Ion ANTONIE - FOCUL ŞI NOAPTEA (6)

101
GAMES

E linişte, e zi, e primăvară.
Ţi-admir, în tihnă, chipul luminos
Şi inima te cere ca o fiară.
Tu operezi atentă-n MS-DOS.

Pictez cu visuri orizonturi vaste,
La care tu refuzi să mai cutezi.
Ţi-aleargă degetele lungi pe taste
Şi nu mai spun ce nu mai vrei să crezi.

Tai-Pei-ul ăsta te va plictisi.
Nu pot să-ţi umplu mintea cu-n catren.
Aştept să mă numeşti din nou PC,
Şi-mi culc obrazu-n părul tău şaten.


102
PĂŢIT

Acuma de m-ai săruta
Şi mi-ai şopti că mă iubeşti
Şi ochii tăi m-ar căuta,
În loc să-ncerci să ţi-i fereşti,

Rănit de tot ce-am îndurat,
Nedreptăţit până la nori,
Aş şti că nu-i adevărat
Şi nu mă mai doreşti; mă dori.


103
TOT MĂ MAI TEM

Tot mă mai tem că nu-i adevărat.
Eu n-am fost niciodată lângă tine,
Nici să-ţi privesc în ochi n-am cutezat,
Nici să visez ce nu mi se cuvine.

N-am strâns în braţe trupul tău felin,
Nu ştiu căldura pielii de mătase,
N-am sărutat al buzelor rubin
Nici părul plin de nopţi întunecoase.

În rătăcirea mea prin ireal,
Mă-nfrupt, flămând, din trupul tău curat,
Urmând, păgân, instinctul ancestral,
Şi-mi spun mereu că nu-i adevărat!


104
SĂ TE SĂRUT !

Aceste foi, frumoasă domnişoară,
Pe care tu le-aduni ca pe-o comoară,
Nu-s unicat şi nu-s originale,
Ci numai copii searbăde şi pale.

Artist e Cel ce te-a creat pe tine
Şi-a spart apoi tiparele divine,
Să n-ai egal, să nu mai toarne-odată,
În splendidul tipar, a doua fată.

Pe arta Lui plimb buzele crăpate
Şi mângâieri de mâini neruşinate,
Să iau tiparul şi să torn în rime
O copie cum nu mai are nime.

Ajută-mă să te cunosc, mângâie
Pe cel ce te sărută pe călcâie,
Că mult mai am şi, poate, niciodată
N-am să termin să te sărut pe toată.


105
DAMA DE CUPĂ

Tu alegeai, cu degete sfioase,
Din cărţi de joc, pe cele mai frumoase,
Iar eu clădeam din ele un castel,
Sperând să vrei să te închid în el.

Avea un turn din sărutări de cupă,
Să nu te-ajungă cine vine după,
Dar s-a-ntâmplat cumva că te-ai mişcat
Şi tot castelul meu s-a spulberat.

Aleg, năuc, bucăţi dintre ruine,
Să-mi fac un zid, să mă feresc de tine;
O hrubă mică, fără nici-o poartă,
Să-nchid în ea un ciob de cupă spartă.


106
IUBEŞTI

Ca marmura de albă, ca Venus de frumoasă,
Cu coapsa înălţată mei sus de locul ei,
Cu torsul de virgină şi talia nervoasă,
Te-arăţi ca o regină mulţimii de plebei.

La Luvru li se pare c-au mai văzut odată
Un bust atât de gingaş şi-un chip dumnezeiesc.
Ar vrea să frângă-n braţe făptura delicată,
Dar ochiul tău îngheaţă pe cei ce îndrăznesc.

Ca marmura eşti rece, ca ea nepăsătoare.
Surâsul tău răneşte cu săbii de dispreţ.
Sublima ta mândrie la fel ca biciul doare
Şi glasul tău pe nimeni nu pune nici un preţ.

Dar când îţi vezi iubitul, ţi-s ochii vâlvătaie.
Dorinţa dogoreşte din trupul tău de jar.
Cu gesturi repezite, te dezveleşti de straie,
Rugând să ia mai iute tot ce-i oferi în dar.

Iubirea lui, ca focul, ca vântul şi ca ploaia,
Te-aprinde şi te stinge de câte ori doreşti.
Nu el e Prometeul ce-aduce vâlvâtaia,
Ci patima nestinsă cu care îl iubeşti.


107
CAPITULARE

Arunc în aer puntea de visuri ce ne leagă.
Minez cărarea-ngustă pe care-ai mai venit.
Maschez cu frunze totul, să nu mai înţeleagă
Privirea ta nimica din tot ce-ai stăpânit.

Mă pregătesc cu grijă să pierd acest război.
N-am unde mă retrage din spaţiul meu vital.
Trasez pe hărţi, cu roşu, întoarceri înapoi
Din drumul tău de Timur, învingător brutal.

Păşeşti peste cadavre de patimi fără nume.
Eu nu mai am ce pierde, de tine-mpresurat,
Şi-n buncărul atomic, ascuns de-ntreaga lume,
Împuşc inima bună, pentru că m-a trădat.


108
CU OCHII VERZI

Zăpada se topise prin umbrare,
Natura strălucea de verde crud,
Era pe cer albastru mult şi soare
Şi se-ntorceau cocorii dinspre sud.

În zori, albise zarzărul de floare.
Se revărsau pe străzi femei frumoase,
Era concert de păsări cântătoare
Şi surâdeau lalele graţioase.

Eu nu credeam că-i asta Primăvara,
Cu-alai de flori în care să te pierzi,
Dar a venit la mine vineri seara
Şi mi-a zâmbit cu ochii mari şi verzi.


109
ARGUMENT
(după Shakespeare)

Nu e iubirea preasupusă sclavă
Şi nu e timpul crudul său stăpân.
Granitul ei a fost odată lavă,
Dar timpul curge – pietrele rămân.

Nu e iubirea frunză-n vijelie,
Urcată-n cer şi pusă la pământ,
Şi nici nu e vre-o salcie mlădie,
Ci e stejar nepăsător la vânt.

Nu e iubirea luntre-n plină mare,
Purtată de furtuni din zări în zări.
Cu mult mai sus, e călăuzitoare
Steluţă pentru cei pierduţi pe mări.

Nicicând iubirea nu e vânătoare
De lei cu chip şi zâmbet omenesc.
Şi, dacă tot ce-am spus n-are valoare,
Întreabă-te de ce te mai iubesc.


110
TRANDAFIRI ROŞII

În lipsa ta a fost aici un fur.
El căuta codana cu ochi verzi,
Cu trup mlădiu, cu bust suav şi dur,
Frumoasă foc, din ochi, de drag, s-o pierzi.

În lipsa ta a fost aici o fiară,
Adulmecând o urmă de parfum.
Pândea să-ţi muşte sânii de fecioară,
Dar n-a fost chip şi şi-a văzut de drum.

În lipsa ta a fost aici un fan.
Visa să-i dai obrazul să-l sărute,
Să-şi vâre faţa-n părul diafan
Şi să-ţi şoptească vrute şi nevrute.

În lipsa ta a fost aici un dor.
El ţi-a lăsat aceste dulci petale,
Ameţitoare, în arzândul lor,
Cum sunt, când le sărut, buzele tale.

111
POLIGAMIE

Nehotărârea sufletului meu
Mă duce unde nu visez cu gândul.
Plăcerea mea e să vă schimb mereu
Şi să vă am, pe toate, pe de-a rândul.

Dacă-mi arunci, în treacăt, o privire,
Îmi dărui inima, de tot, Speranţei
Şi-mi fac, cu dânsa, visuri de iubire,
Platonică, din cauza distanţei.

Trec zile, lungi, în care nu te văd.
Eu cochetez cu doamna Disperare.
Mi-aduce-n gânduri tristul ei prăpăd
Şi-mi râde-n faţă cu neruşinare.

O vorbă-mi spui şi te numesc Dorinţă.
Mă cred, atunci, îndreptăţit să cer
Să prind în braţe sloboda ta fiinţă
Şi să pătrund eternul ei mister.

M-alungi, cu silă, când eşti Răutate,
Mă chemi chiar tu, când te numeşti Iubire
Şi mi te dai, când te botez Păcate,
Ca să mă uiţi, când te declar Neştire.


Mi-e sufletul cu uşa la perete.
Veniţi, plecaţi. E ca la voi acasă.
Cum, Doamne, din atât de multe fete,
Eu să m-aleg cu cea mai năzuroasă?


112
DANSUL SALOMEEI

Sunt incapabil să renunţ la tine
Şi mă-ngrozeşte vidul în care aş intra.
Sunt conştient că nu mi se cuvine
Ce am şi las alegerea în mâna ta.

Vei vrea să tai cu barda-n carne vie?
Nu te condamn şi nu mă voi feri.
N-aş şti să spun, şi nimeni n-o să ştie,
Care din doi mai mult ar suferi.

Vei vrea să ierţi nătânga mea greşeală?
Mă-ndatorezi de-aici până la cer.
Mi-ai dovedi că inima mă-nşeală
Şi nu-n zadar continui să mai sper.

Chiar de mi-ai cere capul pe tipsie,
Tot m-aş simţi neruşinat de bine
Că-n viaţa asta, câtă-a fost să fie,
Am fost, puţin de tot, iubit de tine.


113
DACĂ, VREODATĂ

Mă simt nebunul fericit de tine
Şi mai nebun sunt că te fericesc.
Deşi nu pare, totu-i foarte bine,
Când e făcut de cei ce se iubesc.

Mă străduiesc să-ţi dau ce se cuvine.
Las ţie partea leului din toate.
Nici un minut nu mă gândesc la mine
Şi te iubesc mai mult decât se poate.

Cândva, vei fi şi tu îndrăgostită
Şi tot ce-o să conteze va fi el.
N-ai să te crezi deloc nedreptăţită
Că nu primeşti ce va primi acel.

Vei aştepta, precum aştept, răsplată
Şi nu vei plânge dacă nu va fi,
Că tot ce dai e singura ta plată
Dacă, vreodată-n viaţă, vei iubi.


114
NAUTILUS

Eu nu sunt bărbatul visărilor tale.
Nu-ţi sunt începutul, nici capăt de cale.
Nu-s marea iubire în care te pierzi,
Nici creanga-nflorită pe care-o dezmierzi.

Nu-s dulcea licoare cu care te-mbeţi,
Nici sensul profund care-l dai unei vieţi.
Eu sunt numai scoica pierdută în care
Se zbuciumă sufletul tău, ca o mare.


115
REGINA MEA

Regina mea cu coapse de virgină,
Virgina mea cu braţe de regină,
Fetiţa mea cu pieptul de zeiţă,
Zeiţa mea cu buze de fetiţă,
Femeia mea din neam de Salomee,
Tu, Salomeea mea, tot mi-eşti femeie.


116
TOT CE IUBESC

Eu nu ştiu decât să iubesc.
Mi-s dragi păpădiile, vântul,
Liniştea, clipa, cuvântul,
Izvoarele şi curcubeul ceresc,
Zborul, furtuna şi florile,
Zăpezile, dorul, suspinul,
Tristeţea, lumina, seninul,
Surâsul, parfumul, culorile.

Iubesc dragostea, îngerii, visul,
Frunzele, ploaia, tăcerea,
Înălţimea, copilăria, plăcerea,
Focul şi gheaţa, abisul
Şi pe tine, când reuşesc
Să-mbrăţişez dintr-o dată,
Într-o singură fată,
Tot ce iubesc.


117
EX UNGUEM – LEONE.
(După gheară recunoşti leul.)

Leoaica se-nvârtea în groapa ei,
Cu paşi egali, tânjind de libertate.
Creşteau în ea dorinţi nemăsurate
Şi ochii lacomi revărsau scântei.

Mă aplecasem peste balustradă
Şi admiram fantastica felină.
Mişcarea ei, armonios de lină,
Masca zvâcniri de animal de pradă.

Am ameţit sau m-a hipnotizat.
Din tot ce-a fost, atâta pot reţine:
Leoaica tânără sărind pe mine
Şi unghiile, când m-a sfâşiat.


118
LA ZID

Legat la ochi cu noaptea fără lună,
Din părul brun, ca negrul meu păcat,
Mă îndârjeam să merg pe calea bună,
Cu fruntea-n piept şi sufletul curat.

Călăuzeau cărarea mea smaralde,
Arzând ca două flăcări pe comori.
Eu nu ştiam dacă sunt reci sau calde
Şi le spuneam, ca toată lumea, sori.

Eram orbit. Mergeam pe pipăite.
M-am zgâriat în sânii de fecioară,
M-au ameţit săruturi repezite
Şi m-au legat cuvinte spuse-n doară.

Înlănţuit de cruda mea stăpână,
Sărutul ei mi-e ultima ţigară.
Legat la ochi cu degete de zână,
M-aşteaptă execuţia sumară.


119
POETUL

Nu. Bărbaţii nu-s ca mine.
Nu mă compara cu ei.
Eu cobor din semizei
Ca să urc până la tine.

Nu sunt om. Sunt o părere.
Nu m-alină, nu mă doare.
Pier cu ziua care moare
Şi mă nasc, din nou, durere.

Tu mă iei, mă pui în glastră;
Este ora mea de soare.
Nu sunt om. Sunt doar o floare
Aruncată sub fereastră.


120
SUFLET DE PRIPAS

A fost de-ajuns o dată să mângâi
Sărmanul suflet fără căpătâi,
Să vină toată vremea după tine.

Degeaba-l baţi, degeaba strigi acum,
Cu gând că, poate, va rămâne-n drum,
Că tot mai mult se-apropie de tine.

Şi când e ceas de asfinţit de soare,
Sufletul trist rămâne la intrare,
Dormind pe preş, să fie lângă tine.

În zori, păşeşti cu grijă peste el,
Să nu-l trezeşti dar, zi de zi, fidel,
Sufletul meu se ţine după tine.


Ion ANTONIE