Sodoma cămăşilor albe
Nu voi ezita să-i numesc pe liderii băsişti „intelighenţi”
ai românilor: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici,
Mircea Cărtărescu (scriitorul preferat al preşedintelui, autorul celor
mai scârboase panegirice ale secolului XXI), Toader (devenit Theodor)
Paleologu (Doamne!, să porţi nume de dinastie bizantină şi să fii
susţinătorul unui derbedeu analfabet e peste putinţa mea de a pricepe),
Vladimir Tismăneanu (uzurpatorul fără scrupule al institutului clădit de
Marius Oprea, un dizident anticomunist autentic), Teodor Baconschi (cel
ce cu greu se abţinea să nu cadă sub farmecele „blondei” cu frunza),
Mihai Răzvan Ungureanu (tânăra speranţă a partidului portocaliu pentru
prezidenţiale), Mihail Neamţu (teologul cu usturoi la brâu).
Scriu acest articol în aşteptarea tensionată a suspendării lui Băsescu din funcţia de preşedinte al României. Preşedinte a ceea ce ne-a mai lăsat el din România, de fapt. Nu ştiu dacă vom scăpa sau nu de acest demon politic cu mii de capete, capabile să se regenereze şi să se multiplice la orice încercare de anihilare. Nu ştiu. E nevoie de un Sfânt Gheorghe care să stârpească definitiv balaurul. Va apărea un Purtător de biruinţă, oare?
Dar pentru că ieri s-au întâmplat multe pe scena politică şi pentru că m-am lăsat antrenată în cursul evenimentelor din pieţele bucureştene, constituite într-un fel de barometru al stării de spirit, m-am hotărât să aştern pe hârtie ceva ce demult aşteaptă să fie articulat.
Dacă vom mai scăpa vreodată de acest preşedinte cu nume flatulent, emblemă a decăderii morale absolute şi a abjecţiei generalizate, va trebui, este, zic, imperios necesar să aibă loc un proces nu serios, ci grav, de reconsiderare a ceea ce numim „intelighenţia românească”. E foarte posibil să fie nevoie de o refacere de la zero a păturii cu adevărat instruite şi responsabile din România.
Cămăşile albe, şi nu mă refer numai la activiştii pdl-işti aduşi cu autocare ultraluxoase din diverse localităţi ale ţării, care au scandat ca la mitingurile organizate de dinainte de 1989 numele conducătorului iubit, au fost puse peste nişte oameni a căror mizerie morală nu poate fi nici măsurată, nici cântărită. Inacceptabil de mulţi dintre inventatorii noului „concept”, de BĂSISM, se revendică din „intelighenţia românească” pre şi postdecembristă. Şi nu doar că se revendică. Aceştia au reuşit ca în cei 22 de ani trecuţi de la sângeroasa răsturnare de regim politic din România să se impună astfel, să genereze „modele” şi să producă numeroase clone.
Pentru că, în ce mă priveşte, moda ipocriziilor de tipul „nu dăm nume” a trecut, nu voi ezita să-i numesc pe liderii băsişti „intelighenţi” ai românilor: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu (scriitorul preferat al preşedintelui, autorul celor mai scârboase panegirice ale secolului XXI), Toader (devenit Theodor) Paleologu (Doamne!, să porţi nume de dinastie bizantină şi să fii susţinătorul unui derbedeu analfabet e peste putinţa mea de a pricepe), Vladimir Tismăneanu (uzurpatorul fără scrupule al institutului clădit de Marius Oprea, un dizident anticomunist autentic), Teodor Baconschi (cel ce cu greu se abţinea să nu cadă sub farmecele „blondei” cu frunza), Mihai Răzvan Ungureanu (tânăra speranţă a partidului portocaliu pentru prezidenţiale), Mihail Neamţu (teologul cu usturoi la brâu). Acesta ar fi „rangul I”. Din ”rangul II” fac parte, spre ruşinea mea, şi mulţi dintre oamenii pe care i-am preţuit cândva, pe care i-am avut invitaţi în emisiuni, a căror opinie conta pentru mine în chip major, în anii formării mele intelectuale. În ordinea inversă rangurilor intelectuale din România se aşază, din nefericire, rangurile morale ale aceloraşi persoane. Căci cele mai întinate conştiinţe sunt cele ale ştiutorilor de carte (nu-i pot numi cărturari, ca să nu-i necinstesc pe adevăraţii cărturari) care l-au promovat, l-au susţinut, l-au perpetuat şi l-au clonat pe monstrul politic cu nume flatulent.
La mitingul pro Băsescu de joi, 5 iulie 2012, s-a văzut prea bine peste ce au fost puse cămăşile albe. Erau prin piaţa aceea a Constituţiei mulţi dintre cei pe care cândva, înaintea erei flatulente, societatea românească îi numea „lumea bună”. Băieţi şi fete finuţe, „cu dichis”, scriitori şi cititori de dileme, caţavenci şi douăjdoi, membri ai „societăţii civile”. Erau ei sau clonele lor mai tinere, fie pe scena special amenajată în serviciul exprimării unei indignări spontane, fie jos, în piaţă, scandând împotriva „dictaturii”.
N-am pierdut vremea în aceste peste două decenii scurse de la Revoluţie. Am trecut de la vârsta neliniştilor şi a incertitudinilor la anii convingerilor şi principiilor bune pentru păstrarea unei coloane vertebrale necocârjate. I-am citit şi i-am răscitit pe aceşti finuţi „dilematici”. Cu toţii au deprins de la părintele lor, Andrei Pleşu, arta înveşmântării nimicului în haina cuvintelor frumos răsucite în frază. Cultura românească contemporană, la ora când scriu aceste disperate rânduri, cu prea puţine excepţii, e alcătuită din flatulenţe zgomotoase a căror „mireasmă” e voluptuos inhalată apoi de chiar autorii acestor flatulenţe. Personajele culturale care s-au impus prea uşor ca unice formatoare de opinie, ca instanţe supreme, s-au susţinut reciproc şi au proliferat, ajungând astăzi să fie ideologii unui sinistru dictator de tipul celor din ţările bananiere. La atât să se rezume exotismul „dilematicilor”?
