- Ion Luca CARAGIALE
MINTEA ŞI NOROCUL
Prelucrare după folclor.
1(strofa) 1(secvenţa)
1 1
Treceau odată pe un drum
Şi Mintea şi Norocul
Şi-n ziua aia, nu-ştiu-cum,
Nu-şi prea găsiră locul.
2
Se ciondăniră ca doi chiori, 5
O ceartă oarecare,
Dar nu pe împărţit comori,
Ci „care e mai mare?...”
3
„ – Sunt eu mai mare!” – zice ea,
Şi Mintea puse focul. 10
„ – Ba io-s mai mare, Gură-Rea!” –
Zice trufaş Norocul.
4 2
Şi cum ţinea taifasul lor
De-un mers pe drum, alene,
I-apucă un amurg şi-un zor 15
Şi Ene pe la gene.
5
Dar fiind departe ei de-un sat,
Opriră să se culce
Pe-un drum lîng-un ogor arat,
Să aibă somnul dulce. 20
6
Şi chiar în locul acela dat,
Petreacă-şi noaptea toată
Într-un decor înmiresmat
Şi înflorat, îndată.
7
„ – Eu n-am să dorm aşa – oricum – 25
Mintea a zis zglobie –
Mă voi feri s-adorm pe drum,
Ci voi dormi pe glie;
8
Pe arătura neagră, eu,
Sub un cireş în floare, 30
Voi fi ferită-n somnul meu
De zgomot şi de care.
9
Că poate dă ceva, cumva,
În mine, pe de-o parte,
Vreo pacoste sau piază-rea, 35
De-aş sta pe drum, la noapte.”
10
„ – Eu – zice şi Norocul-chior –
Mă culc aici, pe cale,
Pe drumu-acest şerpuitor
Din deal în deal, la vale. 40
11
Şi nu mi-e frică nici deloc,
Nu-mi pasă chiar de nime” –
Zice pustiul de Noroc,
Dar Mintea zice: „ – Bine.”
12 3
Dar e-ntuneric şi e rău, 45
Cît vezi în jur pe zare.
Se duce Mintea prin dudău,
Norocu-n drumul mare:
13
Se culcă Mintea, hăt, hai-hui,
Pe arătura moale, 50
Norocul doarme-n drumul lui,
În pulberea din cale.
14 4
Se pun pe-odihnă binişor,
Sub cerul ca de smoală,
De poţi să-ţi scoţi şi-un ochi, de chior, 55
Prin neguri, din greşeală.
15
Şi începură amîndoi
S-adoarmă, liru-liru,
Frecîndu-şi nasurile-n toi
Ce-şi mîncă porcii jirul. 60
16 5
Şi ascultau pe-acel căţel,
Lătrînd pe sub pămînturi,
Da-n crucea nopţii vine-un fel
De zvon adus de vînturi.
17
Un zgomot surd, ce creşte lent, 65
Se face tot mai mare –
O droaşcă şi un ins dement
Ca vizitiu călare;
18
Şi nişte armăsari abraşi
Vin val-vîrtej încoace, 70
Cu foc pe nări şi uriaşi –
Hei, ce te faci, Noroace?!
19
Şi cai şi droaşcă, la un loc,
Tot vin, tot vin – ei, bine! –
Te vor strivi, sucit Noroc; 75
Vai şi amar de tine!
20 6
Aşi! Caii sprinteni, nărăvaşi,
Văd bine pe-ntuneric –
Ei vin aproape de poznaş,
La un noroc himeric. 80
21
De-o mogîldeaţă ei tresar
Şi se abat din cale,
Se-nalţă nechezînd, pe jar,
Rup hăţuri şi zăbale.
22
Şi-o iau de-a razna peste cîmp, 85
Focoasa herghelie,
Peste ogorul de pe dîmb
Şi peste-acea cîmpie.
23 7
Pe-o rînă,-n două roţi, zmucit,
În noaptea fără stele, 90
Se duc în zări, la infinit,
Nişte năluci rebele,
Nişte năluci rebele,
24
Spre locul unde mai dormea
Mintea cea precaută
Şi-o smotocesc şi fac din ea 95
Ceva inform, o slută.
25
O tăvălesc şi o strivesc,
Sub ploaia de copite
Şi-ntr-o clipită o trezesc
Cu oasele zdrobite. 100
26
Apoi, şi cai şi droaşcă, tot,
Trec val-vîrtej pe glie,
Se duc în treaba lor, cum pot,
Şi ins şi herghelie.
27 8
De dimineaţă, zori de foc 105
Dau zării largi splendoare.
Se scoală-acel zurliu Noroc,
Zbîrnel, nevoie mare.
28
E vesel, iată-l fericit,
Ia sîrba înainte. 110
Se duce-ntins acel smucit,
Drept la Cucoana Minte.
29
Dar ea, sărmana, stă pe loc,
Dorind un strop de apă,
Şi i se vaită lui Noroc, 115
A pietre seci cînd crapă.
30 9
„ – Ei, soro, ce-ai păţit? Îmi spui?”
„ – Nu ştiu… dar ce mai doare!...”
„ – Vai, Minte dragă, rău cucui! –
Aşa-i că-s cel mai mare?” 120
31
„ – De ce? – l-îmtreabă Mintea. Cum?
Că m-a lovit năpasta?”
„ – Ei, dacă te culcai pe drum,
Scăpai de spaima asta!
32
Hai! Dă-te-nvinsă, c-alta nu-i! 125
Să n-avem supărare!
Te sfătuiesc să te supui,
Că eu sunt cel mai mare!”
33
„ – Nu sunt învinsă! Nu şi nu!
Dac-ai scăpat cu bine, 130
E pură întîmplare… Tu
Puteai păţi ca mine.
34
Şi toate astea nu-s deloc
Vreun semn c-ai fi mai mare.
Ei, ai avut şi tu noroc, 135
Din pură întîmplare.
35
Ce tot susţii e-o glumă!...Tot!”
„ – Dar nu-i măcar nici joacă…
Aşa?... Te las! Eu plec. Căci pot!
Mărimea ta de moacă!” 140
36 10
Plecă Norocul îmbufnat
Că mare nu-l socoate –
Zău, a zburat înfuriat,
Peste cîmpii, departe.
37
Iar Mintea a zăcut cumplit 145
Pînă-a făcut picioare,
De mers olog şi chinuit,
Pe drumul lung de care.
38
Şi a găsit un doctor beat,
În sat şi „trai, nineacă!” - 150
S-a odihnit şi-a mai mîncat,
S-a-nzdrăvenit o leacă.
39 11
Aşa… Şi într-o bună zi,
Cu oase dureroase,
Plecă din sat Isteaţa şi 155
Găsi un tîrg de oase.
40
La hanul dintr-un iarmaroc,
În birt „La Trei Bărdace”,
Îl întîlneşte pe Noroc:
Dau mîna şi fac pace! 160
41 12
Însă Norocul, turuiac,
Zice: „ – Cucoană Minte,
Te rog de-acum să-mi faci pe plac,
Să nu-mi treci înainte.
42
Căci după toate cîte-ai tras, 165
Cu trista întîmplare,
Tot mai susţii prostii de-un ceas
Şi zici că eşti mai mare!"
43
„ – Ei, aşi! Păi, nu? Că n-ai fi tu!”
„ – Zii, Minte, am răbdare…” 170
„ – Dacă tu ţii morţiş, de-acu’
Te socotesc mai mare,
44
Dacă îmi dovedeşti deplin,
C-o faptă cît de mică
Că nu eşti prost şi-atunci mă-nchin. 175
Că mult noroc nu strică;
45
Că e ceva de capul tău
Şi c-ar fi bun norocul…”
„ – Ce faptă?” „ – Orice nătărău
Te vrea, Noroc!” „ – Fă-mi jocul!...” 180
46 13
„ – Iacă! Îl vezi pe Ungurean,
Plimbîndu-se agale?”
„ – Desigur: baciu-i pe tăpşan
Şi turma paşte-n vale.”
47
„ – Ei, du-te-acum l-acel cioban 185
Şi fă, te rog, ce-ai face,
Să faci din el un bogătan,
Om bun, cu trei conace;
48
Un om întreg, la locul lui,
Un ortoman, Noroace! 190
Să-şi ducă trai mai bun cu-ai lui,
Îmbelşugat şi-n pace.
49
Să-l faci să moară fericit,
La moartea lui să lase,
Urmaşilor, chivernisit, 195
Bănet, cirezi şi case.
50
Ba chiar să fie, cu onor,
Un gospodar de treabă,
Şi altora folositor,
Om săritor degrabă. 200
51
Căci, iată, plec din capul lui
Şi-l las pe prostănacul
Să facă cum vei şti să-l pui…-
Să-l aibă-n pază Dracul!”
52 14
„ – Da, cum să nu! Mă duc. Socot 205
Că nu-i vorbă de şagă
Şi vei verdea şi tu ce pot!
Unde te aflu-ntreagă?”
53
„ – Păi, eu prin Lume mă topesc.
Fac Lumea luminată. 210
Mă duc la cei ce mă doresc,
Căci mulţi din ei mă cată.”
54 15
S-a dus Norocul pe tăpşan.
(Ei, pîn-acum e bine…)
La Ungureanul de cioban. 215
(Să vezi de-acum ce vine!)
55
Şi-i stă în faţă într-un fel,
Fără să-i vadă joaca,
Iar Ungureanul, mai viţel,
Îşi schimbă tontul moaca: 220
56
Se face ţanţoş, mai ocoş,
Mai nalt, mai drept se face,
Frumos şi mîndru – brav cocoş –
Şi harnic, şi tenace.
57 16
Şi, de îndată ce-a putut 225
Să mîie turma-n leasă,
V-a face ţarcul început
Din iarnă, pe vîntoasă.
58
Dar cînd să bată pari mai groşi,
Săpînd cu sîrg pămîntul, 230
Sub trei stejari, bătrîni stufoşi,
În care joacă vîntul,
59
Acolo, pe acel tăpşan,
Cu tîrnăcopu-n mînă,
Se opinteşte mai plăvan, 235
Şi izbitura sună:
60 17
A dat mai jos de ceva dur,
Un bolovan mai mare,
Sunînd ca un ecou în jur,
Dogit ca o căldare. 240
61
Chiar o căldare cu bănet –
O-ntreagă vistierie
Cu galbeni – aur, berechet! –
Într-o sclipire vie.
62 18
Un altul, dacă-ar fi aflat, 245
Murea cu tot păcatul,
De bucurie înviat… -
S-ar fi crucit tot satul!...
63
Dar Ungureanul nici atît –
Nu moare, nici învie - 250
A luat din bani cît a putut,
Doar o desagă… „ – Fie!” –
64
Şi a legat-o cu trei sfori,
Croindu-şi drum, de unul, -
N-a chiuit spre patru zări, 255
Nici n-a cîntat, nebunul.
65
Ce credeţi c-a făcut Puţoi?
Şi-a cumpărat vreo turmă?
Sau s-a făcut cu car şi boi?
Sau un palat? Nici urmă. 260
66
Nici n-a mîncat, nici n-a băut,
N-a miluit săracii,
N-a dat o scamă, de-un năut,
N-a îmbrăcat dănacii…
67
Aşi! N-aţi văzut aşa netot! 265
Ferească Sfîntul Nae!
Prea boacănă şi prea de tot!
Vai, ce nărod! – o oaie!
68 19
Din galbenii cei berechet
Făcu, pe-o sfoară, salbă: 270
Un pumn de aur din bănet
La gît de oaie dalbă!
69
Şi-aşa făcu, încet şi-atît,
Cîte-un şirag de oaie,
Talangă clopoţind la gît, 275
Cu străluciri vioaie.
70
De se mirau bietele oi
De ce le-atîrnă grele!
Plecă ciobanul tont apoi
Cu turma pe vîlcele. 280
71
Se împlimba voios pe drum,
Cu oile-nsălbate –
El, ţanţoş şi-ncrezut de-acum,
Iar ele, nemîncate.
72 20
Aşa, trei săptămîni oier, 285
Pe drumuri, fără stînă,
Se întîlneşte c-un boier -
De-adevărat - pe-o rînă,
73
Stînd tolănit cel pişicherÎntr-o caleaşcă mare, 290
De rang înalt şi pumn de fier,
De rău - sperietoare.
74
Scoboară omul din rădvan
Cu o cucoană dalbă
Şi-l vede pe acel cioban 295
Cu oile cu salbă.
75
" - Ciobane, tată! ce nu pui
Aşa gherdan pe-o fată?"
Ciobanul?... Ţanţoş, ca un cui,
Stă sprijinit în boată. 300
76
„ – Măi, omule, de ce ai pus
Galbenii ca talangă?”
„ – Dar ce folos mi-ar fi adus
De i-aş fi pus pe-o creangă?
77
D-apoi ce-aş face cu cercei?” – 305
Mai zice Ungureanul.
„ – Dar tare prost găsii, ehei!,
Să-l fi cătat tot anul!
78
Cum pică numai pe buşteni
Norocul cu toptanul! 310
Am mai văzut eu poporeni,
Dar nu cum îi ciobanul!”
79
Apoi, ce zice spre nebun?:
„ – I-ascultă, brînză-n bete,
Dă-mi sălbile pe-un preţ mai bun: 315
Îţi dau fata, băiete!
80
Te-nsor degrab’ cu fata mea!...”
Ciobanul stîlp rămîne.
Gură-căscată zice: „ – Noa!
O iau şi-ţi dau tot, mîne.” 320
81 21
Şi a plecat acel boier. –
Ciobanul? După dînsul.
Cînd vede fata – giuvaer,
Zînă – l-apucă rîsul.
82
Da’ i-a căzut aşa, cu tronc! – 325
Căci la însurătoare
Şi proştii se pricep – şi „zdronc!”,
Dă iama prin mioare;
83
Şi se repede tontu-n oi,
Ia sălbile pe aţă, 330
Le dă boierului purcoi
Şi-i cere fata soaţă.
84 22
„Hi, hi! – zice Norocul – Bun! –
Vorbind sie-şi tovarăş –
Unde e Mintea mea acum 335
Să vadă ce pot iarăşi?!”
85
Dar Mintea nu era nici ea
Plecată prea departe.
Îi urmărea şi se crucea,
Văzînd minuni deşarte: 340
86
Unde-l va duce-un căscăui –
Norocul – pe Ciobanul:
Căci îl lăsase-n seama lui,
Să-şi făptuiască planul.
87
Aşa se hotărăşte… - Bun! –
Va fi vreo nuntă, oare?
C-o zînă dată pe-un nebun…
Da’ ce nebun? - ăl mare!
88 23
Boierul însă, cînd văzu
Ce poamă e cîrlanul, 350
Se mangosi, se prefăcu:
“ – Mai amînăm… La anul!”
89
Dar gîndul bun şi-l mută iar:
Chiar ginere să-l facă?
Banii sînt luaţi, nu-i vorbă, dar… 355
Boierul stă să zacă!
90
“ – Nebun aş fi fetei să-i leg
Capul cu prostovanul!
Mai bine stau să dreg, s-aleg –
Căci bani am cu toptanul!” 360
91
Nu-i vorbă: fata-l ocolea,
Ca pe “ucigă-l toaca!”,
Şi chiar săracă de-ar fi ea,
N-ar lua pe prost, de-a moaca.
92
Dar ce să facă cu-ăl bogat, 365
Dacă-i urît ca Dracul?
Cînta cu foc şi cu oftat,
S-audă şi berbeacul:
93
“ – Decît cu galbenii la gît
Şi c-un urît de-a-latul, 370
Mai bine gîtul gol, urît,
Dar Făt-Deştept, bărbatul!”
94
Dar ea, frumoasa, cu ten fin,
De neam şi-mbelşugată,
Cum o să ia cioban străin, 375
Urît, nătîng şi boată!?
95 24
Ei, bine! Vorbă, da! Dar cum
Să se cotorosească?
Cum scapă tatăl de nebun,
Cu faţă boierească? 380
96
Se duce la Măria Sa,
La Vodă luminatul:
“ – Mă iartă, Doamne, fă ceva
Să scap de necuratul!
97 25
Îl cheamă Vodă la Divan, 385
În rind cu toţi boierii,
Să îl descoase pe cioban,
Cioban ca toţi oierii.
98
Îi pun boierii întrebări,
Să-l vadă dacă ştie 390
Unele treburi, mări şi ţări,
Şi-o brumă de hoţie.
99
Că poate vor scăpa de el,
Căutîndu-i nod în papuri;
Dar el răspunde tont, tembel, 395
Aşa, ca să te saturi!
100
“ – Bîr, oaie! Noa, mînca-te-ar lupi! –
O vorbă de la stînă. –
O fi avut în ţeastă stupi,
Dar tot o da pe-a bună. 400
101 26
Atunci, să vezi şi dumneata,
Ce hotărî Divanul:
Să-l spînzure, că se ţinea
De-o fustă scai mîrlanul.
102
“ – Şi-apoi nici vreau ca să aud – 405
A zis faţa domnească –
Să intre un cioban zălud
În tagma boierească!”
103
Şi-aşa-n Duminica cu Flori,
Cînd nunta-i hotărîtă: 410
“ – S-a hotărît să te însori
Cu o mireasă slută:
104
Cu Jupîneasa “saltă-l sus!”,
Cea din topor cioplită,
Care şi-n Slatina s-a pus, 415
Din bardă bărduită!”
105 27
Sosind şi ziua de soroc,
Îşi duseră nărodul
La spînzurat, în iarmaroc,
Unde s-a strîns norodul, 420
106
Să-l vadă pe-acel pricopsit,
Ce nu-şi cunoaşte rangul –
Cum moare omul din iubit
Şi-I pune gîdea ştreangul.
