DOMNIA ŞI PROSTIA SE PLĂTESC

DOMNIA ŞI PROSTIA SE PLĂTESC


MOTO:

"VEŢI-AVEA-PREŞEDINTELE-PE-CARE-ÎL-MERITAŢI!"-AŞA-E?

Savin-BADEA:



„N-aţi vrut voi revoluţie?”



Capitalism v-a trebuit!

Cu haos, şomaj, imoralitate,

inechitate şi tot tacîmul!

Doar ce v-aţi scăpat de cel de stat, Socialismul,

mult mai bun, pentru unii,

la fel de prost, pentru alţii,

dar tot Capitalism, în fond.

Le-aţi fetişizat pe amîndouă, dacă v-a mers bine:

să-l ferească Dumnezeu pe acela

care să fi împroşcat într-unul din „sisteme”,

mai ales dacă făceaţi parte din sistem

şi v-aţi dedulcit la unul sau şi la celălalt!

Ce vile mai aveau „tovarăşii”, dosite prin boschete!

Ceilalţi stăteam la blocuri, ca bolovanii…

Azi, nimeni nu-şi mai fereşte vilele

de ochii lumii.

Mulţi ar vrea, acum, să aibă

o sihăstrie la bloc,

chiar şi fără uşi interioare, confort 5…



În ce mă priveşte,

v-am construit Socialismul, pentru Capitalism,

pînă am crăpat –

partea mea de vină,

picatura care a-mbogăţit ţara.



Ca şi toţi ceilalţi,

am vărsat în desaga statului român

sudoarea frunţii mele

şi contribuţia la fondul de pensii,

împrumutînd statul român,

fără dobîndă.

După ce că m-a fentat la salariu în Socialism,

m-a mai fentat şi la pensie în Capitalism.

Acum,

culmea tupeului,

vrea să-mi ia şi 15% din grămada mea,

pusă la comun, că de-aia-i zice Comunism,

bani albi pentru bătrîneţe negre!

Că n-are cine să muncească pentru mine -

iată ce „mizerie” mi se pune în cîrcă!

Dar eu n-am muncit,

„plătind pensie părinţilor noştri”,

ca-ntr-o REPETABILĂ POVARĂ infinită?

Oi fi umflatul din cîrca slăbănogului?

Că e criză!

Norocul meu e că am o fată -

astfel eram mort de mult!

De inaniţie!



Şi de proastă conducere!

Ceauşescu ne-a condus,

spre Comunism în zbor,

exact pe marginea prăpastiei Capitalismului.

Epigonii lui ne conduc spre Sfîrşitul Lumii

(de 80%),

ca să-mpărăţească ei Pămîntul.

Bogaţii din Comunismul Capitalismului!

 



„Cum nu vii, Tu, Ţepeş, Doamne!”…

măcar să dai ochii cu Băsescu!

Poate că îi vine mintea românului a de pe urmă!



Capitalismul nu e bun,

Socialismul n-a fost bun

– dar împreună, da! –

v-am tot explicat

ce bună-ar fi o

SOCIETATE INTELIGENTĂ,

că altă cale nu e!

Un fel de Yin şi Yang, o Struţo-Cămilă!

Şi cu celelalte 2 ingrediente:

Feudalismul şi Comunismul!

 










E valabil pentru

TOATĂ LUMEA!



Dar de unde nu e,

nici Dumnezeu nu pretinde!



V-aş da mintea mea… - nu pot!

La muncă! Nu numai la mici şi bere... etc.



Ing. Savin BADEA

ADOS: Ca un arac în vie (că exemplu nu se poate numi):

Un american închiriază un Clio, plăteşte cu card-ul pe trei zile, le spune că-s hoţi şi preţul este excesiv, îşi ia cheile şi actele şi urcă în maşina indicată.

În zece secunde, iese din maşină ţipând. Gândesc că ori a găsit un şarpe ori s-a electrocutat.

Se adună rapid personalul şi toată lumea vrea să afle ce-a păţit. Nu ne putem lămuri fiindcă tipul înjură, dă din mâini şi arată îngrozit spre maşină.

Un tip important, în costum elegant cere tuturor să meargă la locurile lor de muncă şi încearcă să-l calmeze pe american. Un alt tip vine cu o sticlă de Cola şi o oferă americanului traumatizat, alţi doi verifică maşina buclucaşă.

Olandezii vorbesc curent engleza, dar americanul repeta ceva nervos şi neinteligibil.

La un moment dat, tipul în costum se luminează la faţă şi se întoarce spre noi:

-N-are cutie automată!- zice el râzând.

Americanul plângea.

Singura maşină cu transmisie automată era un Velsatis. Plăteşte diferenţa de la 29,99 euro la 109,99 euro şi pleacă amărât.

Cică domnia şi prostia se plătesc.

(Fragment din

DOMNIA ŞI PROSTIA « DoinaPopescu's Blog

)

DANTE ALIGHIERI - PURGATORIUL XI - Răzvan CODRESCU

DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI

IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU

PURGATORIUL

Cintul XI

Cintul incepe cu rugaciunea cetei ispasitoare, dupa modelul evanghelic al Rugaciunii Domnesti (Pater noster), din care sint pastrate principalele cereri si chiar expresii intregi. Detaliul cel mai emotionant, pe care Dante il exploateaza cu finete (cf. vv. 31-36), este acela ca mortii se roaga si pentru cei vii (de ale caror rugaciuni au la rindul lor atita nevoie). Cintul se constituie astfel intr-un imn vizionar al comuniunii prin rugaciune intre cei vii si cei adormiti, intre Biserica vazuta si Biserica nevazuta. Apoi, dintre trufasii ce poarta poveri dupa masura pacatului fiecaruia, Dante sta de vorba cu duhurile contelui Omberto Aldobrandesco si miniaturistului Oderisi da Gubbia (care-l si recunoaste si-i tine o lunga tirada despre desertaciunea faimei lumesti, apoi ii spune povestea lui Provezan Salvani, iar in cele din urma ii profeteste laconic exilul). Cei doi poeti merg mai departe pe drumul aratat de duhuri.

1 „O, Tatal nostru care-n ceruri stai,

nu ingradit, ci din iubirea mare

ce de faptura ta dintii o ai,

4 puterea si-al tau nume fiecare

slaveasca-le, cum drept e-a multumi

suflarii tale-n veci mingiitoare.

7 Si pacea sfintei tale-mparatii

ne vie-n dar, caci singuri n-avem spor

s-o dobindim, oricit ne-am stradui.

10 Cum ti-aduc jertfa tie voia lor

cerestii ingeri si Osana-ti cinta,

la fel sa faca omul muritor.

13 Si da-ne azi a zilei mana sfinta,

caci fara ea-n aceasta grea pustie

da indarat cel care-n mers se-avinta.

16 Si cum si-n noi iertarea se imbie

spre cel gresit, la fel ne da iertare

si nu cata de-avem vreo vrednicie.

19 Virtutea noastra, nu-ndestul de tare,

nu o lasa sa cada in ispita,

ci da-ne de vrajmasul vechi scapare.

22 Ruga din urma, Doamne, e rostita

nu pentru noi, caci nu ni-e de folos,

ci pentru cei din lumea parasita”.

25 Si lor si noua mersul lesnicios

rugindu-se a ne fi, trageau trudite

acele umbre, ca-ntr-un vis hidos,

28 poveri dupa masura rinduite

si-ocol acelei prime brine dind,

spalau pacate-n lume-agonisite.

31 Si daca pentru noi se roaga blind

aceia-acolo, ce-ar putea aci

sa faca pentru ei piosul gind?

34 Se cade deci si noi a-i sprijini

sa-si spele vina si usori sa zboare

spre crugul instelatei vesnicii.

37 „Cea din inalt dreptate si-ndurare

curind usoare aripi sa va dea,

spre-a va-nalta pe cit rivniti de tare.

40 De-o scara a da pe unde am putea

mai iute, iar mai multe daca sint,

care-i mai lina, s-o urmam pe ea?

43 Purtind acesta-al lui Adam vesmint,

povara carnii-l face ca sa fie

mai greu la pas decit s-ar vrea-n avint”.

46 Raspunsul dat acelui care mie

mi-era pe-acolo-ndrumator nu stiu

de la ce duh s-a intimplat sa vie,

49 dar fu: „De-a lungul malului pustiu

prin dreapta ne urmati si veti gasi

drum potrivit si pentru omul viu.

52 De nu m-ar tine piatra ce-mi smeri

grumazul prea trufas si ma sileste

numai in jos intruna a privi,

55 pe-acesta, care-i viu si nu graieste,

l-as masura, sa vad de-l stiu anume

si cita mila cazna mea-i trezeste.

58 Latin, din domn toscan venii pe lume:

Guglielmo Aldobrandesco mi-a fost tata;

nu stiu de-ati auzit de al lui nume.

61 Cu neamul vechi si gloria-adunata

de-ai mei strabuni atita m-am trufit

incit, uitind de maica lumii data,

64 pe toti dispretuindu-i, mi-a venit

si moartea, cum sienezii stiu prea bine,

si-n Campagnatic – si-ultimul pirlit.

67 Omberto sint, si nu numai pe mine

trufia ma pierdu, ci toti ai mei

ajunsera prin ea niste ruine.

70 Deci este drept sa stau aici sub stei,

spre-a dobindi cu Domnul impacare,

mort savirsind ce viu nu ajunsei”.

73 Imi aplecasem fruntea-n ascultare;

si altul decit cel ce-abia tacuse

se opinti sub piatra din spinare,

76 ma cunoscu vazindu-ma si-mi spuse

catind cu greu in sus chiar cine mi-s,

desi din sale si-al meu trup se-aduse.

79 „Nu esti tu oare Oderisi”, am zis,

„a Gubbiei faima si-a acelei arte

numita-nluminare la Paris?”.

82 „Frate”, grai, „culori mai vii imparte

bolognezul Franco din penel:

e faima-ntreaga-a lui si-a mea e-n parte.

85 Pe cind traiam eu n-as fi fost cu el

asa curtenitor, caci ma ardea

trufasu-ntiietatii mele zel.

88 E data-aici trufiei plata grea;

si n-as fi-ajuns aici fara cainta

pe cind pacate mai puteam avea.

91 E fala goala-a omului putinta!

Putin in virf ce-i verde dainuieste,

si-abia mai mult in vremi de suferinta!

94 Cimabue crezu cindva orbeste

ca-i in pictura ne-ntrecut, si iata,

Giotto-acum in faima-l copleseste.

97 La fel, a limbii glorie e luata

de la un Guido de cel’lalt, si poate

se si nascu cel ce din cuib sa-i scoata.

100 A lumii vilva-i ca un vint ce bate

cind dintr-o parte, cind dintr-alta, si

i-s dupa loc si numele schimbate.

103 Mai mare oare faima ta va fi

murind batrin decit de-ai fi murit

la virsta lui pappo si-a lui dindi,

106 cind veacuri trec?Rastimp ce socotit

cu vesnicia, nici cit clipa nu-i

pe linga-ntregul crugului rotit.

109 De cel ce-abia-si tiraste piatra lui

in fata mea, Toscana vuia toata;

si-azi e doar zvon chiar si-n Siena, cui

112 stapin i-a fost cind fu ingenuncheata

furia Florentei, cea cindva semeata

pe cit ajunse astazi de spurcata.

115 E faima voastra ca acea verdeata

ce-azi e si miine nu-i, caci o paleste

chiar cel ce-i dase din paminturi viata”.

118 Iar eu: „Cuvintu-ti inima-mi smereste

si-usuca-n mine-o buba ce mustise;

dar cine-i cel ce spui – ma lamureste”.

121 „E Provenzan Salvani”, acela-mi zise,

„si-ajunse-aici pentru c-odinioara

doar pentru el Siena o rivnise.

124 Asa-si tot poarta greua lui povara

de cind muri: acesta-i pretul care

platit e-aci de citi se ingimfara”.

127 Si eu: „De cel ce-abia atunci cind moare

se pocaieste de-ale lui pacate

nu vine-aici, ci sta in asteptare,

130 de nu-l ajuta rugi inflacarate,

atit cit fu lungimea vietii sale –

acesta cum putu in sus razbate?”.

133 „In piata mare-a Sienei lui natale,

pe cind in culmea faimei se afla,

de bunavoie a gasit cu cale,

136 lasind rusinea, la cersit a sta,

pe un amic de Carol pus in fiare

catind, cu dintii strinsi, a-l ajuta.

139 Nu spun mai mult – si stiu c-obscur iti pare:

prea mult n-o trece si ai tai te-or face

sa intelegi cuvintul meu in stare.

142 Aceasta fapta il aduse-ncoace”.

(In numarul viitor: Cintul XII)

George COŞBUC - LEGENDA TRANDAFIRILOR

LEGENDA TRANDAFIRILOR

O mamă tânără-ntr-un sat
Al Indiei, trăia iubită
De soţul ei şi fericită
De multe câte i s-au dat.
Statornică-i trecea viaţa,
Cum trece-n farmec dimineaţa
P-un câmp frumos şi plin de flori.
Şi i-au dat zeii-ndurători
Un copilaş, ca el să fie
Cea mai înaltă bucurie
În traiul ei de rău scutit.

Dar într-o zi s-a-mbolnăvit
Cel dezmierdat din mână-n mână,
Şi s-a zbătut o săptămână
Şi-a opta zi el a murit.

Din lut era; s-a-ntors în lutul
Creării noastre-a tuturor!
Şi mama-şi blestema trecutul
Şi se-ngrozea de viitor:
Vedea întreaga ei viaţă
Un câmp pustiu, prin care ea
Cu multă plângere-şi ducea
Durerea timpului de faţă.

Şi cu copilul mort la piept,
Aleargă nebunită mama
Şi la picioarele lui Brama
În templu ea se duce drept.
Cuprinde gleznele măreţe
A zeului cu patru feţe
Şi-n hohot tânguios de plâns,
Obrazul şi-l lipeşte strâns
De piatra cea din veac cioplită.
Tu, patimă nebiruită
A dragostei, ce-o ai de noi,
Părinte! de ne dai un bine
De ce-l ceri iarăşi înapoi?
O, lasă-mi viu copilul, Doamne!
De ce m-alungi tu cu dureri
Din ziua caldei primăveri
În noaptea pustiitei toamne?

Şi-atunci prin templul luminat
Un sunet vâjâind scoboară,
Ca mulţi vulturi ce grabnic zboară
Şi-n piatră Brama s-a mişcat:
Femeie! Eu sunt mila milei,
În stânga am lumina zilei
Şi vorbele, în dreapta port
Lumina gândului şi fapta
Îmi voi deschide dară dreapta
Ca să-ţi înviu copilul mort!

Tu mergi şi cată pe pământ
O casă-n care niciodată
N-au fost dureri şi nici nu sânt,
Şi-acolo pune jurământ
Că ai să plângi viaţa toată;
Că de lumină vei fugi,
Fiind d-a pururi supărată,
Că n-ai să râzi cât vei trăi
Cel mort atunci va fi în viaţă!

Şi cu nădejdea scrisă-n faţă
Ea pleacă, şi din sat în sat
Prin toate casele-a-ntrebat.
Şi a găsit în casa ceea
Că p-un fiu mort plângea femeia,
Şi-ntr-altă casă plini de dor
Copiii plâng pe mama lor,
Şi un bărbat în casa asta
Plângea că i-a murit nevasta.
Şi nici o casă n-a găsit

Fără dureri, un loc scutit.
Şi s-a întors la templu mama,
Nu-i nici o casă-n lume, Brama,
Scutită de dureri şi-amar.
Părinte-al vieţii, e-n zadar,
D-aş alerga prin lumea toată
O, lasă-mi viu copilul, tată!

Şi ca un tunet depărtat,
Prin templul sfânt s-a ridicat
Un vuiet aspru de furtună
Şi-un glas puternic: Eşti nebună
Vreai întuneric? Dar să-mi spui,
Poţi face-ntunecime plină,
În locul unde nu-i lumină?

Şi întuneric unde nu-i
Tu faci lumină? Zile triste
Fără plăceri tu cum le crezi?
Şi de există alb, nu vezi
Că negru-l face să existe?
Aceasta tu nu o-nţelegi?
Vrei pentru tine alte legi?
Dar pentr-un om stricat la minte
Nu schimbă zeii ce-au făcut
Ce-a fost în veci ce au trecut,
În veci va fi de-acu nainte,
Şi cei vii de vor înceta
Să râdă, blestămându-şi soartea,
Cei morţi din groapă s-or scula
Şi-or râde ei! Nimic nu-i moartea,
Viaţa-i tot! Auzi cuvântul:
Nebunii n-au nimic d-ajuns!

Şi biata mamă n-a răspuns
Plângând a-nmovilit pământul,
Pe fiul ei l-a dat lui Iama.
Şi-a plâns o zi întreagă mama,
Mormântu-n braţe ea l-a strâns,
Şi-o noapte-ntreagă a tot plâns.
Şi-a tresărit în zorii zilei
Şi-o clipă s-a pierdut în vis:
O mângâiere i-a trimis
Din ceruri Brama, mila milei!
Din lacrimile plânse-n zori
A răsărit o albă floare,
Şi peste noapte-a ei plânsoare
S-a prefăcut în roşii flori.
Erau frumseţile luminii
Dar aveau spini, şi-atâta ce-i?
Ea, biata, nu mai vede spinii
Şi-adună flori, şi mâna ei
Îi sângeră, dar nu o doare,
Că pentru-un spin avea o floare.

Aşa e scris în cartea sfântă
A legii legilor. D-atunci
Răsar aceste flori pe lunci.
Flăcaii-n poezii le cântă
Şi le slăvesc d-atunci pe drept,
Nevestele le pun la piept
Şi fetele le pun în plete.
Şi-n templul zeilor doi miri
Împodobesc cu flori vestmântul
Şi mame triste pe mormântul
Copiilor pun trandafiri.
De ei cine-şi ascunde faţa
De teamă că de ghimpi sunt plini?
Şi dacă viaţa are spini,
De ce te plângi că-i rea viaţa?

George COŞBUC

MESAJE

DRAPELE