Pe domnii Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici am avut prilejul să-i cunosc personal, exact în ordinea de mai sus, în două împrejurări ce merită a fi evocate. Cu primul am fost prezentă la o lansare de carte-album editată de Humanitas, la Librăria Cărtureşti. Filozoful trebuia să cuvânteze despre carte („Povestea poveştilor” de Ion Creangă), subsemnata despre desenele realizate de pictorul Ioan Iacob. Cu o „eleganţă” într-adevăr demnă de un om de calibrul său intelectual, dl. Liiceanu şi-a început alocuţiunea întrebând ce caută un critic de artă la respectiva lansare. Nu-i vedea rostul şi nu-i înţelegea competenţele. Niciodată n-am fost primită cu o urare de bun venit aşa „gingaşă”. I-am răspuns că priceperea unui critic de artă în cazul unei lansări de carte e echivalentă cu cea a unui filozof în cazul comentării unor lucrări de artă plastică.
Pe intelectualul cu papion l-am cunoscut chiar la ICR, în primii ani ai domniei. La parterul instituţiei era o expoziţie a elevilor profesorului Zaica şi eu doream să o prezint în cazul defunctei mele emisiuni de arte vizuale de pe TVR Cultural. Curatorul expoziţiei mi-a spus că e absolut necesar să-i cer un interviu despre expoziţie lui Patapievici. M-am supus. Personajul a apărut în hol, fără papion, a făcut câteva fiţe, după care a zis că-mi va acorda interviul. Să-l aştept câteva minte. L-am aşteptat. A revenit din biroul de director. Cu papion. L-am rugat să-mi vorbească despre „Experimentul Zaica”. A zis că nu ştie despre ce e vorba. Se întâmpla totul, repet, în cadrul instituţiei conduse de el. I-am explicat în detaliu ce face profesorul cu elevii lui, în cadrul acelui încă de pe atunci celebru experiment de creativitate. S-a hotărât să începem interviul. I-am pus o întrebare preliminară şi a început să-mi recite, cu maximă competenţă, cu aerul unui om de cultură care şi-a dedicat întreaga viaţă „Experimentului Zaica”, tot ce-i furnizasem eu ca informaţie cu zece minute mai devreme.
Ei care clamează impostura şi incompetenţa altora au ajuns ca hoţii care strigă: „Hoţii!!!”. Dar, vai!, câţi „pui” au făcut în aceşti ani!
M-am întrebat, legitim cred, cum tocmai cei la care muritorii de rând se uită ca la nişte repere pot fi atât de ticăloşi şi cum este posibil să-i smintească întru ticăloşie pe mulţi oameni potenţial cumsecade din această ţară? Cred că am o explicaţie. În vremea regimului comunist, oamenii de cultură care ştiau cum să se strecoare printre gratiile ideologice, care se dădeau apolitici sau care pactizau cu regimul aveau numeroase privilegii. Li se publicau cărţile, li se expuneau lucrările, li se jucau piesele, primeau burse de studii în Occident, ca să nu se mai ia cu meditaţiile transcendentale. Primeau consistente subvenţii şi drepturi de autor. Singurul lucru care le lipsea era puterea. Şi cu cât mediocritatea e mai mare, cu atât creşte şi nevoia de putere. Trişti Pleşi şi Liiceni, adânc frustraţi în nevoia de putere, înainte de 1989, au găsit în bălţile de sânge de pe caldarâmul Pieţei Universităţii şi al Pieţei Romane elixirul miraculos ce le-a inoculat mult râvnita putere. Le-a revenit voioşia şi au luat în stăpânire tot ce ar mai fi putut însemna cultură românească postdecembristă. Au anihilat orice formă de exprimare neavizată de ei. Au monopolizat, odată cu imensele resurse financiare, şi orice formă de prestigiu cultural. Şi pentru că au avut nevoie de un lider politic bun să le servească prin analfabetismul lui interesele materiale, prestigiul construit pe impostură şi nevoia de a deţine puterea, măcar culturală, acest sinistru Băsescu, delirul maneliştilor, al interlopilor şi al dansatoarelor din buric le-a venit mănuşă.
Personal nu cred că România mai poate fi salvată. Şi nu fiindcă se află în criză economică, ci într-o criză infinit mai gravă: o criză morală, o criză a conştiinţelor, o criză de oameni învăţaţi şi integri, unicele repere valabile pentru o lume cât de cât normală. Alţii speră că România va fi salvată. Îi aud pe unii dintre politicieni, şi-i cred, că ar vrea să-şi crească copiii în această ţară. Pentru aceasta vor fi nevoiţi să schimbe din temelie ţara, câtă mai e ea. Iar temelia unei naţii o reprezintă conştiinţele ei. Generaţia mea, însă, nu va mai prinde o asemenea miraculoasă însănătoşire.
Adevăratul lider intelectual e cel care-şi pune darul minţii în folosul luminării şi zidirii morale a generaţiilor în formare, al celor care vor să-şi şlefuiască personalitatea, al celor mulţi şi derutaţi cărora le trebuie repere autentice pentru a deveni o naţiune. Adevăratul intelectual e dator să amendeze public, explicit, orice derapaj de la normalitate al oricărei puteri, nu să sprijine, în schimbul privilegiilor, o putere discreţionară.
În România de astăzi, brutele nearticulate vorbesc despre cultură şi sunt susţinute de liderii culturali sus-amintiţi, hoţii vorbesc despre cinste, criminalii despre blândeţe şi pace, securiştii de ieri - mascaţi în intelectualii finuţi de astăzi - şi autoritarii despre democraţie, hâzii despre frumuseţe, devastaţii moral despre conştiinţă. Intelighenţia României poartă cămăşi albe peste conştiinţe întunecate. Cămăşile albe acoperă nu numai impostură şi abuzuri, acoperă o imensă crimă morală şi fizică. Căci multe dintre cămăşile albe, dacă nu sunt autoare, sunt măcar complice la această crimă.