107 28
Acu, prin gloată şi popor, 425
Ce viermuiau pe-acolo,
Prin lumea forfotind de zor,
Tot varză, ici şi colo,
108
Treceau cu grijă prin şuvoi,
Bărbatul şi Femeia, 430
Norocul şi cu Mintea – doi –
Mîhniţi în clipa-aceia.
109
Dar nimeni, iată, nu-I vedea:
“ – Du-te, te rog, Noroace,
Şi scapă omul din belea… 435
Tu n-ai cuvînt şi pace!”
110
“ – Aş face-o, soro, dar nu pot!
Căci i-am dat tot norocul.
Doar, vezi şi tu, cît mă socot,
Să pot să stîmpăr focul.”
111
“ – Aşa? Păi, dacă l-oi scăpa
De la spînzurătoare,
Te lauzi, frate, tot aşa,
Că tu eşti cel mai mare?"
112
“ – Nu mă mai laud… nu şi nu! 445
Dar scapă-l iute, soră,
Că-i pune laţul chiar acu
Şi-i chinuit de-o oră."
113 29
“ – Prea bine dar!" – şi s-a pornit
Să-l scape-n graba mare, 450
Pe-acel cioban nenorocit,
De sub spînzurătoare.
114
Se uită-n ochii lui clipit
Şi-i intră-n capu-i, secul.
Minune-i! Iată-l, s-a trezit! – 455
Ciobanul prost, zevzecul.
115 30
“ – Ia staţi, boieri! Nu vă pripiţi! –
Le zice Ungureanul,
Tremurător – staţi liniştiţi…
Ce-aveţi c-un biet-ţăranul?” 460
116
Iar glasu-I sună îndelet’:
„ – Măi, oameni! Spînzuratul
Puteţi să-l faceţi mai încet,
Mai staţi să ne dăm sfatul.”
117 31
Vorbea cam mîndru, drept, ca-n şa. 465
Boierii? Lemn-Tănase! –
Iar Vodă, uluit, zicea
Lui Gîdea, să-l mai lase…
118
„ – Da, să vorbească! Dezlegat.
Trăiască Ungureanul!” - 470
Striga poporul adunat
Şi-atunci vorbi Ciobanul:
119 32
„ – Şi-apoi, uitaţi ce-ar fi, popor;
M-am prefăcut, din poftă,
Că n-aş şti să grăiesc uşor 475
Vreo boabă mai de doftă.
120
Şi că sunt prost, să văd şi eu
Care ce-aveţi cu mine,
Răbdare dacă-aveţi la greu
Şi dacă-aveţi ruşine… 480
121
Păi bine, domnilor boieri,
Aşa-i în ţara asta?
Să vă purtaţi ca nişte jderi,
Sărind pe om şi basta!
122
Ce veţi răspunde oare, cînd, 485
Venind tătuca, bietul,
Cumnatul Craiului, aflînd
Că mi-aţi furat bănetul,
123
Cu care eu, chiar şi oier,
Pot lua o-mpărăţie, 490
Pentru o fată de boieri,
Promisă de soţie.
124
Şi-n loc ca fata să mi-o daţi,
Zicînd că prea-i copilă,
Aţi hotărît să spînzuraţi 495
Un biet cioban, din silă.
125
Şi-aţi vrut să-mi luaţi chiar capul… Bun!
Cum vine fapta voastră?
Mi-aţi luat toţi banii, de nebuni,
Şi pasărea măiastră, 500
126
Pe-acea ce-n inimă o port,
În schimb mi-aţi dat o ţoapă;
Pe urmă, hop!, şi mort-nemort,
Haideţi cu el la groapă!”
127 33
Şi se porneşte ăl cioban 505
Să facă pe-nţeleptul,
Cu toţi de faţă la aman,
Stînd uluiţi de-a-dreptul!
128
Miraţi sunt marii cărturari,
Ba chiar mitropolitul, 510
Şi Vodă-ntre boierii mari,
Văzînd deştept tîmpitul.
129
Ba se mira şi fata rea,
Care era de faţă
Şi căreia i se părea 515
Acum frumos, de viaţă.
130 34
Mai zice una: „ – Vai de voi!,
C-aveţi boieri nemernici
Şi-un Voievod călău, strigoi,
Cu Moartea printre sfetnici!” 520
131 35
„ – Măi, daţi-i drumul! Îl ridic,
Nu în spînzurătoare,
Ci-n rang de logofăt mai mic!” –
Le strigă Vodă tare.
132
„Ba nu! Chiar mare logofăt 525
Să fie de-astăzi insul!
La nuntă mergi, voinice! Hăt,
Să chiuie cuprinsul!
133
Biserica să-ţi facă azi
Prea-sfînta cununie. 530
Lui Vodă nu-i purta necaz,
Că te-oi năşi, bădie!"
134 36
Şi, întorcîndu-se spre-acel
Al fetei tată – ocru –
Grăi: „ – Acu ţi-i voia? El 535
Să-ţi zică „tată-socru”?”
135
„ – Cum nu, mărite Doamne! Cum?...”
Şi s-a-nsurat Ciobanul,
Cel mare-logofăt de-acum,
Cu fata lui Arcanu, 540
136
Acela ce, cu meşteşug,
Îi luase galbeni, totul,
Şi-au dus-o-n pace şi belşug,
Cu soaţa-i, Logofătul.
137 37
Şi a ajuns chiar Voievod, 545
Căci mintea de pe urmă
N-a mai fugit de la nărod
Şi-n capul lui tot scurmă.
138 38
Dar, iată: de la-acel soroc
Mintea a fost mai mare 550
Decît bătutul de Noroc,
Învins de întîmplare.
139
Iar ea se duce de acum
Numai la cei ce-n tihnă
Umblă cu ea pe-acelaşi drum, 555
Căutînd mereu lumină.
*
140 39
O zi şi două nopţi, încet,
Am vrut în vers să scapăr,
În ritmul Marelui Poet
Ce s-a-nălţat Luceafăr. 560
141
Doar pentru Voi am scris aşa
Povestea mea frumoasă
Şi am încălecat pe-o şa,
Să vă colind pe-acasă:
142
„ – Să fiţi iubiţi şi fericiţi 565
Şi sănătoşi, ca focul,
Să vă-nsoţească "doi trăzniţi”:
Şi Mintea, şi Norocul! 568
Savin BADEA
(Sursa:
“PĂCALĂ – snoave, proverbe, ghicitori” – Colecţia “Bibliografie şcolară”, “Mari autori” nr. 2 – Editura “Vremea”, Bucureşti, 1998, pag. 27-33 şi:
“Poveşti şi basme româneşti” – “Cărţile copilăriei”, clasa a V-a, editura Z, pag. 47-54 – după: C. Rădulescu-Codin: “Îngerul românului. Poveşti şi legende din popor”, Bucureşti, 1913, pag. 160-165 – povestită în 1909 de moş Marin Coţandră, din Priboieni.)
"NOROCU-I PUŢIN ŞI LUMEA E MULTĂ" - Ion Luca CARAGIALE
NOTA MEA:
Veniţi acasă, dragi moldoveni, cu Republica voastră cu tot! Vă primim, români, cu braţele deschise, şi nu vom clinti nici-un fir de păr etnicilor voştri ne-români. Pînă cînd două ROMÂNII?
Savin BADEA
Pe 27 martie 2011 s-au împlinit 94 de ani de la Unirea Basarabiei cu Romania - marele vis al romanilor de pe ambele maluri ale Prutului.
"NOROCU-I PUŢIN ŞI LUMEA E MULTĂ" - Ion Luca CARAGIALE
VENIŢI ACASĂ!
Veniţi acasă, dragi moldoveni, cu Republica voastră cu tot! Vă primim, români, cu braţele deschise, şi nu vom clinti nici-un fir de păr etnicilor voştri ne-români. Pînă cînd două ROMÂNII?
Savin BADEA
Pe 27 martie 2011 s-au împlinit 94 de ani de la Unirea Basarabiei cu Romania - marele vis al romanilor de pe ambele maluri ale Prutului.
Vezi şi:
Anton PANN – NOROCUL ŞI MINTEA
Norocul şi mintea
Să pricea odată Norocu-n cuvinte
Cu prealăudata şi-nţeleapta Minte,
Zicînd că el este ce pricinuieşte
Binele şi răul la cine voieşte.
Mintea zicea iară că : -Fără de mine
Nu să poate omul să aibă vrun bine;
Cînd sînt eu cu dînsul, d-ar avea şi rele,
Le trece-n răbdare, nu i să par grele.
Norocu-mprotivă-ncepe iar să zică,
Mintea, d-altă parte, nu să lasă mică,
Din vorbă în vorbă Norocul îndată
De necaz şi ciudă vru Mintea să bată.
