Pălăria lui George Coşbuc

Pălăria lui George Coşbuc

Student fiind, undeva prin deceniul al şaptelea al secolului trecut, mă dedam plăcerii de a umbla prin ploaie cu capul descoperit. Mi se părea, pe atunci, foarte important că aleasa inimii mele mă trata cam cu nepăsare, mai ales după ce tata o ameninţase într-un mod suficient de convingător. Trist, îmi preumblam creştetul înfierbântat prin ploile toamnei, bântuind mahalalele Bucureştiului, în lungi plimbări fără ţintă. În vacanţa de iarnă, mama a băgat de seamă că zăpada cu care veneam în păr nu mă determină să trec la căciulă şi tare s-a îngrijorat.

- O să răceşti!

- O să faci meningită!

- O să-ţi cadă părul!

- O să ... o să... o să...

- Ia-ţi măcar o pălărie.

Moda şepcii, generalizată după intrarea lui Lenin în Petersburg, călare pe carul blindat, îşi atinsese apogeul prin anii 50. Acum se revenea la antebelica pălărie, poate ca formă de rezistenţă pasivă faţă de noua orânduire. Revenit în Bucureşti, după vacanţă, deşi fusesem îndelung dăscălit de mama, nu am facut nici cea mai vagă tentativă de a cumpăra o pălărie, mai cu seamă că aleasa inimii mele chiar mă dăduse uitării.

Prin martie mi-am dat seama că urmează vacanţa de primăvară şi mama o sa mă întrebe de pălărie imediat ce voi intra pe uşă. La telefon o anunţasem de mult că am o pălărie, destul de arătoasă.

- Ce culoare are, mamă?

- Păăăi...gri.

- Bine, mamă. S-o porţi sănătos!

Banii, primiţi de la dânsa pentru acest nobil scop, se topiseră pe te miri ce. La sfârşitul lunii m-am hotărît să cumpăr pălăria din banii pentru cartela de masă. Nu cumpărasem singur niciodată un articol de îmbrăcăminte şi eram foarte sigur că nu mă pricep deloc. Aş fi putut cumpăra, fără greş, atât de răspândita pălărie vânătorească, pe care o purtau mulţi dintre colegii mei, dar aceea nu-mi plăcea chiar deloc. Borurile acelea înguste, culoarea verde, perechea de perforaţii triunghiulare de-o parte şi de alta, aerul comun şi, mai ales, ipotetica pană de păun infiptă la panglică îmi păreau atât de respingătoare şi de nepotrivite unui viitor inginer, încît aş fi purtat orice în locul pălăriei de vânător. Chiar şi broboada cu ciucuraşi a bunicii.

Dacă nu te pricepi, apelezi la specialist. Cine poate fi mai specialist în materie de pălării decât o fată? Jenica – nu, pentru că mă trata cu o indiferenţă care sigur ar fi impiedicat-o să mă însoţească până la magazin. Mă considera, încă din liceu, un fel de tăntălău absolut neinteresant. Mai rămânea Marcela, fosta prietenă a lui văru-meu, un fustangiu incorigibil care o părăsise ca un nesimţit, pentru o bucureştencă zurlie cu care nici măcar nu intenţiona ceva.

Seara am mers la cămin la Marcela şi, cu numeroase precauţii, i-am spus ce anume aş dori. A acceptat imediat şi mie treaba asta nu mi-a trezit nici o suspiciune. A doua zi, pe la prânz, o iau de la cămin şi pornim în căutarea unei pălării asortate cu personalitatea mea. Era prima dată când aveam de-aface cu o împătimită a magazinelor. Nu a scăpat nevizitată nici o prăvălie de pălării pe o raza de 2 km în jurul Universităţii. Lipscanii, Gabrovenii, 6 Martie, Brezoianu, Victoriei, Sfântu Gheorghe, Piaţa Palatului, Magheru. Până şi pe Guttemberg a găsit ea o prăvăliora care avea în vitrina trei pălării. Am umblat de mă dureau picioarele. Orice pălărie puneam pe cap, şi am pus sute de pălării, mi se potrivea dar... parcă avea ceva care nu mergea. Argumentele porneau de la prea sobră până la prea hazlie, trecand prin prea închisă, prea deschisă, prea scorţoasă, prea moale, prea înaltă, prea turtită, prea, prea, prea. Ba nu se potrivea cu costumul, ba nu se potrivea cu cravata. Evident că, după ce o pălărie sălăşuia câteva secunde pe creştetul meu, se oprea pentru cateva minute pe creştetul ei, aşa, ca să vadă cum îi pune în valoare zulufii rebeli. Credeam că o să mor de nervi încercând pălării. În final am ajuns la etajul 4 în magazinul Victoria. Fierbeam ca o oală sub presiune. Mai erau câteva minute până la închiderea magazinului. În spatele paravanului, vânzătoarea îşi îmbrăca hainele de stradă. Am probat doar trei pălării, că nu mai era timp. În fine, pun pe cap plăcinta aceea gri, cu nişte boruri atât de largi, încât îmi acoperea şi umerii. O dau pe ceafă şi mă încrunt. Din oglindă, se uita la mine George Coşbuc. Era limpede că modelul nu era antebelic. Era antediluvian. Dar, până la urmă, dată fiind admiraţia mea pentru înaintaşii în materie de poezie (şi ora înaintată), după ce o mai trag o dată pe frunte, mă uit la ceas şi decid:

- Pe asta o iau!

- Vai ce bine îţi vine! a aplaudat Marcela. E aşa de deosebită!

Am plecat cu umbrela aceea cenuşie montată pe cap şi tot drumul până la cămin am tras cu ochiul la cei pe lângă care treceam, gata să sar la bătaie dacă vreunul ar fi zâmbit. Important era că nu am ajuns să o supăr pe Marcela, care se prefăcea că totul este ok. La rândul meu, mă prefăceam încântat. A fost ultima dată în viaţă când m-am mai văzut cu Marcela. Nici eu n-am mai căutat-o, dar nici ea pe mine.

În seara aceea, fiecare dintre cei trei colegi de cameră a probat pălăria în faţa oglinzii, cu excepţia lui Claudiu, care avea ţeasta cât mingea de fotbal. Dar chiar şi el a ţinut-o cu o mână pe vârful capului chel, ca să vadă cam cum i-ar veni. În final, după lungi dezbateri, la o sticlă de bere, au concluzionat că merge.

Ca să n-o supăr pe mama, dar nici să nu devin mascota Craiovei, în vacanţa de primăvară am ieşit din casă doar seara târziu şi ocoleam centrul oraşului, luând-o pe la gară. Cu asta am considerat că mi-am făcut, faţă de mama, datoria de fiu ascultător în materie de pălării şi am decis să fac pierdută nesuferita de pălărie.

La sfârşitul anului universitar, am „uitat-o” în dulap şi am anunţat-o pe mama că, la întoarcere, s-ar putea să n-o mai găsesc. I-a părut rău că are un copil aşa de căscat, dar nu mai avea ce face. Toamna, m-am prezentat senin la facultate ca să susţin examenele restante, de care nu am dus lipsă în nici un an. Când să-mi ridic cazarmamentul de la magazie, administratorul Ianciuc (un basarabean de origină ucrainiană) mi-a dovedit încă o dată cât poate fi de nesuferit. Aplecându-se cu amabilitate, a scos de sub tejghea pălăria lui George Coşbuc. Avea, nemernicul, un zâmbet de încântare de parcă făcuse o faptă bună:

- Eşti dator de-o bere! şi a pus-o peste cearşafurile împăturite.

Nu i-am dat niciodată berea aceea. Ba chiar, în luna următoare nu i-am plătit cazarea. Uite-aşa! Evident că a trebuit să-mi rad splendoarea de barbă ca să nu mă recunoască portarii, căci vigilentul Ianciuc mă dăduse în consemn la toţi: „ăla cu barbă”.

La Craiova am mai ajuns abia de Craciun. Restanţele si re-re-urile îmi ocupaseră toată toamna. Într-o zi îmi căutam de gâlceavă cu fratele mai mic, când apare văru-meu. După ce ne plictisim comentând ultimele bârfe ale oraşului, tipul are inspiraţia să propună să mergem la el să ascultăm muzică. Era un împătimit al magnetofonului (Tesla; de care era foarte mândru).

Afară ningea cu fulgi mari. De ochii mamei, şi pentru că era deja seară, am pus placinta gri pe cap. Până la staţia de autobuz nu m-a reperat nimeni. În autobuz ne-am aşezat pe bancheta din spate şi ne-am făcut că nu suntem acolo. Taxatoarea, care nu avea nici o simpatie pentru studenţi (poate că studenţii din Craiova erau mai răi), a încercat să ne aminteasca despre obligaţia cetăţeneasca de a cumpăra bilete. Dialogul cu ea ne distra peste măsură:

- Auzi, Fane! Zice că să luăm bilete.

- Spune-i că nu avem bani.

- Nu avem bani, doamnă!

- Auzi Fane? Zice că să ne dăm jos.

- Spune-i că mergem la gară.

- Nu ne dăm jos că mergem la gară, doamnă!

- Auzi Fane? Zice că suntem animale.

- Spune-i că ea e o plantă.

- Doamnă, dumneavoastră sunteţi o plantă.

Când am ajuns la staţia unde voiam să coborâm, ne-am apropiat de

uşă. Surpriză! Taxatoarea nu a apăsat butonul de deschidere. Râzând, ca nişte imberbi ce eram, am defilat prin faţa ei către uşa din mijloc. Taxatoarea a întins scurt mâna şi mi-a luat pălăria. Nici nu era greu s-o apuce, la cât era de mare.

- Vii tu după ea!

- S-o porţi sănătoasă! şi am coborât.

A doua zi, nici nu făcusem ochi când bum-bum-bum în uşă. Era

văru-meu. Cum am deschis mi-a şi pus pe cap pălăria de care nu mai scăpam.

M-am înegrit.

- Am fost la capătul de linie şi le-am zis că eşti student. O avea

pe raft.

- Tu nu aveai ce face şi te-ai dus cu noaptea în cap la gară?

Până la terminarea facultăţii, nu am mai făcut nici o tentativă serioasă de a scăpa de buclucaşa pălărie. Luni în şir stătea la adăpost în dulapul de la cămin şi doar în vacanţe o plimbam cu trenul la Craiova şi retur. Această prelungită odihnă îi pria, căci nu a dat nici o clipă semne de îmbătrânire. Un merit îi revenea şi nesuferitului de administrator de cămin, care dădea cu insecticide în fiecare vacanţă, aşa încât nici o molie nu a avut plăcerea sa guste matusalemica pălărie.

Întâmplarea a făcut să mă căsătoresc la câteva luni după terminarea facultăţii, împotriva voinţei tatălui meu, care îmi pregătea pentru acest ritual o doctoriţă din Craiova. Cert este că m-am prezentat în mansarda viitoarei soţii doar cu ce aveam în valiză. Era veşnica valiză de dus întors Craiova – Bucureşti, din perioada studenţiei. Până şi conţinutul valizei era acelaşi. Aşezată pe fundul valizei, ca să nu i se îndoaie splendoarea de boruri, se afla nelipsita pălărie cenuşie, umplută cu şosete ca sa-şi menţină forma. Aşa cum era obişnuită, şi-a luat locul pe raftul de sus al şifonierului şi a reînceput odihna pasivă. Avand o nevastă frumoasă şi iubitoare, am făcut ce-am făcut şi am angajat-o în acelaşi loc cu mine, ca să ne vedem clipă de clipă. Abia când a început sa-mi numere ţigările fumate, mi-am dat seama că am greşit, dar inconvenientul era minor.

Dat fiind că, la anii aceia, în Bucureşti erau doar două termocentrale iar celelalte erau răspândite prin toate coclaurile patriei, mai toată vremea îmi luam nevasta şi plecam cam pe unde şi-a înţărcat dracul copii ca să aflăm de ce nu merg dânsele, termocentralele, la parametrii proiectaţi. Dar eram tineri şi nu ne prea sinchiseam de veşnicele călătorii în interes de serviciu. Evident că bagajele mele erau pline de rochiţe şi fustiţe care de care mai drăguţe, pentru că doamna inginer nu putea să defileze, o lună întregă, zi de zi cu acelaşi ambalaj. Sigur este că două valize mari erau permanent pregătite, căci deseori ordinul de marş venea seara pentru a doua zi în zori. Aşa a fost şi în acel martie al anului de graţie 1972. Conform procedurii, am vărsat oala cu supă în closet, am oprit frigiderul, am înşfăcat valizele si m-am uitat pe fereastră să constat situaţia meteo. Ploua zdravăn. Ploaia aceea de primăvară i-a venit de hac preistoricei pălării. Nu mai aveam a treia mână cu care să ţin umbrela, aşa că am înşfăcat pălăria din şifonier şi, deşi nu-mi plăcea, am pus-o pe cap. Era perfectă pentru scopul propus, măcar că nevasta a cam strâmbat din năsuc şi tot drumul pană la gară a avut aerul că merge întâmplător în aceeaşi direcţie.

În gară la Deva, a trebuit să apelez din nou la serviciile umbrelo-pălăriei, pentru că ploua la fel de zdravăn ca şi în Bucureşti. Spre norocul nostru, tocmai în acea lună se inaugurase cel mai modern hotel din oraş: hotelul Sarmis. Fiind hotelul gol, am ales pentru toată echipa să locuim la etajul 3. Au urmat obişnuitele măsurători zile şi nopţi, în sala cazanelor prin nori de praf de cărbune, dogoare, fum, zgomot şi vibraţii. De data aceasta peste noi se aşezase un domn director din minister care voia să fie sigur că nu dăm rasol la măsurători. Printre noi se amestecase şi un delegat de la Rovinari, un tânăr inginer pe care, din motive de securitate, am să-l numesc Gurău. Zic din motive de securitate pentru că, dintr-o neatenţie a lui, mi-a devenit, din amic, inamic. Acest Gurău avea misiunea pe undeva pe la aprovizionare, dar nu putea să nu petreacă cu noi, bucureştenii, măcar câteva ore pe zi. Atracţia o constituia bătrânul Negropontes, care nu lăsa să treacă zi fără să coacă câte o poantă de pomină. Nu degeaba verii lui bântuiau prin salonul oval de la Casa Albă, conseind Preşedintele.

În dimineaţa de 8 martie, amicul Gurău ne-a comunicat că trebuie să plece înapoi la Rovinari, treabă care nu-i convenea deloc. Pe noi ne-a marcat cam deloc trista veste şi, până la prânz, deja ne obişnuisem cu absenţa lui. Pe la orele 17, domnul director din minister a constatat că sortul de cărbune nu mai corespunde combustibilului de proiect şi a sistat măsurătorile. Şi ca să fie bucuria deplină, dat fiind ca aveam două doamne în echipă şi că tocmai era 8 martie, ne-a invitat pe toţi la restaurantul Sarmis, care îşi inaugura, cu fast, chiar în seara aceea, punerea în funcţiune.

Doamnele au alergat urgent la coafor, tot la Sarmis, iar băieţii care încotro. Prin oraş erau şi fete. Eu m-am refugiat în hotel pentru cîteva clipe de odihnă, după ce mă voi spălat de praful de cărbune care mă legitima a fi singurul negru din Deva. Las nevasta la coafor şi intru in lift. La etajul 3, traversez către camera noastră, în timp ce din capătul coridorului se apropia cu grabă femeia de serviciu pe etaj. Nu era nici o confuzie, femeia aceea tînăra, bruneta, rubicondă, se îndrepta, cu viteză, drept spre mine. Să fi uitat eu cumva reşoul în priză azi dimineaţă? Să fi lasat veioza aprinsă? Faţa ei luminoasă ca o lună plină nu lăsa să se presupună că aş avea vre-un păcat pe conştiinţă. Din contră, ochii ei căprui revărsau asupra mea o nesfârşită dragoste, în care se sesiza şi o undă timidă de recunoştinţă.

Acum, nu că mi-ar fi displăcut, dar situaţia era stranie, ca să nu zic de-a dreptul suspectă. Frecvent, femeile nu se aruncau asupra mea, alegând, sistematic, direcţia opusă.

- Vai, domnu’ Antonie, ce bine îmi pare să vă întâlnesc!

Ciripitul ei gâtuit de emoţie mă paraliză ca un narcotic administrat

verbal. Proptită cu pieptul bogat pe coastele mele se straduia sa ajungă la obrajii negri de carbune.

- Vreau să vă mulţumesc pentru flori. Aţi fost aşa de drăguţ...

Nu mă ştiam vinovat cu nimic. Despre ce flori vorbea? Deodata m-am luminat deplin: şmecherul de Negropontes a pus la cale o farsă delicioasă care îmi submina autoritatea în echipă şi chiar liniştea în căsnicie. Uşa lui era vis a vis de a mea şi acum se holba pe gaura cheii şi îşi dadea ghionţi cu Costel. Ca un făcut, împins de tampoanele acelea delicios pufoase, zăpacit de ipoteza că sub halatul alb de pânză nu se mai gasea nimic, decat ea însăşi, şi paralizat de nemernicia lui Negropontes, nu nimeream broasca şi fata deja ma întinsese pe uşă.

- Ce flori, doamnă? bâiguii pierit.

- Buchetul pe care mi l-aţi lasat pe masă.

Ticăloasă poantă a pregătit bătrânul pezevenchi.

- E, doamnă, e 8 Martie. Aşa e obiceiul.

- Da, dar tot sunteţi un domn deosebit şi eu vreau nespus să vă

mulţumesc pentru gest.

- Şi de unde ştiţi că e de la mine?

- Scrie în bileţel.

Auzi, al dracului ! Bileţel. Între timp reuşisem sa imi strecor braţele

între mine şi ea.

- Ce scrie?

- Din partea familiei Antonie.

Asta depăşea orice imaginaţie.

- Chiar aşa scrie? Hai să văd şi eu.

- Hai ! ciripi voioasă şi porni către oficiu.

Ştia ea ce face. În oficiu era un pat, un scaun şi o masă. Patul, proaspăt

înfăţat, îmbia teribil. Mai ales că interlocutoarea se aşezase pe el, fără să dea prea multă atenţie halatului incomplet descheiat. Scaunul nu merita nici o atenţie: lemn curbat şi fund de palcaj. Pe masă se afla subiectul vizitei mele. Un frumos buchet de trandafiri purpurii înfăşurat in celofan. A cheltuit ceva Negropontes la poanta asta. Trandafiri de 8 Martie. Bani buni.

- Uite! Ciripi bruneta ridicându-se si trăgând de sub buchet un sfert

de coală de hârtie pe care era scris citeţ: „Fam. Antonie”.

- Într-adevăr, domnişoară. Posibil ca soţia mea sa se fi gândit să facă

asta. E frumos. Admisei fără să precizez dacă e vorba despre buchet su despre gest.

Mă trăsei prudent spre uşa rămasă deschisă şi glonţ spre camera mea. Încuiai de două ori şi, în timp ce ma dezbrăcam auzeam privighetoarea rubicondă cântând în camera vecină, prefăcându-se că deretică, cu uşa deschisă la perete.

„De-ar fi dorul vânzătooor,

M-aş face cumpărătooor

Şi-aş cumpăra numai dor.

Dară dorul nu se vindeee

Că mai tare te cuprindeee...”

Atrasă de insolita ciripire, femeia de serviciu din cealaltă aripă a etajului veni să se intereseze:

- Ce-i, dragă? De ce cânţi?

- Am facut un duş, tu, şi ma simt aşa de bine ! strigă bruneta ca să

aud şi eu din baie, unde ma ciopârţeam cu maşina de ras.

Nici nu ştiam dacă să fiu suparat sau încântat. Îmi venea să ma reped până în camera vecină, dar îmi venea şi să sparg uşa de vis a vis. Dilema fu rezolvată de ciocanitul în uşa mea. În fine, venise nevastă-mea de la coafor şi privighetorea încetă brusc.

Nu i-am arătat niciodată bătrânului pezevenchi că aş fi sesizat că de la el mi se trage poanta. Doar pândeam să surprind daca îşi dă coate cu Costel sau emite vreo aluzie în doi peri. N-am pomenit nimănui despre insolita întâmpalre şi, în mod sigur, nevasta mea ar fi fost ultima care ar fi aflat asta de la mine. Dar soarta are întorsături năstruşnice.

Peste vre-o săptămână, cazanul pe care făceam măsurători a avut fericita inspiraţie să se spargă, eşapând în atmosferă tot aburul din tambur. Asta cu un zgomot de zăngăneau geamurile în toate satele din jur, ca să afle toţi ce nenorocire l-a lovit. Auzind acest semnal, domnul director de la Minister a acceptat că e raţional să o luăm spre Bucureşti.

Ultima baie în hotel, bagajele şi valea. Fiind afară o minunată zi de primăvară, cu un soare care te îndemna la plajă, am făcut gestul final şi am lăsat pălăria cenuşie pe raftul de sus în şifonierul din hotel.

Cu paşi largi, zglobiu şi fără păs, mă depărtam de pălărie de vreo zece minute, când, ajunşi la colţ, auzirăm în spate un vaiet disperat:

- Domnu Antonieee...

Mă întorsei. Bruneta rubicondă, roşie de alergătură, udă de transiraţie,

cu pieptul bogat pendulând din stânga în dreapta, alerga cu gura deschisă să mă ajungă. În mâna întinsă spre mine ţinea bătrâna, nesuferita, imposibila pălărie gri. Am crezut că mor. Trebuia o dată să se termine chestia asta.

- Pălăria... Aţi uitat pălăria...

Am avut puterea să dezamăgesc poate cea mai sinceră admiratoare a

mea:

- Nu e pălăria mea.

Dacă s-ar fi despicat cerul şi ar fi coborât Bunul Dumnezeu pe scara

de frânghie, n-ar fi fost mai uluită:

- Nu e pă...lă...ria dumneavoastră...

- Îmi pare rău că aţi alergat atâta, dar nu e a mea.

- Dar era in şifonierul dumneavoastră!

- Ştiu. Acolo am găsit-o şi eu când am venit, minţii cu seninătate.

Înaintea noastră nu mai locise nimeni in hotel.

Nevastă-mea se amuza copios de scenă şi, de teamă că o să mă dea de

gol, apucai iarăşi valizele şi întorsei spatele bietei femei.

- Drum bun... îngăimă pierită dar nu mai primi răspuns.

Mergeam fericit că am reuşit să mă despart de nesuferitul articol de

îmbrăcăminte şi întristat că supărasem o fiinţă atat de binevoitoare.

N-a trecut o lună de la această dublă desparţire când am debarcat în

termocentrala Rovinari ca sa dibuim de ce nu atinge nici dânsa parametrii de proiect. Din dispoziţie directorială, am năvălit tocmai în biroul lui Gurău care, la început, s-a arătat încântat de triplarea ocupanţilor încăperii, măcar că am ticsit-o de aparatură şi materiale. Cu trecerea timpului, însă, Gurău devenea tot mai închis şi şuşotea tot mai insistent cu colega lui mai vârstnică. Nu ştiam ce îi preocupă dar nu puteam să nu observ că privirile lor se aţinteau deseori asupra soţiei mele. La un moment dat, agasată, femeia aceea i-a replicat destul de tare:

- Da’, întreab-o, dragă !

Ce să întrebe, treaba lor. Eu, unul, ştiam cu cine mă însurasem şi nu-mi faceam griji decât, cel mult, pentru ei.

Seara, ajunşi în Târg (Târgu Jiu), executam alergătura din magazin în magazin după pâine, salam, brânza etc. până să apuce aceia să tragă obloanele. Operaţiunea era îngreunată de fluviul de târgoveţi care ieşiseră, ca în fiecare seară, pe Corso şi îl străbăteau în randuri compacte, respectând legea europeană de circulaţie pe drumurile publice. Coborau pe partea dreaptă până la magazinul universal şi urcau pe partea sângă până la primărie. Dacă în vale întoarcerea era cam bulucită, în deal parcurgeau sensul giratoriu din jurul bisericii. Numai noi, ca adevăraţi bucureşteni, îi destabilizam trecând în zig zag de pe un trotuar pe altul. La un moment dat, când sacoşele erau ca şi pline, ne pomenim ochi în ochi cu amicul Gurău:

Bună, bună, ce mai faceţi, bine, unde v-aţi cazat, la Gorj, etc. etc.

Schimbul de amabilităţi fiind epuizat, Gurau îşi face curaj şi pune întrebarea care îl chinuia încă de dimineaţă:

- Doamnă, dar dumneavoastră nu îmi mulţumiţi pentru flori?

Uimită ea, dar uimit eu. Nevastă-mea nu a avut niciodata aerul că ar fi

din cele care pot primi flori de la un tăntălău ca Gurău. Aşteptam amuzat să o aud cum îi mulţumeşte.

- Care flori? întrebă surprinsă.

- Cele pe care vi le-am trimis de 8 Martie, o lămuri el uşor persuasiv.

- N-am primit, raspude ea cu sinceritate.

- Pierdeam trenul şi le-am lăsat la femeia de serviciu de la Sarmis, o

lămureşte el sigur că ştie despre ce vorbeşte.

- Nu mi le-a dat...

În clipa aceea în capul meu se făcu lumină şi îmi cerui, în gând, scuze

de la bătrânul şugubăţ Negropontes. Era nevinovat. Fiind în deplină cunoştinşă de cauză, preluai ostilităţile:

- Şi, de unde ar fi ştiut femeia de serviciu că florile sunt pentru

doamna Antonie?

- Am scris un bileţel.

O grămadă de gură cască se adunase în jurul nostru.

- Şi ce anume ai scris în bileţel?

- Pentru familia Antonie.

- Dacă scriai aşa, ar fi fost clar chiar şi pentru o femeie de serviciu.

Dar tu pierdeai trenul, aşa că ai scris doar două cuvinte: „Fam. Antonie”.

- Da. Adică pentru familia Antonie...

În acel moment îl uram pentru cât de prost poate fi. Lovii fara milă,

măcar că nevasta şi toţi cei de faţă urmau să afle, din gura mea, ce chestii păţesc eu prin hoteluri.

- Fata aceea a înţeles că florile sunt de la „fam. Antonie” pentru ea! O săptămână încheiată s-a ţinut după mine să îmi mulţumească cum se cuvine pentru gestul meu nobil. Data viitoare să alegi una mai slabă, că mie aşa îmi plac!

Lumina era destul de precară la ceasul acela de seară. Cu toate acestea, reuşii să-i număr plombele din gura rămasă deschisă. Erau trei. Îmi apucai nevasta de braţ şi pornirăm spre hotel.

Ion Antonie

27 noiembrie 2003