În Sodoma biblică, se pare, înainte de focul trimis pe negândite din cer, sodomiţii erau intelectuali rafinaţi ce înveşmântau cu măiestrie nimicul în dichis. Practicau toate inversiunile, şi pe cele morale, desigur. Trăncăneau subţire şi, fiind cald pe acolo, purtau cu siguranţă cămăşi albe.
Scriu acest articol în aşteptarea tensionată a suspendării lui Băsescu din funcţia de preşedinte al României. Preşedinte a ceea ce ne-a mai lăsat el din România, de fapt. Nu ştiu dacă vom scăpa sau nu de acest demon politic cu mii de capete, capabile să se regenereze şi să se multiplice la orice încercare de anihilare. Nu ştiu. E nevoie de un Sfânt Gheorghe care să stârpească definitiv balaurul. Va apărea un Purtător de biruinţă, oare?
Dar pentru că ieri s-au întâmplat multe pe scena politică şi pentru că m-am lăsat antrenată în cursul evenimentelor din pieţele bucureştene, constituite într-un fel de barometru al stării de spirit, m-am hotărât să aştern pe hârtie ceva ce demult aşteaptă să fie articulat.
Dacă vom mai scăpa vreodată de acest preşedinte cu nume flatulent, emblemă a decăderii morale absolute şi a abjecţiei generalizate, va trebui, este, zic, imperios necesar să aibă loc un proces nu serios, ci grav, de reconsiderare a ceea ce numim „intelighenţia românească”. E foarte posibil să fie nevoie de o refacere de la zero a păturii cu adevărat instruite şi responsabile din România.
Cămăşile albe, şi nu mă refer numai la activiştii pdl-işti aduşi cu autocare ultraluxoase din diverse localităţi ale ţării, care au scandat ca la mitingurile organizate de dinainte de 1989 numele conducătorului iubit, au fost puse peste nişte oameni a căror mizerie morală nu poate fi nici măsurată, nici cântărită. Inacceptabil de mulţi dintre inventatorii noului „concept”, de BĂSISM, se revendică din „intelighenţia românească” pre şi postdecembristă. Şi nu doar că se revendică. Aceştia au reuşit ca în cei 22 de ani trecuţi de la sângeroasa răsturnare de regim politic din România să se impună astfel, să genereze „modele” şi să producă numeroase clone.
Pentru că, în ce mă priveşte, moda ipocriziilor de tipul „nu dăm nume” a trecut, nu voi ezita să-i numesc pe liderii băsişti „intelighenţi” ai românilor: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu (scriitorul preferat al preşedintelui, autorul celor mai scârboase panegirice ale secolului XXI), Toader (devenit Theodor) Paleologu (Doamne!, să porţi nume de dinastie bizantină şi să fii susţinătorul unui derbedeu analfabet e peste putinţa mea de a pricepe), Vladimir Tismăneanu (uzurpatorul fără scrupule al institutului clădit de Marius Oprea, un dizident anticomunist autentic), Teodor Baconschi (cel ce cu greu se abţinea să nu cadă sub farmecele „blondei” cu frunza), Mihai Răzvan Ungureanu (tânăra speranţă a partidului portocaliu pentru prezidenţiale), Mihail Neamţu (teologul cu usturoi la brâu). Acesta ar fi „rangul I”. Din ”rangul II” fac parte, spre ruşinea mea, şi mulţi dintre oamenii pe care i-am preţuit cândva, pe care i-am avut invitaţi în emisiuni, a căror opinie conta pentru mine în chip major, în anii formării mele intelectuale. În ordinea inversă rangurilor intelectuale din România se aşază, din nefericire, rangurile morale ale aceloraşi persoane. Căci cele mai întinate conştiinţe sunt cele ale ştiutorilor de carte (nu-i pot numi cărturari, ca să nu-i necinstesc pe adevăraţii cărturari) care l-au promovat, l-au susţinut, l-au perpetuat şi l-au clonat pe monstrul politic cu nume flatulent.
La mitingul pro Băsescu de joi, 5 iulie 2012, s-a văzut prea bine peste ce au fost puse cămăşile albe. Erau prin piaţa aceea a Constituţiei mulţi dintre cei pe care cândva, înaintea erei flatulente, societatea românească îi numea „lumea bună”. Băieţi şi fete finuţe, „cu dichis”, scriitori şi cititori de dileme, caţavenci şi douăjdoi, membri ai „societăţii civile”. Erau ei sau clonele lor mai tinere, fie pe scena special amenajată în serviciul exprimării unei indignări spontane, fie jos, în piaţă, scandând împotriva „dictaturii”.
N-am pierdut vremea în aceste peste două decenii scurse de la Revoluţie. Am trecut de la vârsta neliniştilor şi a incertitudinilor la anii convingerilor şi principiilor bune pentru păstrarea unei coloane vertebrale necocârjate. I-am citit şi i-am răscitit pe aceşti finuţi „dilematici”. Cu toţii au deprins de la părintele lor, Andrei Pleşu, arta înveşmântării nimicului în haina cuvintelor frumos răsucite în frază. Cultura românească contemporană, la ora când scriu aceste disperate rânduri, cu prea puţine excepţii, e alcătuită din flatulenţe zgomotoase a căror „mireasmă” e voluptuos inhalată apoi de chiar autorii acestor flatulenţe. Personajele culturale care s-au impus prea uşor ca unice formatoare de opinie, ca instanţe supreme, s-au susţinut reciproc şi au proliferat, ajungând astăzi să fie ideologii unui sinistru dictator de tipul celor din ţările bananiere. La atât să se rezume exotismul „dilematicilor”?