Dacă văzu Mintea că nu să-nţelege
Ş-o s-ajungă treaba pînă la ciomege,
Zise : -O Noroace ! ce trebuie ceartă
S-avem ca nebunii şi vorbă deşartă ?
Noi un om s-alegem şi, intrînd într-însul,
Vrednicia-n faptă s-arătăm cu dînsul.
Aşadar d-această amîndoi voiră
Ş-un om să găsească să călătoriră.
Mergînd împreună, întîlnesc în cale
Un om păzind capre în jos pe o vale.
Văzîndu-l, Norocul stă în loc, vorbeşte :
-Să mergem departe ce ne trebuieşte?
Iată domnişorul care mă aşteaptă
Să-mi arăt cu dînsul vrednicia-n faptă.
Şi te uită numai că nu-n vreme lungă
Îl voi face însumi ş-împărat s-ajungă.
Şi zicînd aceasta, Norocul s-apucă
Cu mijloace-n stare pe cioban s-aducă,
Iar Mintea să trase, lăsînd pe Norocul,
Şi rămase prostul mai ca dobitocul.
Dobitocul însă, deşi nu vorbeşte,
Dar are în sine simţire fireşte,
Îşi cunoaşte slujba la care se pune,
Simte ş-înţelege stăpînul ce-i spune.
Iar omul, zic, care e lipsit de minte
Este ca o piatră ce de loc nu simte.
Aşadar ciobanul cu caprele sale
Mergînd mai-nainte pe această vale,
0 pivniţă vede, veche, darîmată,
Curgînd înaintea-i o apă curată,
Stă în loc, să uită, în păreri îi vine
Că aci să-şi facă colibă e bine.
Ş-începu să sape, vrînd cu el Norocul.
Să mai îndrepteze în pivniţă locul.
Săpînd dar, găseşte o lespedă rasă,
Lucrată în colţuri tocma ca o masă.
Hotărî îndată, nu lăsă de mîine,
Acum vru pe dînsa să mănînce pîine.
După ce cu caznă şi cu silă mare
0 scoase din locu-i, ca un ghigant tare,
S-a deşchis sup dînsa o gaură adîncă,
Ca de vro doi stînjeni şi mai ceva încă,
Care avînd scara ca de pivnicioară,
Pe trepte-nlăuntru pe loc cum coboară,
Vede, grijit bine, ce nu mai văzuse,
Şi patruzeci chiupuri frumos în rînd puse.
Ardică la toate capacele grele,
Să uită şi vede nişte pietricele,
Adică : într-unul era diamanturi,
Într-altul robinuri, ş-într-altul zmaranturi,
Cu un cuvînt toate era, cum am zice,
Pline cu tot felul de pietri antice.
L-aceste ciobanul ochii cum aruncăi
-Pfiu-îu! păcat, zise, de atîta muncă
Barem nici într-unul nu-i de băutură,
Măcar rachiu numai să-mi arunc în gură.
Apoi ia-n căciulă din mărgăritare
Ş-înşirînd ca-n aţă pe iarbă d-a mare,
Le puse la capre ca nişte mărgele
Şi, lăsînd comoara, a plecat cu ele.
lar Norocul care silinţa-şi pusese
Pe nebun să-l facă precum să prinsese,
Aduce îndată prin aceasta vale
Negustori să treacă cu marfă pe cale,
Ce venea atuncea c-o sută cămile.
Dintr-o depărtare d-o lună de zile,
Şi fiind cam seară, au vrut să rămîie
Aci cu ciobanu-mpreună l să mîie.
Aşa descărcară cămilele sale,
Dînd drumul să pască p-acea lungă vale.
Dup-aceea merse din negustori unul,
Vrînd ca să vorbească ceva cu nebunul.
Şi, vorbind cu dînsul, la capre zăreşte
Un osebit lucru, care cam luceşte.
Vine mai aproape, mărgăritar vede,
Îi pare că este, dar nu să încrede,
Aleargă îndată, domnului său spune,
Vine şi-el, priveşte ca la o minune.
După care-ncepe cu el să vorbească
Cam pe de departe, ca să-l ispitească,
Zicînd : ce sînt ale ? De unde le are ?
Şi întrebă dacă îi sînt de vînzare,
Iar nebunul zise : -Pietri de aceste
0 pivniţă plină aci-ntr-un loc este.
De-mi veţi da din ploscă să cinstesc o dată,
Eu vă duc la dînsa acuma îndată.
Văzînd negustorii că e prost în formă,
Nu caut mîncare, nu vor să mai doannă,
Preţuiesc comoara fără să o vază,
De părere bună nu putea să şează.
Dau să bea ciobanul, alerg la comoară,
Ajungînd cu toţii, într-însa coboară,
Ş-acea bogăţie dacă ei văzură
Fără socoteală şi peste măsură,
Avuta lor marfă pe loc lepădară
Şi d-acele pietri scumpe încărcară,
Alegînd ei numai cele mai frumoase,
Care socotiră că sînt mai preţioase.
Nici nu aşteptară să se lumineze,
Ci plecară-ndată să se depărteze,
Lăsînd pe ciobanul cu plosca în mînă
Şi privind la dînşii răzimat p-o rînă.
Iar Norocul care să necăjea tare
De a lui cu totul neghiobie mare,
Cînd domnul cu marfa puţin ochii-nchise,
Să arată-ndată în vis şi îi zise:
-Întoarce-te şi ia pe ciobanul cu tine.
Ce zic mă ascultă, că nu-ţi va fi bine,
Fiindcă această multă bogăţie
Prostului aceluia e dată, nu ţie.
Atunci negustorul opreşte chervanul,
Să întoarce-n grabă să ia pe ciobanul,
îi zice, îl roagă cu dînsul să vie,
Dar el de aceasta nici nu vrea sa ştie.
În zadar mult bine îi făgăduieşte,
El caprele sale nu le părăscşte.
Văzînd că cu bine nu-l poate supune,
ÎI ia cam cu sila şi cu-nşelădune,
Zicîndu-i că drumul dintr-un loc abate
Şi să nu greşască el să le arate.
Mergînd dar cu toţii într-o depărtare,
La prînz conăciră la un oraş mare,
Unde negustorul a croit îndată
Ciobaniului haine scumpe din bucată,
0 giubea frumoasă cu samur de moscă
(De putea mojicul ce e să cunoască!).
0 scurteică lungă cu oacom blănită
(Tocmă pel nerodul bine nimerită).
Anterii de stofă, cămăişi ca tulpanul
(De ştie ciobanul ce este şofranul).
Scumpă-mbrăcăminte îi făcu destulă,
Păpuci în picioare şi în cap căciiilă.
Apoi fiu de suflet dacă îl numeşte,
Apucă-l învaţă şi a sfătuieşte î
În ce chip în lume trebui să trăiasca,
Ce fel să se poarte şi cum să vorbească.
Îi da-nvăţătură în zilele toate,
Dar să-l mai doplească vedca ca nu poate,
Ca cînd oarecine ar lua başteanul
Să-l împodobească, să-i puie caftanul.
Deci d-acolo dacă să călătoriră,
La marginea mării în scurt timp sosiră.
Aci iar găsiră corabie gată
Ş-încărcînd avutul plecară îndată.
La Constandinopoli cum ei dezbărcară,
Şi vameşii iată, viind întrebară:
D-unde l-e venirea ? ce au de vînzare ?
Şi văzînd avutul, i-au coprins mirare.
Privesc în tăcere, din umeri ardică,
Şi în urma unul începu să zică :
-Domnule ! ascultă, eu nu sînt în stare
A-ţi preţui marfa ce-o ai de vînzare,
Nici mîna-mi pe dînsa îndrăznesc a pune,
Ci la împăratul mergînd îi voi spune,
Ca, viind el singur, să vază ce face
Şi s-o vămuiască după cum îi place.
Atunci negustorul o bătistă scoate
Şi puind într-însa din pietrile toate,
Zise către vameş : -De vreme ce este
Să mergi la-mpăratul, îi vei da ş-acesta
Vameşul îndată, tot cu alergatul
Ducîndu-se, zise către împăratul
-Slăvite stăpîne! azi veni pe mare
Marfă d-acest fel o corabie mare.
Văzînd împăratul pietrile acele
Ca care văzuse foarte puţintele,
Ocărî pe vameş, zicîndu-i: -Nebune !
Visuri d-ale tale ai venit a-mi spune ?
Tu nu-ţi eşti în fire, vorbeşti din beţie,
Să poate o asfel de marfă să vie ?
Şi mai vîrtos, cum zici, corabie plină,
Bine zice vorba: de nebun te-nchină !
Vameşul răspunse : -Slăvite-mpărate !
Lasă aste vorbe nencuviinţate
Şi scoală să mergem acum mai în grabă,
Să nu pierdem vreme la asfel de treabă.
Atunci împăratul, cu simţirea dusă,
Aleargă în grabă la corabia spusă,
Deşchide toţi sacii, precum i-a spus vede,
Şi abia atuncea ochiior săi crede.
Începu să-ntrebe: de unde veniră ?
Ş-asta bogăţie unde o găsiră ?
Negustorul zise : -Înălţimea-voastră !
America Nouă e patria noastră,
Neam de-mpărat sîntem, venim spre primblare,
Luînd docamdată aste spre vînzare,
Şi de să vor vinde cu bun preţ aceste,
S-aducem mai bune scoposul ne este.
Împăratul zise : -Dragul meu prieten !
Un asfel de lucru nu poate fi ieften,
Şi crez că nici sfertul d-a ta bogăţie
Nu să poate vinde l-a mea-mpărăţie. …
Cu toate acestea, daţi-mi cît vă place,
Ş-în urmă, cu dînsa ce veţi vrea veţi face.
lar ei i-a dat voie, zicînd : -Nu ne cere,
Ci poftim alege singur pe plăcere.
Luînd împăratul şi, cînd vru să plece,
Pe lîngă ciobanul cu-ntîmplare trece.
Şi lungit îl vede unde-i era patul,
Făr-a băga-n seamă de loc pe-mpăratul.
Întrebîndu-i zise : -Dar acest ce are
De şade-n pat asfel lungit pe spinare ?
Răspunse îndată, zicînd negustorul:
-Acesta,-mpărate, îmi este feciorul,
Ci daţi iertăciune pentru c-aşa şade
Nedîndu-vă cinste după cum să cade,
Căci la noi el unde creşterea îşi are
Nu cunoaşte p-altul decît el mai mare.
Eu tot fiind iară în călătorie
Şi umblînd prin lume cu negustorie,
C-obiceiuri bune nu l-am putut creşte
Să se poartce-n lume precum trebuieşte.
Acu-ntîiaşi dată l-am luat cu mine,
Ca să-l port să vază cum e-n ţări streine
Ş-am nădejde bună, după a sa minte,
A-l învăţa toate d-acum înainte.
N-am vrut să-l las prea mult să înveţe carte,
Numai să dea cerul s-am de dînsul parte,
C-atît am în lume, după bogăţie,
Ca să moştenească a mea avuţie.
Pe cînd d-alde aste vorbea negustorul
Ş-işi lăuda asfel pe moştemtorul,
În gînd împăratul îşi făcu şi planul
Cum că d-a sa fiică este bun ciobanul
Că avea o fată foarte înţeleaptă
Şi ca ea frumoasă nu să putea altă.
Plecînd dar îndată, la palat să duse
Şi împărătesii despre toate spuse,
Îşi arătă încă gîndul său şi dorul
Pentru încuscrirea cea cu negustoiruL
Şi împărăteasa n-a fost mai cu minte,
A găsit cu cale aceste cuvinte,
Şi mai vîrtos zise că această treaba
Fără-ntîrziere să se facă-n grabă,
Ca nu cumva asta mare norocire
S-o soape din mînă cu vro preltmgire
Deci la prinz poftiră pe neguţătorul
Ca să-l ospeteze şi să-şi spuie dorul
Mînînd dar la masă cu toţi împreimă,
Păzi împăratul vremea cea mai bună,
Ş-începu îndată, după cuviinţă,
Scoposul să-şi spuie şi a sa voinţă.
lar neguţătorul, l-acea veselie,
-Bucuros, îi zise, poate şi aă fie,
Numai să am voie pînă mă voi duce
Să-ntreb de voieşte şi fiu-ml cel dulce.
Ş-în prînzul acesta după ce cinstiră
Pe neguţătorul şi îl omeniră,
Cînd vru să se ducă, îl petrec grămadă
Şi duce la mare cu mîndră paradă.
Aci cum soseşte, la fiul său spune
De va să se-nsoare şi să se cunune.
El, nerodul, fuse la vorba lui gată
Ca să se însoare, să ia aşa fată.
Deci dar negustorul, văzînd că voieşte
Şade lîngă dînsul şi îl sfătuieşte
Ce fel să se poarte către împăratul,
Cum cu a sa fiică, cum cu tot palatul.
Le zice o dată, iar le poftoreşte,
Din prinz pînă seară tot îl prociteşte.
lar el, bleojdind ochii cu buze deşchise
Asculta la toate ca la nişte vise;
Era lui acestea ca cînd pui să scrie
Pe deasupra apei vreo istorie.
Cu toate acestea, după cuviinţă,
Răspunsul să-l ducă făoea trebuinţă
Nîci nu se făcuse ziua încă bine
Şi de la-mpăratul văzură că vine
Cu aceeaşi cinste iară să-l "poftească,
Ca să bea cafeaua-n sala-mpărătească,
Şi vrînd-ne-vrînd merse la palat în grabă
Cu toată parada, ca un om de treabă.
Unde împăratul ca şi mai-naînte
ÎI priiimi iară cu pompoasă cinste,
Apoi şezînd zise către dînsu-ndată:
-E ! ce mai zici, cuscre ? că noi sîntem gata
Şi de vei vrea, încă bine o să-mi pară
Să săvîrşim nunta chiar şi astă-seară.
Văzînd negustorul că-’mpăratul are
Pentru acest lucru pornire prea mare,
Nu-i stătu-mprotivă, şi el zise iară :
-Fie, împărate, măcar ş-astă-seară.
Trimit dar la mire să-l aducă gloate,
Viind îl dezbracă de hainele toate,
Care era pline, peste tot pătate,
De noroi şi seuri de jos pîn’ la spate;
Ca ‘cel ce şezuse şi să tăvălise
Chiar ca dobitocul pe unde-i venise.
Aduc haine scumpe, îl îmbrac cu ele,
Îi pun şi în deşte galante inele.
lar cînd îl băgară şi văzu palatul,
Nici nu-şi plecă capul către împăratul,
Ci şuierînd numai sta în nemişcare,
Precum fac toţi proştii la vreo mirare.
Dar avutul care face între unii
Să se socotească înţelepţi nebunii,
Le închise ochii şi nici nu văzură
Lipsirea-i de minte cea peste măsură
Ci într-acea seară îi şi cununară
Şi, şezînd la masă, cu toţi ospătară.
După veselie şi scularea mesii,
Duseră pe mire-n iatacul miresii.
El în cap cu vinul şi lipsit de minte,
În loc să dea fetii cuvenita cinste,
Îi dă două palme şi trei pumni pe spate,
Gîndind c-o mîngîie aşa cînd o bate.
Iar mireasa, cării nu i să-ntîmplase
Aşa mîngîiere cu pumni şi palmi trase,
Începu cu ţipet a răsuna casa,
Cît sări-mpăratul şi împărăteasa.
Alerg într-un suflet şi intrînd îndată
Găsesc pe mireasa de tot leşinată.
Pe ginere-ntreabă : ce este pricina ?
Pentru ce o bate ? să-i arate vina.
El răspuns le dete, cu obrăznicie,
Nişte vorbe proaste ca din mojicie,
De care-mpăratul, năsprindu-se foarte,
A jurat că îl va pedepsi cu moarte,
Atîtă pe dînsul, cît şi p-al său tată,
Cum ş-a dat poruncă să-i închiză-ndata.
Dimineaţa dară după ce porneşte
Şi marfa lor toată o pecetluieşte,
P-amîndoi scoţîndu-i de la închisoare,
Legaţi îi trimise la spînzurătoare.
Cînd însă pe dinşii îi ducea la moarte,
Mintea, care este milostivă foarte,
Privind cu durere reaua lor osîndă,
Către Noroc zise cu vorbire blîndă :
-E ! vezi tu, Noroace, în ce fel de stare
Aduseşi p-acestia prin a ta purtare?
Unde sînt acuma laudele tale ?
Nu simţi ceva milă? nu-i priveşti cu jale?
Nu era mai bine să fi fost ciobanul
Într-a sa colibă unde sta, sirmanul,
Şi cu al său fluier umblînd p-acea vale
Să se veselească cu caprele sale?
Cum şi negustorul asemenea iară,
Decît acum asfel amîndoi să piară?
-0, soru-mea Minte! răspunse Norocul,
Mai mult ce poci face şi-eu cu dobitocul?
Dacă nu au creieri, aşa să le fie,
Că destul ciudă îmi este şi mie.
Iar Mintea îi zise: – Te ştiu eu, Noroace,
C-ai nemilostive şi rele mijloace,
Multe ori te bucuri, ca de nişte glume,
Să pierzi, să dărapeni pe oameni în lume.
Dar eu pe aceştia ce îi duc la moarte,
Nu-i las niciodată relei tale soarte.
Ci te uită numai a’cuma la mine
Şi vezi ce plătesc eu cînd sînt cu orcine!
Zicînd ea aceasta, îndată se duse
Ş-intrînd în ciobanul, în capu-i să puse.
Atuncea ciobanul să deşteaptă-ndată
Ca dîntr-un semn de vreme-ndelungată.
Ş-întortîndu-ţi ochii către cel maî mare,
Care îi ducea la locul de pierzare:
-Urîtule, zise, şi am făr’ de lege!
Tu ai dat poruncă asfel să ne lege?
De unde ai voie ş-atîta-ndrăzneală
De-mpărătesc sînge să nu ai sfială?
Nu ştii că-mpăraţii şi a lor neam mare
Nu să osîndeşte la aşa pierzare?
De ar avea încă şi vină de moarte,
Tot e-a cinste neamul cel strălucit foarte,
Cît mai vîrtos unul fără de pricină,
Ce nu să cunoaşte c-a făcut vro vină.
Aveţi voi în ştire că pe urmă noastră
Vin oştiri milioane împrotivă voastră?
Dezleagă-ne, nu sta, gîdeo, spurcăciune,
Şi cazi în genuche, să-ţi dăm iertăciune.
Tremurînd, gelatul îi dezlegă-ndată
Şi ceru să-l ierte cu vorbă rugată.
Şi vestind aceasta pe loc la-mpăratul
A luat îndată poruncă gelatul:
Să nu săvîrşască hotărîea dată,
Ci să ae întoarcă cu dînşii îndată.
Carii cum veniră ş-au suit palatul,
S-a-ntrebat ciobanul de către-mpăratul:
- Fiul meu ! ne spune şi dreptul arată,
Nu te mai preface, dă-mi vorbă curată,
Eu taina-vă nu poci de loc înţelege,
Că este un lucru ce nu să alege.
- Cu vreme,-mpărate, ciobanul răspunse.
Ne vei înţelege tainele ascunse.
Iar deocamdată vă spun num-atîtă
C-aţi avut asupra-mi purtare urîtă.
Ieri mă cununarăţi cu o grabă mare
Ş-azi nejudecat m-ati trimis la pierzare.
Împăratul zise: – Da! fără-ndoială,
Eu cunosc prea bine c-am făcut greşală.
Dar şi înălţimea-ţi nu să cădea iară
Să te porţi cu fiica-mi aşa rău aseară.
- Negreşit, el zise, făcea trebuinţă
Să mă port cu dînsa după cuviinţă,
Dar e o vorbă foarte înţeleaptă,
Cum că "după cinste, cinste să aşteaptă".
Înălţimea-voastră, precum să cunoaşte,
Va-ţi purtat cu mine ca c-un om de obşte.
Precum mă ţinurăţi, aşa şi eu iară,
Ca c-o fată proastă m-am purtat aseară.
Şi ascultaţi numai să vă spui pricina,
Ca să vedeţi bine a cui este vina.
Aici cum vă ţineţi înălţimea-voastră,
Aşa şi noi sîntem în patria noastră.
Cînd doi împăraţi dar într-un loc s-adună,
Spuneţi, aşa-nsoară şi asfel cunună?
Nu să cădea nouă cel puţin o lună
Să fi ţinut nunta cu regulă bună?
Nu era cu cale l-astă veselie
Ca să se poftească ş-alţi domni mari să vie?
Am avut noi muzici? au fost luminaţii,
Cum e obiceiul să facă-mpăraţii ?
Unde s-au dat tunuri? Unde s-au dat focuri?
Und-a fost teatruri, comedii şi jocuri?
Unde vă e zestrea? Unde mi-aţi dat foaie?
Ce mi-aţi dat supt mînă ? la ce mi-aţi dat voie?
Cum dar socotirăţi persoanele noastre,
Aşa şi eu fiica înălţimei-voasstre,
D-o aveaţi pe dînsa-n dragoste fiieaiscă,
Urma ca să-i faceţi nuntă-mpărătească.
Ci rău vă purtarăţi chiar înşivă dară,
Şi eu de aceea făcui mai rău iară.
Atunci împăratul îl îmbrăţişază,
Cere iertăciune, din ochi lăcrămează,
Zicînd către dînsul aceste cuvinte :
-Eu, iubitul meu fiu, de azi înainte
Cu toat-a mea voie îţi dau tronul ţie,
Tu ocîrmuieşte a mea-mpărăţie.
Iată îţi dau schiptrul, stăpîneşte-n pace
Şi fă-ţi acum nunta după cum îţi place
După ce dar multe de bine-i urează,
Pe ciobanu-n locu-şi îl încoronează.
Cu prealăudata şi-nţeleapta Minte,
Zicînd că el este ce pricinuieşte
Binele şi răul la cine voieşte.
Mintea zicea iară că : -Fără de mine
Nu să poate omul să aibă vrun bine;
Cînd sînt eu cu dînsul, d-ar avea şi rele,
Le trece-n răbdare, nu i să par grele.
Norocu-mprotivă-ncepe iar să zică,
Mintea, d-altă parte, nu să lasă mică,
Din vorbă în vorbă Norocul îndată
De necaz şi ciudă vru Mintea să bată.
Dacă văzu Mintea că nu să-nţelege
Ş-o s-ajungă treaba pînă la ciomege,
Zise : -O Noroace ! ce trebuie ceartă
S-avem ca nebunii şi vorbă deşartă ?
Noi un om s-alegem şi, intrînd într-însul,
Vrednicia-n faptă s-arătăm cu dînsul.
Aşadar d-această amîndoi voiră
Ş-un om să găsească să călătoriră.
Mergînd împreună, întîlnesc în cale
Un om păzind capre în jos pe o vale.
Văzîndu-l, Norocul stă în loc, vorbeşte :
-Să mergem departe ce ne trebuieşte?
Iată domnişorul care mă aşteaptă
Să-mi arăt cu dînsul vrednicia-n faptă.
Şi te uită numai că nu-n vreme lungă
Îl voi face însumi ş-împărat s-ajungă.
Şi zicînd aceasta, Norocul s-apucă
Cu mijloace-n stare pe cioban s-aducă,
Iar Mintea să trase, lăsînd pe Norocul,
Şi rămase prostul mai ca dobitocul.
Dobitocul însă, deşi nu vorbeşte,
Dar are în sine simţire fireşte,
Îşi cunoaşte slujba la care se pune,
Simte ş-înţelege stăpînul ce-i spune.
Iar omul, zic, care e lipsit de minte
Este ca o piatră ce de loc nu simte.
Aşadar ciobanul cu caprele sale
Mergînd mai-nainte pe această vale,
0 pivniţă vede, veche, darîmată,
Curgînd înaintea-i o apă curată,
Stă în loc, să uită, în păreri îi vine
Că aci să-şi facă colibă e bine.
Ş-începu să sape, vrînd cu el Norocul.
Să mai îndrepteze în pivniţă locul.
Săpînd dar, găseşte o lespedă rasă,
Lucrată în colţuri tocma ca o masă.
Hotărî îndată, nu lăsă de mîine,
Acum vru pe dînsa să mănînce pîine.
După ce cu caznă şi cu silă mare
0 scoase din locu-i, ca un ghigant tare,
S-a deşchis sup dînsa o gaură adîncă,
Ca de vro doi stînjeni şi mai ceva încă,
Care avînd scara ca de pivnicioară,
Pe trepte-nlăuntru pe loc cum coboară,
Vede, grijit bine, ce nu mai văzuse,
Şi patruzeci chiupuri frumos în rînd puse.
Ardică la toate capacele grele,
Să uită şi vede nişte pietricele,
Adică : într-unul era diamanturi,
Într-altul robinuri, ş-într-altul zmaranturi,
Cu un cuvînt toate era, cum am zice,
Pline cu tot felul de pietri antice.
L-aceste ciobanul ochii cum aruncăi
-Pfiu-îu! păcat, zise, de atîta muncă
Barem nici într-unul nu-i de băutură,
Măcar rachiu numai să-mi arunc în gură.
Apoi ia-n căciulă din mărgăritare
Ş-înşirînd ca-n aţă pe iarbă d-a mare,
Le puse la capre ca nişte mărgele
Şi, lăsînd comoara, a plecat cu ele.
lar Norocul care silinţa-şi pusese
Pe nebun să-l facă precum să prinsese,
Aduce îndată prin aceasta vale
Negustori să treacă cu marfă pe cale,
Ce venea atuncea c-o sută cămile.
Dintr-o depărtare d-o lună de zile,
Şi fiind cam seară, au vrut să rămîie
Aci cu ciobanu-mpreună l să mîie.
Aşa descărcară cămilele sale,
Dînd drumul să pască p-acea lungă vale.
Dup-aceea merse din negustori unul,
Vrînd ca să vorbească ceva cu nebunul.
Şi, vorbind cu dînsul, la capre zăreşte
Un osebit lucru, care cam luceşte.
Vine mai aproape, mărgăritar vede,
Îi pare că este, dar nu să încrede,
Aleargă îndată, domnului său spune,
Vine şi-el, priveşte ca la o minune.
După care-ncepe cu el să vorbească
Cam pe de departe, ca să-l ispitească,
Zicînd : ce sînt ale ? De unde le are ?
Şi întrebă dacă îi sînt de vînzare,
Iar nebunul zise : -Pietri de aceste
0 pivniţă plină aci-ntr-un loc este.
De-mi veţi da din ploscă să cinstesc o dată,
Eu vă duc la dînsa acuma îndată.
Văzînd negustorii că e prost în formă,
Nu caut mîncare, nu vor să mai doannă,
Preţuiesc comoara fără să o vază,
De părere bună nu putea să şează.
Dau să bea ciobanul, alerg la comoară,
Ajungînd cu toţii, într-însa coboară,
Ş-acea bogăţie dacă ei văzură
Fără socoteală şi peste măsură,
Avuta lor marfă pe loc lepădară
Şi d-acele pietri scumpe încărcară,
Alegînd ei numai cele mai frumoase,
Care socotiră că sînt mai preţioase.
Nici nu aşteptară să se lumineze,
Ci plecară-ndată să se depărteze,
Lăsînd pe ciobanul cu plosca în mînă
Şi privind la dînşii răzimat p-o rînă.
Iar Norocul care să necăjea tare
De a lui cu totul neghiobie mare,
Cînd domnul cu marfa puţin ochii-nchise,
Să arată-ndată în vis şi îi zise:
-Întoarce-te şi ia pe ciobanul cu tine.
Ce zic mă ascultă, că nu-ţi va fi bine,
Fiindcă această multă bogăţie
Prostului aceluia e dată, nu ţie.
Atunci negustorul opreşte chervanul,
Să întoarce-n grabă să ia pe ciobanul,
îi zice, îl roagă cu dînsul să vie,
Dar el de aceasta nici nu vrea sa ştie.
În zadar mult bine îi făgăduieşte,
El caprele sale nu le părăscşte.
Văzînd că cu bine nu-l poate supune,
ÎI ia cam cu sila şi cu-nşelădune,
Zicîndu-i că drumul dintr-un loc abate
Şi să nu greşască el să le arate.
Mergînd dar cu toţii într-o depărtare,
La prînz conăciră la un oraş mare,
Unde negustorul a croit îndată
Ciobaniului haine scumpe din bucată,
0 giubea frumoasă cu samur de moscă
(De putea mojicul ce e să cunoască!).
0 scurteică lungă cu oacom blănită
(Tocmă pel nerodul bine nimerită).
Anterii de stofă, cămăişi ca tulpanul
(De ştie ciobanul ce este şofranul).
Scumpă-mbrăcăminte îi făcu destulă,
Păpuci în picioare şi în cap căciiilă.
Apoi fiu de suflet dacă îl numeşte,
Apucă-l învaţă şi a sfătuieşte î
În ce chip în lume trebui să trăiasca,
Ce fel să se poarte şi cum să vorbească.
Îi da-nvăţătură în zilele toate,
Dar să-l mai doplească vedca ca nu poate,
Ca cînd oarecine ar lua başteanul
Să-l împodobească, să-i puie caftanul.
Deci d-acolo dacă să călătoriră,
La marginea mării în scurt timp sosiră.
Aci iar găsiră corabie gată
Ş-încărcînd avutul plecară îndată.
La Constandinopoli cum ei dezbărcară,
Şi vameşii iată, viind întrebară:
D-unde l-e venirea ? ce au de vînzare ?
Şi văzînd avutul, i-au coprins mirare.
Privesc în tăcere, din umeri ardică,
Şi în urma unul începu să zică :
-Domnule ! ascultă, eu nu sînt în stare
A-ţi preţui marfa ce-o ai de vînzare,
Nici mîna-mi pe dînsa îndrăznesc a pune,
Ci la împăratul mergînd îi voi spune,
Ca, viind el singur, să vază ce face
Şi s-o vămuiască după cum îi place.
Atunci negustorul o bătistă scoate
Şi puind într-însa din pietrile toate,
Zise către vameş : -De vreme ce este
Să mergi la-mpăratul, îi vei da ş-acesta
Vameşul îndată, tot cu alergatul
Ducîndu-se, zise către împăratul
-Slăvite stăpîne! azi veni pe mare
Marfă d-acest fel o corabie mare.
Văzînd împăratul pietrile acele
Ca care văzuse foarte puţintele,
Ocărî pe vameş, zicîndu-i: -Nebune !
Visuri d-ale tale ai venit a-mi spune ?
Tu nu-ţi eşti în fire, vorbeşti din beţie,
Să poate o asfel de marfă să vie ?
Şi mai vîrtos, cum zici, corabie plină,
Bine zice vorba: de nebun te-nchină !
Vameşul răspunse : -Slăvite-mpărate !
Lasă aste vorbe nencuviinţate
Şi scoală să mergem acum mai în grabă,
Să nu pierdem vreme la asfel de treabă.
Atunci împăratul, cu simţirea dusă,
Aleargă în grabă la corabia spusă,
Deşchide toţi sacii, precum i-a spus vede,
Şi abia atuncea ochiior săi crede.
Începu să-ntrebe: de unde veniră ?
Ş-asta bogăţie unde o găsiră ?
Negustorul zise : -Înălţimea-voastră !
America Nouă e patria noastră,
Neam de-mpărat sîntem, venim spre primblare,
Luînd docamdată aste spre vînzare,
Şi de să vor vinde cu bun preţ aceste,
S-aducem mai bune scoposul ne este.
Împăratul zise : -Dragul meu prieten !
Un asfel de lucru nu poate fi ieften,
Şi crez că nici sfertul d-a ta bogăţie
Nu să poate vinde l-a mea-mpărăţie. …
Cu toate acestea, daţi-mi cît vă place,
Ş-în urmă, cu dînsa ce veţi vrea veţi face.
lar ei i-a dat voie, zicînd : -Nu ne cere,
Ci poftim alege singur pe plăcere.
Luînd împăratul şi, cînd vru să plece,
Pe lîngă ciobanul cu-ntîmplare trece.
Şi lungit îl vede unde-i era patul,
Făr-a băga-n seamă de loc pe-mpăratul.
Întrebîndu-i zise : -Dar acest ce are
De şade-n pat asfel lungit pe spinare ?
Răspunse îndată, zicînd negustorul:
-Acesta,-mpărate, îmi este feciorul,
Ci daţi iertăciune pentru c-aşa şade
Nedîndu-vă cinste după cum să cade,
Căci la noi el unde creşterea îşi are
Nu cunoaşte p-altul decît el mai mare.
Eu tot fiind iară în călătorie
Şi umblînd prin lume cu negustorie,
C-obiceiuri bune nu l-am putut creşte
Să se poartce-n lume precum trebuieşte.
Acu-ntîiaşi dată l-am luat cu mine,
Ca să-l port să vază cum e-n ţări streine
Ş-am nădejde bună, după a sa minte,
A-l învăţa toate d-acum înainte.
N-am vrut să-l las prea mult să înveţe carte,
Numai să dea cerul s-am de dînsul parte,
C-atît am în lume, după bogăţie,
Ca să moştenească a mea avuţie.
Pe cînd d-alde aste vorbea negustorul
Ş-işi lăuda asfel pe moştemtorul,
În gînd împăratul îşi făcu şi planul
Cum că d-a sa fiică este bun ciobanul
Că avea o fată foarte înţeleaptă
Şi ca ea frumoasă nu să putea altă.
Plecînd dar îndată, la palat să duse
Şi împărătesii despre toate spuse,
Îşi arătă încă gîndul său şi dorul
Pentru încuscrirea cea cu negustoiruL
Şi împărăteasa n-a fost mai cu minte,
A găsit cu cale aceste cuvinte,
Şi mai vîrtos zise că această treaba
Fără-ntîrziere să se facă-n grabă,
Ca nu cumva asta mare norocire
S-o soape din mînă cu vro preltmgire
Deci la prinz poftiră pe neguţătorul
Ca să-l ospeteze şi să-şi spuie dorul
Mînînd dar la masă cu toţi împreimă,
Păzi împăratul vremea cea mai bună,
Ş-începu îndată, după cuviinţă,
Scoposul să-şi spuie şi a sa voinţă.
lar neguţătorul, l-acea veselie,
-Bucuros, îi zise, poate şi aă fie,
Numai să am voie pînă mă voi duce
Să-ntreb de voieşte şi fiu-ml cel dulce.
Ş-în prînzul acesta după ce cinstiră
Pe neguţătorul şi îl omeniră,
Cînd vru să se ducă, îl petrec grămadă
Şi duce la mare cu mîndră paradă.
Aci cum soseşte, la fiul său spune
De va să se-nsoare şi să se cunune.
El, nerodul, fuse la vorba lui gată
Ca să se însoare, să ia aşa fată.
Deci dar negustorul, văzînd că voieşte
Şade lîngă dînsul şi îl sfătuieşte
Ce fel să se poarte către împăratul,
Cum cu a sa fiică, cum cu tot palatul.
Le zice o dată, iar le poftoreşte,
Din prinz pînă seară tot îl prociteşte.
lar el, bleojdind ochii cu buze deşchise
Asculta la toate ca la nişte vise;
Era lui acestea ca cînd pui să scrie
Pe deasupra apei vreo istorie.
Cu toate acestea, după cuviinţă,
Răspunsul să-l ducă făoea trebuinţă
Nîci nu se făcuse ziua încă bine
Şi de la-mpăratul văzură că vine
Cu aceeaşi cinste iară să-l "poftească,
Ca să bea cafeaua-n sala-mpărătească,
Şi vrînd-ne-vrînd merse la palat în grabă
Cu toată parada, ca un om de treabă.
Unde împăratul ca şi mai-naînte
ÎI priiimi iară cu pompoasă cinste,
Apoi şezînd zise către dînsu-ndată:
-E ! ce mai zici, cuscre ? că noi sîntem gata
Şi de vei vrea, încă bine o să-mi pară
Să săvîrşim nunta chiar şi astă-seară.
Văzînd negustorul că-’mpăratul are
Pentru acest lucru pornire prea mare,
Nu-i stătu-mprotivă, şi el zise iară :
-Fie, împărate, măcar ş-astă-seară.
Trimit dar la mire să-l aducă gloate,
Viind îl dezbracă de hainele toate,
Care era pline, peste tot pătate,
De noroi şi seuri de jos pîn’ la spate;
Ca ‘cel ce şezuse şi să tăvălise
Chiar ca dobitocul pe unde-i venise.
Aduc haine scumpe, îl îmbrac cu ele,
Îi pun şi în deşte galante inele.
lar cînd îl băgară şi văzu palatul,
Nici nu-şi plecă capul către împăratul,
Ci şuierînd numai sta în nemişcare,
Precum fac toţi proştii la vreo mirare.
Dar avutul care face între unii
Să se socotească înţelepţi nebunii,
Le închise ochii şi nici nu văzură
Lipsirea-i de minte cea peste măsură
Ci într-acea seară îi şi cununară
Şi, şezînd la masă, cu toţi ospătară.
După veselie şi scularea mesii,
Duseră pe mire-n iatacul miresii.
El în cap cu vinul şi lipsit de minte,
În loc să dea fetii cuvenita cinste,
Îi dă două palme şi trei pumni pe spate,
Gîndind c-o mîngîie aşa cînd o bate.
Iar mireasa, cării nu i să-ntîmplase
Aşa mîngîiere cu pumni şi palmi trase,
Începu cu ţipet a răsuna casa,
Cît sări-mpăratul şi împărăteasa.
Alerg într-un suflet şi intrînd îndată
Găsesc pe mireasa de tot leşinată.
Pe ginere-ntreabă : ce este pricina ?
Pentru ce o bate ? să-i arate vina.
El răspuns le dete, cu obrăznicie,
Nişte vorbe proaste ca din mojicie,
De care-mpăratul, năsprindu-se foarte,
A jurat că îl va pedepsi cu moarte,
Atîtă pe dînsul, cît şi p-al său tată,
Cum ş-a dat poruncă să-i închiză-ndata.
Dimineaţa dară după ce porneşte
Şi marfa lor toată o pecetluieşte,
P-amîndoi scoţîndu-i de la închisoare,
Legaţi îi trimise la spînzurătoare.
Cînd însă pe dinşii îi ducea la moarte,
Mintea, care este milostivă foarte,
Privind cu durere reaua lor osîndă,
Către Noroc zise cu vorbire blîndă :
-E ! vezi tu, Noroace, în ce fel de stare
Aduseşi p-acestia prin a ta purtare?
Unde sînt acuma laudele tale ?
Nu simţi ceva milă? nu-i priveşti cu jale?
Nu era mai bine să fi fost ciobanul
Într-a sa colibă unde sta, sirmanul,
Şi cu al său fluier umblînd p-acea vale
Să se veselească cu caprele sale?
Cum şi negustorul asemenea iară,
Decît acum asfel amîndoi să piară?
-0, soru-mea Minte! răspunse Norocul,
Mai mult ce poci face şi-eu cu dobitocul?
Dacă nu au creieri, aşa să le fie,
Că destul ciudă îmi este şi mie.
Iar Mintea îi zise: – Te ştiu eu, Noroace,
C-ai nemilostive şi rele mijloace,
Multe ori te bucuri, ca de nişte glume,
Să pierzi, să dărapeni pe oameni în lume.
Dar eu pe aceştia ce îi duc la moarte,
Nu-i las niciodată relei tale soarte.
Ci te uită numai a’cuma la mine
Şi vezi ce plătesc eu cînd sînt cu orcine!
Zicînd ea aceasta, îndată se duse
Ş-intrînd în ciobanul, în capu-i să puse.
Atuncea ciobanul să deşteaptă-ndată
Ca dîntr-un semn de vreme-ndelungată.
Ş-întortîndu-ţi ochii către cel maî mare,
Care îi ducea la locul de pierzare:
-Urîtule, zise, şi am făr’ de lege!
Tu ai dat poruncă asfel să ne lege?
De unde ai voie ş-atîta-ndrăzneală
De-mpărătesc sînge să nu ai sfială?
Nu ştii că-mpăraţii şi a lor neam mare
Nu să osîndeşte la aşa pierzare?
De ar avea încă şi vină de moarte,
Tot e-a cinste neamul cel strălucit foarte,
Cît mai vîrtos unul fără de pricină,
Ce nu să cunoaşte c-a făcut vro vină.
Aveţi voi în ştire că pe urmă noastră
Vin oştiri milioane împrotivă voastră?
Dezleagă-ne, nu sta, gîdeo, spurcăciune,
Şi cazi în genuche, să-ţi dăm iertăciune.
Tremurînd, gelatul îi dezlegă-ndată
Şi ceru să-l ierte cu vorbă rugată.
Şi vestind aceasta pe loc la-mpăratul
A luat îndată poruncă gelatul:
Să nu săvîrşască hotărîea dată,
Ci să ae întoarcă cu dînşii îndată.
Carii cum veniră ş-au suit palatul,
S-a-ntrebat ciobanul de către-mpăratul:
- Fiul meu ! ne spune şi dreptul arată,
Nu te mai preface, dă-mi vorbă curată,
Eu taina-vă nu poci de loc înţelege,
Că este un lucru ce nu să alege.
- Cu vreme,-mpărate, ciobanul răspunse.
Ne vei înţelege tainele ascunse.
Iar deocamdată vă spun num-atîtă
C-aţi avut asupra-mi purtare urîtă.
Ieri mă cununarăţi cu o grabă mare
Ş-azi nejudecat m-ati trimis la pierzare.
Împăratul zise: – Da! fără-ndoială,
Eu cunosc prea bine c-am făcut greşală.
Dar şi înălţimea-ţi nu să cădea iară
Să te porţi cu fiica-mi aşa rău aseară.
- Negreşit, el zise, făcea trebuinţă
Să mă port cu dînsa după cuviinţă,
Dar e o vorbă foarte înţeleaptă,
Cum că "după cinste, cinste să aşteaptă".
Înălţimea-voastră, precum să cunoaşte,
Va-ţi purtat cu mine ca c-un om de obşte.
Precum mă ţinurăţi, aşa şi eu iară,
Ca c-o fată proastă m-am purtat aseară.
Şi ascultaţi numai să vă spui pricina,
Ca să vedeţi bine a cui este vina.
Aici cum vă ţineţi înălţimea-voastră,
Aşa şi noi sîntem în patria noastră.
Cînd doi împăraţi dar într-un loc s-adună,
Spuneţi, aşa-nsoară şi asfel cunună?
Nu să cădea nouă cel puţin o lună
Să fi ţinut nunta cu regulă bună?
Nu era cu cale l-astă veselie
Ca să se poftească ş-alţi domni mari să vie?
Am avut noi muzici? au fost luminaţii,
Cum e obiceiul să facă-mpăraţii ?
Unde s-au dat tunuri? Unde s-au dat focuri?
Und-a fost teatruri, comedii şi jocuri?
Unde vă e zestrea? Unde mi-aţi dat foaie?
Ce mi-aţi dat supt mînă ? la ce mi-aţi dat voie?
Cum dar socotirăţi persoanele noastre,
Aşa şi eu fiica înălţimei-voasstre,
D-o aveaţi pe dînsa-n dragoste fiieaiscă,
Urma ca să-i faceţi nuntă-mpărătească.
Ci rău vă purtarăţi chiar înşivă dară,
Şi eu de aceea făcui mai rău iară.
Atunci împăratul îl îmbrăţişază,
Cere iertăciune, din ochi lăcrămează,
Zicînd către dînsul aceste cuvinte :
-Eu, iubitul meu fiu, de azi înainte
Cu toat-a mea voie îţi dau tronul ţie,
Tu ocîrmuieşte a mea-mpărăţie.
Iată îţi dau schiptrul, stăpîneşte-n pace
Şi fă-ţi acum nunta după cum îţi place
După ce dar multe de bine-i urează,
Pe ciobanu-n locu-şi îl încoronează.
Anton PANN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu