se întoarse în birou. Aşa se-ntâmplă când îţi depăşeşti condiţia. Coca putea să mai aştepte vreo doi ani şi, odată cu creşterea partidului, devenea un mic lider şi nu mai avea nevoie să uzeze de numele altora.
O bătaie uşoară în uşă îl readuse la prezent.
- Dumneavoastră sunteţi domnul Bosancu? întrebă tânăra elegantă care intrase.
- Recunosc. Eu sunt, admise Bosancu. Am scăpat de dracu şi-am dat de ta-so, îşi spuse în gând.
- Daţi-mi voie să mă recomand, îi întinse ea mâna: Simina Lăcătuş, redactor politic la Tradiţia.
- Dar cu Geambaşu ce s-a-ntâmplat?
- A fost trecut la pagina economică. E domeniul pe care îl stăpâneşte cel mai bine.
- Şi, de acum încolo, dumneata te ocupi de partidul nostru?
- De mai multe partide.
- Va trebui să te familiarizezi cu modul nostru de abordare a temelor politice.
- Din mers. Azi am venit doar pentru stabilirea contactului şi pentru recunoaşterea terenului.
- Teme interesante pe la noi nu vei găsi decât la Aţipitu, la Ciornei şi la Sucitu. Ceilalţi încă mai au de conspectat.
- Chiar voiam să ştiu. E adevărat că Sucitu are o amantă la Paris?
- Nu cred. Ar fi o iubire oarecum platonică. Din câte ştiu eu a fost în Franţa numai de două ori.
- Dumneata l-ai însoţit la aeroport? Câte valize a avut?
- Eu doar l-am întâmpinat la întoarcere, dar nu m-am gândit să număr valizele.
- Se îmbracă foarte elegant. Cred că îşi ia îmbrăcămintea din străinătate. Ieri, la Parlament, purta ciorapi cu fermoar.
- Nu cred să existe ciorapi cu fermoar.
- Au un model cu zigzag pe gleznă. E ultima modă.
- Ieri, ai fi putut să observi că a avut o intervenţie de la tribună privitor la Armata a 14-a. Pot să-ţi dau textul intervenţiei.
- Cine crezi că ar citi prostiile astea? Cititorul vrea să ştie chestii mai palpitante. Suferă de vre-o boală?
- Habar n-am.
- Nu se poate să nu fi văzut ce medicamente ia.
- Poate, dacă le lua în prezenţa mea. Dar în prezenţa mea ia numai decizii.
- E neinteresant. Chiar nu am ce să scriu despre el.
- Nu te superi, ce studii ai?
- Liceul industrial de morărit şi panificaţie.
- Interesant. Înainte de 89, ai avut de suferit din cauza regimului totalitar?
- Poate mama. Eu abia luasem bacu’.
- Şi cum ai ajuns în presă?
- Anul trecut, a fost un conflict între patronul de la „Tradiţia” şi ziarişti. Patronul i-a dat afară pe toţi şi a angajat alţii. Puteam să mă angajez la „Adevărul”, dar e prea departe de casă. L-am văzut astă vară la Eforie pe Aţipitu cu nevastă-sa. Arată mai bătrână decât el.
- N-am idee.
- Mercedesu’ ăla albastru e al lui?
- Aşa cred. El îl conduce.
- Cam vechi. Ai văzut ce Toiota şi-a tras şeful de la republicani? Aia maşină.

A doua zi, Bosancu descoperi în pagina a patra a ziarului un text intitulat „La Partidul Aşteptării – delăsare electorală”. Se evidenţia că sediul nu fusese zugrăvit de ani de zile, Mercedesul preşedintelui trăgea să moară, iar personalul salariat este absolut neinteresat de problele conducătorilor. Lipsa de entuziasm, în plină campanie electorală, s-a propagat până şi la bufet, unde s-ar putea consuma o cafea la ibric, dacă nu te-ar dezgusta chiuveta plină cu vase nespălate. Textul era semnat „S.L.”

*
Preşedintele Biroului Electoral Central stabili că în prima zi de activitate va fi pauză. De a doua zi vor avea câte două şedinţe în fiecare zi. Una la 10 şi alta la 18. Şerbănescu semnă de prezenţă şi plecă imediat pentru că madam Şerbănescu nu se simţea bine şi trebuia dusă la doctor.
În ziua următoare, domnul Preşedinte al B.E.C.-ului le explică amănunţit sistemul de distribuire a mandatelor. Începând de la „stabilirea coeficientului electoral”, adică de la al treilea paragraf, Şerbănescu nu mai înţelese nimic. Se uita la ceilalţi cum dau din cap ca şi când ar fi priceput. În final, Preşedintele îi pofti să facă o vizită în sala calculatoarelor pentru a se convinge că programul instalat în calculatoarele Comisiei Naţionale de Statistică, pentru contabilizarea voturilor şi acordarea mandatelor de deputaţi şi senatori, reproduce fidel prevederile legii electorale.
Mai marele calculatoarelor, anunţat din timp despre vizită, îi aştepta în pragul sălii şi nu se clinti din prag pe toată durata vizitei.
- Din motive de securitate, intrarea persoanelor străine în sala calculatoarelor este interzisă, le explică el, continuând să blocheze trecerea.
Nu se înţelegea dacă era vorba de securitatea pe care Iliescu zicea că a desfiinţat-o sau de protejarea calculatoarelor.
- Nu suntem persoane stăine, protestă reprezentantul F.D.S.N.-ului. Suntem membrii Biroului Electoral Central. Suntem cei care vom garanta sub semnătură că alegerile au fost corecte şi, de fapt, suntem şefii voştri.
- Cu toate acestea, nu aveţi voie să intraţi. Aşa spune regulamentul. Puteţi privi de aici, din uşă.
- Mai bine daţi-ne o poză, propuse reprezentantul Convenţiei Democrate.
Mai marele calculatoarelor se prefăcu a nu auzi.
- În momentul de faţă, le explică el, în calculatoare se procesează o simulare a repartizării mandatelor pe o variantă fictivă de votare, pentru a verifica bunul mers al programului.
Grămada de membi ai B.E.C.-ului se zgâi, pe sub braţul care le interzicea trecerea, la dulapurile mari şi verzi, care zumzăiau şi clipeau, şi bătu în retragere. Probabil că, dacă ar fi emis o decizie a B.E.C.-ului, puteau să şi demonteze calculatoarele ca să vadă pe unde fură voturi. Dar jumătate dintre membrii B.E.C.-ului erau judecători la Curtea Supremă şi sigur ar fi votat împotrivă.
Reprezentanţii partidelor în B.E.C. nu insistară prea mult deoarece procesele verbale de numărare a voturilor din toată ţara urmau să intre pe mâna lor şi, orice ar face cei de la calculatoare, nu vor putea modifica ce e scris cu pixul în procesele verbale.

*
Buletinul de vot în 1992 nu era o filă cu 7-8 partide puse pe două coloane. Era o cărţulie cu pagini numeroase. Candidau la Parlament 96 de partide. Democraţia, la doi ani de la revoluţie, era fragedă, dar era largă. În ziare apăreau anunţuri publicitare de tipul: ”Partidul Industriilor la pagina 12”. Se organizau concursuri prin poştă pentru cine răspunde corect la ce pagină din buletinul de vot este partidul cutare. Premiile, acordate prin tragere la sorţi, constau în televizoare în culori, marfă destul de rară la vremea aceea.
Pus în faţa unei broşuri plină de semne electorale şi denumiri alambicate, alegătorul, nu tocmai obişnuit cu literele, avea o mare dilemă. Să caute până o da de cumpănă sau de trandafir sau să pună ştampila unde s-o nimeri. Destul de mulţi au simţit nevoia unei reconcilieri prin vot şi au pus ştampila şi pe Ion Iliescu şi pe Petre Roman. „Ca să se împace.” Două ştampile pe acelaşi buletin de vot.

*
Bosancu trase o fugă de la birou pe la ora zece, ca să voteze. Stătea la coadă în faţa şcolii. Pe clădirea transformatorului electric, cineva scrisese cu vopsea roşie: „Iliescu să-l votaţi ca s-aveţi ce să mâncaţi.” Chiar în faţa lui, o săteancă din marginea Bucureştiului întrebă o orăşeancă de la blocuri:
- Mneatale cu cine votezi ?
- Cu Emil Constantinescu. Dar dumneata?
- Eu – cu Ion Iliescu.
- De ce?
- Fiin’că e Preşedinte.
- Şi Emil poate să fie Preşedinte.
- Când o fi Emil Preşedinte, votez cu el.
Un domn se apropie de Bosancu şi-i băgă o bancnotă în palmă.
- Să votezi cu Iliescu! îi şopti şi trecu la următorul.
- Treaba mea cu cine votez! se răsti enervat şi aruncă bancnota pe jos. Altcineva de la coadă se aplecă şi o luă.
Ajuns în clasa în care se vota, mai pierdu câteva minute să-i vină rândul la masa cu listele de la blocul lui. Semnă şi primi buletinele de vot. Constată că primise un buletin pentru Camera Deputaţilor, unul pentru Senat şi trei pentru Preşedinte.
- Mi-aţi dat prea multe, îl atenţionă pe reprezentantul care tocmai îi înmâna ştampila.
- Pardon, se scuză acela, vizibil enervat c-a dat peste un fraier, şi puse înapoi cele două buletine.
În cabină, aplică ştampila de trei ori, îndoi buletinele şi ieşi. Tocmai băgase cele trei buletine în cele trei urne când Preşedintele secţiei de votare îl rugă să ajute o bătrână să voteze.
- Adică, cum s-o ajut?
- Intraţi cu dânsa în cabină şi o ajutaţi să voteze, că e în vârstă.
- Nu e-n stare să pună ştampila? se miră Bosancu. Cu cine vreţi să votaţi, doamnă? o întrebă.
- Nu ştiu.
- Şi, atunci, de ce aţi venit la vot?
- Pentru că trebuie să votez.
- Cu cine?
- Nu ştiu cu cine.
Lui Bosancu i se aprinseră creerii şi izbucni:
- Pe mâna cui e dată ţara asta? Cine hotărăşte cine să fie Preşedinte? Cum pot toţi analfabeţii să vină să dea cu votul, când habar n-au pe ce lume trăiesc? Ce caută femeia asta aici dacă nu ştie cu cine vrea să voteze?
Se opri când băgă de seamă că toată lumea din secţie se uita la el ca la urs.
- Ce vă uitaţi aşa? Aţi luat bani de la ăla de-afară şi acum faceţi pe miraţii.
Aruncă ştampila pe masă şi îşi luă buletinul de identitate.
- N-o ajut, domnule! Se răsti la Preşedintele secţiei. Intră dumneata cu ea în cabină şi votează cu cine vrei!

*
Lăzărescu petrecu aproape toată dimineaţa prin secţiile de votare de la parterul şcolii, atent să nu fie în vreun fel influenţată voinţa alegătorilor. Să nu existe la vedere materiale de propagandă, să nu li se spună cu cine anume să voteze, deşi mulţi ar fi avut nevoie să li se spună, şi să nu intre nimeni cu insigne de partid la rever. Candidat fiind, avea dreptul să asiste votarea cât vrea muşchii lui. În afară de încercarea Preşedintelui uneia dintre secţiile de votare care, după o jumătate de oră, încercase să-l dea afară, nu se întâmplase nimic notabil. Aprecie că prezenţa la urne era excelentă. Coridorul era permanent ticsit de oameni care aşteptau nerăbdători să voteze. Poporul deprinsese gustul democraţiei. Nici la 20 mai nu văzuse atâta lume chitită să voteze. Era semnul sigur că neocomuniştii pierdeau teren. Poporul are puterea. Câte unul care încerca să se bage în faţă era imediat adus la locul lui în protestele vehemente ale celorlalţi.
- Bă, dacă nu vă dezrobea Cuza, nici nu aveai drept de vot, strigă un nemulţumit trăgându-l de haină pe minoritarul băgat în faţă.
- Ce vrei, domne? E democraţie, se apără acesta.
Ca să fie lăsat să intre, Lăzărescu trebuise să explice la fiecare uşă că e candidat şi nu votează, doar supraveghează votarea. Cozile care începeau la uşa fiecărei clase se adunau mănunchi spre uşa de intrare în şcoală şi continuau pe scară până în curte. Câţiva tineri cărau navetele cu sandwich-uri pentru membrii secţiilor de votare.
Se hotărî să meargă să mănânce ceva la restaurant. Se strecură cu greutate printre alegătorii care blocau ieşirea în curte. În stradă constată că toţi cei care votaseră mergeau în aceeaşi direcţie. De venit, veneau din toate direcţiile dar la plecare toţi, fără excepţie mergeau la deal. Nimeni nu traversa şi toţi erau foarte grăbiţi. Dincolo de colţul străzii unii chiar începură să alerge spre camionul urcat pe trotuar din care patru tineri împărţeau adidaşi.
Lăzărescu rămase ca trăznit. Oamenii întindeau buletinul să arate ştampila „votat” şi strigau câte-un număr.
- 44, strigă un grăsan şi cel din camion îi dădu un pantof adidas.
- Nu alb! Albastru! ceru grăsanul şi, primind un adidas albastru, îşi făcu loc cu coatele şi ieşi din mulţime.
- Ce-i aici? îl întrebă Lăzărescu, îndreptându-i reverul întors pe dos.
- Ai votat? răspunse acesta cu altă întrebare.
- Da.
- Du-te să-ţi iei adidasu’, îl îndemnă grăsanul, arătându-i pantoful cu şireturile fluturând şi cu limba scoasă.
- Ce să fac cu el? se nedumeri Lăzărescu.
- Să-l împerechezi cu cel primit alaltăieri de la domnu' deputat, că nu ne-a dat decât pe stângu, îl lămuri fericitul posesor de adidas albastru cu şiret alb şi-şi văzu de drum.

*
Sătenii, îmbrăcaţi de sărbătoare, se adunaseră cu noaptea-n cap la şcoală. Cu o zi mai înainte Primarul trimisese prin sat secretarul primăriei care le spusese să vină la votare, că altfel nu mai primesc titlurile de proprietate. Acum, Primarul era ocupat să calmeze şatra de ţigani care îşi pusese corturile pe islazul comunal. Le promitea că îi va trece pe listele de ajutoare de la primărie, dacă votează cu tovarăşul Iliescu.
- Ştampilaţi pe trei trandafiri. Şi, dacă nu aveţi ştampila de votat pe buletin, vă spun eu precis că nu vă trec pe tabel, ameninţă cu voce tare mai marele satului acoperind milogelile lor. Luni să veniţi la primărie!
Când învăţătorul deschise uşa şcolii, strigând că începe votarea, sătenii se porniră spre intrare, în ordinea în care veniseră, dar ceata de ţigani se repezi bulucindu-se-n uşă şi strigându-se unii pe alţii de parcă acolo se dădeau ajutoarele băneşti promise de Primar. Încercarea unor flăcăi de a răzbi printre ţigani spre uşă se lăsă cu pumni în coaste şi înjurături.
- Bă, dacă mai ieşi din casă, te sparg ! ameninţă unul dintre cei buluciţi la intrare, uitându-se dârz în ochii celui vizat.
Miliţianul tocmai patrula prin spatele clădirii.
- Lăsaţi-i, spuse Primarul, pornind spre primărie. O să voteze şi-o să plece.
După o vreme, primii votanţi începură să iasă. Dar nu coborau de pe treptele intrării, amestecându-se printrte cei care încă nu votaseră. Localnicii umpluseră curtea şcolii şi aşteptau. Cei mai îndrăzneţi se lipiseră în spatele grupului de minoritari, în speranţa că vor reuşi să intre împingând. Speranţă iluzorie. Minoritarii aplicau strategia îndelung exersată pe timpul lui Ceauşescu la cozile de la alimentara. După ce ieşeau, nu părăseau buluceala şi, amestecaţi între ceilalţi intrau din nou în şcoală. Unul sau altul ţipa spre colegi să nu mai împingă că-i rup coastele. După mai multe ore de aşteptare, oamenii începură să plece, urmând să revină după ce s-o termina îmbrânceala. Că doară nu era să ţină până seara.
Nu ţinu decât până la prânz. Ceata gălăgioasă traversă satul spre islaz în lătrăturile câinilor. Oamenii începură să iasă din curţi şi să se strige unul pe altul să meargă la votare.
- Nu mai intraţi degeaba, că buletinele de vot s-au terminat! le spuse miliţianul, aşezat acum pe banca din faţa porţii. Le-au votat ţiganii pe toate.

Capitolul 10


Pe la prânz, Preşedintele secţiei de votare trimise doi tineri din secţie cu urna volantă la o bătrână care nu se putea deplasa.
- Intră, că e descuiat! strigă baba din vârful patului.
Spre supărarea celor doi, baba puse ştampila pe Emil Constantinescu.
- Hai că eşti deşteaptă de mori, o gratulă unul dintre ei, luându-i ştampila.
- Aşa vreau eu să votez. E dreptu’ meu.
Constatând că făcuseră drumul degeaba, cei doi îi întoarseră spatele şi reveniră la secţie.
- Puneţi voturile-n urnă, le indică Preşedintele secţiei de votare.
- Ce vot? Proasta aia a votat cu ţapu’.
- Treaba ei. Băgaţi votu-n urnă!
- I l-am lăsat să se spele cu el pe cap.
- Ai fost dimineaţa când am numărat buletinele de vot? se supără Preşedintele. La noapte trebuie să le predăm tot numărate. Nu mai zic ce-o să iasă dacă bătrâna vă reclamă că i-aţi luat un drept fundamental. Plânge puşcăria după voi.
- Acu’, ce facem?
- Mergeţi să luaţi buletinele de la cine le-aţi lăsat.
Baba încuiase uşa.
- Am venit să ne dai buletinele de vot.
- Nu vă dau nici un buletin! strigă baba prin uşă. Le dau mâine la Evenimentu’ Zilei. Aşa să ştiţi! Le luaţi mâine de la Evenimentu’. Fire-aţi voi de golani. Plecaţi de-aici că chem miliţia. Nu v-ar fi ruşine să vă fie de hoţomani! Aşa aţi furat alegerile şi-n 46, de l-aţi pus pe Petru Groza. Şi pe Zărone. Tot voi l-aţi pus! De-a omorât caii. Haimanalelor! Vă e frică de Emil Constantinescu, că vă dă în gât. Lasă, lasă! Vine el Emil şi vă bagă minţile-n cap. C-a ajuns ţara asta de râsul lumii. Şi, după ce-am muncit 40 de ani, nu-mi ajunge pensia nici de pâine. Lua-var sărăcia de neisprăviţi. C-aţi umplut ţara de şomeri şi de curve. Da, de curve! Voi şi cu Iliescu-al vostru, care râde de noi la televizor. Mai lăsaţi guvernarea şi la alţii, c-aţi furat destul! Că eu n-am blestemat în viaţa mea pe nimenea, da’ când ’oi blestema, praful şi pulberea să se aleagă de voi! Staţi la uşa mea ca nişte milogi. Că, dacă votam cu Iliescu, nu-mi mai ziceaţi că sunt deşteaptă de mor. Mitocanilor! Şi vă dau şi-n judecată, că nu m-aţi lăsat să votez. Aşa să ştiţi. Nu v-ar fi ruşine obrazului să vă fie! Că putem să vă fiu mamă. Şi n-am muncit o viaţă întreagă să veniţi voi să vă bateţi joc. Că la Salva-Vişeu n-aţi fost. Da’ acu’ vă place să vă plimbaţi cu trenu’. Neisprăviţilor! Aşa v-a învăţat pe voi la şcoală. Să vă bateţi joc de ăia mai bătrâni. Ce părinţi oţi fi având, de nu v-au învăţat să vă purtaţi în lume. Nici ăia şapte ani de-acasă nu-i aveţi. Stai să dau telefon la SOTI, să vie să vă filmeze ce ispravă aţi făcut. Şi sun şi la Biroul Electoral Central să trimită observatorii străini, fire-aţi voi de nesimţiţi. Să vadă lumea ce democraţie faceţi voi în România. Că pe unde furaţi ziceţi că privatizaţi. De-a ajuns leu’ să îngraşe dolaru’. Da’ pe voi vă doare-n cot, că foamea o facem noi, ăia de-am muncit ca să aveţi voi ce arunca la fier vechi. Stau câmpurile nearate si lumea prin procese, că ai voştri dau pământ la cine dă şpagă, nu la cine îl avea la capu’ de rol. Aşa aţi făcut legea 19, ca să luaţi voi tot. De-aia aţi împuşcat atîţia oameni la revoluţie, ca să puteţi să le luaţi ce aveau. Criminalilor ce sunteţi! Nu v-ar mai răbda pământu’ de nesătui! Că pe tata l-au dus la canal că era chiabur şi acu’ pământu’ lui îl ară primaru’ cu vicele şi eu n-am după ce bea apă. Înghiţi-iar pământu’ pe-amandoi!
*
Moş Toader trecu pe lângă miliţianul satului, intră în prima clasă de la parter şi ceru patru buletine de vot, că nevasta, fata şi ginerele erau la arat.
- Nu e voie decât un buletin de vot, explică învăţătorul care îl bifase pe listă.
- Sânt la arat, se justifică moşul. Abia azi a venit Sile cu tractorul. Ne amână din septembrie.
- Fiecare trebuie să voteze cu cine vrea. Nu e voie să voteze unul pentru toţi.
- Hai, dom’ profesor, că mi-au spus cu cine să votăm. Cu Iliescu că ne-a dat pământ. Şi vecinu’ Fârtat a votat pentru tot neamu’. Tot cu Iliescu.
Argumentul că şi Fârtat votase pentru tot neamul făcu să se clatine cerbicia învăţătorului.
- Ai buletinele lor?
Moş Toader băgă mâna în chimir şi le puse pe masă.
- Uite-le.
Învăţătorul le cercetă pe fiecare.
- Al ţaţei Floarea e expirat. Nu poate vota.
- Şi dacă buletinu’ e espirat, ţaţa Floarea e altă ţaţă? întrebă moşul.
- Nu. Dar aşa e legea.
Secretarul primăriei, care era Preşedintele secţiei de votare, se apropie să vadă despre ce e vorba.
- Ţaţa Floarea are buletinu’ expirat, îi explică învăţătorul.
- N-are nimic, aprecie Preşedintele. Lasă să voteze, că la oraş e prezenţă slabă la vot.
Moş Toader semnă de patru ori, luă stiva de buletine de vot şi se băgă după perdea. Vre-o două minute orândui buletinele de vot pe căprării. Cele pentru Preşedinte - separat, Senatu’ cu Senatu şi deputaţii cu deputaţii. Careva se foia în cabina alăturată. Pentru că nu se descurca în atatea file, vecinul strigă să-l audă secretarul primăriei:
- La deputaţi, unde să pun ştampila?
- La pagina trei, la F.D.S.N., strigă secretarul.
Moş Toader căută şi el pagina trei, dar scrisul era aşa de mic şi ochii aşa de bătrâni încât nu desluşea dacă e trei sau e cinci. Lăsă buletinele în cabină şi ieşi pe sub perdea.
- N-are careva nişte ochelari? Că nu văd.
- Vezi că sunt pe prima bancă, îi indică învăţătorul. I-am adus special pentru votare.
Moşul căută la locul indicat. Căută şi pe banca vecină.
- Ori eu sunt chior de tot, ori i-a loat careva.
- Caută că sunt acolo, insistă învăţătorul.
Moş Toader se aplecă şi căută sub pupitru. Nimic.
- Nu sânt, dom’ profesor.
Învăţătorul se ridică să vadă mai bine.
- Au plecat cu ei, admise el. Ce oameni! Erau trei perechi de ochelari şi nu mai e nici una. Ia-i pe-ai mei. Da’, să nu-i crăcănezi.
Ochelarii învăţătorului nu-i fură de mare ajutor, dar tot era mai bine decât nimic. Moşul mai ieşi odată, că se terminase tuşul de pe ştampilă. Mai ştampilă o dată, pe unde i se păru că nu se vede prea bine ştampila pusă mai devreme, şi ieşi din cabină, cu mâinile pline de buletine de vot.
- Trebuie să le îndoi, îl opri secretarul primăriei. Nu aşa. Cu ştampila în afară. Uite, aşa.
Dădu drumul buletinelor în cele trei urne, unul câte unul. Strânse mâna domnului secretar şi ieşi.
Ajunsese la poartă când miliţianul strigă după el:
- Nea Toadere, dă ochelarii lu’ dom’ învăţător!
*
Cu uşa încuiată, Preşedintele îi pusese pe membrii secţiei de votare să sorteze buletinele de vot pe partide. Pe mese încăpuseră stivele de buletine pentru partidele mari. Buletinele pentru cele mici se înşiruiau pe podea, de-a lungul pereţilor.
- Domnu’ Georgescu, se adresă Preşedintele către reprezentantul ţărănist, mergi dumneata să cumperi câteva sticle de cola de la colţ? Că o să avem o noapte lungă.
- Trimiteţi jandarmu’, sugeră Georgescu.
- Are consemn. Nu se poate.
- Bine, daţi-mi banii, acceptă ţărănistul, făcând un semn discret tânărului coleg liberal.
Toţi erau ocupaţi să pună voturile în grămezi de câte o sută, ca să fie mai uşor la numărat. Georgescu plecă, sigur că va reveni mai înainte de a se trece la numărat. La urma urmei, tânărul liberal avea el grijă să nu fure ăia voturi. Cum îl văzu plecat, Preşedintele îi dădu de treabă liberalului:
- Domnu’ Ieremia, vezi dumneata prin cabine, să nu fi lăsat careva vre-un buletin de vot.
Imediat ce Ieremia dispăru în prima cabină de vot, reprezentantul F.D.S.N. mută o grămada de o sută de buletine de pe masa cu buletine în favoarea Convenţiei pe masa cu buletine în favoarea F.D.S.N. La fel procedă când Ieremia intră în a doua cabină de vot şi mai apoi în a treia.
Când Georgescu reveni cu sacoşa cu sticle, îl găsi pe Ieremia încercând să asambleze câteva buletine de vot ale căror pagini se desperechiaseră. Puse două pagini ştampilate în acelaşi buletin şi îl aruncă în grămada de voturi anulate iar din celelalte pagini neştampilate încropi un buletin alb, pe care îl aruncă tot în grămada de voturi anulate.
- De ce nu pui în fiecare câte o pagină ştampilată? se miră Georgescu, întinzându-i o sticlă de coca cola.
- Pen’ că au votat cu F.D.S.N.-u’, şopti liberalul, agasat de naivitatea celuilalt. Le-am ras două voturi!
*
Primele rezultate ale votării au ajuns la biroul electoral central pe la patru dimineaţa. Temerea Preşedintelui Biroului s-a adeverit. Proporţia de voturi anulate era alarmant de mare. Şi asta în oraşe. Dar când se vor centraliza şi voturile de la sate? Cu atât de multe nule, alegerile erau compromise în ce priveşte credibilitatea internaţională.
Şerbănescu ajunse la B.E.C. pe la nouă, după ce făcuse piaţa pentru doamna Şerbănescu, care nu putea căra cumpărăturile. Aflând cum stă situaţia, consideră că o să-l doară în cot de credibilitatea internaţională. Adevărata problemă erau cele trei mii de voturi care lipseau domnului Aţipitu, pentru a trece pragul electoral de trei la sută. Din cauza celor trei mii de voturi Partidul Aşteptării Române nu intra în Senatul României. La deputaţi adunase voturile necesare, dar pentru Senat nu reuşise. Îl sunase pe Aţipitu ca să îi comunice situaţia:
- Având în vedere şi luând în consideraţie că la Senat nu atingem pragul de trei la sută, cutare, cutare...
- Acţionează cum ştii ca să rezolvi!
Se trezi plângând cu lacrimi pe umărul reprezentantului F.S.N.-ului. Era un tip mai prietenos. Până şi cu cel de la F.D.S.N. se putea înţelege. Măcar că acela era un zmucit.
- Uită-te şi dumneata ce poate să mi se întâmple. Domnul Preşedinte Aţipitu a avut încredere în mine şi eu n-am fost în stare să îl bag în Senat.
- Având în vedere şi luând în consideraţie că lumea n-a auzit de el, îl maimuţări F.S.N.-istul, nu l-a votat. Nu eşti dumneata de vină că el nu se face cunoscut.
- Dar e un om aşa de cumsecade...
- Dragă prietene, politica nu se face cu oameni cumsecade. E ca la fotbal: contează cine bagă gol, nu cine e politicos.
Salvarea veni de unde se aştepta mai puţin. În şedinţa de la ora 10, Preşedintele Biroului Electoral Central propuse ca, în decurs de 24 de ore, Birourile Electorale Judeţene să procedeze la verificarea voturilor nule şi, acolo unde intenţia de vot a celui care a pus ştampila era evidentă, deşi ştampilase cam în afara pătratului, sau unde tuşul a trecut prin pagină sau s-a imprimat pe contrapagină, la închiderea buletinului, votul să fie considerat valabil. Reprezentanţii partidelor în Birou, convins fiecare că adversarii au anulat cu sârg tocmai din voturile partidului său, adoptară propunerea în unanimitate. Hotărârea B.E.C. fu transmisă de urgenţă în toate judeţele.
Şerbănescu înţelese imediat ce are de făcut. Trecu în biroul alăturat şi puse mâna pe telefon. Căută cu degetul pe lista de telefoane de pe perete şi sună la Giurgiu:
- Domnule Preşedinte, vă sun de la Biroul Electoral Central. Vă rog, când verificaţi nulele, să scoateţi şi pentru Partidul Aşteptării Române. Cât mai multe. Având în vedere şi luând în consideraţie că domnului Aţipitu îi lipsesc numai trei mii de voturi, vă rog să căutaţi nule pentru Aşteptarea Română. Vă rog mult...
Fesenistul intră tocmai când Şerbănescu se ruga mai cu foc.
- Telefonez în judeţe să scoată din nule cele trei mii de voturi. Să intre şi domnu’ Aţipitu în Parlament.
- Te-ai gândit foarte bine. Ia o listă cu judeţele şi sună-i pe toţi. Nu se poate să nu reuşim. Dacă din fiecare judeţ scoatem opt sute de voturi, treaba e rezolvată. Domnul Aţipitu merită.
F.S.N.-istul se duse în biroul dactilografelor şi reveni cu un tabel cu judeţele puse după alfabet.
- Ia de colea şi pune câte un X la care ai sunat.
- Ţin minte.
- Sunt 42 de judeţe. Mâine o să-ţi pară rău că ai uita de Sălaj sau de Covasna.
- La Covasna şi aşa e plin de unguri, nu votează cu partidele româneşti.
- Dar mai sunt alte 40 de judeţe. Mai bine să notezi.
Ştefănescu se căută de pix. F.S.N.-istul îi dărui unul dintre pixurile lui.
- Vezi, să nu te prindă ăştia că dai telefoane, că pot să-ţi facă neplăceri că influenţezi rezultatul votului.
Aşteptă până când Şerbănescu puse un X la Giurgiu şi ieşi. Sună la Giurgiu de la telefonul de pe masa portarului.
- Biroul Electoral Judeţean? Sunt reprezentantul F.S.N. în Biroul Electoral Central. Vă atrag atenţia ca la verificarea buletinelor nule să nu faceţi greşeala să scoateţi mai multe pentru unul dintre partide. Dacă constatăm că nulele au fost prea multe la unul dintre partide, e clar că acolo a fost o încercare de fraudă. Poliţia electorală e avertizată. Ne aşteptăm ca voturile reconsiderate din buletinele nule să fie distribuite pe partide cam în aceeaşi proporţie cu voturile valabile. Sper că am fost bine înţeles.
Reveni la Şerbănescu.
- Merge?
- Am mai sunat la două.
Pe foaia cu judeţe apăruse câte un X la Bacău şi la Buzău.
- De ce nu le iei la rând?
- Era linia ocupată.
Fesenistul ieşi pe hol şi sună la Bacău şi la Buzău.
Pe la 4, Şerbănescu se scuză la fesenist:
- Trebuie să plec. Vine să-i facă injecţie nevesti-mi.
- Şi cu voturile lui Aţipitu?
- Mai sun şi mâine.
- Lasă-mi mie lista. Sun şi eu diseară, după ce pleacă ăştia.
- Mulţumesc! Eşti un adevărat prieten.
X-urile arătau că Şerbănescu sunase la aproape jumătate dintre Birourile Electorale Judeţene. Reprezentantul F.S.N.-ului puse cate un punct mic cu pixul sub numele judeţelor la care sunase el, pentru a anula rugămintea lui Şerbănescu. Mai avea de sunat la încă patru. După ce puse câte un punct şi sub aceste patru judeţe, adăugă cu pixul încă şase x-uri la judeţele cu cei mai mulţi alegători, ca să nu mai sune Şerbănescu mâine. Puse şi sub acestea câte un punct şi se întinse pe canapea. În noaptea asta era de permanenţă la telefon.
*
Dimineaţa la 10, mai marele calculatoarelor aduse ultimile rezultate. Membrii B.E.C.-ului constatară că procentul de voturi nule se micşorase cu puţin. Şerbănescu văzu cu satisfacşie că pentru Partidul Aşteptării Române se mai adăugaseră aproape o mie de voturi. Nu acordă nici macar o privire zecilor de mii de voturi adăugate la celelalte partide. Rugă cinstita adunare ca, având în vedere şi luând în consideraţie, să mai prelungească verificarea nulelor cu încă 24 de ore, ca să intre şi domnu’ Aţipitu. Chiar şi reprezentantul F.S.N.-ului fu de aceeaşi părere. Până la urmă, supusă la vot, propunerea fu adoptată cu unanimitatea celor prezenţi. Ca de obicei tânăra si simandicoasa reprezentantă a liberalilor lipsea.
F.S.N.-istul se exprimase odată către F.D.S.N.-ist relativ la lipsa de interes arătată de reprezentanta liberală. Răspunsul aceluia a fost de o claritate şocantă:
- Liberalii nu vor puterea. Ei au nevoie doar să intre în Parlament.
La expirarea celor 24 de ore, Şerbănescu sări în sus de bucurie. Puse mâna pe telefonul de pe biroul Preşedintelui B.E.C. şi-l anunţă pe Aţipitu că din nule s-au adunat 3726 de voturi, deci e senator cutare cutare ...
Preşedintele apăsă furca telefonului, tăind legătura:
- Nu e nici un senator. Toate partidele importante au primit la verificarea nulelor mii şi mii de voturi. Acum pragul electoral de trei procente e mai mare cu 1500 de voturi. Uită-te pe ultima coloană. Cu 2,96 procente partidul dumitale nu trece pragul la Senat.
Şerbănescu rămase ca trăznit:
- Să mai prelungim cu 24 de ore cutare, cutare...
- Domnilor, interveni F.S.N.-istul, dacă Aţipitu atinge pragul de intrare în Senat, ia trei procente din numărul total de senatori. Adică ia patru senatori. Unul de la F.D.S.N., unul de la F.S.N., unul de la Convenţie şi unul de la P.R.M. Acum hai să votăm prelungirea verificării nulelor. Eu votez contra.
Cum era de aşteptat, toţi cei prezenţi votară împotriva prelungirii. Şerbănescu îl privea pe FSN-ist cu o ură pe care nici nu încerca s-o ascundă:
- Iuda! bolborosi neputincios.
- Suntem, în capitalism, răspunse cel vizat. Nimeni nu dă nimic pe gratis.
De pe culoar răzbătu vacarmul unui scadal care degenera în ameninţări. Unul dintre judecătorii Curţii Supreme, bătrânul Zărnescu, ieşi să vadă ce se petrece. Un candidat nemulţumit încerca să treacă de jandarmi.
- Lăsaţi-l să intre, ordonă judecătorul.
- Mi-aţi furat voturile! strigă oaspetele. Bag cuţitu-n voi!
- Stai jos să ne lămurim, îl pofti judecătorul, aşezându-se pe canapeaua din hol.
- Nu se poate ca ţiganii mei să-mi fi dat numai 280 de voturi. Fac moarte de om, ameninţă candidatul, rămânând în picioare.
- Stai jos, insistă Zărnescu. Despre ce voturi vorbeşti?
- Sunt şeful Partidei Romilor din Târgu Jiu, se prezentă omul, aşezându-se. Ţiganii mei s-au jurat toţi că mă votează şi acum văd numai 280 de voturi?
- Omul intră în cabina de vot singur şi nimeni nu ştie ce votează el acolo, încercă judecătorul o explicaţie.
- Nu există! sări interlocutorul. Asta o fi la voi, la români. Ţiganul când a jurat, nu schimbă nici dacă moare. Numai voi aţi furat voturile, ca să iasă ai voştri.
- Atunci, s-ar putea ca oamenii să nu fi înţeles unde să pună ştampila, presupuse Zărnescu. Că de citit, votanţii dumitale, nu prea se descurcă.
- Pe roata cu spiţe. Au înţeles foarte bine, asigură candidatul. Nici nu era mare greutate să vezi roata cu 12 spiţe.
- Stai să aduc un buletin de vot, se ridică judecătorul.
Când reveni, candidatul Partidei Romilor îl lămurea pe jandarm.
Se aşezară din nou. Zărnescu îi dădu buletinul de vot.
- Unde trebuia să te voteze ai tăi?
- Pe roata cu spiţe.
- Arată-mi pe buletin, ceru judecătorul.
Candidatul răsfoi buletinul. Mai dădu o pagină înapoi. Apoi încă o pagină.
- Uite. Aici, puse el degetul.
Zărnescu luă buletinul de vot şi studie cu atenţie semnul electoral indicat, după care mai întoarse o pagină înapoi şi-i arătă celuilalt un alt semn electoral. Soarele cu raze. Semnul electoral al socialiştilor.
- Ţiganii dumitale s-au ţinut de jurământ, dar cu o pagină mai în faţă au dat de soarele cu raze şi au crezut că e roata cu spiţe.
Omul rămase mut. Îi era clar că oamenii lui, nedeprinşi cu hârtiile şi cu mărunţişurile desenate, confundaseră.
- Ce ghinion, acceptă înfrântul.
Zărnescu îl conduse spre ieşire.
*
Preşedintele Biroului Electoral Judeţean mulţumea lui Dumezeu că judeţul lui e dintre cele micuţe şi a scăpat repede cu centralizarea voturilor. Acum sta în faţa unuia de la B.E.C. care îi luase la verificat tot biblioraftul. În fond, ce-o să găsească? Întâi căutase de semnături şi de ştampile toate procesele verbale de la toate secţiile de votare. Acum verifica cheile. Buletine de vot anulate plus valabil exprimate plus neutilizate egal număr de buletine primit la secţia de votare. După aia, suma voturilor primite de toate partidele egal cu voturi valabil exprimate. Şi, în fine, număr de alegatori prezenti din listele permanente plus cei de pe lista suplimentară egal cu număr de buletine de vot utilizate. Preşedintelui judeţean îi cădeau ochii de nesomn. Ăsta de la B.E.C. nu dădea semne de oboseală sau de plictiseală. Probabil că era plătit ca să facă treaba asta. Bătea cu degetele într-un calculator de buzunar şi trecea la pagina următoare.
Până la urmă o să termine şi mă duc şi eu să mănânc. Oprim la Săftica şi, după aia, drum întins până acasă. O să dorm pe bancheta din spate, că sunt frânt.
- Aici nu se închide cheia, mormăi omul de la B.E.C.
- Unde? se ingrijoră Preşedintele judeţean.
- La Poiana. Suma voturilor pe partide e mai mare decât numărul de buletine valabile.
- Nu se poate!
- Mai adun odată. Asta e. Sunt cu 46 de voturi mai multe decât votanţi. Cum aţi făcut de vi s-a închis cheia la procesul verbal pe tot judeţul, când la Poiana nu se închide? Trebuie să refaceţi numărătoarea la Poiana şi procesul verbal pe tot judeţul.
- Cum să refac? N-am cum. Oamenii ăştia care au semnat au plecat pe la casele lor. Avem trei nopţi nedormite. Nu mai spun că sacii cu buletinele de vot i-am depus la tribunal.
- Nu e treaba mea. Dacă nu vii cu documentaţia corectă, nu putem semna de primire. Calculatorul central respinge orice proces verbal la care cheile nu se închid. Du-te la tribunal, ia sacii cu buletine de vot, întoarce-te în judeţ, aduni Biroul Electoral şi număraţi din nou.
- Nu se poate să corectez cu pixul şi semnez alături pentru modificare? Am ştampila la mine.
- Nu se poate, domnule! Orice modificare anulează procesul verbal. Trebuie scris unul corect si semnat de toţi membrii.
- Ce tâmpenie!
- Tâmpenie este să nu fiţi în stare 15 oameni cu carte să faceţi o adunare. Mergi la tribunal şi ia sacii cu voturi, că nu e altă soluţie.
După două ore, Preşedintele Biroului Electoral Judeţean reapăru la Biroul Electoral Central. Avea în ochi o melancolie iremediabilă. Îl trase pe hol pe cel care îi găsise greşeala în procesul verbal, ca să nu audă şi ceilalţi, şi îi explică:
- Am fost la tribunal, arătă el o cerere ştampilată. Uite, mi-au dat aprobarea să iau înapoi buletinele de vot. Am intrat în pivniţa tribunalului. Cei 28 de saci cu buletine de vot i-am pus aseară lângă a doua fereastră, pe podea. Fiecare are în el o hârtie cu numele judeţului. Acum toată pivniţa e plină cu saci până la tavan. Mergi aplecat pe saci. Nu se mai vede nici o fereastră. Nu ştiu unde să scormon şi nu am unde să pun sacii de deasupra până să ajung la sacii mei.
- Să nu crezi că asta te absolvă. Întoarce-te în judeţ, adună Biroul Judeţean şi trimite poliţia după ăia care au semnat procesul verbal la Poiana. Povesteşte-le de fals în acte publice, de poliţia electorală, de puşcărie şi pune-i să semneze un proces verbal de numărare a voturilor ale cărui chei se închid. La fel faci şi cu cei din Biroul Judeţean.
- Ştii ceva? Îmi bag picioru-n el de proces verbal.
- Atunci hai să-ţi spun eu de fals în acte publice, de poliţia electorală şi de puşcărie, că văd că ai nevoie de încurajare. Şi verifică cheile la toate procesele verbale de secţie de votare, ca să nu te mai întorc o dată.
*
Arnăutu se prezentă, însoţit de Firică, la Biroul Electoral Central.
- Aş vrea să demisionez din funcţia de deputat, spuse Arnăutu, mai înainte de a primi mandatul, dacă se poate.
- Nu vă întreb de ce aţi mai candidat, comentă Preşedintele B.E.C.-ului. Probabil ca să trageţi lista.
- Sunt chirurg la Craiova şi nu-mi pot abandona bolnavii. Ar însemna să operez numai sâmbăta şi duminica. În patru ani de deputăţie, mi-aş ieşi din mână.
- Dacă asta este hotărârea dumneavoastră fermă şi irevocabilă, staţi jos şi scrieţi-vă demisia, îl pofti Preşedintele.
Firică deschise servieta şi înmână Preşedintelui demisia scrisă cu două luni în urmă.
- Domnul Arnăutu mi-o dăduse mie ca să nu mai facă drumul până la Bucureşti, explică el. Dar eu am zis că e necesar să se prezinte personal, ca să nu fie nici o umbră de îndoială.
- Daţi-mi un act de identitate, ceru Preşedintele.
Arnăutu scoase buletinul în vreme ce îi spunea Preşedintelui:
- Mandatul meu de deputat o să revină domnului Firică.
- Dânsul urma pe lista de deputaţi?
- Da, e pe locul doi.
- O să transmitem la Camera Deputaţilor demisia dumneavoastră şi lista cu mandatele acordate. Domnul Firică va trebui să se prezinte acolo după ce rezultatul alegerilor va fi publicat în Monitorul Oficial.
Preşedintele chemă secretara şi-i dădu demisia să-i pună număr de înregistrare.
- Nu e datată, domnule Preşedinte, observă aceasta.
Preşedintele o înapoie lui Arnăutu.
- Nu ştiam în ce zi o să vină colegul Firică la Bucureşti, se justifică demisionarul şi, scoţând stiloul adăugă data alături de semnătură.
Preşedintele deschise dosarul de supleanţi şi căută pagina cu candidaţii Aşteptării Române din Dolj.
- Nu e domnul Firică, constată Preşedintele. Pe locul doi este domnul Stacojiu.
- Cum să fie Stacojiu? Se răsti Firică. Eu am finanţat toată campania! Să scoatem şi noi un deputat la Dolj.
- În lista de candidaţi depusă de partidul dumneavoastră, pe locul doi este domnul Stacojiu, insistă Preşedintele. Aici contează documentele. Dumneavoastră sunteţi pe locul trei.
- Măi, Arnăutule! se enervă Firică. M-ai asigurat că nu e nici o problemă. De unde-a apărut Stacojiu ăsta?
- Înseamnă că Aţipitu a modificat lista după ce am plecat eu la Craiova, explică demisionarul.
- Şi acum ce facem?
- Să-l căutăm pe Stacojiu, propuse Arnăutu. Poate-l convingem.
Preşedintelui Biroului Electoral Central îi era limpede că asistă la o vânzare de mandat, dar nu avea nici o modalitate legală de a împiedica demisia unui candidat. În fond, deputatul ales putea demisiona oricând credea de cuvinţă şi, pentru a nu fi lipsit Doljul de reprezentare în Parlament, intra următorul de pe listă.
*
Stacojiu se dovedi extrem de dârz.
- Ştiu că ai împrumutat bani buni de la Bănci şi nu ai cum să-i dai înapoi, îi comunică el lui Firică.
- Nu e treaba ta! se supără Firică.
- Ai nevoie de imunitate parlamentară, până nu te caută procurorii pe acasă. Află că asta costă.
- Cât?
- Cât i-ai dat şi lui Arnăutu.
- Nu e cam mult?
- Să ştii că mie îmi place deputăţia. Şi chiar şi imunitatea mi se potriveşte. Le pot păstra. Crezi că eu nu ştiu să mă împrumut la Bancă?
- Jumătate înainte şi jumătate după ce demisionezi, propuse Firică.
- Bate la ochi dacă demisionez imediat după Arnăutu. Demisionez mai încolo, să nu mă bănuiască lumea că am vândut postul.
- Mai încolo, când? Că am şi eu nişte socoteli.
- Deja ai termene? Mai amână-le.
- Mă doare fix în pix ce va spune lumea despre tine, o scurtă Firică. Hai să ne înţelegem. Pentru fiecare zi de amânare, pierzi un procent.
*
Membrii Biroului Electoral Central ajunseseră la capătul activităţii pentru care fuseseră mandataţi. Aşezaţi în jurul mesei de consiliu, semnau documentaţia finală de acordare a mandatelor de parlamentari. Exemplarele treceau de la unul la altul şi fiecare punea semnătura pe fiecare exemplar.
-Domule Preşedinte, constată reprezentantul F.S.N.-ului, Partidul Martirilor Ucişi de Gloanţele Barbare a obţinut 16 voturi. N-ar trebui dată o lege prin care partidele care nu obţin 251 de voturi să fie desfiinţate?
- Nu se poate promulga o lege care să condiţioneze existenţa partidelor de scorul electoral, răspunse cel întrebat.
- De ce 251 şi nu 252 ? se interesă Şerbănescu.
- Pentru că legea cere să aibă minim 251 de membri la înfiinţarea partidului, îl lămuri F.S.N.-istul. Ori, dacă nici măcar membrii lui nu-l votează, e clar că partidul, practic, nu există.
Şerbănescu se uită şi el prin tabelele ieşite din calculator. Nici măcar acum, la final, nu înţelegea cum s-a calculat coeficientul electoral. La judeţul Sălaj constată că partidul lui avea câte o liniuţă la fiecare etapă de calcul. La celelalte judeţe şi la celelalte partide erau înscrise numere cu câte 4 sau 6 cifre.
- La noi de ce nu e trecut nimic la Sălaj? îl întrebă pe Preşedinte.
- Pentru că nu aţi avut nici un candidat.
- Cum să nu avem? Am avut liste complete în toate judeţele.
- Dumneata nu ştii, pentru că voi, reprezentanţii partidelor aţi intrat în Biroul Electoral Central după ce s-au depus listele de candidaţi. Noi, judecătorii de la Curtea Supremă, suntem de la înfiinţarea Biroului. Lista depusă de partidul vostru la Biroul Electoral Central nu era identică cu lista depusă de filiala voastră din Sălaj la Biroul Electoral Judeţean. Probabil că a fost o greşeală, că ambele sunt semnate şi ştampilate de Preşedintele vostru. Cert este că partidul vostru nu a mai apărut pe buletinele de vot din Sălaj.
- Trebuia să ne anunţaţi cutare, cutare, se supără Şerbănescu.
- Nu se mai putea face nimic. Termenul legal de depunere a listelor trecuse.
Şerbănescu se simţi obligat să-şi informeze şeful. Puse mâna pe telefon:
- Domnu’ Aţipitu, la Sălaj au fost puse două liste diferite şi B.E.C.-ul nu ne-a socotit nici un vot pe Sălaj, cutare, cutare.
- Ştiam, oftă Aţipitu. Preşedintele nostru pe judeţul Sălaj a modificat lista fără aprobarea mea.
- Cum, fără aprobare? Că era semnată de dumneavoastră.
- A copiat semnătura la xerox, îl lămuri Aţipitu.
- Ăsta e fals în acte publice, cutare, cutare, se aprinse Şerbănescu.
- Încearcă să uiţi chestia asta, că nu ne trebuie un scandal public. Las-o aşa. O să-l dăm afară din partid.
*
Preşedintele de şedinţă aruncă o privire pe lista celor înscrişi la cuvânt şi anunţă:
- Pentru declaraţii politice, are cuvântul domnul deputat Mărin M. Mărin. Se pregăteşte domnu’ deputat Calistrat Firică.
Mărin se ridică repezindu-se spre tribună. Calea îi fu blocată de Ciornei, care îl apucă de mânecă:
- Mărine, dă-mi discheta!
- Ce dischetă? Se miră Mărin.
- Nu face pe niznai! Te-am ales – scoate diascheta!
- Aia? Se dumiri Mărin.
- Da! Disheta aia.
- Domnu Vice’, e la Ramona, se scuză proaspătul deputat.
Pe Ciornei îl luă ameţeala. Duse mâna la frunte.
- Boje moi! Aia era?
- Mi-a furat-o, se scuză Mărin şi urcă la tribună. Ciornei se întoarse în bancă, şi-i şopti lui Turcu:
- Mai bine-ţi spuneam să-l împuşti.
Ajuns la microfoane, Mărin le potrivi cu amândouă mâinile, aşa cum văzuse că fac ăia mai vechi. Se întoarse spre Preşedinte şi începu, aşa cum începeau tot ăia mai vechi:
- Stimate domnule Preşedinte, domnule Vicepreşedinte, domnule chestor, domnule secretar, domnule şef, doamnelor şi domnilor deputate şi deputaţi, voi intra direct în subiect.
Se scotoci prin buzunare şi scoase o foaie de hârtie împăturită. O despături, o întoarse pe partea cealaltă, o răsuci cu susul în jos şi citi:
- În faţa noastră stă legi nescrise, pe care trebuie să le scri’m, dar stă şi legi scrise, pe care Parlamentu’ este fortuit să le caseze. E legi rele, de care trebuie să ne dispersăm: legea şomajului, legea falimentului, legea concurenţei, legea şomajului. Toate astea, şi altele la fel, trebuie aruncate în curtea de casaţie. Cred că sântem singura ţară din jurul nostru în care lipsa de incapacitate este privită cu atâta insolenţă. Parlamentu’ predescesor ne-a lăsat un sumum de legi amânate sine deo. E o cameră întreagă la parter, plină de legi. Nici nu ştiu dacă avem avizu’ pompierilor să ţânem atâta hârtie. Mergeţ’ de vă uitaţ’ şi voi. Eu, unu’, am rămas estaziat. Văd că pe unii îi face de râde, se enervă Mărin.
- Linişte în sală ! scutură Preşedintele din clopoţel.
- Mulţumesc, domnule Preşedinte, se întoarse Mărin către el, scuturând mătreaţa din creasta unduindă ca un lan de grâu.
- Continuaţi, domnule deputat ! îl îndemnă Preşedintele.
Mărin căută rândul pe pagină.
- Mergeţi de vă uitaţi… Estaziat… Da. Mă adresez acum colegilor mai nestatutari, ridică el vocea. Domnilor, fiţi mai stoici. Nu mai ieşiţ’ din sală când se votează legi ! Poporu’ ne-a ales ca să…
Ajunsese la capătul paginii. Trase aer în piept şi întoarse foaia:
- ne ocupăm de revindecările lui, nu să ne lom S.R.L. când să pune la vot. Poporu’, tovilor, şade cu ochii pe noi şi prinde fiecare nuanţă. Ca un dezgustător de vinuri. Românii nu e proşti, tovilor ! Noi credem că e proşti, da’ nu e ! Ce e aia că nu s-a adaptat cutare lege din lipsă de ‘vorum? Adică nu se află în ţara asta atâta ‘vorum cât trebuie pentru nişte legi? Atunci, să importăm, tovilor! Văd că ăştia din dreapta nu mai poate de râs, constată cu amărăciune. Vă râdeţ’ degeaba! se enervă. Vă râdeţ’ de voi, că io am imunitate. Sânt imund !
În hohotele asistenţei, se întoarse către Preşedintele de şedinţă:
- Tovule, ce-are ăştia de râde?
Preşedintele îşi ţinea mâna la gură. Sună din clopoţel.
- Reveniţi la chestiune, domnule deputat.
- Mulţumesc, domnule Preşedinte ! se întoarse Mărin spre sală. Chestia e că în statutu’ partidului în care m-am băgat, ca să ajung deputat, scrie negru pe alb: “apărarea suveranităţii”. Oameni fără minte vor să ne ducă înapoi la suveranitate. Sântem republică, tovilor ! Suveranitatea ş-a trăit traiu’, ş-a mâncat mălaiu’! D-aia vreau să vă spun că îm’ dau demisia din partid şi mă declar independent. Prefer mai bine un Preşedinte pă viaţă decât un suveran.
Sfîrşit

DISCURS

(LA O LANSARE DE CARTE)

LANSAREA


Frumoase domnişoare şi mândri domnişori,
Tradiţia arată că ori de câte ori

Se scrie câte-o carte sau pleacă vre-un vapor
În faţa adunării apare-un vorbitor.

Menit să plictisească cinstita adunare
Că, deşi mic cât nuca, se crede foarte mare.

Păi, dac-aş fi cum zice distinsul domn Vulpeşti,
Îi plictiseam acuma pe cei din Bucureşti.

Mult onorate doamne, onor auditor,
Poetul, ca mulţi alţii e tot un muritor.

Rugaţi-vă la Domnul să-l cheme mai devreme,
Să nu vă pună proful să comentaţi poeme.

Că, dacă nu-şi scrânteşte mult productiva mână,
Hărdău o să vi-l bage în cartea de română.

Deşi munceşte noaptea, poetul e sărac.
Oricâte rime-ar scrie, chiar dac-ar umple-un sac,

Nimic n-o să primească, că nu-i comandă nime
Să scrie sentimente cu metrică şi rime.

Şi cartea asta scrisă cu patimă şi foc,
Vă spun cinstit că este producţie pe stoc.

De-ar fi să se plătească un gologan pe rimă,
Tot nechematu-ar scrie ca să mai ia o primă.

Amor e-n fiecare, dar cine se făleşte
Că-i place o vecină şi-n ce fel o iubeşte?

Şi care om, cu mintea la locul ei şi bună,
O să se uite –n carte de-i blondă sau e brună?

Cititul peziei, v-am spus şi mai devreme,
E doar un fel aparte de pierdere de vreme.

Deja observ în sală o doamnă care cască.
Nu dumneata, aceea cu fulgarin şi bască.

Dar nu sunt eu de vină. De vină este cine
V-a adunat aiurea să m-ascultaţi pe mine.

Aţi vrea să fiţi acasă, vă înţeleg perfect.
Dar staţi aicea numai că stă domnul Prefect.

Trag unii chiulul astăzi uitând că, în esenţă,
Domn’ Subprefect Rizescu deja le-a pus absenţă.

Aveţi un pic răbdare să termin ce-am de zis.
Eu sper să nu se-ntâmple să mi se ceară bis.

Ce-aveam de gând a spune, v-a spus domnul Vulpeşti.
Şi-s nevoit acuma să inventez poveşti,

Mizând pe adevărul că nu m-ascultă nime.
Şi, chiar de-asculă unul, îl ameţesc cu rime.

E cineva în stare să spună-acum ce-am spus?
Îl rog să se ridice cu mâna dreaptă sus.

Spuneam că poezia e treabă gratuită
Şi-atunci când este scrisă, şi-atunci când e citită.

Şi, totuşi, necesară. Că, dacă nu, socot,
De la Homer încoace, ar fi pierit de tot.








Cât va mai fi pe lume un tânăr ce iubeşte…


Orice şcolar cunoaşte că-i mai uşor să-nveţi
O doină haiducească decât…

Există impresia că versificaţia presupune oarecare efort. Pe vremea cand eram în liceu, Luceafărul platea acest efort cu 5 lei pentru fiecare strofă. Asta însemna cam două pâini. Presupun ca era tarif şi pe numărul de silabe. Pe mine nu m-a publicat, demonstrând încă o data ca poezia este curată săracie.
De altfel, nici nu înţeleg de ce ar trebui plătiţi poeţii. Practic, oricine poate scrie poezii. Pentru cei cu dificultatzi la versificaţie s-a inventat versul alb. Dacă s-ar scoate bani din treaba asta, sunt sigur că până şi controlorii de bilete în tren s-ar exprima în versuri:

Bună ziua, eu sunt naşul.
Arătaţi-mi cartonaşul.

Ion ANTONIE

 

 

Pălăria lui George Coşbuc

Student fiind, undeva prin deceniul al şaptelea al secolului trecut, mă dedam plăcerii de a umbla prin ploaie cu capul descoperit. Mi se părea, pe atunci, foarte important că aleasa inimii mele mă trata cam cu nepăsare, mai ales după ce tata o ameninţase într-un mod suficient de convingător. Trist, îmi preumblam creştetul înfierbântat prin ploile toamnei, bântuind mahalalele Bucureştiului, în lungi plimbări fără ţintă. În vacanţa de iarnă, mama a băgat de seamă că zăpada cu care veneam în păr nu mă determină să trec la căciulă şi tare s-a îngrijorat.
- O să răceşti!
- O să faci meningită!
- O să-ţi cadă părul!
- O să ... o să... o să...
- Ia-ţi măcar o pălărie.
Moda şepcii, generalizată după intrarea lui Lenin în Petersburg, călare pe carul blindat, îşi atinsese apogeul prin anii 50. Acum se revenea la antebelica pălărie, poate ca formă de rezistenţă pasivă faţă de noua orânduire. Revenit în Bucureşti, după vacanţă, deşi fusesem îndelung dăscălit de mama, nu am facut nici cea mai vagă tentativă de a cumpăra o pălărie, mai cu seamă că aleasa inimii mele chiar mă dăduse uitării.
Prin martie mi-am dat seama că urmează vacanţa de primăvară şi mama o sa mă întrebe de pălărie imediat ce voi intra pe uşă. La telefon o anunţasem de mult că am o pălărie, destul de arătoasă.
- Ce culoare are, mamă?
- Păăăi...gri.
- Bine, mamă. S-o porţi sănătos!
Banii, primiţi de la dânsa pentru acest nobil scop, se topiseră pe te miri ce. La sfârşitul lunii m-am hotărît să cumpăr pălăria din banii pentru cartela de masă. Nu cumpărasem singur niciodată un articol de îmbrăcăminte şi eram foarte sigur că nu mă pricep deloc. Aş fi putut cumpăra, fără greş, atât de răspândita pălărie vânătorească, pe care o purtau mulţi dintre colegii mei, dar aceea nu-mi plăcea chiar deloc. Borurile acelea înguste, culoarea verde, perechea de perforaţii triunghiulare de-o parte şi de alta, aerul comun şi, mai ales, ipotetica pană de păun infiptă la panglică îmi păreau atât de respingătoare şi de nepotrivite unui viitor inginer, încît aş fi purtat orice în locul pălăriei de vânător. Chiar şi broboada cu ciucuraşi a bunicii.
Dacă nu te pricepi, apelezi la specialist. Cine poate fi mai specialist în materie de pălării decât o fată? Jenica – nu, pentru că mă trata cu o indiferenţă care sigur ar fi impiedicat-o să mă însoţească până la magazin. Mă considera, încă din liceu, un fel de tăntălău absolut neinteresant. Mai rămânea Marcela, fosta prietenă a lui văru-meu, un fustangiu incorigibil care o părăsise ca un nesimţit, pentru o bucureştencă zurlie cu care nici măcar nu intenţiona ceva.
Seara am mers la cămin la Marcela şi, cu numeroase precauţii, i-am spus ce anume aş dori. A acceptat imediat şi mie treaba asta nu mi-a trezit nici o suspiciune. A doua zi, pe la prânz, o iau de la cămin şi pornim în căutarea unei pălării asortate cu personalitatea mea. Era prima dată când aveam de-aface cu o împătimită a magazinelor. Nu a scăpat nevizitată nici o prăvălie de pălării pe o raza de 2 km în jurul Universităţii. Lipscanii, Gabrovenii, 6 Martie, Brezoianu, Victoriei, Sfântu Gheorghe, Piaţa Palatului, Magheru. Până şi pe Guttemberg a găsit ea o prăvăliora care avea în vitrina trei pălării. Am umblat de mă dureau picioarele. Orice pălărie puneam pe cap, şi am pus sute de pălării, mi se potrivea dar... parcă avea ceva care nu mergea. Argumentele porneau de la prea sobră până la prea hazlie, trecand prin prea închisă, prea deschisă, prea scorţoasă, prea moale, prea înaltă, prea turtită, prea, prea, prea. Ba nu se potrivea cu costumul, ba nu se potrivea cu cravata. Evident că, după ce o pălărie sălăşuia câteva secunde pe creştetul meu, se oprea pentru cateva minute pe creştetul ei, aşa, ca să vadă cum îi pune în valoare zulufii rebeli. Credeam că o să mor de nervi încercând pălării. În final am ajuns la etajul 4 în magazinul Victoria. Fierbeam ca o oală sub presiune. Mai erau câteva minute până la închiderea magazinului. În spatele paravanului, vânzătoarea îşi îmbrăca hainele de stradă. Am probat doar trei pălării, că nu mai era timp. În fine, pun pe cap plăcinta aceea gri, cu nişte boruri atât de largi, încât îmi acoperea şi umerii. O dau pe ceafă şi mă încrunt. Din oglindă, se uita la mine George Coşbuc. Era limpede că modelul nu era antebelic. Era antediluvian. Dar, până la urmă, dată fiind admiraţia mea pentru înaintaşii în materie de poezie (şi ora înaintată), după ce o mai trag o dată pe frunte, mă uit la ceas şi decid:
- Pe asta o iau!
- Vai ce bine îţi vine! a aplaudat Marcela. E aşa de deosebită!
Am plecat cu umbrela aceea cenuşie montată pe cap şi tot drumul până la cămin am tras cu ochiul la cei pe lângă care treceam, gata să sar la bătaie dacă vreunul ar fi zâmbit. Important era că nu am ajuns să o supăr pe Marcela, care se prefăcea că totul este ok. La rândul meu, mă prefăceam încântat. A fost ultima dată în viaţă când m-am mai văzut cu Marcela. Nici eu n-am mai căutat-o, dar nici ea pe mine.
În seara aceea, fiecare dintre cei trei colegi de cameră a probat pălăria în faţa oglinzii, cu excepţia lui Claudiu, care avea ţeasta cât mingea de fotbal. Dar chiar şi el a ţinut-o cu o mână pe vârful capului chel, ca să vadă cam cum i-ar veni. În final, după lungi dezbateri, la o sticlă de bere, au concluzionat că merge.
Ca să n-o supăr pe mama, dar nici să nu devin mascota Craiovei, în vacanţa de primăvară am ieşit din casă doar seara târziu şi ocoleam centrul oraşului, luând-o pe la gară. Cu asta am considerat că mi-am făcut, faţă de mama, datoria de fiu ascultător în materie de pălării şi am decis să fac pierdută nesuferita de pălărie.
La sfârşitul anului universitar, am „uitat-o” în dulap şi am anunţat-o pe mama că, la întoarcere, s-ar putea să n-o mai găsesc. I-a părut rău că are un copil aşa de căscat, dar nu mai avea ce face. Toamna, m-am prezentat senin la facultate ca să susţin examenele restante, de care nu am dus lipsă în nici un an. Când să-mi ridic cazarmamentul de la magazie, administratorul Ianciuc (un basarabean de origină ucrainiană) mi-a dovedit încă o dată cât poate fi de nesuferit. Aplecându-se cu amabilitate, a scos de sub tejghea pălăria lui George Coşbuc. Avea, nemernicul, un zâmbet de încântare de parcă făcuse o faptă bună:
- Eşti dator de-o bere! şi a pus-o peste cearşafurile împăturite.
Nu i-am dat niciodată berea aceea. Ba chiar, în luna următoare nu i-am plătit cazarea. Uite-aşa! Evident că a trebuit să-mi rad splendoarea de barbă ca să nu mă recunoască portarii, căci vigilentul Ianciuc mă dăduse în consemn la toţi: „ăla cu barbă”.
La Craiova am mai ajuns abia de Craciun. Restanţele si re-re-urile îmi ocupaseră toată toamna. Într-o zi îmi căutam de gâlceavă cu fratele mai mic, când apare văru-meu. După ce ne plictisim comentând ultimele bârfe ale oraşului, tipul are inspiraţia să propună să mergem la el să ascultăm muzică. Era un împătimit al magnetofonului (Tesla; de care era foarte mândru).
Afară ningea cu fulgi mari. De ochii mamei, şi pentru că era deja seară, am pus placinta gri pe cap. Până la staţia de autobuz nu m-a reperat nimeni. În autobuz ne-am aşezat pe bancheta din spate şi ne-am făcut că nu suntem acolo. Taxatoarea, care nu avea nici o simpatie pentru studenţi (poate că studenţii din Craiova erau mai răi), a încercat să ne aminteasca despre obligaţia cetăţeneasca de a cumpăra bilete. Dialogul cu ea ne distra peste măsură:
- Auzi, Fane! Zice că să luăm bilete.
- Spune-i că nu avem bani.
- Nu avem bani, doamnă!
- Auzi Fane? Zice că să ne dăm jos.
- Spune-i că mergem la gară.
- Nu ne dăm jos că mergem la gară, doamnă!
- Auzi Fane? Zice că suntem animale.
- Spune-i că ea e o plantă.
- Doamnă, dumneavoastră sunteţi o plantă.
Când am ajuns la staţia unde voiam să coborâm, ne-am apropiat de
uşă. Surpriză! Taxatoarea nu a apăsat butonul de deschidere. Râzând, ca nişte imberbi ce eram, am defilat prin faţa ei către uşa din mijloc. Taxatoarea a întins scurt mâna şi mi-a luat pălăria. Nici nu era greu s-o apuce, la cât era de mare.
- Vii tu după ea!
- S-o porţi sănătoasă! şi am coborât.
A doua zi, nici nu făcusem ochi când bum-bum-bum în uşă. Era
văru-meu. Cum am deschis mi-a şi pus pe cap pălăria de care nu mai scăpam.
M-am înegrit.
- Am fost la capătul de linie şi le-am zis că eşti student. O avea
pe raft.
- Tu nu aveai ce face şi te-ai dus cu noaptea în cap la gară?
Până la terminarea facultăţii, nu am mai făcut nici o tentativă serioasă de a scăpa de buclucaşa pălărie. Luni în şir stătea la adăpost în dulapul de la cămin şi doar în vacanţe o plimbam cu trenul la Craiova şi retur. Această prelungită odihnă îi pria, căci nu a dat nici o clipă semne de îmbătrânire. Un merit îi revenea şi nesuferitului de administrator de cămin, care dădea cu insecticide în fiecare vacanţă, aşa încât nici o molie nu a avut plăcerea sa guste matusalemica pălărie.
Întâmplarea a făcut să mă căsătoresc la câteva luni după terminarea facultăţii, împotriva voinţei tatălui meu, care îmi pregătea pentru acest ritual o doctoriţă din Craiova. Cert este că m-am prezentat în mansarda viitoarei soţii doar cu ce aveam în valiză. Era veşnica valiză de dus întors Craiova – Bucureşti, din perioada studenţiei. Până şi conţinutul valizei era acelaşi. Aşezată pe fundul valizei, ca să nu i se îndoaie splendoarea de boruri, se afla nelipsita pălărie cenuşie, umplută cu şosete ca sa-şi menţină forma. Aşa cum era obişnuită, şi-a luat locul pe raftul de sus al şifonierului şi a reînceput odihna pasivă. Avand o nevastă frumoasă şi iubitoare, am făcut ce-am făcut şi am angajat-o în acelaşi loc cu mine, ca să ne vedem clipă de clipă. Abia când a început sa-mi numere ţigările fumate, mi-am dat seama că am greşit, dar inconvenientul era minor.
Dat fiind că, la anii aceia, în Bucureşti erau doar două termocentrale iar celelalte erau răspândite prin toate coclaurile patriei, mai toată vremea îmi luam nevasta şi plecam cam pe unde şi-a înţărcat dracul copii ca să aflăm de ce nu merg dânsele, termocentralele, la parametrii proiectaţi. Dar eram tineri şi nu ne prea sinchiseam de veşnicele călătorii în interes de serviciu. Evident că bagajele mele erau pline de rochiţe şi fustiţe care de care mai drăguţe, pentru că doamna inginer nu putea să defileze, o lună întregă, zi de zi cu acelaşi ambalaj. Sigur este că două valize mari erau permanent pregătite, căci deseori ordinul de marş venea seara pentru a doua zi în zori. Aşa a fost şi în acel martie al anului de graţie 1972. Conform procedurii, am vărsat oala cu supă în closet, am oprit frigiderul, am înşfăcat valizele si m-am uitat pe fereastră să constat situaţia meteo. Ploua zdravăn. Ploaia aceea de primăvară i-a venit de hac preistoricei pălării. Nu mai aveam a treia mână cu care să ţin umbrela, aşa că am înşfăcat pălăria din şifonier şi, deşi nu-mi plăcea, am pus-o pe cap. Era perfectă pentru scopul propus, măcar că nevasta a cam strâmbat din năsuc şi tot drumul pană la gară a avut aerul că merge întâmplător în aceeaşi direcţie.
În gară la Deva, a trebuit să apelez din nou la serviciile umbrelo-pălăriei, pentru că ploua la fel de zdravăn ca şi în Bucureşti. Spre norocul nostru, tocmai în acea lună se inaugurase cel mai modern hotel din oraş: hotelul Sarmis. Fiind hotelul gol, am ales pentru toată echipa să locuim la etajul 3. Au urmat obişnuitele măsurători zile şi nopţi, în sala cazanelor prin nori de praf de cărbune, dogoare, fum, zgomot şi vibraţii. De data aceasta peste noi se aşezase un domn director din minister care voia să fie sigur că nu dăm rasol la măsurători. Printre noi se amestecase şi un delegat de la Rovinari, un tânăr inginer pe care, din motive de securitate, am să-l numesc Gurău. Zic din motive de securitate pentru că, dintr-o neatenţie a lui, mi-a devenit, din amic, inamic. Acest Gurău avea misiunea pe undeva pe la aprovizionare, dar nu putea să nu petreacă cu noi, bucureştenii, măcar câteva ore pe zi. Atracţia o constituia bătrânul Negropontes, care nu lăsa să treacă zi fără să coacă câte o poantă de pomină. Nu degeaba verii lui bântuiau prin salonul oval de la Casa Albă, conseind Preşedintele.
În dimineaţa de 8 martie, amicul Gurău ne-a comunicat că trebuie să plece înapoi la Rovinari, treabă care nu-i convenea deloc. Pe noi ne-a marcat cam deloc trista veste şi, până la prânz, deja ne obişnuisem cu absenţa lui. Pe la orele 17, domnul director din minister a constatat că sortul de cărbune nu mai corespunde combustibilului de proiect şi a sistat măsurătorile. Şi ca să fie bucuria deplină, dat fiind ca aveam două doamne în echipă şi că tocmai era 8 martie, ne-a invitat pe toţi la restaurantul Sarmis, care îşi inaugura, cu fast, chiar în seara aceea, punerea în funcţiune.
Doamnele au alergat urgent la coafor, tot la Sarmis, iar băieţii care încotro. Prin oraş erau şi fete. Eu m-am refugiat în hotel pentru cîteva clipe de odihnă, după ce mă voi spălat de praful de cărbune care mă legitima a fi singurul negru din Deva. Las nevasta la coafor şi intru in lift. La etajul 3, traversez către camera noastră, în timp ce din capătul coridorului se apropia cu grabă femeia de serviciu pe etaj. Nu era nici o confuzie, femeia aceea tînăra, bruneta, rubicondă, se îndrepta, cu viteză, drept spre mine. Să fi uitat eu cumva reşoul în priză azi dimineaţă? Să fi lasat veioza aprinsă? Faţa ei luminoasă ca o lună plină nu lăsa să se presupună că aş avea vre-un păcat pe conştiinţă. Din contră, ochii ei căprui revărsau asupra mea o nesfârşită dragoste, în care se sesiza şi o undă timidă de recunoştinţă.
Acum, nu că mi-ar fi displăcut, dar situaţia era stranie, ca să nu zic de-a dreptul suspectă. Frecvent, femeile nu se aruncau asupra mea, alegând, sistematic, direcţia opusă.
- Vai, domnuAntonie, ce bine îmi pare să vă întâlnesc!
Ciripitul ei gâtuit de emoţie mă paraliză ca un narcotic administrat
verbal. Proptită cu pieptul bogat pe coastele mele se straduia sa ajungă la obrajii negri de carbune.
- Vreau să vă mulţumesc pentru flori. Aţi fost aşa de drăguţ...
Nu mă ştiam vinovat cu nimic. Despre ce flori vorbea? Deodata m-am luminat deplin: şmecherul de Negropontes a pus la cale o farsă delicioasă care îmi submina autoritatea în echipă şi chiar liniştea în căsnicie. Uşa lui era vis a vis de a mea şi acum se holba pe gaura cheii şi îşi dadea ghionţi cu Costel. Ca un făcut, împins de tampoanele acelea delicios pufoase, zăpacit de ipoteza că sub halatul alb de pânză nu se mai gasea nimic, decat ea însăşi, şi paralizat de nemernicia lui Negropontes, nu nimeream broasca şi fata deja ma întinsese pe uşă.
- Ce flori, doamnă? bâiguii pierit.
- Buchetul pe care mi l-aţi lasat pe masă.
Ticăloasă poantă a pregătit bătrânul pezevenchi.
- E, doamnă, e 8 Martie. Aşa e obiceiul.
- Da, dar tot sunteţi un domn deosebit şi eu vreau nespus să vă
mulţumesc pentru gest.
- Şi de unde ştiţi că e de la mine?
- Scrie în bileţel.
Auzi, al dracului ! Bileţel. Între timp reuşisem sa imi strecor braţele
între mine şi ea.
- Ce scrie?
- Din partea familiei Antonie.
Asta depăşea orice imaginaţie.
- Chiar aşa scrie? Hai să văd şi eu.
- Hai ! ciripi voioasă şi porni către oficiu.
Ştia ea ce face. În oficiu era un pat, un scaun şi o masă. Patul, proaspăt
înfăţat, îmbia teribil. Mai ales că interlocutoarea se aşezase pe el, fără să dea prea multă atenţie halatului incomplet descheiat. Scaunul nu merita nici o atenţie: lemn curbat şi fund de palcaj. Pe masă se afla subiectul vizitei mele. Un frumos buchet de trandafiri purpurii înfăşurat in celofan. A cheltuit ceva Negropontes la poanta asta. Trandafiri de 8 Martie. Bani buni.
- Uite! Ciripi bruneta ridicându-se si trăgând de sub buchet un sfert
de coală de hârtie pe care era scris citeţ: „Fam. Antonie”.
- Într-adevăr, domnişoară. Posibil ca soţia mea sa se fi gândit să facă
asta. E frumos. Admisei fără să precizez dacă e vorba despre buchet su despre gest.
Mă trăsei prudent spre uşa rămasă deschisă şi glonţ spre camera mea. Încuiai de două ori şi, în timp ce ma dezbrăcam auzeam privighetoarea rubicondă cântând în camera vecină, prefăcându-se că deretică, cu uşa deschisă la perete.
„De-ar fi dorul vânzătooor,
M-aş face cumpărătooor
Şi-aş cumpăra numai dor.
Dară dorul nu se vindeee
Că mai tare te cuprindeee...”
Atrasă de insolita ciripire, femeia de serviciu din cealaltă aripă a etajului veni să se intereseze:
- Ce-i, dragă? De ce cânţi?
- Am facut un duş, tu, şi ma simt aşa de bine ! strigă bruneta ca să
aud şi eu din baie, unde ma ciopârţeam cu maşina de ras.
Nici nu ştiam dacă să fiu suparat sau încântat. Îmi venea să ma reped până în camera vecină, dar îmi venea şi să sparg uşa de vis a vis. Dilema fu rezolvată de ciocanitul în uşa mea. În fine, venise nevastă-mea de la coafor şi privighetorea încetă brusc.
Nu i-am arătat niciodată bătrânului pezevenchi că aş fi sesizat că de la el mi se trage poanta. Doar pândeam să surprind daca îşi dă coate cu Costel sau emite vreo aluzie în doi peri. N-am pomenit nimănui despre insolita întâmpalre şi, în mod sigur, nevasta mea ar fi fost ultima care ar fi aflat asta de la mine. Dar soarta are întorsături năstruşnice.
Peste vre-o săptămână, cazanul pe care făceam măsurători a avut fericita inspiraţie să se spargă, eşapând în atmosferă tot aburul din tambur. Asta cu un zgomot de zăngăneau geamurile în toate satele din jur, ca să afle toţi ce nenorocire l-a lovit. Auzind acest semnal, domnul director de la Minister a acceptat că e raţional să o luăm spre Bucureşti.
Ultima baie în hotel, bagajele şi valea. Fiind afară o minunată zi de primăvară, cu un soare care te îndemna la plajă, am făcut gestul final şi am lăsat pălăria cenuşie pe raftul de sus în şifonierul din hotel.
Cu paşi largi, zglobiu şi fără păs, mă depărtam de pălărie de vreo zece minute, când, ajunşi la colţ, auzirăm în spate un vaiet disperat:
- Domnu Antonieee...
Mă întorsei. Bruneta rubicondă, roşie de alergătură, udă de transiraţie,
cu pieptul bogat pendulând din stânga în dreapta, alerga cu gura deschisă să mă ajungă. În mâna întinsă spre mine ţinea bătrâna, nesuferita, imposibila pălărie gri. Am crezut că mor. Trebuia o dată să se termine chestia asta.
- Pălăria... Aţi uitat pălăria...
Am avut puterea să dezamăgesc poate cea mai sinceră admiratoare a
mea:
- Nu e pălăria mea.
Dacă s-ar fi despicat cerul şi ar fi coborât Bunul Dumnezeu pe scara
de frânghie, n-ar fi fost mai uluită:
- Nu e pă...lă...ria dumneavoastră...
- Îmi pare rău că aţi alergat atâta, dar nu e a mea.
- Dar era in şifonierul dumneavoastră!
- Ştiu. Acolo am găsit-o şi eu când am venit, minţii cu seninătate.
Înaintea noastră nu mai locise nimeni in hotel.
Nevastă-mea se amuza copios de scenă şi, de teamă că o să mă dea de
gol, apucai iarăşi valizele şi întorsei spatele bietei femei.
- Drum bun... îngăimă pierită dar nu mai primi răspuns.
Mergeam fericit că am reuşit să mă despart de nesuferitul articol de
îmbrăcăminte şi întristat că supărasem o fiinţă atat de binevoitoare.
N-a trecut o lună de la această dublă desparţire când am debarcat în
termocentrala Rovinari ca sa dibuim de ce nu atinge nici dânsa parametrii de proiect. Din dispoziţie directorială, am năvălit tocmai în biroul lui Gurău care, la început, s-a arătat încântat de triplarea ocupanţilor încăperii, măcar că am ticsit-o de aparatură şi materiale. Cu trecerea timpului, însă, Gurău devenea tot mai închis şi şuşotea tot mai insistent cu colega lui mai vârstnică. Nu ştiam ce îi preocupă dar nu puteam să nu observ că privirile lor se aţinteau deseori asupra soţiei mele. La un moment dat, agasată, femeia aceea i-a replicat destul de tare:
- Da’, întreab-o, dragă !
Ce să întrebe, treaba lor. Eu, unul, ştiam cu cine mă însurasem şi nu-mi faceam griji decât, cel mult, pentru ei.
Seara, ajunşi în Târg (Târgu Jiu), executam alergătura din magazin în magazin după pâine, salam, brânza etc. până să apuce aceia să tragă obloanele. Operaţiunea era îngreunată de fluviul de târgoveţi care ieşiseră, ca în fiecare seară, pe Corso şi îl străbăteau în randuri compacte, respectând legea europeană de circulaţie pe drumurile publice. Coborau pe partea dreaptă până la magazinul universal şi urcau pe partea sângă până la primărie. Dacă în vale întoarcerea era cam bulucită, în deal parcurgeau sensul giratoriu din jurul bisericii. Numai noi, ca adevăraţi bucureşteni, îi destabilizam trecând în zig zag de pe un trotuar pe altul. La un moment dat, când sacoşele erau ca şi pline, ne pomenim ochi în ochi cu amicul Gurău:
Bună, bună, ce mai faceţi, bine, unde v-aţi cazat, la Gorj, etc. etc.
Schimbul de amabilităţi fiind epuizat, Gurau îşi face curaj şi pune întrebarea care îl chinuia încă de dimineaţă:
- Doamnă, dar dumneavoastră nu îmi mulţumiţi pentru flori?
Uimită ea, dar uimit eu. Nevastă-mea nu a avut niciodata aerul că ar fi
din cele care pot primi flori de la un tăntălău ca Gurău. Aşteptam amuzat să o aud cum îi mulţumeşte.
- Care flori? întrebă surprinsă.
- Cele pe care vi le-am trimis de 8 Martie, o lămuri el uşor persuasiv.
- N-am primit, raspude ea cu sinceritate.
- Pierdeam trenul şi le-am lăsat la femeia de serviciu de la Sarmis, o
lămureşte el sigur că ştie despre ce vorbeşte.
- Nu mi le-a dat...
În clipa aceea în capul meu se făcu lumină şi îmi cerui, în gând, scuze
de la bătrânul şugubăţ Negropontes. Era nevinovat. Fiind în deplină cunoştinşă de cauză, preluai ostilităţile:
- Şi, de unde ar fi ştiut femeia de serviciu că florile sunt pentru
doamna Antonie?
- Am scris un bileţel.
O grămadă de gură cască se adunase în jurul nostru.
- Şi ce anume ai scris în bileţel?
- Pentru familia Antonie.
- Dacă scriai aşa, ar fi fost clar chiar şi pentru o femeie de serviciu.
Dar tu pierdeai trenul, aşa că ai scris doar două cuvinte: „Fam. Antonie”.
- Da. Adică pentru familia Antonie...
În acel moment îl uram pentru cât de prost poate fi. Lovii fara milă,
măcar că nevasta şi toţi cei de faţă urmau să afle, din gura mea, ce chestii păţesc eu prin hoteluri.
- Fata aceea a înţeles că florile sunt de la „fam. Antonie” pentru ea! O săptămână încheiată s-a ţinut după mine să îmi mulţumească cum se cuvine pentru gestul meu nobil. Data viitoare să alegi una mai slabă, că mie aşa îmi plac!
Lumina era destul de precară la ceasul acela de seară. Cu toate acestea, reuşii să-i număr plombele din gura rămasă deschisă. Erau trei. Îmi apucai nevasta de braţ şi pornirăm spre hotel.
Ion Antonie
27 noiembrie 2003



Ion ANTONIE




FOCUL ŞI NOAPTEA

1
SUNT PREA PUŢINE STELE

În universul nesfârşit fi-vor
Mai mulţi îndrăgostiţi decât sunt stele
Şi ochii lor vor fi privind spre ele
Şi-or căuta, din toate, steaua lor.

Acelor ce-au ales aceeaşi stea,
Cum să le spun că doar a mea s-a stins?
Când raza ei, hoinară-n necuprins,
Le-aduce dorul înaintea mea.

2
TEZAUR

Avar, am strâns, iubind, în suflet,
Tezaurul de amintiri
Şi, serile, trăgând zăvorul,
Răstorn sipetul de sclipiri.

Un galben – roata lunii clară
În seara când ne-am prins de mâini.
Era precum un ban de aur
În miezul nopţii negre pâini.

Atâtea stele adunate
Din serile din ochii tăi
Se scurg prin degetele minţii
Ca nestemate de văpăi.

Un mic rubin ascuns în suflet
E primul meu sărut stângaci.
Nu bănuiai atuncea preţul
Greşelii care vrei s-o faci.

Căci eu am strâns mereu rubine,
Te-am păcălit, furând mereu,
Şi, dac-am face socoteala,
Ai fi datoare tu, nu eu.

Gingaş mijlocul, sânul, părul,
Bărbia, totul e al meu.
Chiar de-ai să pleci, din amintire
Să smulgi ce-ai dat e foarte greu.

E-a mea şi piatra nestemată,
Cel mai frumos, iubit rubin.
E ultimul sărut pe buze,
La despărţire, cu suspin.

Ascuns sub pleoape, sfânt tezaur,
N-o să mai fie-al nimănui.
Chiar de-au să calce hoţii-n suflet,
Să-l fure, cu putinţă nu-i.

3
PRIVIREA

Privirea ta mă cheamă, acum ca şi atunci,
Şi întâmplări uitate de tine de mult timp,
Picturi neterminate, pe care nu le-arunci,
Învie din trecutul ce nu mai pot să-l schimb.

Mă prinde dintr-o dată o dulce nebunie
Şi cred atunci că, totuşi, nu s-a schimbat nimic.
Îţi adresez aceleaşi “pe tine”, “tu” şi “ţie”
Alături de aceleaşi “iubesc” şi “drag” şi “mic”.

Dar visurile mele n-au nici o importanţă
Şi n-au să poată umple prăpastia din noi.
Ci doar s-aducă-n versuri o undă de romanţă
Şi să ne cheme gândul, tot timpul, înapoi.

4
EXPERIMENT

Se ia o inimă crucificată, uscată
De neiubire, de nepăsare, de ne-ntrebată,
Se scoate atent de pe crucifix
Şi se aruncă în dulcele vis.

Cu privirea, cu inima, cu ce s-o putea,
Aprindem în inimă o mică stea.
O mângâiem cu dragoste, să se-ncălzească,
Şi-o învăţăm din nou cum să iubească.

O lăsăm să se-avânte, să bată, să spere,
Să cerşească şi să se bucure de mângâiere.
Când inima va lumina ca o torţă,
Deconectăm toate circuitele de forţă.

Cu spatele întors la ea,
Vom măsura:

Viteza de răcire a tăciunelui stins,
Mărimea disperării de necuprins,
Cu cât anume este mai chinuită decât înainte,
Cum, părăsită, ţipă fără de cuvinte.

Se consideră o reuşită deplină
Dacă inima bună devine haină.

5
CU NOAPTEA-N OCHI

Cu nopţile grele,
bogate de stele,
Sunt ochii tăi dragi în alint.
În umbra lor clară,
de noapte de vară,
M-afund ca-ntr-un râu de argint.


Lumină se ţese
prin genele dese.
Apar oglindit în pupile dublat.
În una zâmbesc
fericit şi glumesc,
În alta văd sufletul meu zbuciumat.


O noapte bizară,
nebună, amară,
Învăluie gîndul şi sufletul meu.
Ce neagră genune
se umple de mine?
Sunt orb şi frumos şi mi-e greu.


O clipă se-arată
‘n privirea-ţi curată,
Iubire, sau doar mi-a părut.
Cad albe petale
pe negre petale
Şi, fără să ştiu, te sărut.

6
SAFARI

Peste munţi şi câmpii, alergând ostenit,
Hăituiam într-o noapte femeia iubită.
O pândeam cu lasoul din braţe-mpletit,
Hotărât s-o cuprind, când va fi ostenită.

Când am pris-o-n-sfârşit, într-o gară, în zori,
Mi-a căzut, fremătând, adormită, la piept.
Am închis-o-ntr-un tren, fără alţi călători,
Rezemând-o cu fruntea pe umărul drept.

Mă temeam să nu fugă. Trebuia priponită.
De genunchi i-am legat un pulovăr mai gros,
I-am cuprins gâtul alb, s-o păstrez adormită,
Luând în dinţi frâul părului ei mătăsos.

Ziua-ntreagă-am plimbat-o prin toamna pictată,
Sărutând-o mereu, să se-nveţe iubită.
Mi-a scăpat într-o clipă, fugind sărutată,
Când credeam c-a-nvăţat şi părea îmblânzită.

7
DE CE ?

De ce, atunci când te trezeşti,
Ţi-aduci aminte că exist
Şi, fără voie, te mâhneşti
Gândindu-te cât sunt de trist?

De ce-n oglindă te priveşti
Cu bluza neagră înflorată
Şi cu plăcere ţi-aminteşti
Că-n ea ai fost îmbrăţişată?

De ce, când piepteni părul lung,
Chiar tu-l compari cu neagra noapte
Şi-ţi pare iar că îl sărut
Şi că-l miros cu voluptate?

De ce, rujând frumoasa gură,
Îţi aminteşti sărutul meu
Şi amintirile te fură
Şi-ai vrea să te sărut mereu?

De ce, la colţul străzii tale,
Tresari, sperând să mă zăreşti,
Şi-ţi vine greu să-ţi vezi de cale
Şi toţi bărbaţii îi priveşti?

De ce, gătită de culcare,
Rămâi în noapte gânditoare
Şi-ţi bate inima mai tare
Şi-n ochi sclipesc mărgăritare?

E fiindcă mă iubeşti pe mine
Şi te sfârşesti de dorul meu
Şi-atât de rar ne este bine
Şi-atât de des ne este greu.

8
E PERICOLOSO SPORGERSI

Trenul nostru cu iluzii
Şueră nebun pe şine,
Alergând prin noaptea rece
Către ziua care vine.

Ca să dorm în continuare,
Mă ascund sub păr la tine,
Ca-ntr-o mare de-ntuneric
Unde ziua nu mai vine.

N-aş ieşi din părul negru
Nici cu bine, nici bătut,
Dacă n-aş simţi nevoia,
Aşa des, să te sărut.

9
REVEDERE

Va fi o dimineaţă ca oricare.
Vei alerga grăbită la servici
Şi, ridicând privirea visătoare
Ne vom zâmbi ca nişte vechi amici.

O clipă vei rămâne-n nemişcare
Cu ochii-n ochi şi gândul răvăşit.
Privirea ta va fi o întrebare;
Privirea mea: „vezi bine c-am venit.”

Voi lua apoi în mâini mâinile tale,
Din calda lor strânsoare să ghiceşti
Cum te iubesc cu dulce disperare
Şi cât aş vrea şi tu să mă iubeşti.

10
TRIUMFUL RAŢIUNII

Pe puntea îngustă a vieţii,
Mergând din astăzi către viitor,
Trece, cântând, zeiţa frumuseţii,
Prea tânăra Dragoste, aurită de dor.

Sfioasă, fragilă, nevinovată,
Păşeşte plutind peste puntea îngustă.
Din partea opusă, se-ntoarce spre astăzi,
Icnind, Raţiunea, oarbă şi frustă.

Iubirea nebună cântă sub lună
Şi nu dă-napoi nici un pas.
Ca un dinosaur, din platoşă sună,
Perorând, Raţiunea, cu tunet în glas.

Nu este o luptă. Pe marginea punţii,
Cu dreapta ei grea, ferecată în fier,
Loveşte Iubirea în mijlocul frunţii
Şi trece, călcând pe iluzii ce pier.

Rămân amintiri, înflorind neuitate,
În sufletul gol ca un lan secerat.
Ani lungi, frumuseţea murindă se zbate
În ghearele pline de sânge-nchegat.

11
20 OCTOMBRIE

Privim amândoi la aceeaşi fereastră,
În zori, licărind câte-o palidă stea.
E prima-ntâlnire-ntâmplată a noastră
Şi nici nu ne dăm încă seama de ea.

Îţi spun întâi doamnă, apoi domnişoară.
Te caut pe mână şi n-ai verighetă.
Ai degete lungi, mâna ta e uşoară
Şi flutură lin, ca o albă egretă.

La vârsta ta, dar, cum nu eşti măritată?
Dar ce vârstă crezi dumneata că am eu?
Eşti foarte frumoasă,aşa, pieptănată
Cu părul pe spate, lung, negru şi greu.

Din ochii tăi negri o undă duioasă
Învăluie repede inima mea.
Dar, poate-o femeie atât de frumoasă
Să dăruie visul de care fugea?

12
PACTUL CU DIAVOLUL

Era mai înainte de-al treilea cântat.
În noaptea fără lună, fără stele,
Din nicăieri spre mine-a cuvântat
Întunecimea Sa, cu gânduri rele:

Te fac din nou de 25 de ani.
Îţi dăruiesc iubirea două zile.
Şi, pentru asta, nu plăteşti cu bani.
Semnezi cu sânge aste două file.

M-a dus, pe urmă, înaintea ta.
Eu am semnat cumplita învoială
Cu sângele ce nu mai asculta
Şi am păşit spre tine cu sfială.

Un stol de sărutări primite-n vis.
Aveai priviri de foc, acum de gheaţă.
Mai sus de semnătura mea fusese scris:
„A treia zi durează cât o viaţă.”

13
ADAM ŞI EVA

Adam şi Eva aveau raiul în tren,
Îmbrăţişaţi pe aceeaşi banchetă.
Într-o noapte Eva a scos din poşetă
Şi i-a dat lui Adam mărul etern.

În noaptea aceea Adam a aflat
Şi alte mere ascunse de Eva
Şi, deşi mai ştia câte ceva,
Totuşi, pe acelea nu le-a mâncat.

În schimb a gustat buze moi
Oferite de Eva cu dezinvoltură.
Multă vreme au stat gură-n gură,
Cum aveam obicei să stăm noi.

Dumnezeu i-a scutit de păcat,
Dovedind marea lui bunătate.
De atunci, cei doi au, separate,
Două raiuri, în care se zbat.

14
SĂ NU MĂ CREZI

Să nu-mi crezi nici o poezie;
Frumoase vorbe înflorate,
Alese dinadins ca ţie
Să-ţi umplă gândurile toate.

Să nu-mi crezi ochii-nrouraţi,
Căci ei vorbesc mai mult ca mine
Şi mint atunci când par curaţi
Şi nu se dezlipesc de tine.

Şi, mai ales, nu crede-n mine.
Nu te iubesc, nu plâng, nu sufăr.
Te mint mereu, fără ruşine;
Sunt fluture şi tu eşti nufăr.

15
ÎNTREABĂ-MĂ

Întreabă-mă de ce-am venit.
Întreabă-mă ce rost mai are
Aceasta caldă-nflăcărare
În ochii mei de-ndrăgostit.

Întreabaă-mă de ce nu las
Să ningă între noi uitarea,
Întreabă-mă de-mi place marea,
Întreabă-mă cu dulce glas.

Dar, dacă plâng când mă lovesc
Cu inima de amintire,
Te rog, frumoasa mea iubire,
Să nu mă-ntrebi, că nu-ţi vorbesc.

16
FRUNZE

Visuri galbene, căzute
Din copacul nemuririi,
Vântul rece-al neiubirii
Le presară, necrezute.

Te grăbeşti, păşind pe ele.
Te îndepărtezi de mine.
Nu auzi; sub tălpi la tine,
Ţipă visurile mele.

17
MĂRGĂRITAR

Un mic mărgăritar picat
Din colierul unei doamne
Sclipeşte-acum pe jos, uitat,
În frunzele acestei toamne.

Aşa e dragostea cu care
M-ai dăruit şi nici nu ştii:
O mică piatră sclipitoare
La care tu n-ai să revii.

18
ATENŢIE!

Pentru ştergerea rujului de pe buze
Nu utilizaţi sărutări de bărbaţi;
Prea puţini dintre ei sunt imunizaţi
La substanţele voastre difuze.

Compoziţia rujului află-n bărbat
O iubire demult netratată
Şi riscaţi să fiţi iar sărutată,
Chiar şi-atunci cînd nu v-aţi rujat.

19
S.O.S.

S.O.S. Suflet hoinar,
Pune-ţi centura ta de salvare!
În noaptea asta, în plină mare,
Am dat cu nava într-un gheţar.

Întâi femeile! Întâi copiii!
Bărcile pleacă. Puntea se-nclină.
Plonjează-n marea asta haină
Şi-mpinge barca în care-s fiii.

Mreje de gheaţă în jur se ţes.
Strigătul ultim nu mai răzbate.
Doar telegraful inimii bate:
S.O.S S.O.S S.O.S.

20
RUINE

Coloana infinitului creştea
Cu fiecare sărutare-a ta
Pe care o puneam la temelie
S-o ridicăm din inimi în tărie

Udând cu lacrimi ultimul sărut,
Ne-am despărţit atunci când n-am fi vrut.
Pe lacrima cu care te-am jelit,
Coloana, lunecând, s-a prăbuşit.

Mi-e inima grădină cu ruine
De sărutări primite de la tine.
2
21
BUSUIOC
Nu. Nu e busuioc în păr la tine;
Ţi-e părul tot făcut din busuioc!
L-am mângâiat, l-am pieptănat, l-am sărutat,
L-am încurcat şi descurcat,
O noapte-ntreagă-am căutat;
Nu-i fir de busuioc în păr la tine.
Ţi-e părul tot făcut din busuioc.


22
DRUMEŢ
A trecut un om sărman
Pe la poartă pe la tine.
Tu ai vrut să faci un bine
Şi i-ai aruncat un ban.


Biet drumeţ, adus de soartă,
Nenvăţat cu oameni buni,
Ochii i-au sticlit nebuni
Şi-a rămas acolo-n poartă.


Ce să-ţi dea din traista spartă?
Ce să facă pentru tine?
S-ar fi dat, pierdut, pe sine
Şi-a făcut un pas spre poartă.


Te-ai albit ca-n spaima morţii.
Te-ai temut să nu te-nhaţe;
Ţi-ai luat copilu-n braţe
Şi-ai închis ivărul porţii.


El n-a mai rostit cuvântul.
A privit în zarea-albastră
Şi-a pierit din poarta voastră,
Ca un fum ce-l duce vântul.


Ai oftat cu uşurare.
Inima se domoleşte.
Banul doar mai străluceşte
Jos, în faţa porţii tale.


23
NEGRU
Mi-era prea sete şi erai prea plină.
Grăbit să te sărut n-am observat
Când părul despletit s-a revărsat
Pătând cu negru noaptea de lumină.


Mă lupt de-atunci cu pata asta neagră
S-o scot cumva din amintirea mea.
Încerc cu lacrimi şi tăcere grea
Şi-n loc s-o şterg, îmi este tot mai dragă.


Cu nopţi albite până-n dimineaţă
S-a estompat şi iar a apărut.
Să mai încerc odată cu-n sărut
Şi colorez cu ea întreaga viaţă.


24

POATE
Ţi-or aminti, cânva, de mine
Aceste rânduri tremurate
Şi-n clipe de singurătate
Ai să-mi trimiţi un gând de bine.


Voi săruta atunci şuviţa
Din părul negru, mătăsos,
Şi tot trecutul, furtunos,
Va năvăli, rupând portiţa.


Cu amintirile curate,
Te-oi regreta, prins de suspine,
Şi-un strop de rouă-n ochi la tine
Va străluci, o clipă, poate.
25
CA UN FULG DE NEA
Ca un fulg de nea,
Ca o primăvară,
Ca o iarnă grea,
Ca o noapte clară,
Ca un gând duios,
Ca o mică floare,
Ca un râs voios,
Ca o sărutare,
Ca şi nălucirea
Unui vis din rai,
A trecut iubirea,
Care mi-o purtai.
26
CEALALTĂ FEMEIE
Tristeţea, ce-mi fusese hărăzită,
M-a-nlănţuit cu braţele ei reci.
Îmi mai zâmbise dînsa, când a-nţeles că pleci.
Acum îmi râde-n faţă, ca o îndrăgostită.


Nu-mi pot feri privirea de-a ochilor săi rouă.
Nu pot să-mi apăr fruntea de recele sărut.
Sunt pângărit de buze pe care nu le-am vrut
Şi îmi acopăr gura cu mâinile-amândouă.


27
CU TINE
Mult aş vrea să fiu cu tine,
Într-un loc de noi ştiut,
Şi, la fel ca la-nceput,
Să nu ştiu cât mi-e de bine.


Parcul, galbenă maramă,
Să-l străbatem, desfrunzit,
Privind cerul oţelit
Prin ninsoarea de aramă.


Tu, zeiţă-ntre femei,
N-ai să-mi dăruieşti iubirea.
Doar, din când în când, privirea
S-o cobori în ochii mei.
28
DIN MEMORIE
Atâţia ani de când nu te-am văzut
Şi orice gest al tău îmi vine-n minte.
Aud din nou puţinele cuvinte.
Revăd privirea ta-nainte de sărut.


Mă-ncurc în părul tău, atât de mult,
Şi cad, pe sub sprâncenele bogate,
În hăul nopţii de priviri curate,
Te strâng la pieptul meu şi te sărut.
29
CU COTUL
Cu ce să-ţi fac eu viaţa mai frumoasă,
Cînd ai mai mult decât ţi se cuvine?
Atâta dor şi dragoste frumoasă,
Nădejdea mea pe toată-am pus-o-n tine.


Numai să vrei şi sunt al tău cu totul.
Dar tu nu vrei şi darurile toate
Le-mpingi încetişor cu cotul
Să-şi afle locul, mai la spate.
30
CINCI MUNŢI
Am fost sălbăticiţi de viaţă
Şi nu mai ştim nici să iubim.
De-atâta timp stăm faţă-n faţă
Şi doar cu ochii ne vorbim.


Doar ei îmi spun că mă iubeşti.
Cuvintele nu-şi află locul
Şi nu mai poţi să stăpâneşti
Văpaia care-aprinde totul.


Cinci centimetri ne despart
Abrupţi, de parcă-ar fi cinci munţi,
Şi buzele-nsetate ard
Şi ştiu că n-ai să mă săruţi.
31
UITAREA
Acuma ştiu. Abia acum.
În sărutarea dulce care-nşeală
Ai picurat uitarea ancestrală
Şi voi sfârşi la început de drum.


Îngenunchiat, voi rămânea în urmă.
Tu vei fugi, râzând, spre viitor
Şi n-ai să ştii că paşii tăi mă dor,
Nici vei gândi că râsul tău mă scurmă.


Drumeţ stingher pe vechiul drum al meu,
Îţi voi ierta iubirea mincinoasă;
Tu nu ştiai cât eşti de veninoasă
Şi, dacă plâng, sunt vinovat doar eu.


32
ROUA
Atunci, stăpână blândă şi iubită,
Aveam privirea, zâmbetul şi glasul.
Aveam îmbrăţişarea ta neliniştită
Şi întâlniri cu tine la tot pasul.


Aveam în mână degetele tale,
Aveam în ochi luciri din depărtări,
Aveam pe buze buze de petale;
Eram bogat de-atâtea sărutări!


Acum, cu roua amintirii tale,
Îmi spăl obrajii seara-n aşternut.
Nu mai primesc săruturi de petale
Şi cred că nu mai ştiu să mai sărut.
33
URMA PAŞILOR TĂI
Rătăcit în pădurea albastră de vise,
Căutam ostenit un îzvor şoptitor
Să alin suferinţele rănii deschise
De timp, mult abil şi prea crud vânător.


Să sorb rouă din urmă lăsată de fiară
Mă opreau superstiţii rămase din veac.
Dar din urma, aceasta atât de uşoară,
Şovăind în albastrul pădurii ogeac?


Mi-a crescut părul moale şi negru şi lung.
Zvelt la trup şi frumos ca Diana,
Cu privirea-noptată în inimi străpung.
Lumea-mi spune de-atunci Mariana.


34

CRESUS
Comoară căutată, dorită, aşteptată,
Te-a copleşit norocul când n-ai mai fi sperat.
Ţi-ai aurit trăirea cu viaţă-adevărată
Când, peste noapte, Cresus, te-ai pomenit bogat.


Mari porţi cerând săruturi, coloane infinite,
Ai ridicat castele de soare din priviri.
Tezaure de gânduri ce n-au mai fost rostite
Umpleau sipetul minţii cu limpezi năluciri.


Mult nestatornic flutur, norocul se petrece.
Trecutul stăpâneşte tot ce-ai avut cândva.
Un râu de lacrimi calde azi pe comoară trece
Şi-o strângi degeaba-n braţe, ea nu mai e a ta.


35

CITIREA
Te-aşezi în faţa mea şi taci,
Severă ca o profesoară.
Privirea ta mă înfioară,
Tu ştii de ce, dar te prefaci.


Mă-nveţi să nu gândesc la tine,
Să nu ma las supus iubirii,
Să nu-ţi văd patima privirii,
Să tac poemul de suspine.


Şi nu-ţi spun vorbe de iubire.
Privind în ochii tăi de soare,
Tac, răsfoind la întâmpare,
Albastră, cartea de citire.


36
ŞOAPTA
Şoptesc inimii tale şi parcă nici n-auzi
Îţi strig iubirea-n proză, în versuri şi în cânt.
Răspunzi cu vorbe multe, cât iarba pe pământ,
Afară de cuvântul pe care mi-l ascunzi.


Doar ochii tăi albaştri par să fi dezlegat
Secreta-nfiorare la care nu răspunzi.
Şi taina ta din suflet nu poţi s-o mai ascunzi
În spatele privirii. Privirea te-a trădat.


Şi ca să fiu mai sigur că nu mi s-a părut,
Şi ca să poţi de-acuma să mă auzi mai bine,
În dimineaţa asta, stând aplecat spre tine,
Şoptesc urechii tale cel mai timid sărut.


37

SENIN
Degeaba plouă, fulgeră şi tună.
Degeaba norii-mbracă-ntregul cer,
Degeaba urli, hohotind, furtună
Şi baţi în zări cu pumnii tăi de fier.


Degeaba frunze zboară-ngălbenite,
Învârtejite-n recele tău dans
Şi crengile se-apleacă dezgolite
În zbuciumatul vântului balans.


Iubita mea îmi este primăvară;
Făptura ei – buchet de ghiocei
Şi mă-ntâlnesc acum, întâia oară,
Cu ceru-nseninat din ochii ei.
38
CĂUTÂND O STEA
Deschide ochii mari,iubita mea,
Să văd în ei iubirea ta albastră.
Vreau să găsesc pe cerul lor o stea,
Să-i dau în grijă fericirea noastră.


Rămâi aşa, cu ochii-n ochii mei,
La fel ca-n clipa când ne-am cunoscut
Şi, te mai rog, o clipă, dacă vrei,
Închide ochii, ca să ţi-i sărut.


39
NU MĂ UITA
Chiar şi cea mai mică floare
Ştie dacă e iubită
Şi, pe frig sau pe ninsoare,
O găseşti tot înflorită.


Chiar de par mai reci ca aştrii
Şi spre mine nu privesc,
Ochii tăi sunt mai albaştri
De când ştii că te iubesc.


40
DE NU-ŢI SUNT DRAG
Apasă-mi degetele lungi pe buze,
Să nu mai pot şopti că te iubesc,
Şi lasă-le să-mi fie călăuze
De sărutări spre braţul tău regesc.


Acoperă privirea mea aprinsă
Cu părul despletit, să nu mai ştiu
De ochii tăi ca zarea necuprinsă
Şi-ndrăgostit să nu mai pot să fiu.


Ia-mi mâinile cu mâinile-amândouă,
Să nu te-mbrăţişez ca un pierdut.
Cu buzele de maci, scăldaţi în rouă,
Sărută-mă, să nu te mai sărut.

3
41
VIS DE ROB

Visam să fiu un împărat
Şi să te am pe tine sclavă.
Şi nedreptatea din palat
Să se înalţe până-n slavă.

Un lanţ de dor să-ţi leg la glezne,
Să nu mai poţi pleca din loc.
În baldachinul, plin de bezne,
Să fii vestala mea de foc.

Cu mâinile încătuşate
Pe după gâtul meu să stai
Şi, cu priviri înceţoşate,
Să ştii că alt stăpân nu ai.

Să porţi pe talie brăţară
Din braţul meu încolăcit
Şi, fără urmă de sfială,
Să mă săruţi la nesfârşit.

Să te lipeşti de mine toată,
Cu trupul tău dumnezeesc,
Şi-n ura ta, înflăcărată,
Să mă blestemi să te iubesc.


42
MĂIASTRA

Cât te iubesc, nu mă pricep să spun.
De ce mi-eşti dragă, nu ştiu să explic.
Şi-atât de multe întrebări îmi pun
Că, răspunzând, mai tare mă complic.

Sunt Făt Frumos, din pagini de poveste,
Plecat să prindă pasărea măiastră
Şi tu abia acum ai prins de veste
Că-n ochii tăi e Pasărea Albastră


43
OM PESTE BORD

Atlanticul e, poate, mai albastru;
Pacificul e, poate, mai profund
Şi oglindeşte fiecare astru
În stelele de mare de pe fund.

Furtuni brăzdează apele albastre
Şi valuri mari se risipesc pe stânci.
Gheţarii vin, purtând cu ei dezastre,
Să eşueze-n apele adânci.

Furtuni, gheţari şi zare nesfârşită,
Adâncurile scânteind de aştri,
Mi-au năvălit în mintea răvăşită
Când am căzut în ochii tăi albaştri.


44
IUBIND

Mă tem să te cuprind la piept.
Mă tem să te privesc măcar.
În fiecare zi te-aştept,
În fiecare zi tresar.

Când vii, mi-e teamă să-ţi vorbesc.
Închid iubirea mea în mine
Şi, cu durere, mă feresc
Să nu m-ating cumva de tine.

Nu vreau să-ţi dărui chinul greu
Şi fac aşa cum e mai bine.
Încătuşată-n visul meu,
Iubirea plânge fără tine.


45
NINGE

Cad lacrimile-n sufletul sihastru.
Apune soarele iubirii noastre.
Se-ntunecă şi cerul ei albastru.
Dispare o steluţă dintre astre.

În palmele-adunate ca o glastră,
Învăluită-n aburul visării,
Micuţă floare, dragoste albastră,
Te-a îngheţat zăpada nepăsării.


46
CARDIOPATIE

Văd negru şi mi-e greu şi mi-e ruşine.
Iubirea ta s-a dovedit un fum.
Nici nu ştiai că-i vorba despre tine
În versurile din acest volum.

Rămas cu mine singur, în traiul meu amar,
Mă zvârcolesc şi sufăr şi Muza nu mai vine.
Iubito, ia-mă-n braţe şi du-mă la ASCAR,
Ca să-mi separe inima de tine.


47
MUZA

Am ochii mari şi galeşi, albaştri, migdalaţi.
Am mâinile frumoase şi bust tulburător.
Am buzele aprinse ca macii-nvăpăiaţi
Şi, dacă stau spre soare, cel mai frumos picior.

Sunt Venus coborâtă din anticul Olimp.
Sculptează-mă cu ochii şi mă cuprinde-n rime.
Căci, singur tu, poetul, poţi trece peste timp
Să mă priveşti aevea, cum nu mă vede nime.

Am inima curată şi cugetul senin.
Tu nu-ncerca în braţe să mă cuprinzi vreodată.
Sunt mai ameţitoare ca cel mai aprig vin
Dar sunt îndrăgostită şi inima mi-e dată.

Priveşte-mă şi cântă. Sunt pentru tine Muză.
Întrece-te pe tine slăvind farmecul meu.
Urechii mele-i place cântarea ta s-auză
Dar, să săruţi o Muză, oricât ai vrea, e greu.


48
CLIPA

Nu suntem unul pentru altul.
Eu sunt al tău, tu eşti a lui.
Din câte stele în înaltul,
Rămâne-o stea a nimănui.

În ochi n-ai dragoste, ai milă.
De milă mă ascuţi şi-acum
Şi, cu retorica subtilă,
Mă-ntorci la început de drum.

Rămân nespuse multe, multe.
Dar pentru cine să le spun?
Cui i-ar mai place să asculte?
Un NU deschis e mult mai bun.

Sunt, poate, clipele mai grele.
Mi-e greu să recunosc ce sunt.
Tu n-avea grija sorţii mele.
Nu-s pentru prima oară frânt.

Rămâne-n inimă un stei
Şi-n vers a visului aripă.
Nu mai privi în ochii mei.
Îmi faci mai grea această clipă.


49
LA OGLINDĂ

Oglindă cizelată din preţios safir,
Întoarsă către mine să mă privesc cum sunt:
Un om mai bun ca alţii, în lume musafir;
Cu multă sfiiciune, o umbră pe pământ.

Încerc să văd în mine prin ochii tăi albaştri
De sunt frumos şi tânăr şi dacă am noroc.
Steluţa norocoasă trasează printre aştri
O linie căzândă, subţire, ca de foc.

Mai vreau să aflu încă. Privesc plin de uimire.
Contururile clare de-odată mi se frâng.
La fel ca-ntr-o oglindă, în ochii de safire
Mă văd atât de singur şi, fără voie, plâng.


50
AMANTA

Mă-norc la tine, Deznădejdea mea.
Primeşte-mă cu braţele deschise.
Revin rănit din lumea mea de vise;
În inimă m-a nimerit o stea.

Revin la tine, Deznădejdea mea;
Atâţia ani amantă credincioasă.
Dezbracă-mă de vraja vaporoasă,
Ajunsă-acum să-mi pară-atât de grea.

Doboară-mă sub apăsarea ta,
Cuprinde-mă, sărută-mă, iubeşte-mă,
În încleştarea ta striveşte-mă
Şi şterge-mi orice gânduri către ea.


51
NU!

Nu-ţi mai arăt privirea mea păgână..
Vorbesc puţin şi numai întrebat.
De-mi ceri un ce, nu ţi-l mai dau în mână
Şi, de m-atingi, nu tremur tulburat.

Nu-ţi mai ofer iubirea mea furtună.
Nu mai cerşesc la tine sărutat.
Nici plânsul meu rimat nu mai răsună.
Nu te mai caut, nu sunt căutat.

Mă-nchid în mine, mă-nţeleg cu mine,
Din calea ta cu grijă mă feresc
Şi, doar atunci când nu mă ştie nime,
Plâng de necaz că, totuşi, te iubesc.


52
SPERANŢA

Tu, penelopa mea întunecoasă,
Amestec brut de noapte şi lumini,
Fantomă necuprinsă şi frumoasă,
Zadarnic, încă, nopţile-mi suprimi.

Nicicând nu voi cunoaşte adierea
Din părul lung, pe mine despletit,
Nici sărutarea ta, nici mângâierea
Care-mi alintă gândul obosit.

Arareori ne mai vedem la faţă
Şi ştiu atunci că ai rămas sortită,
Vârtej fragil de flacără şi gheaţă,
Să-mi fii în veci speranţă ne-mplinită..


53
IARTĂ

Îţi povestesc necazurile mele
Şi tu m-asculţi parc-ai citi o carte.
Te rog să ierţi că-n orele acele
Răpesc din viaţa ta o mică parte.

Vorbesc adesea de-ntâmplări trăite
Şi tu mă crezi sau nici măcar nu-ţi pasă.
Tu uită-aceste basme povestite
Şi iartă fantezia mea copilăroasă.

Mângâi distrat vre-un obiect pe care
O clipă mâna ta a poposit?
Consideră aceasta o-ntâmplare
Şi iartă gestul meu nepotrivit.

Poate-ntr-o zi m-arăt îngândurat
Şi nu vorbesc nici-un cuvânt cu tine.
Tu să te faci că nici n-ai observat
Şi caută-ţi de treabă fără mine.

Cum vezi, iubesc fără să sper nimic.
Tu nu-ncerca vreodată să mă cerţi.
Şi, când visez că-s fericit un pic,
Te rog, frumoasă doamnă, să mă ierţi.


54
SUFLETUL TĂU

O zi e soare,
Şapte ninsoare,
O dată rouă,
O dată plouă,
Trei zile tună,
E frig o lună,
Pe urmă brumă
Şi vreme bună
Doar cât să pună
Altă furtună.


55
PYGMALION

Cât de plăcut e să te simţi iubită.
Să ai drept sprijin sufletul lui tare
Şi să tratezi cu-adâncă nepăsare
Iubirea lui, mereu ne-mpărtăşită.

Să înfloreşti când te cuprinde-n rime,
Să şuguieşti cu aprigul lui dor,
Să te uimeşti că plânge-aşa uşor
Şi lacrimile nu le şteargă nime.

Să dormi adânc când el se zvârcoleşte,
Să râzi de câte ori e întristat,
Să-i demonstrezi cât de necugetat,
În pieptul lui, iubirea oarbă creşte.

Din marmură zeiţă şlefuită
Ai sculptorul nainte-ngenunchiat.
Te încălzeşti la dorul lui curat.
Cât de plăcut e să te simţi iubită.


56
SĂRUTUL

Când te gândeşti la ce-i mai bun pe lume
Şi-ai vrea să-l ai în fiecare zi,
Când nu mai ştii decât un singur nume
Şi-l strigi de parcă n-ai mai auzi,

Când nu mai ştii nici tu ce e cu tine,
Când mori şi-nvii şi nu te regăseşti,
Când mângâierile-ţi devin suspine
Şi te răzbuni pe cel care-l iubeşti,

Când nu mai ai nimic, decât plăcerea,
Sălbatică şi crudă, ca o fiară,
Când peste gânduri a căzut tăcerea
În care tot şi toate stau să piară,

Când zbori peste abis, prin vâlvătaie,
Ca un Icar şi, totuşi, Prometeu,
Şi lanţul greu un fulger lung îl taie,
Să ştii c-ai cunoscut sărutul meu.


57
ULTIMA RATIO*

Nu vrei să crezi, dar tot vei fi a mea.
Te joci de prea mult timp cu dorul meu.
Şi, dacă nu mă-ndrumă altfel Dumnezeu,
Voi mai răbda cât timp voi mai putea.

Dar va veni o zi când, fără voie,
Tu vei atinge-n treacăt braţul meu
Şi, din sipetu-nchis cu lacăt greu,
Va izbucni teribila nevoie.

Nici nu vom şti cu noi ce se petrece.
Vei pârâi cumplit îmbrăţişată,
Sub pieptul meu, deodată răsturnată,
Te vei mira că mâna mea e rece.

Setea de tine nu cunoaşte mila.
Purtat de trupul tău, ca de un val,
Ca cel mai primitiv Neanderthal,
Deşi nu vreau, te voi iubi cu sila.


*ultimul argument (al regilor).
Inscripţia era turnată în bronz pe tunurile prusace.


58
UCIGĂ-L CRUCEA

Satana mă îndeamnă, din zi în zi, spre tine.
Păgân e simţământul cu care te-nconjor.
Cer sufletul şi trupul şi, fără de ruşine,
Te ameţesc cu versuri de dragoste şi dor.

Sunt diavolul iubirii, trimis să ispitească
Dacă mai ai, pe lumea aceasta, Dumnezeu.
Tu nu pleca urechea la şoapta mea drăcească
Şi-n gaură de şarpe să fugi din drumul meu.

Iubirea mea curată e doar înşelăciune
Şi viclenie-ascunde surâsul meu amar.
Fă-ţi cruce-n seara asta şi spune-o rugăciune
Şi-n negura uitării, curând, o să dispar.


59
FĂRĂ MINE

Mă vei iubi, stingheră, când eu voi fi departe
Şi prin răcoarea nopţii, ţesută peste mine,
Vor străluci, ca stelele senine,
Lacrimi deşarte.

Vei regreta durerea din ochii mei cuminţi
Şi, retrăind văpaia rămasă-n amintire,
Vor aburi, ca nouri, frumoasa ta privire
Lacrimi fierbinţi.

Vei plânge nenorocul iubirii interzise
Şi gândul depărtării care desparte aştri
Va readuce-n ochii tăi albaştri
Lacrimi de vise.


60
IUBIREA MEA DE TINE

Iubirea mea de tine, atât de furtunoasă,
Un uragan de visuri zvârlit în plin ocean
Şi ale cărui valuri de undă luminoasă
Să le domin cu gândul, mă străduiesc în van.

Iubirea mea de tine până la stele-aprinsă;
Profundă ca o magmă de doruri şi de jar,
Iubirea mea de tine e-atât de necuprinsă
Că nu i-aş da de margini nici dac-aş fi Piccard*.

Iubirea mea de tine – o albă porumbiţă,
Cu inima zorită de teama că te pierd.
Iubirea mea: o rană în chip de garofiţă
Şi două ceruri vaste sub fruntea ce-o desmierd.


*Auguste Piccard- inginer elveţian,
constructorul primului stratostat şi al primului batiscaf.
4
61
TE IUBESC !
Te iubesc ca pe-o culoare.
Te iubesc ca pe-o lumină.
Te iubesc ca pe un Soare.
Te iubesc ca pe-o Regină.


Te iubesc fără scăpare.
Te iubesc fără suspine.
Te iubesc fără cruţare.
Te iubesc fără ruşine.


Te iubesc cu stăruinţă.
Te iubesc cu-nfrigurare.
Te iubesc cu suferinţă.
Te iubesc cu disperare.


Te iubesc ca un lunatec.
Te iubesc ca un febril.
Te iubesc ca un sălbatec.
Te iubesc ca un copil.
62
PEISAJ
Prin ceruri umblă stele şi nu se întâlnesc,
Oricât le-mpinge vântul acestei seri de toamnă,
Cum veşnic nu pot prinde himera diafană
Pe care-o văd cu gândul şi-n braţe n-o găsesc.


Prin stele umblă nouri, ca-ntr-un imens dărac,
Şi scamele de ceaţă dintr-ânşii sfâşiate
Se-aruncă-n lacrimi calde pe frunzele uscate,
Împrăştiate-n stradă din plopu-acum sărac.


Prin nouri lasă luna strălucitor siaj.
Dar mie mi se pare cu mult mai depărtată,
În noaptea mea de patimi, la fel de-ntunecată,
Fereastra luminată la ultimul etaj.
63
MĂ ÎNTÂLNESC CU TINE
Mă întâlnesc cu tine în fiecare vis,
Când te cuprind aproape, şi-n timp ce te sărut,
M-arunc cu tine-n braţe în splendidul abis
Săpat de dor de tine în sufletul durut.


Mă întâlnesc cu tine în fiecare gând
Şi te implor în versuri, în loc să te provoc
Să iei la tine-n suflet sau să arunci în vânt
Iubirea mea frumoasă, lipsită de noroc.


Mă întâlnesc cu tine în fiecare zi
Şi te întreb cu ochii, şi tot cu ei te-ascult,
Să dai iubirii mele speranţa de a fi
Şi tu zâmbeşti o dată şi crezi că mi-e prea mult.
64
PANTA RHEI
(Totul curge.)
Peste largurile zării,
Peste verile iubirii,
Peste florile privirii –
Iarna nepăsării.


Peste dorul depărtării,
Peste zborul alb de vele.
Peste versurile mele –
Negura uitării.


Peste cerul meu de gânduri,
Peste visurile mele,
Peste ochii mei de stele –
Cele patru scânduri.
65
DOR
Mi-e dor de femeia pe care-o iubesc
Şi stau rezemat de perete şi plâng.
Mă ţin întâi tare, pe urmă mă frâng
Şi nu mai văd lucrul la care privesc.


Sărut pân’ la filtru ţigara şi-o sting,
Udată de lacrimi ce-mi intră în gură.
Îmi vine să urlu şi plâng cu măsură
Şi iarăşi cu mine pe mine mă-nfrâng.


Ştiu singur ce pat. Ea nu ştie nimic.
Şi nu ştie nimeni, nici chiar Dumnezeu.
Că, dac-ar vedea ce e-n sufletul meu,
Prea bunul de El, sau prea buna de ea,
Mi l-ar lua.
66
LA CAP DE POD
La cap de pod, iubirea cerşeşte de la tine.
Când treci, întoarce capul şi fă-te că n-o vezi,
Căci vorbele ei plânse n-aduc la nimeni bine
Şi viaţa ta e viaţă doar dacă n-ai s-o crezi.


Lipsită de spertanţă, lipsită de ruşine,
Îşi sfâşie veşmântul să-i vezi hidoasa rană.
O lacrimă de milă aşteaptă de la tine
Îngenunchiatul înger cu suflet de satană.


Fugi! Nu privi în urmă! E cel mai rău duşman.
Dac-ar putea te-ar prinde cu plânsul lui nerod,
Ţi-ar pune-n trup şi-n suflet tot chinul lui amar
Şi te-ai trezi, rănită, cerşind la cap de pod.
67
FLORI
Eram buchet de trandafiri
Şi tu m-ai dus la tine-n casă.
Părea că-n vaza graţioasă
Îmbobociseră cinci miri.


I-ai mângâiat pe rând şi-ndată
Mânuţe fine de petale,
Trecând pe albul feţei tale,
Au adunat parfum de fată.


Doar cel mai mic te-a sărutat,
Lungindu-şi gâtul către tine.
O, nu-i era deloc ruşine
Şi ghimpii lui te-ar fi muşcat.


Tu te grăbeai la întâlnire
Şi i-ai lăsat închişi în casă,
Plângând, în vaza graţioasă,
Neînţeleasa mea iubire.
68
DIMINEAŢA DEVREME
Era demult o dimineaţă
În oglindirea unui lac
Ce ni se aşternea în faţă,
Într-o montură de verdeaţă,
Pe sub o creangă de copac.


Era când te spălai pe faţă
Cu roua ochilor tăi goi.
Din tine se-nălţa spre viaţă
Un ghiocel, trecând prin gheaţă,
Din frigul iernii către noi.


Eram pe bancă, lângă tine,
Şi mă jucam cu părul tău.
Era şi rău, era şi bine;
Simţeam o undă de ruşine
Şi una de păreri de rău


Că între noi e-atâta viaţă,
Că încă-ţi sunt necunoscut,
Că nu e încă dimineaţă,
Că suntem estompaţi în ceaţă
Şi, poate, n-am să te sărut.
69
FELINĂ
Motane, mângâierea mea
E izvorâtă din iubire.
Mă joc cu tine în neştire,
Ca Thales din Milet, cândva.


Eşti mica mea nefericire.
Încerci să scapi şi eu te strâng.
O, cât de mult aş vrea să frâng
Sfioasa ta împotrivire.


Cu versuri nu te-aş mai curta.
Am fi, ca-n codru, două fiare.
Şi, fiindcă n-ai mustăţi şi gheare,
Întâi şi-ntâi, te-aş săruta.
70
SINGUR
Tu pleci şi eu ce voi mai strânge-n braţe?
Cu părul cui de-acum mă voi juca?
Cuvinte dulci pe cine să răsfaţe?
Priviri ghiduşe cui voi mai fura?


La paşii cui de-acuma tresări-voi?
A cui venire o voi implora?
În palma cui obrajii odihni-voi?
Căldura mâinii cui voi săruta?


La sânii cui să spun “protuberanţe”?
Obrajii cui de-acum voi haşura?
În glasul cui voi căuta nuanţe?
Sărutul, oare, cui voi mai fura?


De dragul cui să număr troleibuze?
Să urmăresc pe cine către casă?
Să mă feresc de rujul căror buze?
Şi cui să spun cât este de frumoasă?


Cui să-i mai trec pe degete cerceii?
La glezna cui privirea să mi-o plec?
Cu dinţii cui s-aseamăn ghioceii?
Cu gândul cald, pe cine să petrec?


Rămân ca floarea ruptă din grădină
Şi aruncată-n pulbere la poartă.
Nu voi avea căldură şi lumină.
Nopţi lungi de dor te-oi plânge ca pe-o moartă.
71
AŞTEPTAREA
Când tu eşti departe – departe de mine,
Pe stele se trage perdeaua de nori
Copacii se pleacă sub vântul ce vine,
Pe flori se coboară cernite destine
Şi ploaia prin toate strecoară fiori.


Chiar pielea pe lac se-ncreţeşte de frig.
Sub pleoape de frunze ochi fluturi se-nchid;
Speranţa sub coaste se face covrig;
Alerg disperat printre ore şi strig
Ecoul de dor prin văzduhul lichid.
72

N-AI VINĂ
Nu-ţi voi aduce nici o vină
Că te-ai sfiit să mă săruţi,
Că ai privit cu ochi tăcuţi
Iubirea pusă-n carantină.


Ai fi putut să vii spre mine,
Cu gând că, poate, te sărut,
Şi toate n-ar mai fi părut
O lungă punte de suspine.


O şoaptă-ai fi putut să-mi spui.
Puteai să-mi dai o mângâiere
Din care eu să iau putere
Să trec de ţara nimănui.


Ai fi putut să mă priveşti,
Ai fi putut să mă visezi,
Ai fi putut măcar să crezi
Că eşti o zână din poveşti.


Învârtejită-n dorul greu,
Eşti pedepsită, fără vină,
În nopţile cu lună plină,
Să plângi la geam de dorul meu.
73
NU EU
Ruşine mi-e că te iubesc.
Sunt tare necăjit pe mine
Că nu mai pot să stăpânesc
Aceste lacome feline.


Nu eu, ci visele din mine
Presară-n părul tău săruturi
Şi-ntind o plasă de suspine
Spre ochii, negrii nopţii fluturi.


Nu eu, ci el te strânge-n braţe,
Al viselor nebune domn.
Zadarnic te privesc în faţă
Şi-ncerc să mă trezesc din somn.


E-atâta ardere-n privire
Şi-n mine e atâta greu
Şi-acest surplus de fericire
Pune-ntre noi un curcubeu.
74
FOCUL ŞI NOAPTEA
Făceam în noaptea ochilor lumină.
Mă-nflăcărase-apropierea ta.
Ardea în mine flacără senină
Şi chipul tău din ea se lumina.


Te dogoream cu sufletul fierbinte.
Eram un brad de fulger mistuit.
Tu nu aveai nevoie de cuvinte
Să ştii că ard de tine-ndrăgostit.


O clipă doar, spre tine aplecat,
Tăciuni aprinşi aveam în loc de gură
Şi-obrazul stâng, atuncea sărutat,
Păstrează, încă, urme de arsură.
75
DESPĂRŢIRE
Apropie-te mult de mine.
Mi-e frică tare că te pierd.
Dă-mi părul negru ce-l dezmierd
Să-mi şterg obrajii de suspine.


Învăluieşte-mă-n privire.
Eu nu ştiu când ai să revii.
Sunt ochii negri şi pustii
Iubirii mele amintire.


Te-aşteaptă-al depărtării fum.
Se pune trenul în mişcare.
Eu încă mă mai ţin de bare.
Cobor. Sărută-mă acum!
76
VINO, DOAMNE!
Vino, Doamne, cu-o batistă,
Să ştergi lacrimile mele.
Să-mi întorc privirea tristă
Din pământ în cer cu stele.


Vino, Doamne, cu toporul,
Să tai dorul ce mă leagă.
Inima să-şi afle zborul
Cum era, demult, pribeagă.


Sau, mai bine, vino, Doamne,
Într-o noapte, aşa, cu-o coasă,
Şi, când plânsul mă adoarme,
Ia-mă, Doamne, că nu-mi pasă.
77
FOTOGRAFIA
Imaginea nu este colorată.
Nici părul nu miroase a pădure.
Cu şoapte dulci nu-ncearcă să mă fure
Bucata asta de carton, pătrată.


Nici zâmbet n-are. N-are aluniţă
Desupra buzei ca să i-o sărut.
Şi niciodată nu mi s-au părut
Obrajii bucălaţi, ca de fetiţă.


Bretonul nu se saltă de pe frunte
Şi clipsurile nu-mi rămân în gură.
În complicata ei pieptănătură,
Nu mai găsesc agrafele mărunte.


Privirea, numai, e adevărată.
Admir, pierit, adîncul ei profund
Şi nu mă pot opri să mă scufund,
Astonaut, în noaptea-nflăcărată.


78

TE IUBESC, FEMEIE !
Te iubesc, femeie! Miră-te de mine.
Noaptea mai cu seamă, ziua mai ades,
Mă căznesc cu visul gândurilor pline
De dureri tăcute, fără înţeles.


Te iubesc cu teamă. Te iubesc cu ură.
Te-aş mânca de vie fiindcă te iubesc.
Te-aş muşca cu gândul arzător de gură,
Presărând săruturi, să te oblojesc.


Te voi lua cu mine, undeva, departe,
Într-o stea de oameni încă neatinsă,
Unde-o vrea iubirea noastră să ne poarte,
Fiindc-aici iubirea e mereu învinsă.
79
HOAŢA
În sărăcia sufletului meu,
Gospodăresc cu uşa încuiată.
Sunt singurul stăpân şi fac ce vreu,
Şi nu deschid la nimeni, niciodată.


Degeaba baţi, timidă, la intrare.
Astepţi degeaba uşa să-ţi deschid.
Pe unde treci, rămâne disperare.
Apuci şi fugi teribil de rapid.


Zâmbeşti frumos, dar traista ta e goală
Să iei puţinul care mi-a rămas.
Am pus la uşă lanţul, cu fereală,
Şi nu te las să intri. Nu te las!


80

ECLIPSĂ
Ninge vremea peste noi.
Tu eşti mult departe.
Nu mai suntem amândoi;
Viaţa ne desparte.


Te aştept de-atâta timp;
Nu mai vii la mine,
În zeescul meu Olimp,
Astăzi în ruine.


Prin păduri de amintiri,
Umblă-n haite gânduri
Şi doboară năluciri,
Rânduri după rânduri.


Ai uitat iubirea mea.
Nu mai ştii de mine.
Ochii tăi, ca noaptea grea,
Cine-o să-i lumine?
5

81
GAROAFA

Curând mă voi întoarce lângă tine,
Să-ţi oglindeşti privirea-n ochii mei.
Eşti singura şi nu mai sunt femei
Cu ochi adânci ca două nopţi senine.

Şi când voi cuteza la piept să strâng
Buchetul viu de patimi nerostite,
Să-mi desenezi cu buzele-nroşite
Garoafa lipsă umărului stâng.


82
FLOARE DE COLŢ

Ca un fluturaş cu aripe curate,
Ajuns sus pe creste, aproape de soare,
Petale timide, de vânt sărutate,
Se leagănă albe sub prima ninsoare.

Ca o tăcere-ntre pietre tăcute,
Ca un suspin către cerul cernit,
Ascunsă cu jenă-ntre pietrele mute,
Ca un blestemat niciodată iubit.

Nevăzută vreodată de nime,
Printre multele flori, mai frumos colorate,
Iubirea aceasta, sfioasă, de tine
E o floare de colţ în singurătate.


83
ZĂPADA

A fost o noapte lungă, în care te-am visat.
Erai furtună, arşiţă şi nor.
Erai omăt întins, scânteietor,
Şi eu călcam pe tine, de tine-nfrigurat.

În setea mea febrilă, muşcam, râzând din tine.
Mă tăvăleam în tine, la fel ca un copil.
Erai ca o zăpadă pufoasă de april
Şi eu te-mprăştiam şi te-adunam sub mine.

Te rotunjeam în bulgări cu palmele-nroşite
Şi te duceam la gură cu-n gest copilăresc.
Ţipam, să ştie vântul ce tare te iubesc,
Desţelenind, în fugă, troiene răvăşite.

Ninsese prima oară atunci în Paradis.
Tu te topeai de mine, să-ţi fie primăvară.
Mă rog şi-n seara asta, ca-n fiecare seară:
O, Doamne, ninge-odată zăpada mea din vis!


84
DE VINERI PÂNĂ LUNI

De vineri până luni visez la tine,
Iubirea mea, atât de interzisă.
Visez că strâng la piept mişcări feline
Şi tu eşti arzătoare şi, totuşi, nedecisă.

Visez că te sărut din nou pe toată,
Că sunt cu tine bun şi că sunt rău;
Visez că ţipi din nou crucificată
Şi eu îţi sunt şi jude şi călău.


85
ECOU

Mi-e inima un clopoţel
În neagră noaptea depărtării.
Tu îl auzi şi vii spre el
De dincolo de largul zării.

Abia se-aude un ecou
Şi mult mă tem să nu greşeşti,
În noapte să te-torci din nou
Şi-n veci să nu mă mai găseşti.

Când fi-vei iarăşi lângă mine,
Iar auzind acel ecou,
De data asta mult mai bine,
Voi şti că-i clopoţelul tău.


86
MORFEU

Ai adormit pe braţul meu.
N-am cum mă depărta de tine.
În noaptea asta îmi revine
Menirea de-a părea Morfeu.

Şi eu sunt numai un Satir,
Pândind să vină dimineaţa
Şi, somnul risipindu-şi ceaţa,
Să-ţi iau, pe visul nopţii, bir.

De-aş fi al visurilor zeu,
Ce vis ţi l-ai dori mai tare?
Că-ţi dau în somn o sărutare,
Sau, doar, că dormi pe braţul meu?


87
ISCOADĂ

Se-ncurcă noaptea-n părul răvăşit.
Se crede-n ochii tăi la ea acasă.
Culcată peste pieptul dezgolit,
Nu bănuie că nu eşti somnoroasă.

Eu singur ştiu pe unde-ţi umblă dorul,
Prin iarna neiubirii omeneşti:
Sunt urme mici, lăsate cu piciorul
Desculţ, pe nea, la mine sub fereşti.


88
DA CAPO

Să nu regreţi ! Nimic să nu regreţi !
În volbura cu scânteieri smaralde,
Ai răsfăţat cu două vorbe calde
Un zeu care-şi golise tolba de săgeţi.

Îmi eşti stăpână mie şi lui sclavă.
Cum îţi ordonă el, aşa mă urgiseşti:
Mă mângâi şi mă strângi şi mă iubeşti
Şi-mi curgi prin mâini, fierbinte ca o lavă.

Dar tot ce-mi dai când nu-ţi mai eşti stăpână
Durează doar atât cât te sărut
Şi-s nevoit s-o iau de la-nceput
În fiecare zi din săptămână.



89
EPILOG

Descriu în versuri fapte-nchipuite
Şi-ascund cu grijă ce trăiesc acum,
Să nu pătez imagini din album
Cu proza de tristeţi nepotrivite.

Îmi rabd durerea, tac şi jinduiesc:
Poate-a rămas, din tot ce-aveai odată,
O sărutare care n-a fost dată
Şi poate vezi că, totuşi, te iubesc.


90
GEST

Această floare purpurie,
Ca o hlamindă de regină,
Ca un surâs de bucurie,
Ca un copil surprins în vină,

O dăruiesc cu sfiiciune,
Cu gândul meu curat de bine,
Cu nesfârşită-nchinăciune,
Zeiţei întrupate-n tine.

Rămâi în veci cum eşti acum:
Frumoasă, pură, cumpătată.
Mergi drept pe-al vieţii tale drum
De fericire nefurată

Şi, când rămâi doar tu cu tine,
Punând această floare-n glastră,
Nu te gândi deloc la mine
Ci, doar, la fericirea noastră.


91
ÎNTR-O GARĂ

Aşteptând un tren anume,
Într-o gară, undeva,
Ca o umbră fără nume,
Se amestecase-n lume
Dorul meu de cineva.

Toţi ai tăi te strig pe nume;
Se grăbesc să-ţi iasă-n faţă;
Un cuvânt nu am a spune,
Ochii negri, peste lume,
Doar pe mine mă răsfaţă.

Treci, plutind, pe lângă mine.
Străluceşti de fericire.
Dorul după tine vine
Şi, departe, din mulţime,
Îmi mai dărui o privire.

Undeva e o fereastră;
La fereastră va fi ea.
Bolta este iar albastră;
S-a întors iubirea noastră;
Dorule, nu suspina!

92
NOPŢI

Sunt vis sau nu aceste ce se-ntâmplă?
În umbra neagră-a storurilor trase,
Mă văd cu tine, tâmplă lângă tâmplă,
Înfăşuraţi în noaptea de mătase.

Făptura ta, ca valul în mişcare,
Mă-ntâmpină şi fuge şi revine,
Şi eu trăiesc eterna aşteptare
Că poate-ai vrea să mai rămâi cu mine.

Te-ndepărtezi de mine câte-un pas
Şi eu păşesc acelaşi pas spre tine.
Ai cântec de sirenă-n loc de glas
Şi-n dansul fermecat mişcări feline.

Mă porţi adânc, tot mai adânc, în noapte.
Pe prundul apei nopţii paşii calcă.
Abia aud a mamei mele şoapte:
„Întoace-te, Ionele! E rusalcă!”

93
ATEU

Mă văd ades cu îngeraşul meu.
El are plete lungi şi mâini frumoase,
Are-n picioare cizme 36
Şi-n pieptul ferm o inimă de leu.

Din ochii verzi, cu gene rimelate,
Mă fulgeră, cu-n dram de ironie.
Nu pot să cred că mi-se-arată mie
Şi-mi spune vorbe-aşa de deochiate.

Aş vrea să sorb a buzelor Lui rouă
Dar, dacă, totuşi, nu e Dumnezeu?
La fel ca Toma, mă trezesc ateu
Şi-i strâng în braţe coapsele-amândouă.


94
GHIOCEL

Fluierând cu suflet gol,
Străbăteam pădurea rară,
Pe sub cer de primăvară,
Hoinărind cu pas domol.

Şi-ntr-o seară, din zăpadă,
Mi-a zâmbit un ghiocel.
Avea râs de clopoţel
Şi ieşise să mă vadă.

Şi-am privit mult timp la dânsul,
Şi-aş fi vrut să-l iau cu mine,
Şi-am ştiut că nu e bine,
Şi-am rămas numai cu plânsul.


95
ARME ALBE

Aruncată de trei ori
În văpaie de iubire,
Îngheţată-n despărţire
Fix de tot atâtea ori,

Oţelisem crunt armura
Şi mă apăram cu ea
Să-ţi mângâi pielea de nea,
Fără să-i cunosc arsura.

Două găuri mari, ovale,
Am acuma în armură.
Par egale la măsură
Cu măsura dumitale.


96
PENTRU CĂ TE IUBESC

Pentru că te iubesc, îţi tai cărarea,
M-arăt în ochii tăi cât pot de des,
Îţi ogoiesc, cu milă, supărarea
Şi calc senin pe propriul interes.

Pentru că te iubesc, te vreau ferice
Şi tot ce-mi ceri e-al tău de la-nceput.
N-apuci să spui ce-aveai în gând a zice
Şi gându-acela eu ţi-l dau făcut.

Pentru că te iubesc, te vreau cu mine
Şi ard de dor de câte ori te pierd.
Chiar când m-alungi, scârbindu-te de bine,
În gândul meu, eu tot te mai desmierd.

Pentru că te iubesc, nu-ţi vreau iubirea.
Nu vreau s-ajungi sărutul să-l cerşeşti.
Nu vreau să-mi dărui mie fericirea
Şi tu să plângi că nu ţi-o mai găseşti.


97
PLECI

E-un fir de ceaţă-ntre copaci
Şi- n ei coboară înserarea.
Eşti amintirea şi uitarea
A tot ce-ai vrut cândva să faci.

Nici nu te pot striga pe nume,
Nici n-am curaj să te-nsoţesc.
Ştiu singur eu ca te iubesc
Şi nu mai ştie nime-n lume.

Mi-aleargă dorul după tine
Şi, ca un puşti, te ia de mână.
N-ai timp, cu degete de zână,
Să-i ştergi obrajii de suspine.

Şi nici nu simţi cum visul vine
Să pună-n părul tău săruturi.
Grăbită, pletele le scuturi
Şi uiţi de tot – de tot de mine.

Te-mbrăţişez în amintire
Cu braţe tremurând de teamă.
E depărtarea mai de seamă
Ca neştiuta mea iubire.

Degeaba inima te cheamă;
În ceaţa, deasă-acum, te pierzi.
Iubita mea cu ochii verzi
M-ai dat, la poarta nopţii, vamă.


98
LUMINĂ

Tânjesc, în noaptea tristă-a mea;
Mi-e dor de tine şi nu ştii.
Sunt multe ore şi pustii
De-acum şi până te-oi vedea.

Pe-aici e iarnă şi e nor.
E-aşa mereu când nu-s cu tine.
Cu glasuri triste, de jivine,
Urlă-ndoielile-n pridvor.

E-un ger care pătrunde-n oase
Şi inimii îi dă ocol.
Îmi învelesc sufletul gol
Cu amintirile frumoase.

Ferestrele au flori de gheaţă.
Se-aştern, din dor, prelungi troiene.
Tăciunii-n suflet ard alene
Din seară până-n dimineaţă.

Las inima să ardă-n geam,
De dragul tău, o noapte plină.
Poate-ai să vezi la geam lumină
Şi-n noaptea asta să te am.


99
COMA BERENICES*

În universul ţintuit cu stele,
E o steluţă pentru fiecare.
Şi cea mai mică, poate, dintre ele,
Odată cu norocul meu răsare.

Cu greu disting, prin vaste constelaţii,
Clipirea verde-a pleoapelor ei reci.
Norocul meu e călător în spaţii;
Norocul meu e rătăcit pe veci.

Pe ochii, orbi de ani de căutare,
Şuviţe de-ntuneric mi se ţes.
Steluţa norocoasă-a mea dispare
În lunga noapte-a părului tău des.




* Constelaţie aflată lângă cea a Leului.
(părul Berenicei)


100
CARE PE CARE

Dacă ţi-a luat Dumnezeu mintea puţină
Şi-ntr-un avânt de Tarzan disperat
Te-ai trezit călărind, siderat,
Cea mai frumoasă, din toate, felină,

Nu-ţi mai rămâne decât o scăpare:
Chiar dacă fiara tresaltă din crupă,
Ca să te pună jos şi să te rupă,
Să faci ce ştii şi să rămâi călare.

6
101
GAMES

E linişte, e zi, e primăvară.
Ţi-admir, în tihnă, chipul luminos
Şi inima te cere ca o fiară.
Tu operezi atentă-n MS-DOS.

Pictez cu visuri orizonturi vaste,
La care tu refuzi să mai cutezi.
Ţi-aleargă degetele lungi pe taste
Şi nu mai spun ce nu mai vrei să crezi.

Tai-Pei-ul ăsta te va plictisi.
Nu pot să-ţi umplu mintea cu-n catren.
Aştept să mă numeşti din nou PC,
Şi-mi culc obrazu-n părul tău şaten.


102
PĂŢIT

Acuma de m-ai săruta
Şi mi-ai şopti că mă iubeşti
Şi ochii tăi m-ar căuta,
În loc să-ncerci să ţi-i fereşti,

Rănit de tot ce-am îndurat,
Nedreptăţit până la nori,
Aş şti că nu-i adevărat
Şi nu mă mai doreşti; mă dori.


103
TOT MĂ MAI TEM

Tot mă mai tem că nu-i adevărat.
Eu n-am fost niciodată lângă tine,
Nici să-ţi privesc în ochi n-am cutezat,
Nici să visez ce nu mi se cuvine.

N-am strâns în braţe trupul tău felin,
Nu ştiu căldura pielii de mătase,
N-am sărutat al buzelor rubin
Nici părul plin de nopţi întunecoase.

În rătăcirea mea prin ireal,
Mă-nfrupt, flămând, din trupul tău curat,
Urmând, păgân, instinctul ancestral,
Şi-mi spun mereu că nu-i adevărat!


104
SĂ TE SĂRUT !

Aceste foi, frumoasă domnişoară,
Pe care tu le-aduni ca pe-o comoară,
Nu-s unicat şi nu-s originale,
Ci numai copii searbăde şi pale.

Artist e Cel ce te-a creat pe tine
Şi-a spart apoi tiparele divine,
Să n-ai egal, să nu mai toarne-odată,
În splendidul tipar, a doua fată.

Pe arta Lui plimb buzele crăpate
Şi mângâieri de mâini neruşinate,
Să iau tiparul şi să torn în rime
O copie cum nu mai are nime.

Ajută-mă să te cunosc, mângâie
Pe cel ce te sărută pe călcâie,
Că mult mai am şi, poate, niciodată
N-am să termin să te sărut pe toată.


105
DAMA DE CUPĂ

Tu alegeai, cu degete sfioase,
Din cărţi de joc, pe cele mai frumoase,
Iar eu clădeam din ele un castel,
Sperând să vrei să te închid în el.

Avea un turn din sărutări de cupă,
Să nu te-ajungă cine vine după,
Dar s-a-ntâmplat cumva că te-ai mişcat
Şi tot castelul meu s-a spulberat.

Aleg, năuc, bucăţi dintre ruine,
Să-mi fac un zid, să mă feresc de tine;
O hrubă mică, fără nici-o poartă,
Să-nchid în ea un ciob de cupă spartă.


106
IUBEŞTI

Ca marmura de albă, ca Venus de frumoasă,
Cu coapsa înălţată mei sus de locul ei,
Cu torsul de virgină şi talia nervoasă,
Te-arăţi ca o regină mulţimii de plebei.

La Luvru li se pare c-au mai văzut odată
Un bust atât de gingaş şi-un chip dumnezeiesc.
Ar vrea să frângă-n braţe făptura delicată,
Dar ochiul tău îngheaţă pe cei ce îndrăznesc.

Ca marmura eşti rece, ca ea nepăsătoare.
Surâsul tău răneşte cu săbii de dispreţ.
Sublima ta mândrie la fel ca biciul doare
Şi glasul tău pe nimeni nu pune nici un preţ.

Dar când îţi vezi iubitul, ţi-s ochii vâlvătaie.
Dorinţa dogoreşte din trupul tău de jar.
Cu gesturi repezite, te dezveleşti de straie,
Rugând să ia mai iute tot ce-i oferi în dar.

Iubirea lui, ca focul, ca vântul şi ca ploaia,
Te-aprinde şi te stinge de câte ori doreşti.
Nu el e Prometeul ce-aduce vâlvâtaia,
Ci patima nestinsă cu care îl iubeşti.


107
CAPITULARE

Arunc în aer puntea de visuri ce ne leagă.
Minez cărarea-ngustă pe care-ai mai venit.
Maschez cu frunze totul, să nu mai înţeleagă
Privirea ta nimica din tot ce-ai stăpânit.

Mă pregătesc cu grijă să pierd acest război.
N-am unde mă retrage din spaţiul meu vital.
Trasez pe hărţi, cu roşu, întoarceri înapoi
Din drumul tău de Timur, învingător brutal.

Păşeşti peste cadavre de patimi fără nume.
Eu nu mai am ce pierde, de tine-mpresurat,
Şi-n buncărul atomic, ascuns de-ntreaga lume,
Împuşc inima bună, pentru că m-a trădat.


108
CU OCHII VERZI

Zăpada se topise prin umbrare,
Natura strălucea de verde crud,
Era pe cer albastru mult şi soare
Şi se-ntorceau cocorii dinspre sud.

În zori, albise zarzărul de floare.
Se revărsau pe străzi femei frumoase,
Era concert de păsări cântătoare
Şi surâdeau lalele graţioase.

Eu nu credeam că-i asta Primăvara,
Cu-alai de flori în care să te pierzi,
Dar a venit la mine vineri seara
Şi mi-a zâmbit cu ochii mari şi verzi.


109
ARGUMENT
(după Shakespeare)

Nu e iubirea preasupusă sclavă
Şi nu e timpul crudul său stăpân.
Granitul ei a fost odată lavă,
Dar timpul curge – pietrele rămân.

Nu e iubirea frunză-n vijelie,
Urcată-n cer şi pusă la pământ,
Şi nici nu e vre-o salcie mlădie,
Ci e stejar nepăsător la vânt.

Nu e iubirea luntre-n plină mare,
Purtată de furtuni din zări în zări.
Cu mult mai sus, e călăuzitoare
Steluţă pentru cei pierduţi pe mări.

Nicicând iubirea nu e vânătoare
De lei cu chip şi zâmbet omenesc.
Şi, dacă tot ce-am spus n-are valoare,
Întreabă-te de ce te mai iubesc.


110
TRANDAFIRI ROŞII

În lipsa ta a fost aici un fur.
El căuta codana cu ochi verzi,
Cu trup mlădiu, cu bust suav şi dur,
Frumoasă foc, din ochi, de drag, s-o pierzi.

În lipsa ta a fost aici o fiară,
Adulmecând o urmă de parfum.
Pândea să-ţi muşte sânii de fecioară,
Dar n-a fost chip şi şi-a văzut de drum.

În lipsa ta a fost aici un fan.
Visa să-i dai obrazul să-l sărute,
Să-şi vâre faţa-n părul diafan
Şi să-ţi şoptească vrute şi nevrute.

În lipsa ta a fost aici un dor.
El ţi-a lăsat aceste dulci petale,
Ameţitoare, în arzândul lor,
Cum sunt, când le sărut, buzele tale.

111
POLIGAMIE

Nehotărârea sufletului meu
Mă duce unde nu visez cu gândul.
Plăcerea mea e să vă schimb mereu
Şi să vă am, pe toate, pe de-a rândul.

Dacă-mi arunci, în treacăt, o privire,
Îmi dărui inima, de tot, Speranţei
Şi-mi fac, cu dânsa, visuri de iubire,
Platonică, din cauza distanţei.

Trec zile, lungi, în care nu te văd.
Eu cochetez cu doamna Disperare.
Mi-aduce-n gânduri tristul ei prăpăd
Şi-mi râde-n faţă cu neruşinare.

O vorbă-mi spui şi te numesc Dorinţă.
Mă cred, atunci, îndreptăţit să cer
Să prind în braţe sloboda ta fiinţă
Şi să pătrund eternul ei mister.

M-alungi, cu silă, când eşti Răutate,
Mă chemi chiar tu, când te numeşti Iubire
Şi mi te dai, când te botez Păcate,
Ca să mă uiţi, când te declar Neştire.


Mi-e sufletul cu uşa la perete.
Veniţi, plecaţi. E ca la voi acasă.
Cum, Doamne, din atât de multe fete,
Eu să m-aleg cu cea mai năzuroasă?


112
DANSUL SALOMEEI

Sunt incapabil să renunţ la tine
Şi mă-ngrozeşte vidul în care aş intra.
Sunt conştient că nu mi se cuvine
Ce am şi las alegerea în mâna ta.

Vei vrea să tai cu barda-n carne vie?
Nu te condamn şi nu mă voi feri.
N-aş şti să spun, şi nimeni n-o să ştie,
Care din doi mai mult ar suferi.

Vei vrea să ierţi nătânga mea greşeală?
Mă-ndatorezi de-aici până la cer.
Mi-ai dovedi că inima mă-nşeală
Şi nu-n zadar continui să mai sper.

Chiar de mi-ai cere capul pe tipsie,
Tot m-aş simţi neruşinat de bine
Că-n viaţa asta, câtă-a fost să fie,
Am fost, puţin de tot, iubit de tine.


113
DACĂ, VREODATĂ

Mă simt nebunul fericit de tine
Şi mai nebun sunt că te fericesc.
Deşi nu pare, totu-i foarte bine,
Când e făcut de cei ce se iubesc.

Mă străduiesc să-ţi dau ce se cuvine.
Las ţie partea leului din toate.
Nici un minut nu mă gândesc la mine
Şi te iubesc mai mult decât se poate.

Cândva, vei fi şi tu îndrăgostită
Şi tot ce-o să conteze va fi el.
N-ai să te crezi deloc nedreptăţită
Că nu primeşti ce va primi acel.

Vei aştepta, precum aştept, răsplată
Şi nu vei plânge dacă nu va fi,
Că tot ce dai e singura ta plată
Dacă, vreodată-n viaţă, vei iubi.


114
NAUTILUS

Eu nu sunt bărbatul visărilor tale.
Nu-ţi sunt începutul, nici capăt de cale.
Nu-s marea iubire în care te pierzi,
Nici creanga-nflorită pe care-o dezmierzi.

Nu-s dulcea licoare cu care te-mbeţi,
Nici sensul profund care-l dai unei vieţi.
Eu sunt numai scoica pierdută în care
Se zbuciumă sufletul tău, ca o mare.


115
REGINA MEA

Regina mea cu coapse de virgină,
Virgina mea cu braţe de regină,
Fetiţa mea cu pieptul de zeiţă,
Zeiţa mea cu buze de fetiţă,
Femeia mea din neam de Salomee,
Tu, Salomeea mea, tot mi-eşti femeie.


116
TOT CE IUBESC

Eu nu ştiu decât să iubesc.
Mi-s dragi păpădiile, vântul,
Liniştea, clipa, cuvântul,
Izvoarele şi curcubeul ceresc,
Zborul, furtuna şi florile,
Zăpezile, dorul, suspinul,
Tristeţea, lumina, seninul,
Surâsul, parfumul, culorile.

Iubesc dragostea, îngerii, visul,
Frunzele, ploaia, tăcerea,
Înălţimea, copilăria, plăcerea,
Focul şi gheaţa, abisul
Şi pe tine, când reuşesc
Să-mbrăţişez dintr-o dată,
Într-o singură fată,
Tot ce iubesc.


117
EX UNGUEM – LEONE.
(După gheară recunoşti leul.)

Leoaica se-nvârtea în groapa ei,
Cu paşi egali, tânjind de libertate.
Creşteau în ea dorinţi nemăsurate
Şi ochii lacomi revărsau scântei.

Mă aplecasem peste balustradă
Şi admiram fantastica felină.
Mişcarea ei, armonios de lină,
Masca zvâcniri de animal de pradă.

Am ameţit sau m-a hipnotizat.
Din tot ce-a fost, atâta pot reţine:
Leoaica tânără sărind pe mine
Şi unghiile, când m-a sfâşiat.


118
LA ZID

Legat la ochi cu noaptea fără lună,
Din părul brun, ca negrul meu păcat,
Mă îndârjeam să merg pe calea bună,
Cu fruntea-n piept şi sufletul curat.

Călăuzeau cărarea mea smaralde,
Arzând ca două flăcări pe comori.
Eu nu ştiam dacă sunt reci sau calde
Şi le spuneam, ca toată lumea, sori.

Eram orbit. Mergeam pe pipăite.
M-am zgâriat în sânii de fecioară,
M-au ameţit săruturi repezite
Şi m-au legat cuvinte spuse-n doară.

Înlănţuit de cruda mea stăpână,
Sărutul ei mi-e ultima ţigară.
Legat la ochi cu degete de zână,
M-aşteaptă execuţia sumară.


119
POETUL

Nu. Bărbaţii nu-s ca mine.
Nu mă compara cu ei.
Eu cobor din semizei
Ca să urc până la tine.

Nu sunt om. Sunt o părere.
Nu m-alină, nu mă doare.
Pier cu ziua care moare
Şi mă nasc, din nou, durere.

Tu mă iei, mă pui în glastră;
Este ora mea de soare.
Nu sunt om. Sunt doar o floare
Aruncată sub fereastră.


120
SUFLET DE PRIPAS

A fost de-ajuns o dată să mângâi
Sărmanul suflet fără căpătâi,
Să vină toată vremea după tine.

Degeaba-l baţi, degeaba strigi acum,
Cu gând că, poate, va rămâne-n drum,
Că tot mai mult se-apropie de tine.

Şi când e ceas de asfinţit de soare,
Sufletul trist rămâne la intrare,
Dormind pe preş, să fie lângă tine.

În zori, păşeşti cu grijă peste el,
Să nu-l trezeşti dar, zi de zi, fidel,
Sufletul meu se ţine după tine.
7
121
ÎN PRAG
Speranţa da să intre peste mine.
Eu o priveam cu ochi blazaţi şi reci:
Această fată unde, Doamne, vine
Când eu am Deznădejdea mea pe veci?


De ce s-o las în suflet să se culce,
Când ştiu că-n scurtă vreme va pleca
Şi că sărutul alintat şi dulce
În două lacrimi mari va picura.


O-nfrunt din prag cât mă pricep de bine:
Eu sunt pierdut. N-ai cum să mă mai pierzi!
Dar se lipeşte tot mai strâns de mine
Speranţa mea cu ochii mari şi verzi.

122
SUB IOVE*
Aguste Piccard, ieşind din stratostat,
A spus că peste nori e-un cer de stele,
Deasupra căruia a observat,
Arzând, luminile iubirii mele.


Apoi Auguste Piccard s-a scufundat,
Cu batiscaful, în adâncuri grele
Şi, din abisul lor, a adunat
Scântei arzânde-ale iubirii mele.


Hotar iubirii mele n-a aflat.
În orice loc te vei găsi sub stele,
În jurul tău e totul luminat
De focul tainic al iubirii mele.

* Sub Jupiter - Sub stele

123
SEPTEMBRIE
Umblă toamna pe alei,
Despletită, ca şi tine.
Doamne, cât îi stă de bine
Roşul din rochiţa ei.


Cu pantofi înalţi de lac,
Calcă frunze ruginite,
Suflete îndrăgostite
Oferite, toate, vrac.


Dreaptă, ca o balerină,
Cea mai mândră-ntre femei
Risipeşte-n urma ei
Întuneric şi lumină.


Disperarea şi dorinţa
Se aştern pe unde trece.
O-nsoţeşte vântul rece,
Trâmbiţându-i biruinţa.


Erai vară. Astăzi nu
Mai rosteşti, arzând, cuvântul.
Resemnat, sărut pământul,
Unde-ai pus piciorul tu.

124
NOROCUL MEU
Eu ştiu că, dac-aş fi iubit de tine,
Tu te-ai privi-n oglindă zi de zi
Şi te-ai urî din zori, când te-ai trezi,
Că n-ai cu ce mă cuceri pe mine.


Să mi te-arăţi, cu grijă te-ai reţine,
Temându-te să nu mă agasezi.
Când te-aş chema, ai crede că visezi ;
Când te-aş privi, nici n-ai mai şti de tine.


Şi braţele tot timpul te-ar durea,
Tânjind să-nlănţuiască trupul meu.
Arzând de dor, te-ai stăpâni cu greu
Să nu-ţi pui buzele pe glezna mea.


În zilele când nu mă poţi vedea,
Te-ai duce-acas’ pe străzi întunecoase,
Să nu te-arăţi mulţimii curioase
Purtând în colţul ochilor o stea.


În crucea nopţii ai sări din vis,
Muncind în trup năpraznica dorinţă,
Şi-ai plânge mult de trista umilinţă
Că n-ai să scapi de ceea ce ţi-e scris.


Pe chipul tău de zână din poveşti,
M-ar întrista atâta suferinţă
Şi-mi spun, râvnind superba ta fiinţă:
Norocul meu că n-ai să mă iubeşti.

125
JURNAL DE BORD
Parc-ar fi descins din soare.
Iahtul lung şi elegant
Tăia drumul spre neant
Prin furtună şi vâltoare.


Un salut din trei semnale,
Două vorbe-n megafon,
Alt semnal din fanion
Şi-am rămas pe-aceeaşi cale.


Navele nu se sărută
Nici măcar când stau în port.
Ţin doar un jurnal de bord
Cum s-au întâlnit pe unde.


Nici-un fum din zare-n zare,
Nici-o pânză sau catarg.
Valuri mici sosesc din larg
Şi se pierd în depărtare.
126
ULTIMA DORINŢĂ
Am ştiut şi m-am lăsat
Voii tale, fără teamă.
Glasul tău nu mă mai cheamă,
Dar mă laşi imunizat.


Nu-i femeie mai frumoasă,
Nici amantă mai nebună,
Care-ar vrea să mă răpună,
Ca pe-o slugă păcătoasă.


Să iubesc, de-acum, pe cine?
Cui să-i dau ce-ţi place ţie?
Mi-era inima pustie
Până m-am găsit cu tine.


Rai mi-erai şi iad deodată,
Fericire şi durere,
Cea mai dulce-a mea plăcere
Petrecută cu o fată.


Am scăpat să mai iubesc.
În sfârşit, acum mi-e bine:
Dacă m-am iubit cu tine,
Nu mai am ce să doresc.

127
CE NU VEDEM
Sunt mult prea multe lucruri nevăzute:
Pădurea-ncorsetată de copaci,
Pământurile-n veci necunoscute
Şi nişte ochi pe care crezi că-i placi.


Sunt multe alte tot necercetate:
Puzderia de stele dintre stele,
Abisul cu Atlantica cetate
Şi sufletul admiratoarei mele.
128
MI-ERA DOR SĂ FIU CA TINE
Mi-era dor să fiu ca tine:
Tremur străveziu de unde,
Foc arzându-se pe sine,
Dor ce nu-l mai poţi ascunde.


Mi-era dor să fie soare
Şi la mine sub obroc.
Mă durea că nu mă doare
Sufletul de nenoroc.


Nici nu ştiu cum e mai bine
Şi stau dincolo de gard.
Mi-era dor să fiu ca tine,
Dar mi-e teamă să nu ard.
129
SĂRUTĂ-I !
Mă tem că trandafirii mă trădează,
Spunându-ţi tot, de parc-ar fi copii.
Priveşte-i cât de mult se-mbujorează,
Când povestesc ce nu voiam să ştii.


Mai mult decât încape în cuvinte,
Cu mult mai mult decât pot eu să spun,
Ei îţi vorbesc de dragostea cuminte,
Pe care-o port în sufletul nebun.


În focul lor, ard visele aprinse,
Pe care nu le pot mărturisi,
Şi jarul de dorinţe necuprinse
Ce, niciodată, nu s-or împlini.


Sărută-i, deci, pe ei şi uită-mi visul.
Ei te iubesc la fel de mult ca mine
Şi merită mai mult decât abisul
Lăsat, în pieptul meu, cândva, de tine.

130
LEGEA FIRII
Cu cât se-arată luna mai frumoasă,
Pe cerul nopţii poleit cu stele,
Sub teiul nalt din curtea casei mele,
Cu-atât e umbra mai întunecoasă.


Cu cât zoresc, spre ţinta nevisată,
Corăbiile visurilor mele,
Cu cât întind în vânt mai multe vele,
Cu-atât e zarea mai îndepărtată.


Cu cât mai mult doresc să fiu cu tine,
Plângând în pumni de teama că te pierd,
Cu cât mai mult doresc să te dezmierd,
Cu-atât mai rar îţi aminteşti de mine.


131
GALATEEA
Lustruind în palme
Sâni de Galatee,
Gata să ţi-i sfarme,
Te-ar fi vrut femeie.


Sculptorul iubeşte.
Sculptorul se roagă.
Venus desluşeşte
Cât îi eşti de dragă.


Marmura devine
Piele de mătase,
Părul de rubine
Valuri unduioase,


Ochii de smaralde
Flăcări pe comori,
Şoldurile calde
Răspândesc fiori.


Partea protejată
De căldura mâinii
A rămas de piatră:
Inima şi sânii.


132
OCTOMBRIE
Apune soarele-n copacii desfrunziţi.
Miresme vin de iarnă timpurie.
Eol coboară munţii-nzăpeziţi
Lovind sonor în frunza arămie.


Incendiind plafonul jos de nori,
Arzândul zeu se duce-n zodiac,
Mimând, deasupra lumii fără flori,
Un disperat buchet de liliac.


Regretele, ca frunza ruginită,
Se-aştern covor pe neştiute căi,
Eternizând în inima rănită
Zăpada ninsă peste paşii tăi.
133
REVEDERE (2)
Mă-nfăşurase-mbrăţişarea ta.
Te respiram, de mult dorit de tine.
Uitam de lunga noapte de suspine,
Când nu ştiam cât voi mai aştepta.


Cu ochii strălucind de neuitare,
Dăduse-i verde pentru sărutări
Şi buzele mijeau a căutări,
Ca răsăritul soarelui din mare.


A fost zefir, furtună şi, ciudat,
N-am apucat să ştiu ce e cu mine.
Mă minunam că mă sărut cu tine
Şi nu ştiam că eu sunt sărutat.


Strângeam la piept dorinţe-nvolburate.
Pe masa ta se resfira, uitat,
Un braţ de trandafiri, împurpurat
Cât cinsprezece sărutări nedate.

134
DIEZ
Oricui iubeşte i se pare
Că draga lui e mai frumoasă
Decât e luna luminoasă
Sau soarele ieşind din mare.


De-i scundă-n ochii lui e naltă.
De-i oacheşă, e trandafir.
Guriţa - din coral potir,
Măcar că e cioplit în bardă.


Oricine pune un diez
Femeii visurilor sale.
Dar eu, privind formele tale,
Cam ce-ţi închipui că visez ?


135
ACASĂ
Mă-nchid în casa sufletului meu.
E tapetată peste tot cu tine.
Am pernele ţesute din rubine
Şi-mi culc la tine-n plete capul greu.


Mă învelesc cu trupul tău de nea;
Respir parfum din sânii tăi de fiară
Şi, când lumina-n gânduri stă să piară,
Sub chipul tău, am candelă o stea.


În zori mă oglindesc în ochii tăi
Şi-mi bărbieresc privirile de vise.
Îmi spăl obrajii-n sărutări promise
Şi-mi fac iluzii, ca băieţii răi.


Descurajarea-mi înstelează geana
Şi-n realitatea lumii mă întorc:
Mă-mbrac, plângând, în pielea mea de porc
Şi ies să mă-ntâlnesc cu Cosânzeana.
136
DACĂ
Dacă poţi fi fericită fără mine
Şi ţi-e sufletul ca mărul înflorit,
Dacă nu-ţi răzbat în glasul drag suspine
Şi ţi-e zâmbetul senin şi liniştit,


Dacă-n ochi n-ai nouri niciodată,
Şi-n privire n-ai un strop de rouă,
Dacă poţi cânta netulburată
Şi nicicând nu-ţi ninge şi nu-ţi plouă,


Dacă poţi trăi nesărutată,
Dacă nu ţi-e dor deloc de mine,
Dacă inima ţi-e clipă măsurată
Ca un ceas cu axe pe rubine,


E păcat să-ţi înorez privirea
Oglindind întrânsa chipul meu.
Ţi-aş umbri o clipă fericirea
Şi m-ar bate bunul Dumnezeu.


137
ACUARELĂ
O fereastră la mansardă,
Unde vin să-mi amintesc
Ce-am crezut eu că iubesc
Şi voiam să nu se piardă.


Albe ramuri, negre ramuri:
Nopţi şi zile care-au fost
Când umblam timid şi prost
Pe la tine pe sub geamuri.


Peste-acel pierdut Eden,
Cerul iernii ca de fier
Şi-ntr-un colţ, zburlit, de cer
Cârlionţii tăi şaten.

138
STEPA
Din zi în zi, mai sigură pe tine,
Te-nstăpâneşti pe stepa cucerită.
E-a ta până la zarea nesfârşită
Şi-n altă zi, o altă zare vine.


Nimic n-ar mai putea să te oprească.
Încotro vezi cu ochii-acolo mergi.
Pe caii mari, prin stepa mea alergi,
Hotărnicind pre pohta ta domnească.


Te laşi de depărtare amăgită:
Nu-ţi trebuie şi tot mai cucereşti.
Pe toată n-ai să poţi s-o stăpâneşti
Căci sufletul mi-e stepă nesfârşită.

139

DIN STRADĂ

Curge noaptea despletită
Pe sub tâmpla adormită
Desenând perna vecină
Cu-ntuneric şi lumină.


Noaptea fără nici o stea
Trece umărul de nea,
Vălurind, ca o cascadă,
Peste sânii de zăpadă.


Poate te visezi cu-n domn
De zâmbeşti aşa prin somn.
Braţul alungit pe pat
N-a aflat nici un bărbat.


Tremurând sub geam la tine,
Umplu strada de suspine,
Fluierând cu gând precis
Să mă iei la tine-n vis.


Nu ştiam ce tare ard
Când m-am căţărat pe gard
Şi-apucând o pietricea
Ţi-am zvârlit în geam o stea.

140
PERSEVERARE DIABOLICUM


Rănit cândva de Eva cea mai rea,
Mă-nvârt, pierit, prin lumea de femei
Şi tot ce-admiră, limpezi, ochii mei
Şi sufletul şi trupul meu ar vrea.


Dar mi-amintesc de unghiile ei
Alunecând pe inima deschisă,
În loc de fericirea mult promisă,
Ca smuls din vis şi aruncat la lei.


Şi dacă azi am îndrăznit un pas
Şi-am dus la buze unghii lăcuite
Eu tot mai cred c-am sărutat cuţite
Şi că reiau de unde am rămas.
8
141
IUBIRE OARBĂ

Doctore, o am în ochi!
N-o mai văd decât pe ea.
Mi-am făcut şi de deochi,
Dar mi-e boala tot mai grea.

Dă-mi ceva s-o văd mai rar.
Nu mai pot trăi de vise.
Viaţa mea e un coşmar
De iluzii interzise.

Pune-mi două lacrimi mari,
Să-nţeleg că nu se poate,
Şi dă-mi ochelari mai tari,
Să mă-ntorc în realitate.

142
SFIOASA

Ochii tăi, iubiţi de mine,
Mă doresc şi nici nu ştii.
Ochii tăi, nişte copii
Care n-ascultă de tine.

Părul înoptat coboară
Peste umerii de nea,
Visând mângâierea mea
Alintată şi uşoară.

Chiar şi gura, năzuroasă,
Când şopteşte da şi nu
Şi nu spune ce-ai vrea tu,
Nu e rea, e doar sfioasă.

N-ai curaj să strângi la tine
Ce-ţi doreşti şi nu cutezi.
Tare-ai vrea să mă dezmierzi
Şi te mistui de ruşine.


143
SUFLETUL TĂU

Era un zarzăr înflorit în soare.
Imaculat şi pur ca o mireasă,
Se-nfăşurase-n ţesătura deasă
Având paiete floare lângă floare.

Purta pe frunte nimbul de zăpadă
Şi-n urma lui o trenă de petale.
Condurii îi lăsau lumină-n cale
Împrăştiind scântei de alb pe stradă.

Priveam uimit la umbra de lumină
Şi nu-mi venea să-l cred adevărat.
Aveam în faţă sufletul curat
Al celei care mi-e acum regină.


144
COSMOGENEZĂ

Prin noaptea prefirând întunecoasă,
Treceai la fel ca luna de frumoasă.
Şi nu era pe boltă nici o stea.
Nici candela iubirii nu ardea.

Era-nceput de lume fără sens
Iar eu şi tu eram un Univers.
Şi, când m-ai sărutat întâia oară,
A răsărit luceafărul de seară.

Te rog să mă săruţi de mii de ori,
Să umplem Universul larg cu sori;
Căci fiecare sărutare-a ta
Aprinde-n bolta nopţii înc-o stea.


145
O LUME

În lunga noapte-a sufletului tău,
Sunt eu acel care-a aprins iubirea.
Sunt eu acel ce-ntinde nălucirea
Să-ţi fie ţie punte peste hău.

Eu pietruiesc cu rime strălucite
Poteci pentru pantofii tăi cu toc
Şi port prin beznă inima de foc
Când tu străbaţi păduri sălbăticite.

Eu ţes pe lumea plânsă curcubeu,
Să dau culori mulţimii de petale
Şi le presar pe unde-ţi faci tu cale,
Jertfind corola sufletului meu.

Eu plâng pe boltă lacrimi înstelate,
Închipuind un amplu zodiac,
Şi îţi ursesc din clipe care tac
Un lung şirag de zile-nseninate.

Eu ard în ceruri soarele iubirii,
Topind zăpada suferinţei tale,
Şi fac din lună nuferi albi pe vale,
Când vii să-noţi în apa fericirii.


Nici nu observi c-am devenit o lume
În care te răsfeţi îmbrăţişată
Şi, uneori, mai plângi înduioşată
De vechi tristeţi şi umbre fără nume.


146
MĂ IUBEŞTI

Mă iubeşti? Nu mă iubeşti?
Fac risipă de petale,
Întrebându-le cu jale:
Dacă doar mă amăgeşti?

Întorc zaţul de prin ceşti,
Caut linia din palmă.
Toate sunt făcute valmă.
Mă iubeşti? Nu mă iubeşti?

Doamne, ce hoţoaică esti !
Dup-atâtea întrebări,
Numărăm pe sărutări:
Mă iubeşti? Nu mă iubeşti?


147
POLICROMIE

Iubita mea cu unghii ascuţite,
Cu trup de vis şi dinţii de cuţite,
Pe lumea asta pentru mine nu-i
Alt loc decât în ochii tăi căprui.

Iubita mea cu părul ud de noapte,
Cu buzele de sărutări şi şoapte,
În zilele când nu poţi să mă vezi,
Mă plăsmuieşti cu ochii mari şi verzi.

Iubita mea cu “ r ”-uri graseiate,
Cu gesturi lungi şi forme delicate,
De câte ori din somn în vis revii,
Mă devorezi cu ochii cenuşii.



148
SI VIS AMARI - AMO !
(De vrei să fii iubit – iubeşte !)

Cât de frumoasă eşti câmd mă priveşti !
Ţi-s ochii vâlvătae de iubire
Şi buzele sărută în neştire
Cuvinte dragi pe care le şopteşti.

Cât de aprinsă eşti când mă săruţi !
Îmi pui pe umeri braţele divine
Şi mă cuprinzi, strivindu-mă de tine,
Să retrăim atâţia ani pierduţi.

Ce fericită eşti când îţi vorbesc !
Te-mbujorezi ca un copil surprins
Şi luminezi de dorul necuprins,
De câte ori îţi spun că te iubesc.


149
TRECERE

Cerul cu stele peste pământ
Îşi poartă norii de ferigea.
Pletele nopţii flutură-n vânt.
E taină mare iubirea mea.

Plouă cu lacrimi din cerul sur.
Pietriş de gheaţă bate-n fereşti.
Frigul prin casă e ca un fur.
Cine mai ştie de mă iubeşti?

Amiaza curge ca un pârjol.
Corole roşii ard în lumină.
Îmi eşti eclipsă sub trupul gol.
Iubirea muşcă, ca o felină.

Frunzele zboară galbene-n vânt.
Lăstunii pleacă tăcuţi spre sud.
Parcul rămâne fără veşmânt.
Iubirea strânge sufletul ud.

Se-aştern petale albe pe jos.
Nourii negri ţin loc de cer.
Vântură neaua frigul tăios.
Iubirea arde goală prin ger.


150
PER ASPERA AD ASTRA
(Prin greutăţi, spre stele.)

Mi te topeşti pe buze de parc-ai fi de nea.
Eşti cea mai vaporoasă făptură pe pământ.
Aprisă şi departe, de parc-ai fi o stea,
Apari – dispari prin norii învălmăşiţi de vânt.

Mă rog de tine secoli să-mi dai o sărutare
Şi, când renunţ, trei zile mă speli în sărutări.
Iubirea ta zurlie e-aşa năucitoare,
Că nu mai ştiu socoata pedepse – dezmierdări.

Mă cerţi când sunt cu tine, mă vrei când sunt departe,
Îţi vine să mă sfâşii când nu mă poţi avea.
Ce pot spera când lumea întreagă ne desparte?
Pot eu, un om ca alţii, s-ating din cer o stea?


151
DE POST

N-am ce să mai cer la viaţă.
Toată viaţa mea eşti tu.
Dar, de câte ori spui nu,
Peste jarul meu, torni gheaţă.

Nu mai ard, să nu te supăr.
Trec prin vreme fără rost.
Eşti iubirea mea de post:
Undeva, pe lac, un nufăr.


152
MARMURA

Dogoream în palme marmura visată
Şi piatra se-ncălzea de mâna mea.
Era desăvârşită, strălucea
De cât de mult fusese mângâiată.

Pygmalion eram şi ea Veneră.
Era de-o frumuseţe îngerească.
Atât de mult doream să mă dorească,
Că-ncet încet îmi devenea himeră.

Mai fac minuni şi zeii câteodată.
Când m-am convins că marmura e piatră,
M-a strâns în braţe ca o disperată
Şi, cu-n sărut, mi-a dovedit că-i fată.


153
FLUTURE

Sunt pedepsit, de tine, fără vină
Şi rabd, c-aşa mi-e scris de ursitoare:
Să mă grăbesc spre raza de lumină
Şi să sfârşesc arzând în lumânare.


154
CU TINE (2)

Când merge luna seara după tine,
Ca o căpriţă, unde vrei s-o duci,
Şi ţopăie, păşind lângă uluci,
Nu-i luna ea, ci gândul meu de bine.

Când trece vântul degete rebele
Prin părul despletit şi înoptat,
Nu-l aduna cu-n gest precipitat,
Că nu e vânt, sunt visurile mele.

Când peste tine e un cer de stele,
Ca-n bradul de crăciun lumânărele,
Întoarce-ţi faţa dragă către ele,
Că nu sunt stele reci ci sunt bezele.

Când soarele te-arată tuturor
Cât eşti de minunată când zâmbeşti,
Pe cer, în car de foc ca din poveşti,
Nu-i soarele ci jarul meu dor.


155
DOR

Mi-a fost dor de tine ieri
Şi-o să-mi fie dor şi mâine.
Mănânc dor întins pe pâine
Şi beau dor din adieri.

Respir dor, mă-mbăt cu dor,
Mă clătesc cu dor pe faţă,
Te doresc de dimineaţă
Şi, la asfinţit, mi-e dor.

Văd tot timpul ochii tăi,
Simt în braţe trupul tău
Şi, când te doresc mai rău,
Ies din mine vâlvătăi.

Totu-n jurul meu e dor.
Te doresc fără ruşine.
Mi-e atât de dor de tine,
Încât mor şi-nviu de dor.


156
O GALATEE

Întorc bărbaţii capul după tine.
Eşti şi copil şi zână şi femeie.
Oricum te-mbraci, arăţi atât de bine,
De parc-ai fi o nouă Galatee.

Eşti unică şi eşti desăvârşită.
Dar, de-ai s-aduni pe toţi ce te doresc,
Tot n-ai să fii atât de mult iubită
Cât eu, de unul singur, te iubesc.


157
ÎN FIECARE ZI

În fiecare zi te las s-alegi.
Te pierd de tot în fiecare zi.
Şi nu ştiu dacă mâine nu voi fi
Uitat de tine, printre alţi colegi.

În fiecare zi m-alegi pe mine
Şi nu vom şti dac-ai să vrei, cândva,
S-alegi, cu ochii verzi, o altă stea,
Cu mult mai strălucită decât mine.

În fiecare zi mă pregătesc
Să stau deoparte ca să-ţi fie bine.
Şi-n fiecare zi te chem la mine,
Că nu mai pot să rabd cât te iubesc.


158
ZODIA VÂNTULUI

Fluture liber purtat de vânt,
Petale repezi peste pământ
Când în înalturi, când printre flori,
Te-aşezi o clipă şi iarăşi zbori.

Corole fine pornesc din tină.
Nu pot să zboare de rădăcină.
Doar o petală smulsă de vânt,
Ţi-e ca o umbră. Acesta sunt.

Mă-nalţ cu tine, cobor cu tine.
Văzduh e dorul care mă ţine.
De-atâta vreme trec în lumiă
Două petale peste grădină.


159
VISCOLIRE

Cui să-i mulţumesc că eşti?
Cui să spun ce mult mă placi?
Ne iubim de dăm în draci,
Cu trăiri dumnezeieşti.

Eşti lumină sau povară?
Mă iubeşti de mă mănânci,
Te iubesc de dau în brânci
Şi mi-e inima uşoară.

Arzi când mă lovesc de tine.
Eşti ţesută din zăpadă.
Te-aş iubi în plină stradă
Şi te-ascund cât pot de bine.

Te-ar dori feciori de regi.
Te păzesc ca pe-o comoară.
Grija asta mă omoară
Şi-ţi dau voie să m-alegi.

Draga mea de adiere,
Zâna mea ca o furtună,
Eşti cu mine-atât de bună,
Că nici nu mai am ce-ţi cere.


160
IULIE, SEARA

Mă văd culcat alăturea de tine.
Amurgul se străvede printre fagi.
Rostogolită-n valuri cristaline,
Dâmbovicioara-ngână şoapte vagi.
Apare, printre nori, întâia stea.
Nu ştie nimeni că ne suntem dragi,
Afară doar de nouri şi de ea.

Bogat mă simt cu cerul şi cu tine.
Un Cresus de neant şi mângâieri.
Te-aş răsplăti cu tot ce am în mine
Nepovestit de două ierni şi veri.
Adun la piept nesigura comoară,
Urmând să pierd tot ceru-acestei seri,
Umbrit de părul tău ce mă-mpresoară.


161
COSTINEŞTI

Valuri mici, dar indecente,
Te sărută pe picioare.
Tu dansezi, râzând, în mare,
Cu mişcări incandescente.

Crezi că nu te vede nime
Cum te joci copilăreşte.
Briza nopţii îţi şopteşte
Că dansezi şi pentru mine.

Uite-acum aş vrea să spună
Câţi pe lume-au mai văzut,
Plătind numai cu-n sărut,
Nimfă zbenguind sub lună.


162
ZBURĂTORUL

Poate vreodată vei gândi la mine
Cum n-ai gândit la nimeni pe pământ.
Să ştii că sunt doar aripa de vânt
Îmbăţişându-te când nu mai are cine.

Sunt omul fără chip şi fără vină,
Dorinţa pură strălucind în rime.
Sunt cel mai mare nime dintre nime.
O umbră doar, dorită de lumină.

Un zburător timid ce nu mai vine.
Un chip, jumate om jumate vis,
Glumind cu tine când e-n paradis
Şi suferind când nu mai e cu tine.

Ridică ochii larg deschişi spre cer.
Cobor, de sus, cu ploaia despletită
Pe faţa ta, de visuri răvăşită.
E sărutarea care nu ţi-o cer.



163
JAR

Dor timid, fără speranţă,
O iubire fără tine,
Rug de visuri fără fine,
Amăgiri de la distanţă.

Lună-n ceruri fără stele,
Iarnă fără zurgălăi,
Noaptea, ca zulufii tăi,
Adormind visele mele.

Asta mi-e iubirea mea:
Balamuc fără zăbrele.
Jarul patimilor mele
N-are sa devina stea.


164
APUS

Răzbise gheţisoara primtre dale,
Ferice c-a plouat de dimineaţă.
Pe strat - o ţesătură de petale
Ca un tablou semnat Dumitru Gheaţă.

O volbură se-mbrăţişa cu teiul.
Ningea de sus cu galbeni mici de floare
Şi-o mierlă îşi păstrase obiceiul
S-anunţe-n van că-i asfinţit de soare.

Un nor, bronzat de-atâta alb de soare,
Împins de vânt pe largul de senin,
Trăgea a somn la margine de zare
Ca un copil împărtăşit cu vin.

În crucea cerului, mi-e corbul frate,
Lăsând vârtejul nevăzut să-l poarte,
În cercuri largi, cu aripi nemişcate,
Deasupra sufletului meu, rănit de moarte.


165
LACRIMILE COSÂNZENEI

O zăvorâsem în castelul meu,
Răpind-o de pe câmpul ei de vise.
Era o Cosânzeană şi eu Zmeu
Decis s-o-nchid în turnul de proscrise.

A înţeles că nu mai e scăpare.
Nici Făt Frumos n-ar fi putut s-o scoată.
Am vrut s-o înrobesc cu-o sărutare
Şi s-a-ntâmplat c-o sărutam pe toată.

Cui să se plângă Cosânzeana? Cui?
Acum vestală pe-a iubirii vatră,
Rănită, plânge-ncet la pieptul lui,
Udând cu lacrimi inima de piatră.


166
ZEIŢA VÂNĂTORII

Un laţ nevăzut de cuvinte-nflorite,
Ascuns printre frunzele toamnei în vânt,
Întinsesem în calea femeii iubite
Şi-l tot împleteam din cuvânt în cuvânt.

Prudentă şi suplă, păşea după mine,
Era o Diana şi eu un vânat.
Când laţul s-a strâns peste gleznele fine,
Eu eram de vre-un an săgetat.

Sărutam trupul gol al zeiţei căzute,
Frământându-l, zorit, s-o sleiesc de puteri.
Şi-o legam, mângâind, în frangii nevăzute,
S-o mai am peste toamne şi veri.


167
VINE DORUL

- Vine dorul de la tine,
Implorând printe suspine,
Să-l sărut să nu mai doară
Şi-l sărut şi vine iară.

Seara vine să se culce
Să-i sărut guriţa dulce
Şi de gât să mi se-agaţe
Şi-mi adoarme doru-n braţe.

- Am certat dorul aseară
C-a venit la tine-n prag.
Mi-a răspuns ca prima oară:
"Dacă m-a primit cu drag..."

Sigur ţi-a zâmbit şăgalnic
Iar în ochi avea senin.
Pân' mai ieri n-a fost zburdalnic;
Să-l mai cerţi şi tu puţin.

Ion ANTONIE

(Sfîrşitul volumului)