Pe domnii Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici am avut prilejul să-i cunosc personal, exact în ordinea de mai sus, în două împrejurări ce merită a fi evocate. Cu primul am fost prezentă la o lansare de carte-album editată de Humanitas, la Librăria Cărtureşti. Filozoful trebuia să cuvânteze despre carte („Povestea poveştilor” de Ion Creangă), subsemnata despre desenele realizate de pictorul Ioan Iacob. Cu o „eleganţă” într-adevăr demnă de un om de calibrul său intelectual, dl. Liiceanu şi-a început alocuţiunea întrebând ce caută un critic de artă la respectiva lansare. Nu-i vedea rostul şi nu-i înţelegea competenţele. Niciodată n-am fost primită cu o urare de bun venit aşa „gingaşă”. I-am răspuns că priceperea unui critic de artă în cazul unei lansări de carte e echivalentă cu cea a unui filozof în cazul comentării unor lucrări de artă plastică.
Pe intelectualul cu papion l-am cunoscut chiar la ICR, în primii ani ai domniei. La parterul instituţiei era o expoziţie a elevilor profesorului Zaica şi eu doream să o prezint în cazul defunctei mele emisiuni de arte vizuale de pe TVR Cultural. Curatorul expoziţiei mi-a spus că e absolut necesar să-i cer un interviu despre expoziţie lui Patapievici. M-am supus. Personajul a apărut în hol, fără papion, a făcut câteva fiţe, după care a zis că-mi va acorda interviul. Să-l aştept câteva minte. L-am aşteptat. A revenit din biroul de director. Cu papion. L-am rugat să-mi vorbească despre „Experimentul Zaica”. A zis că nu ştie despre ce e vorba. Se întâmpla totul, repet, în cadrul instituţiei conduse de el. I-am explicat în detaliu ce face profesorul cu elevii lui, în cadrul acelui încă de pe atunci celebru experiment de creativitate. S-a hotărât să începem interviul. I-am pus o întrebare preliminară şi a început să-mi recite, cu maximă competenţă, cu aerul unui om de cultură care şi-a dedicat întreaga viaţă „Experimentului Zaica”, tot ce-i furnizasem eu ca informaţie cu zece minute mai devreme.
Ei care clamează impostura şi incompetenţa altora au ajuns ca hoţii care strigă: „Hoţii!!!”. Dar, vai!, câţi „pui” au făcut în aceşti ani!
M-am întrebat, legitim cred, cum tocmai cei la care muritorii de rând se uită ca la nişte repere pot fi atât de ticăloşi şi cum este posibil să-i smintească întru ticăloşie pe mulţi oameni potenţial cumsecade din această ţară? Cred că am o explicaţie. În vremea regimului comunist, oamenii de cultură care ştiau cum să se strecoare printre gratiile ideologice, care se dădeau apolitici sau care pactizau cu regimul aveau numeroase privilegii. Li se publicau cărţile, li se expuneau lucrările, li se jucau piesele, primeau burse de studii în Occident, ca să nu se mai ia cu meditaţiile transcendentale. Primeau consistente subvenţii şi drepturi de autor. Singurul lucru care le lipsea era puterea. Şi cu cât mediocritatea e mai mare, cu atât creşte şi nevoia de putere. Trişti Pleşi şi Liiceni, adânc frustraţi în nevoia de putere, înainte de 1989, au găsit în bălţile de sânge de pe caldarâmul Pieţei Universităţii şi al Pieţei Romane elixirul miraculos ce le-a inoculat mult râvnita putere. Le-a revenit voioşia şi au luat în stăpânire tot ce ar mai fi putut însemna cultură românească postdecembristă. Au anihilat orice formă de exprimare neavizată de ei. Au monopolizat, odată cu imensele resurse financiare, şi orice formă de prestigiu cultural. Şi pentru că au avut nevoie de un lider politic bun să le servească prin analfabetismul lui interesele materiale, prestigiul construit pe impostură şi nevoia de a deţine puterea, măcar culturală, acest sinistru Băsescu, delirul maneliştilor, al interlopilor şi al dansatoarelor din buric le-a venit mănuşă.
Personal nu cred că România mai poate fi salvată. Şi nu fiindcă se află în criză economică, ci într-o criză infinit mai gravă: o criză morală, o criză a conştiinţelor, o criză de oameni învăţaţi şi integri, unicele repere valabile pentru o lume cât de cât normală. Alţii speră că România va fi salvată. Îi aud pe unii dintre politicieni, şi-i cred, că ar vrea să-şi crească copiii în această ţară. Pentru aceasta vor fi nevoiţi să schimbe din temelie ţara, câtă mai e ea. Iar temelia unei naţii o reprezintă conştiinţele ei. Generaţia mea, însă, nu va mai prinde o asemenea miraculoasă însănătoşire.
Adevăratul lider intelectual e cel care-şi pune darul minţii în folosul luminării şi zidirii morale a generaţiilor în formare, al celor care vor să-şi şlefuiască personalitatea, al celor mulţi şi derutaţi cărora le trebuie repere autentice pentru a deveni o naţiune. Adevăratul intelectual e dator să amendeze public, explicit, orice derapaj de la normalitate al oricărei puteri, nu să sprijine, în schimbul privilegiilor, o putere discreţionară.
În România de astăzi, brutele nearticulate vorbesc despre cultură şi sunt susţinute de liderii culturali sus-amintiţi, hoţii vorbesc despre cinste, criminalii despre blândeţe şi pace, securiştii de ieri - mascaţi în intelectualii finuţi de astăzi - şi autoritarii despre democraţie, hâzii despre frumuseţe, devastaţii moral despre conştiinţă. Intelighenţia României poartă cămăşi albe peste conştiinţe întunecate. Cămăşile albe acoperă nu numai impostură şi abuzuri, acoperă o imensă crimă morală şi fizică. Căci multe dintre cămăşile albe, dacă nu sunt autoare, sunt măcar complice la această crimă.
În Sodoma biblică, se pare, înainte de focul trimis pe negândite din cer, sodomiţii erau intelectuali rafinaţi ce înveşmântau cu măiestrie nimicul în dichis. Practicau toate inversiunile, şi pe cele morale, desigur. Trăncăneau subţire şi, fiind cald pe acolo, purtau cu siguranţă cămăşi albe.
Luiza Barcan
SURSA: COTIDIANOL.RO
SUPLIMENT: IMNUL REFERENDUMULUI:
marți, 2 februarie 2010
Experimentul Zaica
Nu ştiu câţi dintre voi aţi auzit de profesorul Dorel Zaica. Postarea de astăzi porneşte de la acest articol.
După ce îl veţi citi o să vă daţi seama cine este profesorul Zaica şi
de ce pentru luna febriarie l-am ales pentru a fi personalitatea lunii.
În continuare am să vă prezint o serie de răspunsuri date de copii, pe principiul experimentului Zaica. Predau legătura copiilor:
Ce este economia?
Economie inseamna sa nu mai cheltuim din salariu, ca sa-l punem la C.E.C. Cheltuim numai din ciubucul, care ni-l da seful. (7 ani)
Ce este libertatea?
Libertatea este cand se invoieste duminica de la servici. (6 ani)
Ce este zambetul?
A zambi inseamna sa razi parca in gandul tau. (8 ani)
Cati ani tine copilaria?
Copiii traiesc 35 de ani, oamenii tineri 25 si batranii in 5 ani mor. (8 ani)
Ce este luxul?
Daca vezi o femeie luxoasa, inseamna ca era lustruita. (7 ani)
Lux inseamna cand cumperi un scaun si cumperi si un fotoliu, si poate vrei sa cumperi si un studio. (7 ani)
Ce este acela un serviciu?
Servici e un om care sta si semneaza condica, sau sta ca sa bea o cafea. (7 ani)
De ce au casa unii melci si altii nu?
Melcii care au casa au facut economie, nu au mancat cartofi, au mancat numai flori si cu timpul si-au facut casa. (7 ani)
De ce au cruce pe spate unii paianjeni?
Unii paianjeni au cruce, ca ei sunt popa la paianjeni. (7 ani)
De ce visam noi?
Visele sunt, ca atunci cand iti moare tataia sa il mai vezi. (7 ani)
De ce exista ceasuri cu cuc si nu cu cocos, din moment ce cocosul e cunoscut ca ne trezeste dimineata?
Ceasurile sunt cu cuc si nu cu cocos, deoarece cucul a fost prima pasare sculatoare. (11 ani)
De ce picatura este bombata si nu intinsa?
Picatura este bombata, mai ales lacrima si sudoarea, pentru ca ele sunt pline de sentimente. (14 ani)
Ce limba se foloseste in Iad si in Rai?
In Rai vorbim limba muta, in Iad vorbim romaneste. (8 ani)
THINK BIG!
Spor la analizat!
În continuare am să vă prezint o serie de răspunsuri date de copii, pe principiul experimentului Zaica. Predau legătura copiilor:
Ce este economia?
Economie inseamna sa nu mai cheltuim din salariu, ca sa-l punem la C.E.C. Cheltuim numai din ciubucul, care ni-l da seful. (7 ani)
Ce este libertatea?
Libertatea este cand se invoieste duminica de la servici. (6 ani)
Ce este zambetul?
A zambi inseamna sa razi parca in gandul tau. (8 ani)
Cati ani tine copilaria?
Copiii traiesc 35 de ani, oamenii tineri 25 si batranii in 5 ani mor. (8 ani)
Ce este luxul?
Daca vezi o femeie luxoasa, inseamna ca era lustruita. (7 ani)
Lux inseamna cand cumperi un scaun si cumperi si un fotoliu, si poate vrei sa cumperi si un studio. (7 ani)
Ce este acela un serviciu?
Servici e un om care sta si semneaza condica, sau sta ca sa bea o cafea. (7 ani)
De ce au casa unii melci si altii nu?
Melcii care au casa au facut economie, nu au mancat cartofi, au mancat numai flori si cu timpul si-au facut casa. (7 ani)
De ce au cruce pe spate unii paianjeni?
Unii paianjeni au cruce, ca ei sunt popa la paianjeni. (7 ani)
De ce visam noi?
Visele sunt, ca atunci cand iti moare tataia sa il mai vezi. (7 ani)
De ce exista ceasuri cu cuc si nu cu cocos, din moment ce cocosul e cunoscut ca ne trezeste dimineata?
Ceasurile sunt cu cuc si nu cu cocos, deoarece cucul a fost prima pasare sculatoare. (11 ani)
De ce picatura este bombata si nu intinsa?
Picatura este bombata, mai ales lacrima si sudoarea, pentru ca ele sunt pline de sentimente. (14 ani)
Ce limba se foloseste in Iad si in Rai?
In Rai vorbim limba muta, in Iad vorbim romaneste. (8 ani)
THINK BIG!
Spor la analizat!
SURSA: STRICT PROFESONAL, blog.
SURSA: RING
Daniela Arnăutu
01.06.2009
Inedit. Un artist plastic cu drum in pedagogie a studiat, ani la rand, imaginatia si inventivitatea elevilor sai
„Experimentul Zaica”, o calatorie in lumea inocentei
A început în 1965 şi a dus la explorarea unei lumi ascunse,
speciale şi fără pată. Proaspăt ieşit de pe băncile facultăţii,
profesorul de desen Dorel Zaica şi-a propus să cunoască sufletelor
elevilor săi nu doar prin pictură, ci şi prin cuvinte. Aşa s-a născut
fenomenul care, peste ani, avea să poarte numele „Experimentul Zaica”.
O incursiune în atelierul de pe strada Doamnei, al profesorului Zaica, este ca o călătorie în timp. Trecutul e peste tot. De la politeţea din alte vremuri a maestrului până la sutele de desene, vechi de zeci de ani, ale discipolilor săi, totul te face să te simţi în altă epocă şi într-un fel de altă dimensiune: una a sufletului. Asta pentru că profesorul Zaica a lucrat o viaţă doar cu sufletul, pentru suflet.
Artă veche de 100 de ani
„În facultate am studiat caracteristicile artei copiilor, o artă omologată de aproximativ 100 de ani. Când am ajuns la catedră, am constatat că toate calităţile copiilor trebuie preţuite şi recunoscute de către adulţi, că ele există în ei, indiferent de forma de manifestare”, ne-a declarat maestrul.
Umorul lor, demn de luat în seamă
Din primele clipe petrecute la catedră, Dorel Zaica a înţeles că elevii săi nu se exprimă doar prin desen şi pictură. „Când grăiesc, copiii sunt absolut fermecători. Puritatea şi inventivitatea nu există doar în faţa planşei. Când am adresat copiilor primele întrebări, am avut o viziune specială: îşi exprimau inocenţa cu grai colorat. Umorul şi spiritul de observaţie ale celor mici sunt demne de luat în seamă. De când am înţeles asta, lor mi-am dedicat viaţa”, spune profesorul.
„Le-am iscodit minţile!”
Şi-a propus să capete încrederea şi prietenia elevilor săi, şi nu numai, pentru a-i face astfel, pe cei mici, să se exprime liber. „Le-am iscodit minţile pe subiecte legate de traiul de zi cu zi, de fenomenele naturii, de lume în general. Le-am dat copiilor libertatea de a se exprima şi altfel decât pe tiparul şcolii, unde ei învaţă ceva şi apoi returnează informaţia. Voiam să aflu părerea lor despre tot şi toate, într-o exprimare liberă şi sinceră”, ne-a explicat creatorul „Experimentului Zaica”.
„Până în 1989, 1 iunie a fost o maimuţăreală”
Toată viaţa, în preajma Zilei Copilului, mass-media îşi amintea să omagieze copilului. „Până în 1989, 1 iunie a fost o maimuţăreală. Această cinstire a copilului, la comandă, era jalnică. Apăreau în preajma acelei date zeci de volume de poezii, aşa-zis scrise de copii. Erau ediţii elegante, care acum zac, probabil, prăfuite, prin biblioteci. Era sluţirea unui popor, începând cu copiii. Cei mici erau puşi să scrie poezii, rime la comandă, pentru a elogia Partidul Comunist şi conducătorul suprem. Acele false poezii erau monstruozităţi”, şi-a amintit artistul cu indignare.
„Copilul este de o gingăşie rară”
În opinia profesorului Zaica, prima caracteristică a unui copil este de a fi poet. „Orice copil poate construi o poezie, dar una specială, din suflet. Fără să vrea. Aşa e natura umană. Cei mici pictează, desenează şi vorbesc, deseori cu rime. Acel abuz poetic de dinainte de 1989 a fost vulgar. Nu e drept să faci dintr-un copil un instrument pentru gâdilat urechile adulţilor. E o mitocănie. Copilul este de o gingăşie rară. E nedrept să-l folosim pentru amuzament, ca la o dresură de animăluţe”, explică profesorul.
Revoluţia nu i-a schimbat
Dorel Zaica a explorat minţile copiilor încă din anii `70 şi a ajuns la o concluzie clară: revoluţia din 1989 nu a schimat foarte mult sufletele celor mici. „Răspunsurile pe care le-am primit de la copii înainte de 1989 nu diferă mult de cele de după revoluţie. Copiii nu au fost niciodată înregimentaţi politic. Oricum, ei vorbeau sincer. Doar conjunctura diferă. Gândurile copiilor din anii `70 constituie o radiografie a acelor vremuri. Cei mici sunt cei mai obiectivi cronicari, pentru că ei spun tot ce le trece prin cap”, susţine Zaica.
Îndoctrinarea nu avea limită
Copiii vremurilor trecute, adulţi acum, care au răspuns întrebărilor profesorului Zaica, l-au determinat să tragă o concluzie clară: cei mici lăudau perioada comunistă, dar se vedea falsitatea. „Copilul nu ştie, nu poate să mintă. Se simţea îndoctrinarea abuzivă. Am întrebat odată care este diferenţa între comunism şi capitalism, iar răspunsul a fost: în capitalism, oamenii se împrumută de la o leafă la alta, la un salariu iau pantofi unui copil, iar celuilalt copil abia la salariul următor, iar capitaliştii stau în case urâte, nu în blocuri frumoase ca ale noastre. Răspunsul mi-a arătat clar modul în care copilul transpusese toate problemele casnice din viaţa şi familia lui pe seama capitaliştilor”, ne-a explicat profesorul Zaica.
Gânduri, ca frânturi de stea
„Copiii mici n-au umbră, pentru că la început umblă umbra mamei după ei” - Larisa Aposteanu, clasa a VII-a, 13 ani
„Floarea-soarelui e normal să semene cu soarele că e autoportretul lui” - Florentina Ciucă, clasa a VIII-a, 14 ani
„Târziu este timpul batjocorit” - Matei Zaica, clasa a VII-a, 13 ani
„Dacă mă năşteam curcubeu, mi-ar fi plăcut să stau pe cer şi noaptea” - Maria Pop, clasa a VII-a, 13 ani
„Păcatul este autograful diavolului” - Iulia Ghiţă, 15 ani
„Dumnezeu face mamelor un fel de schiţă, iar noi, copiii, terminăm aceste icoane” - Alexandra Tănase, clasa a VIII-a, 14 ani
„Când afară e soare, noi ne dezbrăcăm umbra şi o punem pe jos” - Florin Gheorghiu, clasa a I-a, 7 ani
„Hai-hui prin grădina întrebărilor”, la start
Păstrează legătura cu mare parte a foştilor lui elevi. Adulţi acum, aceştia vin cu mare plăcere la expoziţiile maestrului şi la lansările sale de carte. El le-a deschis sufletele, le-a călăuzit mintea prin labirintul vieţii şi aşa ceva nu se uită niciodată. „Mâine (n.r. - astăzi), la Muzeul Literaturii Române, lansez cartea „Hai-Hui prin grădina întrebărilor”. Va fi un moment special. Pereţii vor fi plini de desenele foştilor mei elevi pentru că ei, prin mine, au scris cartea. Copiii sunt cei mai obiectivi cronicari. Păcat doar că cea mai minunată calitate a omului, creativitatea, nu e obiect de studiu la şcoală”, spune profesorul cu nostalgie.
Cum s-a născut Ziua Copilului
Ziua Copilului este o sărbătoare a cărei poveste a început pe... 23 aprilie 1920, în Turcia. Cum s-a ajuns însă la data de 1 iunie nu se ştie exact. Varianta cea mai răspândită este cea conform căreia, în 1925, unul dintre consulii Chinei la San Francisco a strâns copiii orfani de origine chineză pentru a sărbători Festivalul Dragonului. Întâmplarea face că acest lucru s-a întâmplat pe 1 iunie, zi în care avea loc şi Conferinţa Mondială pentru Protejarea şi Bunăstarea Copiilor de la Geneva. Ulterior, această dată a fost preluată de multe state, în special cele comuniste, ca Zi a Copilului. În 1954, Organizaţia Naţiunilor Unite a recomandat tuturor ţărilor să adopte o zi universală a copilului, ca simbol al bunei înţelegeri dintre copii şi al activităţilor de promovare a bunăstării mondiale a acestora.
Guvernul fiecărui stat în parte a avut libertatea de a desemna o dată anume, aşa s-a ajuns ca aceasta să difere de la o ţară la alta. 25 de state, în general foste sau actuale comuniste, sărbătoresc pe 1 iunie Ziua Copilului, iar printre alte zile alese menţionăm: 6 ianuarie - Uruguay, 30 aprilie - Mexic, 5 mai - Japonia, 12 octombrie - Brazilia, 14 noiembrie - India şi 25 decembrie - ţările din Africa Centrală.
În plus, există ţări în care data nu este fixă, astfel: ultima duminică din mai - Ucraina, a treia duminică din iulie - Cuba, a doua duminică din august - Argentina şi a patra miercuri din octombrie - Australia. Mai mult, în Cehia, deşi se sărbătoreşte pe 1 iunie, Ziua Copilului nu este recunoscută oficial, iar în Italia şi Israel nu se sărbătoreşte deloc.
O incursiune în atelierul de pe strada Doamnei, al profesorului Zaica, este ca o călătorie în timp. Trecutul e peste tot. De la politeţea din alte vremuri a maestrului până la sutele de desene, vechi de zeci de ani, ale discipolilor săi, totul te face să te simţi în altă epocă şi într-un fel de altă dimensiune: una a sufletului. Asta pentru că profesorul Zaica a lucrat o viaţă doar cu sufletul, pentru suflet.
Artă veche de 100 de ani
„În facultate am studiat caracteristicile artei copiilor, o artă omologată de aproximativ 100 de ani. Când am ajuns la catedră, am constatat că toate calităţile copiilor trebuie preţuite şi recunoscute de către adulţi, că ele există în ei, indiferent de forma de manifestare”, ne-a declarat maestrul.
Umorul lor, demn de luat în seamă
Din primele clipe petrecute la catedră, Dorel Zaica a înţeles că elevii săi nu se exprimă doar prin desen şi pictură. „Când grăiesc, copiii sunt absolut fermecători. Puritatea şi inventivitatea nu există doar în faţa planşei. Când am adresat copiilor primele întrebări, am avut o viziune specială: îşi exprimau inocenţa cu grai colorat. Umorul şi spiritul de observaţie ale celor mici sunt demne de luat în seamă. De când am înţeles asta, lor mi-am dedicat viaţa”, spune profesorul.
„Le-am iscodit minţile!”
Şi-a propus să capete încrederea şi prietenia elevilor săi, şi nu numai, pentru a-i face astfel, pe cei mici, să se exprime liber. „Le-am iscodit minţile pe subiecte legate de traiul de zi cu zi, de fenomenele naturii, de lume în general. Le-am dat copiilor libertatea de a se exprima şi altfel decât pe tiparul şcolii, unde ei învaţă ceva şi apoi returnează informaţia. Voiam să aflu părerea lor despre tot şi toate, într-o exprimare liberă şi sinceră”, ne-a explicat creatorul „Experimentului Zaica”.
„Până în 1989, 1 iunie a fost o maimuţăreală”
Toată viaţa, în preajma Zilei Copilului, mass-media îşi amintea să omagieze copilului. „Până în 1989, 1 iunie a fost o maimuţăreală. Această cinstire a copilului, la comandă, era jalnică. Apăreau în preajma acelei date zeci de volume de poezii, aşa-zis scrise de copii. Erau ediţii elegante, care acum zac, probabil, prăfuite, prin biblioteci. Era sluţirea unui popor, începând cu copiii. Cei mici erau puşi să scrie poezii, rime la comandă, pentru a elogia Partidul Comunist şi conducătorul suprem. Acele false poezii erau monstruozităţi”, şi-a amintit artistul cu indignare.
„Copilul este de o gingăşie rară”
În opinia profesorului Zaica, prima caracteristică a unui copil este de a fi poet. „Orice copil poate construi o poezie, dar una specială, din suflet. Fără să vrea. Aşa e natura umană. Cei mici pictează, desenează şi vorbesc, deseori cu rime. Acel abuz poetic de dinainte de 1989 a fost vulgar. Nu e drept să faci dintr-un copil un instrument pentru gâdilat urechile adulţilor. E o mitocănie. Copilul este de o gingăşie rară. E nedrept să-l folosim pentru amuzament, ca la o dresură de animăluţe”, explică profesorul.
Revoluţia nu i-a schimbat
Dorel Zaica a explorat minţile copiilor încă din anii `70 şi a ajuns la o concluzie clară: revoluţia din 1989 nu a schimat foarte mult sufletele celor mici. „Răspunsurile pe care le-am primit de la copii înainte de 1989 nu diferă mult de cele de după revoluţie. Copiii nu au fost niciodată înregimentaţi politic. Oricum, ei vorbeau sincer. Doar conjunctura diferă. Gândurile copiilor din anii `70 constituie o radiografie a acelor vremuri. Cei mici sunt cei mai obiectivi cronicari, pentru că ei spun tot ce le trece prin cap”, susţine Zaica.
Îndoctrinarea nu avea limită
Copiii vremurilor trecute, adulţi acum, care au răspuns întrebărilor profesorului Zaica, l-au determinat să tragă o concluzie clară: cei mici lăudau perioada comunistă, dar se vedea falsitatea. „Copilul nu ştie, nu poate să mintă. Se simţea îndoctrinarea abuzivă. Am întrebat odată care este diferenţa între comunism şi capitalism, iar răspunsul a fost: în capitalism, oamenii se împrumută de la o leafă la alta, la un salariu iau pantofi unui copil, iar celuilalt copil abia la salariul următor, iar capitaliştii stau în case urâte, nu în blocuri frumoase ca ale noastre. Răspunsul mi-a arătat clar modul în care copilul transpusese toate problemele casnice din viaţa şi familia lui pe seama capitaliştilor”, ne-a explicat profesorul Zaica.
Gânduri, ca frânturi de stea
„Copiii mici n-au umbră, pentru că la început umblă umbra mamei după ei” - Larisa Aposteanu, clasa a VII-a, 13 ani
„Floarea-soarelui e normal să semene cu soarele că e autoportretul lui” - Florentina Ciucă, clasa a VIII-a, 14 ani
„Târziu este timpul batjocorit” - Matei Zaica, clasa a VII-a, 13 ani
„Dacă mă năşteam curcubeu, mi-ar fi plăcut să stau pe cer şi noaptea” - Maria Pop, clasa a VII-a, 13 ani
„Păcatul este autograful diavolului” - Iulia Ghiţă, 15 ani
„Dumnezeu face mamelor un fel de schiţă, iar noi, copiii, terminăm aceste icoane” - Alexandra Tănase, clasa a VIII-a, 14 ani
„Când afară e soare, noi ne dezbrăcăm umbra şi o punem pe jos” - Florin Gheorghiu, clasa a I-a, 7 ani
„Hai-hui prin grădina întrebărilor”, la start
Păstrează legătura cu mare parte a foştilor lui elevi. Adulţi acum, aceştia vin cu mare plăcere la expoziţiile maestrului şi la lansările sale de carte. El le-a deschis sufletele, le-a călăuzit mintea prin labirintul vieţii şi aşa ceva nu se uită niciodată. „Mâine (n.r. - astăzi), la Muzeul Literaturii Române, lansez cartea „Hai-Hui prin grădina întrebărilor”. Va fi un moment special. Pereţii vor fi plini de desenele foştilor mei elevi pentru că ei, prin mine, au scris cartea. Copiii sunt cei mai obiectivi cronicari. Păcat doar că cea mai minunată calitate a omului, creativitatea, nu e obiect de studiu la şcoală”, spune profesorul cu nostalgie.
Cum s-a născut Ziua Copilului
Ziua Copilului este o sărbătoare a cărei poveste a început pe... 23 aprilie 1920, în Turcia. Cum s-a ajuns însă la data de 1 iunie nu se ştie exact. Varianta cea mai răspândită este cea conform căreia, în 1925, unul dintre consulii Chinei la San Francisco a strâns copiii orfani de origine chineză pentru a sărbători Festivalul Dragonului. Întâmplarea face că acest lucru s-a întâmplat pe 1 iunie, zi în care avea loc şi Conferinţa Mondială pentru Protejarea şi Bunăstarea Copiilor de la Geneva. Ulterior, această dată a fost preluată de multe state, în special cele comuniste, ca Zi a Copilului. În 1954, Organizaţia Naţiunilor Unite a recomandat tuturor ţărilor să adopte o zi universală a copilului, ca simbol al bunei înţelegeri dintre copii şi al activităţilor de promovare a bunăstării mondiale a acestora.
Guvernul fiecărui stat în parte a avut libertatea de a desemna o dată anume, aşa s-a ajuns ca aceasta să difere de la o ţară la alta. 25 de state, în general foste sau actuale comuniste, sărbătoresc pe 1 iunie Ziua Copilului, iar printre alte zile alese menţionăm: 6 ianuarie - Uruguay, 30 aprilie - Mexic, 5 mai - Japonia, 12 octombrie - Brazilia, 14 noiembrie - India şi 25 decembrie - ţările din Africa Centrală.
În plus, există ţări în care data nu este fixă, astfel: ultima duminică din mai - Ucraina, a treia duminică din iulie - Cuba, a doua duminică din august - Argentina şi a patra miercuri din octombrie - Australia. Mai mult, în Cehia, deşi se sărbătoreşte pe 1 iunie, Ziua Copilului nu este recunoscută oficial, iar în Italia şi Israel nu se sărbătoreşte deloc.
Mai citeste:
- Liderul nord-coreean Kim Jong-un s-a CASATORIT
- El este omul care s-a VINDECAT de infectia cu HIV
- Un roman orfan, fara maini, a uimit AMERICA! Video emotionant
- Ce spune culoarea parului tau despre tine?
- CE CATERINCA!:) IMNUL REFERENDUMULUI: ,,Nu mi-e frică de Beau-Beau" (VIDEO)
- Rihanna şi Chris Brown, întâlnire romantică în miez de noapte
- Dieta cu pepene topeşte kilogramele
- Vaccinul anticancer, testat cu succes
- Cum învingi răceala de vară
- Piersicile reglează digestia
- Peştele ne protejează de arsuri solare
- Hidratare cu ceai verde
- Ardeiul verde, bogat în vitamina C
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu