sâmbătă, 6 iunie 2009

Ion ANTONIE - VOTATI CÎRLIGU'! (Cap. 7)

Capitolul 7



Ramona trecuse pe acasă să se spele şi să se schimbe. Spre deosebire de alte zile, se ruga să nu vină nimeni la bufet. Stătea cu spatele la uşă. Nu mai avea lacrimi să plângă. Barem alea de pe centură o fac pe bani. Ochii i se proptiră pe afişul din care Aţipitu cerea clienţilor bufetului să voteze cârligul. Întinse mâna şi îl smulse cu furie:
- Fir-aţi ai dracu’ cu politica voastră!
- Bună dimineaţa ! salută Geambaşu cu voioşie.
- Bună, răspunse Ramona fără chef, mototolind afişul.
- Ce ai bun pentru mine? se copilări ziaristul.
- Omletă, ca de obicei.
- Ai tu şi alte bunătăţi, insinuă Geambaşu. Cât îţi dau pe discheta aia?
- Care dischetă? se întoarse Ramona.
Pe sub ochelarii de soare se vedea vânătaia de sub ochiul stâng. Mărin dăduse cu dreapta.
- Ai fost de noapte? O întrebă arătând spre vânătaie.
- Nu e treaba ta!
- Înseamnă că nu mai ai discheta, constată dezamăgit.
- Nu ştiu despre ce vorbeşti.
- Discheta cu care Mărin urma să ajungă deputat.
- Vezi să nu, răspunse cu ură. I-am dat-o lu’ Ciornei.
- Eşti nebună? Era aur curat.
- Aşa e cinstit. Toţi umbaţi să-i aveţi la mână pe şefii de pe urma cărora trăiţi, făcu ea pe onesta.
- Eşti proastă de bubui ! o diagnostică ziaristul şi urcă la etaj. Poate va scoate, totuşi, ceva de la Ciornei.
- Domnu’ Geambaşu ! îl întâmpină Tamara ridicându-se. Vă caut de ieri. Îi spun domnului Vicepreşedinte că aţi venit.
- Prin uşa întredeschisă auzi răspunsul sec al lui Ciornei: „N-am timp. Să plece!”

La redacţie, fata de la ştiri îi comunică scurt:
- Te cheamă şefu.
O fi vorbit Ciornei cu el? se îngrijoră Geambaşu.
Redactorul şef îi întinse o filă tipărită.
- Trebuie să completezi formularul ăsta de candidatură.
- Da’ eu nu sânt la nici un partid, ezită Geambaşu.
- Nu contează. Patronul are nevoie ca să completeze locurile neeligibile de pe listele de candidaţi. Aşa cere legea.
- Şi n-are membri în partidu’ lui să pună pe liste?
- Nu mai comenta. Faci ce zice patronul sau vrei o discuţie cu el?
- Mă duc să scriu formularul. Pe la alte partide se bate lumea să ajungă pe liste şi la ăsta ne pune patronul cu dea sila.
- Sunt locuri neeligibile, la coada listei. După aia, când te duci să iei cursul valutar, treci şi pe la Parlament. Poate aduci vre-o declaraţie, un comunicat, ceva. Că n-avem nimic la pagina politică.

*
Ciornei se afla ochi în ochi cu Amărăşteanu. Uitase să-l contramandeze şi acum nu ştia cum să-i spună că nu va mai candida. Amărăşteanu îşi pusese la reverul costumului cel nou cârligul de pescuit care se voia simbolul electoral al partidului.
- Am noroc că am găsit cumpărător pentru casa socrilor, declară Amărăşteanu, aşa că dispun de ceva bani ca să-i bag în campanie. Nu cred să fie nevoie de mai mult de zece milioane. Am şi un fost coleg de liceu care are o tipografie şi o să-mi scoata afişele mai ieftin. Nu-i plătesc decât hârtia.
- Din păcate, domnule Amărăşteanu, politica e o activitate extrem de volatilă. De data asta ai noroc că vei rămâne cu banii. Că puteai să-i cheltui în campanie şi să nu te alegi cu nimic.
- Cum adică, puteam?
- Domnul Preşedinte Aţipitu nu a aprobat scoaterea lui Mărin de pe listă. Nu cunosc motivul, dar trebuie că ştie dânsul de ce.
Amărăşteanu făcu o faţă lungă. I se umeziră ochii.
- Nu mi-e ciudă pentru mine, explică. Dar banii sunt de drept ai nevestei şi aseară am ţinut consiliu de familie ca să pot folosi banii în campanie. Ea, săraca, e de acord întotdeuna cu mine, dar tata era convins că arunc banii pe gârlă. „Politica e curvă!” Numai asta îmi repeta. Până la urmă s-a lăsat înduplecat de argumentul că m-aş face de râs în faţa şefilor, dacă îmi iau cuvântul înapoi. Acum, cum mă mai duc eu acasă? Ce să le spun?
- Că a avut dreptate. Le spui că era o listă preliminară şi, când s-a făcut lista finală, a fost altcineva cu mai multe merite în partid.
- Mai multe merite, pe dracu! dădu Amărăşteanu, înciudat, din mână. În fine, o să mint eu cumva.

*
Sucitu îl instruia pe Silviu cum să organizeze campania telefonică mascată.
- V-am instalat şase telefoane. Găseşti 20 de băieţi şi fete şi îi organizezi pe schimburi că n-au să poată vorbi mai mult de patru ore. Spune-le că îi plătim pentru munca asta. Vezi să fie de-ai noştri. Să nu ne dea prin ziare. Caută să fie studenţi, ca să vorbească politicos. Se poate să vi se închidă telefonul în nas. Nu-i bai. Treceţi la următorul. Rupeţi cartea de telefon în şase şi le dai pixuri ca să-i taie pe cei care au fost sunaţi. Ăsta e chestionarul la care trebuie să răspundă cei pe care-i sunaţi. Evident că nu veţi nota răspunsurile lor. Vă prezentaţi ca din partea unui institut de cercetare a opiniei publice. Inventezi tu un nume de institut. Începeţi de mâine dimineaţă şi nu vă opriţi până în ziua votului. Bine înţeles că nu sunaţi noaptea. Ai nelămuriri?
- Totul e clar. Mă duc la cămin să recrutez studenţii.

*
Geambaşu obosise urcând dealul Mitropoliei. Se opri în faţa coloanelor Parlamentului să-şi tragă sufletul. Nu era ţipenie de om. Nici măcar vre-o maşină, vre-un şofer care să-şi aştepte şeful. Evident că deputaţii o roiseră. Stătu în cumpănă dacă să mai împingă uşa grea de stejar sau să renunţe. Atunci ieşi din Parlament Nea Unşpe. Geambaşu rămase împietrit. Nu-l mai văzuse de treizeci de ani.
- Nea Unşpe! Ce faci bre, pe-aici?
- Sunt deputat, se justifică repetentul clasei. Şi vezi că nu mai sunt Nea Unşpe. Sunt Nea Paişpe.
- Deputat? se minună ziaristul.
- Din partea F.S.N.-ului, se umflă în pene Nea Paişpe. Dar tu? Cu ce trebi pe la Parlament?
- Sunt ziarist. Am venit să scriu.
Faţa deputatului se întunecă.
- Bine. La revedere!
- Stai, bre, să mai vorbim. Ce-ţi fac fetele?
Deputatul Nea Paişpe luase viteză la vale, spre Piaţa Unirii.
- Fetele s-au măritat, aruncă el peste umăr, iuţind pasul.
- Le-ai făcut apartamente?
Geambaşu nu mai primi răspuns. Privi lung în urma fugarului şi îl apucă râsul. Pe Nea Unşpe îl găsise în anul trei de facultate, rămas repetent de la seria anterioară. Avea la acel moment unsprezece ani de când tot rămânea repetent în Politehnica pe care nu a terminat-o niciodată.
- Halal Parlament! Îşi zise cu lehamite şi porni spre redacţie.

Deputatul Nea Paişpe se opri la primul telefon public.
- Salată de icre roşii, şopti precipitat, acoperind microfonul cu mâna făcută pâlnie.
- Salvador Aliende, i se răspunse.
- Tov’ colonel, e un ziarist pe care îl cheamă Geambaşu. Ăsta mă ştie din facultate că eram ciripitor. M-am întâlnit cu el la Parlament. Aranjaţi dumneavoastră să fie mutat la altă redacţie, până nu mă dă la tot cartieru’. E inginer. Să-l dea la pagina economică. Să scrie despre fabrici.

După ce închise pagina la ziar, Geambaşu nu se duse acasă. Poate va scoate, totuşi, vre-o informaţie de la Mărin. Până să ajungă în Crângaşi se făcu noapte de-a binelea. Recunoscu banca pe care stătuseră cele două vecine şi urcă. Somaţia de la IDEB continua să atârne pe uşă, indicând cu precizie unde trebuie căutat Mărin. Apăsă butonul soneriei şi nu se întâmplă nimic. Nici a doua încercare nu avu vreun răsunet. Bătu în uşă. De data asta se auziră paşi. Vizorul se înegri şi Mărin, nedistingând nimic în întunericul de pe scară, întrebă cine e.
- Geambaşu.
- N-avem ce discuta, îl goni Mărin. Te-ai dat rotund la Ciornei. Era să mă bagi în rahat.
- Deschide să discutăm, îl rugă ziaristul.
- N-ai cumpărat discheta de la Ramona? Că aşa ai plecat de la mine.
- Zice că n-o mai are.
- Mi-a dat-o, că mă iubeşte, zise Mărin descuind uşa. Problema ta este că nu mai vreau s-o vând.
- Nu pe toată. Îmi vinzi câte-o informaţie - două. Care crezi tu, propuse intrând în cameră. Mi-i dai numai pe ăia pe care ai tu necaz.
- Pe Ionescu Dor Mărunt, c-a aranjat să mă huiduie ăia la Giurgiu, spuse Mărin cu convingere.
- Păi, ce treabă avea el?
- I-am loat locu’. El era candidatu’ de Giurgiu. Când mergea el să ţină cuvântări, nu huiduia nici dracu’. Şi, cum am venit eu, s-au trezit o grămadă să urle. Era să iasă cu bătaie.
- Da’ ştiu că ţi-ai făcut un duşman, aprecie ziaristul. Dă-mi-l să-l toc.
- Să mergem la careva, să ne uităm în dischetă, că eu n-am calculator.
- Nici eu n-am, dar cunosc pe cineva.
- Haidem, îşi luă Mărin haina. Adună de pe masă documentul pe care îl studia până să vină ziaristul. Ştii franţuzeşte?
- Mai înţeleg câte ceva.
- Am primit nişte bani din Franţa şi nu înţeleg la ce bancă să mă prezint, îi întinse Mărin documentul. Aici e pomenită numa’ o bancă din Ruen. Da' cred că de acolo mi-au fost trimişi.
Geambaşu citi îndelung. Din când în când pronunţa cuvintele pe care nu ştia să le traducă.
- E vorba de două milioane de franci, stabili Geambaşu. Zice că trebuia să îi plăteşti până la 15 august. Te anunţă că au declanşat procedura de execuţie silită pentru clădirea şi terenul pe care tu le-ai pus gaj când ai solicitat împrumutul. Actele au fost înaintate la Tribunalul Comercial din Ruen.
Mărin se aşeză pe pat. Nu-l mai ţineau picioarele.
- Îl împuşc! În gură îl împuşc, ca să nu se chinuie! fu decizia lui Mărin la aflarea afacerii pe care o dezvolta Paul pe meleaguri străine. De-aia nu mai răspunde la telefon de-o lună de zile. A fugit cu banii şi m-a lăsat dator vândut.
- Mai zice că, dacă din licitarea bunurilor gajate nu se acoperă suma de două milioane de franci, plus dobânzile şi cheltuielile de judecată, vei fi deferit justiţiei şi pedeapsa este de la 3 luni la 2 ani de detenţie.
- Ce mă fac?
- Te faci deputat şi o să ai imunitate. Altă soluţie nu există. Dacă împrumuţi la cămătari, te îngropi în datorii mai rău decât la bancă. Nu mai spun că pe recuperatori îi doare-n cot de imunitatea parlamentară.
Mărin căzuse într-o apatie deplină.
- Hai, curaj! îl îmbărbătă ziaristul. Peste-o lună eşti deputat. Nu există tribunal în România în stare să extrădeze un deputat.
Geambaşu îl trase de mână să se ridice şi porniră.
- Nu încui? îl întrebă pe Mărin când acesta o luase pe scări la vale.
Se întoarse şi încuie.
- În gură-l împuşc, repetă ca pentru sine. Porcu’ de Paul, îi explică el ziaristului, trebuia să cumpere electrocasnice la mâna a doua din Franţa şi eu, pe baza certificatului de revoluţionar, să primesc un spaţiu de la primărie în care să deschid magazin. Afacere cinstită şi cu desfacere asigurată.
- Lasă că o să faci afaceri mai sigure când vei fi parlamentar. Au să vină la tine să te roage, îl asigură Geambaşu.

Ziaristul opri un taxi şi dădu o adresă din Balta Albă.
- Virgile, am nevoie de un „copy paste” discret de pe discheta de la domnul, îi spuse puştanului care le deschise.
- Ce e aia copi past? Întrebă Mărin.
- Calculatoriştii vorbesc în engleză, îl lămuri ziaristul. Copy paste este cînd textul de pe dischetă rulează pe ecran.
- Tu să nu te uiţi, pretinse Mărin. Aleg eu ce să-ţi dau.
Geambaşu se aşeză pe un scaun aflat în spatele monitorului şi Virgil introduse discheta în calculator.
- Nu are nimic pe ea, decretă Virgil.
- Nu se poate! se ridică Geambaşu.
Se uitau toţi trei la ecranul gol.
- Zero biţi, le arătă Virgil în colţul din stânga jos.
- Înseamnă că a fost ştearsă, sugeră Geambaşu.
Mărin nu mai avea glas.
- Am un program care citeşte documentele şterse, anunţă Virgil. Când calculatorul zice că a şters un document, îi şterge numai adresa. Şi, din cauză că nu mai are adresă, nu mai poate fi accesat, dar documentul e tot acolo. Îl pun să le caute şi, pe care-l găseşte, îi atribuie o adresă. Într-o oră suntem gata.
Mărin se simţea ca la doctor. Nu înţelegea limbajul şi nici nu pricepea cu ce anume i se umblă în maţe. Nu credea că proasta aia de Ramona i-a şters discheta când a pus-o pe dulap. Înseamnă că aşa era când a capturat-o de la Lazăr. Noroc că puştiu’ ăsta se pricepe. Ar fi ieşit să ia aer, dar Geambaşu putea să aranjeze cu Virgil să-l tragă-n piept.
- Uite, le arătă Virgil. Începe să le scoată. Oho! Ce de mai sunt! Hai că merge repede. Sunt documente scurte.
Luminiţa de deasupra cititorului de dischete pâlpâia neîntrerupt. Când se stinse definitiv, Virgil anunţă:
-Gata. Hai să vedem ce-am capturat. Ecranul se umplu de pătrăţele albastre sub care scria: Alba, Arad, Argeş, Bacău ...
- Să deschidem Alba, decise Virgil.
Pe ecran apăru o listă de nume, în dreptul fiecăruia era scrisă funcţia şi numărul de telefon de la birou şi de acasă. La Arad, documentul nu conţinea nimic. La Argeş – altă listă de nume.
Mărin înţelese că Gembaşu îl va jumuli de bani ca să nu-i spună lui Ciornei că pe dischetă nu e nici un dosar de cadre.
- Am încurcat eu dischetele, minţi Mărin. Asta e cu telefoanele de contact.
- Dă-o pe cealaltă! ceru Geambaşu.
- N-o am la mine. O vedem mâine.
La plecare, Virgil îi suflă în ureche ziaristului:
- E veche. Telefoanele erau cu cinci cifre.

Ion ANTONIE (Cap. 7)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu