141
IUBIRE OARBĂ
Doctore, o am în ochi!
N-o mai văd decât pe ea.
Mi-am făcut şi de deochi,
Dar mi-e boala tot mai grea.
Dă-mi ceva s-o văd mai rar.
Nu mai pot trăi de vise.
Viaţa mea e un coşmar
De iluzii interzise.
Pune-mi două lacrimi mari,
Să-nţeleg că nu se poate,
Şi dă-mi ochelari mai tari,
Să mă-ntorc în realitate.
142
SFIOASA
Ochii tăi, iubiţi de mine,
Mă doresc şi nici nu ştii.
Ochii tăi, nişte copii
Care n-ascultă de tine.
Părul înoptat coboară
Peste umerii de nea,
Visând mângâierea mea
Alintată şi uşoară.
Chiar şi gura, năzuroasă,
Când şopteşte da şi nu
Şi nu spune ce-ai vrea tu,
Nu e rea, e doar sfioasă.
N-ai curaj să strângi la tine
Ce-ţi doreşti şi nu cutezi.
Tare-ai vrea să mă dezmierzi
Şi te mistui de ruşine.
143
SUFLETUL TĂU
Era un zarzăr înflorit în soare.
Imaculat şi pur ca o mireasă,
Se-nfăşurase-n ţesătura deasă
Având paiete floare lângă floare.
Purta pe frunte nimbul de zăpadă
Şi-n urma lui o trenă de petale.
Condurii îi lăsau lumină-n cale
Împrăştiind scântei de alb pe stradă.
Priveam uimit la umbra de lumină
Şi nu-mi venea să-l cred adevărat.
Aveam în faţă sufletul curat
Al celei care mi-e acum regină.
144
COSMOGENEZĂ
Prin noaptea prefirând întunecoasă,
Treceai la fel ca luna de frumoasă.
Şi nu era pe boltă nici o stea.
Nici candela iubirii nu ardea.
Era-nceput de lume fără sens
Iar eu şi tu eram un Univers.
Şi, când m-ai sărutat întâia oară,
A răsărit luceafărul de seară.
Te rog să mă săruţi de mii de ori,
Să umplem Universul larg cu sori;
Căci fiecare sărutare-a ta
Aprinde-n bolta nopţii înc-o stea.
145
O LUME
În lunga noapte-a sufletului tău,
Sunt eu acel care-a aprins iubirea.
Sunt eu acel ce-ntinde nălucirea
Să-ţi fie ţie punte peste hău.
Eu pietruiesc cu rime strălucite
Poteci pentru pantofii tăi cu toc
Şi port prin beznă inima de foc
Când tu străbaţi păduri sălbăticite.
Eu ţes pe lumea plânsă curcubeu,
Să dau culori mulţimii de petale
Şi le presar pe unde-ţi faci tu cale,
Jertfind corola sufletului meu.
Eu plâng pe boltă lacrimi înstelate,
Închipuind un amplu zodiac,
Şi îţi ursesc din clipe care tac
Un lung şirag de zile-nseninate.
Eu ard în ceruri soarele iubirii,
Topind zăpada suferinţei tale,
Şi fac din lună nuferi albi pe vale,
Când vii să-noţi în apa fericirii.
Nici nu observi c-am devenit o lume
În care te răsfeţi îmbrăţişată
Şi, uneori, mai plângi înduioşată
De vechi tristeţi şi umbre fără nume.
146
MĂ IUBEŞTI
Mă iubeşti? Nu mă iubeşti?
Fac risipă de petale,
Întrebându-le cu jale:
Dacă doar mă amăgeşti?
Întorc zaţul de prin ceşti,
Caut linia din palmă.
Toate sunt făcute valmă.
Mă iubeşti? Nu mă iubeşti?
Doamne, ce hoţoaică esti !
Dup-atâtea întrebări,
Numărăm pe sărutări:
Mă iubeşti? Nu mă iubeşti?
147
POLICROMIE
Iubita mea cu unghii ascuţite,
Cu trup de vis şi dinţii de cuţite,
Pe lumea asta pentru mine nu-i
Alt loc decât în ochii tăi căprui.
Iubita mea cu părul ud de noapte,
Cu buzele de sărutări şi şoapte,
În zilele când nu poţi să mă vezi,
Mă plăsmuieşti cu ochii mari şi verzi.
Iubita mea cu “ r ”-uri graseiate,
Cu gesturi lungi şi forme delicate,
De câte ori din somn în vis revii,
Mă devorezi cu ochii cenuşii.
148
SI VIS AMARI - AMO !
(De vrei să fii iubit – iubeşte !)
Cât de frumoasă eşti câmd mă priveşti !
Ţi-s ochii vâlvătae de iubire
Şi buzele sărută în neştire
Cuvinte dragi pe care le şopteşti.
Cât de aprinsă eşti când mă săruţi !
Îmi pui pe umeri braţele divine
Şi mă cuprinzi, strivindu-mă de tine,
Să retrăim atâţia ani pierduţi.
Ce fericită eşti când îţi vorbesc !
Te-mbujorezi ca un copil surprins
Şi luminezi de dorul necuprins,
De câte ori îţi spun că te iubesc.
149
TRECERE
Cerul cu stele peste pământ
Îşi poartă norii de ferigea.
Pletele nopţii flutură-n vânt.
E taină mare iubirea mea.
Plouă cu lacrimi din cerul sur.
Pietriş de gheaţă bate-n fereşti.
Frigul prin casă e ca un fur.
Cine mai ştie de mă iubeşti?
Amiaza curge ca un pârjol.
Corole roşii ard în lumină.
Îmi eşti eclipsă sub trupul gol.
Iubirea muşcă, ca o felină.
Frunzele zboară galbene-n vânt.
Lăstunii pleacă tăcuţi spre sud.
Parcul rămâne fără veşmânt.
Iubirea strânge sufletul ud.
Se-aştern petale albe pe jos.
Nourii negri ţin loc de cer.
Vântură neaua frigul tăios.
Iubirea arde goală prin ger.
150
PER ASPERA AD ASTRA
(Prin greutăţi, spre stele.)
Mi te topeşti pe buze de parc-ai fi de nea.
Eşti cea mai vaporoasă făptură pe pământ.
Aprisă şi departe, de parc-ai fi o stea,
Apari – dispari prin norii învălmăşiţi de vânt.
Mă rog de tine secoli să-mi dai o sărutare
Şi, când renunţ, trei zile mă speli în sărutări.
Iubirea ta zurlie e-aşa năucitoare,
Că nu mai ştiu socoata pedepse – dezmierdări.
Mă cerţi când sunt cu tine, mă vrei când sunt departe,
Îţi vine să mă sfâşii când nu mă poţi avea.
Ce pot spera când lumea întreagă ne desparte?
Pot eu, un om ca alţii, s-ating din cer o stea?
151
DE POST
N-am ce să mai cer la viaţă.
Toată viaţa mea eşti tu.
Dar, de câte ori spui nu,
Peste jarul meu, torni gheaţă.
Nu mai ard, să nu te supăr.
Trec prin vreme fără rost.
Eşti iubirea mea de post:
Undeva, pe lac, un nufăr.
152
MARMURA
Dogoream în palme marmura visată
Şi piatra se-ncălzea de mâna mea.
Era desăvârşită, strălucea
De cât de mult fusese mângâiată.
Pygmalion eram şi ea Veneră.
Era de-o frumuseţe îngerească.
Atât de mult doream să mă dorească,
Că-ncet încet îmi devenea himeră.
Mai fac minuni şi zeii câteodată.
Când m-am convins că marmura e piatră,
M-a strâns în braţe ca o disperată
Şi, cu-n sărut, mi-a dovedit că-i fată.
153
FLUTURE
Sunt pedepsit, de tine, fără vină
Şi rabd, c-aşa mi-e scris de ursitoare:
Să mă grăbesc spre raza de lumină
Şi să sfârşesc arzând în lumânare.
154
CU TINE (2)
Când merge luna seara după tine,
Ca o căpriţă, unde vrei s-o duci,
Şi ţopăie, păşind lângă uluci,
Nu-i luna ea, ci gândul meu de bine.
Când trece vântul degete rebele
Prin părul despletit şi înoptat,
Nu-l aduna cu-n gest precipitat,
Că nu e vânt, sunt visurile mele.
Când peste tine e un cer de stele,
Ca-n bradul de crăciun lumânărele,
Întoarce-ţi faţa dragă către ele,
Că nu sunt stele reci ci sunt bezele.
Când soarele te-arată tuturor
Cât eşti de minunată când zâmbeşti,
Pe cer, în car de foc ca din poveşti,
Nu-i soarele ci jarul meu dor.
155
DOR
Mi-a fost dor de tine ieri
Şi-o să-mi fie dor şi mâine.
Mănânc dor întins pe pâine
Şi beau dor din adieri.
Respir dor, mă-mbăt cu dor,
Mă clătesc cu dor pe faţă,
Te doresc de dimineaţă
Şi, la asfinţit, mi-e dor.
Văd tot timpul ochii tăi,
Simt în braţe trupul tău
Şi, când te doresc mai rău,
Ies din mine vâlvătăi.
Totu-n jurul meu e dor.
Te doresc fără ruşine.
Mi-e atât de dor de tine,
Încât mor şi-nviu de dor.
156
O GALATEE
Întorc bărbaţii capul după tine.
Eşti şi copil şi zână şi femeie.
Oricum te-mbraci, arăţi atât de bine,
De parc-ai fi o nouă Galatee.
Eşti unică şi eşti desăvârşită.
Dar, de-ai s-aduni pe toţi ce te doresc,
Tot n-ai să fii atât de mult iubită
Cât eu, de unul singur, te iubesc.
157
ÎN FIECARE ZI
În fiecare zi te las s-alegi.
Te pierd de tot în fiecare zi.
Şi nu ştiu dacă mâine nu voi fi
Uitat de tine, printre alţi colegi.
În fiecare zi m-alegi pe mine
Şi nu vom şti dac-ai să vrei, cândva,
S-alegi, cu ochii verzi, o altă stea,
Cu mult mai strălucită decât mine.
În fiecare zi mă pregătesc
Să stau deoparte ca să-ţi fie bine.
Şi-n fiecare zi te chem la mine,
Că nu mai pot să rabd cât te iubesc.
158
ZODIA VÂNTULUI
Fluture liber purtat de vânt,
Petale repezi peste pământ
Când în înalturi, când printre flori,
Te-aşezi o clipă şi iarăşi zbori.
Corole fine pornesc din tină.
Nu pot să zboare de rădăcină.
Doar o petală smulsă de vânt,
Ţi-e ca o umbră. Acesta sunt.
Mă-nalţ cu tine, cobor cu tine.
Văzduh e dorul care mă ţine.
De-atâta vreme trec în lumiă
Două petale peste grădină.
159
VISCOLIRE
Cui să-i mulţumesc că eşti?
Cui să spun ce mult mă placi?
Ne iubim de dăm în draci,
Cu trăiri dumnezeieşti.
Eşti lumină sau povară?
Mă iubeşti de mă mănânci,
Te iubesc de dau în brânci
Şi mi-e inima uşoară.
Arzi când mă lovesc de tine.
Eşti ţesută din zăpadă.
Te-aş iubi în plină stradă
Şi te-ascund cât pot de bine.
Te-ar dori feciori de regi.
Te păzesc ca pe-o comoară.
Grija asta mă omoară
Şi-ţi dau voie să m-alegi.
Draga mea de adiere,
Zâna mea ca o furtună,
Eşti cu mine-atât de bună,
Că nici nu mai am ce-ţi cere.
160
IULIE, SEARA
Mă văd culcat alăturea de tine.
Amurgul se străvede printre fagi.
Rostogolită-n valuri cristaline,
Dâmbovicioara-ngână şoapte vagi.
Apare, printre nori, întâia stea.
Nu ştie nimeni că ne suntem dragi,
Afară doar de nouri şi de ea.
Bogat mă simt cu cerul şi cu tine.
Un Cresus de neant şi mângâieri.
Te-aş răsplăti cu tot ce am în mine
Nepovestit de două ierni şi veri.
Adun la piept nesigura comoară,
Urmând să pierd tot ceru-acestei seri,
Umbrit de părul tău ce mă-mpresoară.
161
COSTINEŞTI
Valuri mici, dar indecente,
Te sărută pe picioare.
Tu dansezi, râzând, în mare,
Cu mişcări incandescente.
Crezi că nu te vede nime
Cum te joci copilăreşte.
Briza nopţii îţi şopteşte
Că dansezi şi pentru mine.
Uite-acum aş vrea să spună
Câţi pe lume-au mai văzut,
Plătind numai cu-n sărut,
Nimfă zbenguind sub lună.
162
ZBURĂTORUL
Poate vreodată vei gândi la mine
Cum n-ai gândit la nimeni pe pământ.
Să ştii că sunt doar aripa de vânt
Îmbăţişându-te când nu mai are cine.
Sunt omul fără chip şi fără vină,
Dorinţa pură strălucind în rime.
Sunt cel mai mare nime dintre nime.
O umbră doar, dorită de lumină.
Un zburător timid ce nu mai vine.
Un chip, jumate om jumate vis,
Glumind cu tine când e-n paradis
Şi suferind când nu mai e cu tine.
Ridică ochii larg deschişi spre cer.
Cobor, de sus, cu ploaia despletită
Pe faţa ta, de visuri răvăşită.
E sărutarea care nu ţi-o cer.
163
JAR
Dor timid, fără speranţă,
O iubire fără tine,
Rug de visuri fără fine,
Amăgiri de la distanţă.
Lună-n ceruri fără stele,
Iarnă fără zurgălăi,
Noaptea, ca zulufii tăi,
Adormind visele mele.
Asta mi-e iubirea mea:
Balamuc fără zăbrele.
Jarul patimilor mele
N-are sa devina stea.
164
APUS
Răzbise gheţisoara primtre dale,
Ferice c-a plouat de dimineaţă.
Pe strat - o ţesătură de petale
Ca un tablou semnat Dumitru Gheaţă.
O volbură se-mbrăţişa cu teiul.
Ningea de sus cu galbeni mici de floare
Şi-o mierlă îşi păstrase obiceiul
S-anunţe-n van că-i asfinţit de soare.
Un nor, bronzat de-atâta alb de soare,
Împins de vânt pe largul de senin,
Trăgea a somn la margine de zare
Ca un copil împărtăşit cu vin.
În crucea cerului, mi-e corbul frate,
Lăsând vârtejul nevăzut să-l poarte,
În cercuri largi, cu aripi nemişcate,
Deasupra sufletului meu, rănit de moarte.
165
LACRIMILE COSÂNZENEI
O zăvorâsem în castelul meu,
Răpind-o de pe câmpul ei de vise.
Era o Cosânzeană şi eu Zmeu
Decis s-o-nchid în turnul de proscrise.
A înţeles că nu mai e scăpare.
Nici Făt Frumos n-ar fi putut s-o scoată.
Am vrut s-o înrobesc cu-o sărutare
Şi s-a-ntâmplat c-o sărutam pe toată.
Cui să se plângă Cosânzeana? Cui?
Acum vestală pe-a iubirii vatră,
Rănită, plânge-ncet la pieptul lui,
Udând cu lacrimi inima de piatră.
166
ZEIŢA VÂNĂTORII
Un laţ nevăzut de cuvinte-nflorite,
Ascuns printre frunzele toamnei în vânt,
Întinsesem în calea femeii iubite
Şi-l tot împleteam din cuvânt în cuvânt.
Prudentă şi suplă, păşea după mine,
Era o Diana şi eu un vânat.
Când laţul s-a strâns peste gleznele fine,
Eu eram de vre-un an săgetat.
Sărutam trupul gol al zeiţei căzute,
Frământându-l, zorit, s-o sleiesc de puteri.
Şi-o legam, mângâind, în frangii nevăzute,
S-o mai am peste toamne şi veri.
167
VINE DORUL
- Vine dorul de la tine,
Implorând printe suspine,
Să-l sărut să nu mai doară
Şi-l sărut şi vine iară.
Seara vine să se culce
Să-i sărut guriţa dulce
Şi de gât să mi se-agaţe
Şi-mi adoarme doru-n braţe.
- Am certat dorul aseară
C-a venit la tine-n prag.
Mi-a răspuns ca prima oară:
"Dacă m-a primit cu drag..."
Sigur ţi-a zâmbit şăgalnic
Iar în ochi avea senin.
Pân' mai ieri n-a fost zburdalnic;
Să-l mai cerţi şi tu puţin.
Ion ANTONIE
(Sfîrşitul volumului)
COMENTARIUL MEU: Ion ANTONIE este un coleg de Cenaclu - "Traian DEMETRESCU" - Craiova, prin anii 1958-1959 - de care nu reuşesc să-mi aduc aminte, pe moment. Pentru mine este o dublă surpriză plăcută: SÎNT ULUIT! Savin BADEA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu