ORA SEXUALĂ: IUBIRILE LUI PUŞKIN

MONTAJ: Savin BADEA
IUBIRILE LUI PUSKIN

- Comparat adesea cu Don Juan, Aleksandr Sergheevici Puskin, cel mai mare poet al Rusiei, a trait 113 povesti de dragoste. A murit tanar, impuscat intr-un duel. Focul inimii a fost stins cu un foc de arma -

Mitul sufletului rusesc a facut cariera in literatura universala. In nici o alta tara din lume nu se iubeste atat de dramatic, intre agonie si extaz, si nu se moare cu atata usurinta din dragoste. Desi este o veritabila strabunica a povestilor de iubire, Anna Karenina n-a fost intrecuta de nici una dintre stranepoatele ei literare. Zbuciumul povestii ei de iubire ramanand neegalat pana azi... Dar literatura rusa mai are un reprezentant de elita al iubirilor imposibile, intruchipat, de data asta, de un poet: Puskin. Aleksandr Sergheevici Puskin, un geniu cu o viata la fel de fascinanta, de pasionala si vie, precum toate personajele lui. Cel mai mare poet pe care l-a dat Rusia a avut o existenta involburata, stapanita de pasiunea pentru femeie, a avut parte de glorie si a trait drama exilului. Pana cand s-a casatorit, in sfarsit, cu una dintre cele mai frumoase femei de la curtea tarului, se spune ca a trait 113 povesti de dragoste. Demonii ascunsi ai pasiunilor carnale i-au subjugat intreaga viata si l-au dus la pieire.
S-a nascut in ziua de 6 iunie 1799, la Moscova, intr-o straveche familie de aristocrati rusi, avand si stramosi germani, scandinavi si africani. Mama lui, Nadejda Ossipovna Hannibal, a fost nepoata lui Abram Petrovici Hannibal, un sclav african, adus cadou suveranului Petru cel Mare si care a devenit, gratie abilitatilor sale deosebite, general de armata si persoana apropiata tarului. Din acest amestec pestrit de semintii, se naste o personalitate in care se vor imbina profunzimea si sensibilitatea sufletului rus, cu pornirile patimase, aproape salbatice, ale sangelui african.

Conasul Pusca

Temperamentul vulcanic al lui Puskin s-a manifestat atat in dragoste, cat si in opera sa. Versurile sale indraznete, indreptate impotriva sclaviei, ce luase amploare in Rusia, si epigramele ironice la adresa tarului Alexandru I al Rusiei, i-au adus in scurt timp exilul. In 1820, la numai 21 de ani, dupa ce scrie poemul "Oda libertatii", tarul ordona indepartarea poetului incomod din capitala. Apropiatii il salveaza de la o deportare in Siberia, si Puskin, sub forma unui exil deghizat, este trimis ca functionar pe langa generalul Inzov, guvernatorul regiunilor din sud-estul Rusiei. Astfel ajunge in Basarabia, provincie ce se afla la vremea aceea sub dominatie ruseasca.

Aleksandr Puskin

Viata in Chisinau, o gubernie de la periferia Imperiului, atat de diferita de cea din Petersburg, fara societate aleasa, fara saloane luxoase, fara discutii politice, nu era deloc pe placul tanarului poet. Insa, in scurt timp, Puskin descopera farmecul aparte al acestei asezari. Aflat la confluenta dintre Europa si Orient, Chisinaul era un oras cu femei frumoase. Imbinarea dintre traditiile orientale, aparent exotice, si stralucirea sarmanta, europeana, a avut un efect fericit asupra femeilor din Basarabia. La vremea aceea, Basarabia, proaspat "eliberata" de rusi de sub stapanire otomana, nu era un teritoriu cu o populatie densa. Astfel, la invitatia tarului, aici sosesc oameni din mai multe colturi ale Europei: greci, nemti, bulgari, ucraineni. Moldovencele, dar si grecoaicele, "incuiate" pana de curand in iatacuri, in conformitate cu obiceiurile musulmane, facusera brusc cunostinta cu civilizatia europeana vestica, cu balurile mascate, cu romanele erotice frantuzesti, cu revistele de moda. Doamnele de la Chisinau si-au pastrat eleganta si sensibilitatea rasariteana, dar au adoptat un stil de viata modern, tipic occidental, devenind nestapanite in dragoste, patimase, uneori apropiindu-se de frivolitate.
Prin natura sa ardenta, si la cei 21 de ani ai sai, Puskin a constientizat ca, de fapt, in aceasta lume ce emana senzualitate, se afla in elementul sau. De-a lungul celor trei ani petrecuti in Basarabia, se arunca orbeste in zeci de aventuri amoroase, atragand invidia si oprobriul barbatilor. Ca o consecinta obligatorie, este implicat in tot atatea dueluri, ceea ce-i atrage si o porecla din partea moldovenilor: "conasul Pusca".

Iubiri pe malul Prutului

                
Prin maniere elegante, cu infatisarea sa exotica, usor negroida, si cu marea sa sensibilitate poetica, Puskin reusea sa suceasca mintile pana si celor mai cuminti domnisoare din familii nobile. La scurt timp dupa stabilirea la Chisinau, la o serata care reunise aristocratia orasului, face cunostinta cu vestitul general Raievski, eroul bataliei de la Borodino, din 1812, si cu cele trei fiice ale acestuia, Caterina, Elena si Maria. In mod firesc, Puskin se indragosteste de toate cele trei distinse domnisoare si le seduce, provocand un adevarat scandal. Maria, viitoarea printesa Volkonskaia, indragostita, la randul ei, si luptand pentru onoarea barbatului ce-o cucerise, scria in jurnalul sau: "Poet fiind, Puskin a simtit o datorie de onoare in a fi indragostit de toate femeile frumoase si tinere pe care le intalnea".

Conacul Ralli, din Basarabia

Dar scandalul a fost rapid eclipsat de unul si mai mare. Puskin pica, el insusi, de asta data, in mrejele seducatoarei Ludmila Sekora Inglezi, o tiganca recunoscuta in Chisinau pentru frumusetea ei, dar si pentru numeroasele aventuri extraconjugale. Se spune ca Ludmila, sotia boierului Inglezi, mare proprietar de terenuri, fusese cumparata de la o familie de tigani. Bruneta, cu ochii verzi si nestapaniti, il impresionase atat de profund pe poet, ca acesta uita complet ca era casatorita, ignora privirile iscoditoare ale oamenilor si sfideaza pericolul care il pandea. Fericirea lor nu dura insa prea mult. Intr-o zi, Puskin si Ludmila se plimbau nestingheriti intr-un parc din centrul Chisinaului. Intotdeauna, la asemenea intalniri era prezent si un baiat care statea de paza, ca nu cumva cei doi indragostiti sa fie surprinsi intr-o postura necuviincioasa. Chinuit de banuiala ca sotia ii este necredincioasa, Inglezi o urmarea indeaproape de cateva zile, fara insa a reusi sa aiba o dovada convingatoare. Pana in acea zi cand, turbat de gelozie, a navalit pe aleile parcului, scotocind fiecare coltisor mai ferit pentru a vedea cu ochii lui cum ii este patata onoarea. De abia reusi baiatul sa ii avertizeze pe amanti de apropierea amenintatoare a lui Inglezi. Puskin si doamna sa scapara ca prin urechile acului din calea maniosului sot, insa fusesera, totusi, vazuti. In ziua urmatoare, Inglezi o incuie in casa pe Ludmila si pleca sa se intalneasca cu Puskin, pe care il provoca la duel. Foarte orgolios si nepasator fata de propriul destin, Puskin nu rata ocazia de a se duela, s-ar putea spune, "calendaristic", astfel ca accepta imediat lupta cu Inglezi. Confruntarea sangeroasa de pe esafodul onoarei se stabili pentru ziua urmatoare. Din fericire, guvernatorul Ivan Nikitici Inzov, pe langa care Puskin lucra ca functionar, este informat si reuseste ingenios sa evite o posibila tragedie. Il pedepseste pe poet cu zece zile de arest la domiciliu, iar lui Inglezi ii acorda permisiunea sa plece pentru un an in strainatate, impreuna cu sotia sa. Negustorul intelege aluzia si accepta propunerea generoasa a guvernatorului. A doua zi, cand Puskin afla devastat despre brutala separare, Ludmila era deja departe...

Dragoste de tiganca

Se pare ca tanarul poet rus avea o slabiciune pentru femeile cu sange tiganesc. Nici nu se stinsese bine focul dragostei pentru Ludmila, ca in viata lui aparu Zamfira, tot tiganca, tot frumoasa, de care s-a indragostit la fel de patimas. A cunoscut-o in imprejurimile satului Dolna, unde se afla conacul boierului Ralli-Arbore, cu care se imprietenise si la care isi petrecea zilele dogoritoare de vara. Impreuna cu boierul, Puskin cutreiera estul Basarabiei, colinele Nisporenilor si codrii Moldovei. Intr-o zi, ajung la o satra de tigani, robi ai lui Ralli, care munceau din greu, primind ca simbrie posibilitatea de a fi liberi vara, cu conditia ca toamna sa revina la mosie. Printre puradei, la umbra unui nuc, Puskin zareste o tanara frumoasa, imbracata cu haine barbatesti, cu "sarovari" (salvari) purpurii si cu rubasca alba, brodata. Parul negru ca abanosul i se scurgea pe umeri si pe solduri, pe cap avea o caciulita de blana alba, de oaie, iar la gat o salba din monede de argint. Fata statea turceste si fuma dintr-o pipa. Indragostit la prima vedere, poetul il convinge pe Ralli sa-l lase pentru o perioada in satra.
Se spune ca ar fi trait acolo timp de o luna, din iulie pana in august, ca "invitat de onoare" in cortul bulibasei, tatal Zamfirei. Ziua se cufundau in tihna codrilor batrani, tinandu-se de mana, iar seara se asezau pe marginea unui paraias, ce acum poarta numele "Izvorul Zamfirei", privindu-se tacuti. Caci tiganca nu stia ruseste, iar poetul, nici atat, tiganeste. Povestea spune ca Zamfira, foarte iscusita la ghicitul in palma, i-ar fi prezis soarta: va lua de nevasta o femeie foarte frumoasa, dar care "nu va face nici cat cizma lui", caci ii va aduce pieirea. Dar Zamfira nu ii apartinea intru-totul lui Puskin, iubea in taina un tigan. Si intr-o dimineata, Puskin se trezi in cortul bulibasei fara iubita sa. In zadar o striga, in zadar o cauta prin locurile pe unde obisnuiau sa se plimbe. Zamfira disparuse. Iar el nu avea sa o mai vada niciodata. Dupa cativa ani, pe cand locuia la Odesa, Ralli i-a scris o scrisoare in care ii povestea ca Zamfira fusese injunghiata mortal de tiganul cu care fugise. Frumusetile Basarabiei si dragostea pentru tiganca Zamfira l-au inspirat pe

Puskin sa scrie poemul "Tiganii".

Țiganii

Poem de A.S. PUŞKIN

Traducere: Alecu DONICI

Cu șatrele din loc în loc

Țiganii prin Bugeac se poartă,

Neprihănind al lor noroc

Sau nestatornica lor soartă.

Ei astăzi, iată, au rămas

La mal de apă pentru mas.

Cu țoluri rupte, afumate

Căruțele le învelesc

Pe deasupra pân' la roate,

Apoi femeile gătesc

Mâncare proastă și se pun

Buluci lângă ceaun.

În depărtare se privesc

Cum caii pasc la iarbă verde,

Iar după șatre dezlegați

Șed urșii bine învățați,

Gâlcevi și vorbe, și strigare,

Amestecate cu cântare,

Și sunetul de fierării

Asurdă locul în câmpii,

De drum ei iarăși fac gătire.

Dar s-a trecut în vetre focul,

Toți s-au culcat; în liniștire

Răsună de departe locul,

Numai cu glas de câini lătrând,

Și uneori cai nechezând.

Pe ceru-albastru și curat

Cu stele multe-mpresurat.

O lună de lumină plină,

Trecea cu o mișcare lină,

Sub șatră unul din țigani

Cu capul înălbit de ani,

Pe lângă foc încă ședea

Și demâncatul pregătea.

El aștepta cu nerăbdare

Pe preaiubita lui fetică,

Ce îndeseară, singurică,

S-a dus la câmp pentru plimbare.

Dar ea nu vine! luna trece!

Moșneagul îngrijat petrece.

Zamfira nu se vede! Nu-i!

Și s-a răcit mâncarea lui.

Dar iată e. În urma ii

Un tânăr vine din câmpii.

Țiganului necunoscut

— Tătucă! fata i-a vorbit,

Un om din lume neștiut

Aflând, la noi eu am poftit,

Străin fiind, dintru alt neam

El vrea să fie și țigan;

Pe dâns' dreptatea-l prigonește

Și el Alecu se numește.

Moșneagul

Prea bucuros! la noi rămâi

În astă noapte tu de mâi;

Sau și mai mult, nădăjduiesc,

Eu gata sunt să înlesnesc

A ta petrecere aici,

Cu parte după roduri mici,

A ostenelilor lenoase.

Deprinde-te și tu cu noi,

Cu sărăcia cea voioasă,

Și mâine dez-de-mânecate

Într-o căruță amândoi

Ne vom porni noi mai departe.

Vrun meșteșug trebui să știi;

Fierar bun, sau scripcar să fii,

Sau poartă ursul tu prin sate.

Alecu

Prea bine.

Zamfira

Vom petrece noi

Tot împreună, amândoi;

Dar e târziu și nu-i nici lună,

Să ne culcăm cu seară bună.

Lumina cea de zi răsare;

Moșneagul s-a sculat îndată.

Trezind și pe iubita fată:

— Zamfiro, scoală! Ziua mare!

Sculați voi de acum, sculați!

Și de gătit vă apucați.

Odată toți au năvălit,

Și șatrele au ridicat;

Au strâns degrab', au înhămat

Și iar în cale s-au pornit.

Măgarii în spinare duc

Copiii mici; iar ceialalți,

Femei și fete și bărbați,

După căruți pe jos se duc

Toți peticiți și dezbrăcați.

Ce veselie! Ce cântare!

Ce vorbe, și ce vuiet mare!

Răcnește ursul, câinii latră,

Și scârție neunsa roată;

Într-un cuvânt, a lor pornire

E deșănțată la privire.

Mâhnitul tânăr se uita

La văi, la dealuri, la câmpii

Și lucruri nouă căuta

Între țigani și în pustii.

A lui Zamfiră preaiubită,

Cu negri ochi împodobită,

Îl mângâia cu dezmierdare,

Mărturisind a sa plecare.

Dar el în sine tot purta

O mâhniciune tăinuită,

În inimă pecetluită;

Și-adeseori nevrând ofta:

Păsăruică mică,

Tu nu știi de rău,

Nimenea nu-ți strică

Cuibușorul tău.

Pe crenguță crești,

Soarele răsare,

Și tu cu cântare

Lumea veselești.

Primăvara trece

Vine toamna rece,

Oamenii urăsc,

Oamenii jălesc.

Păsăruica dulce

La loc cald se duce,

Șade-n altă țară

Pân' de primăvară.

Asemenea cu păsărica,

Și tânărul nu avea loc,

Deprinde nu putea nimica

Nici nu credea el în noroc.

A lui era mai lumea toată,

Pentru de grijă-a sa purtare

Lăsa la pronia înaltă,

De mulțumiri, de desfătare

Mai înainte el știa,

Căci slăbiciunile ardeau

În pieptul lui nepotolit.

Viețuind în lume mare,

De slavă el s-a măgulit,

În toate a făcut cercare,

Și cunoscându-le deșarte

Acum el s-a ascuns departe.

Dar focul nu mult va fi stins,

Curând îl vom vedea aprins.

Zamfira

Iubite! spune ce gândești,

Sau iarăși tu acum dorești

De lume mare și de târguri?

Alecu

Ce să doresc! tu nu poți ști,

Tu nici nu-ți poți închipui

A târgurilor grele juguri,

Unde n-ai gustul de viață,

Nici suflă ei de dimineață

Ca noi un aer răcoros

Cu miros de câmpii frumos.

Ei a iubi se rușinează,

De fire prea se depărtează,

Și voia lor o târguiesc,

Metalului ei se jertfesc;

În aur cred, lui se închină,

Și lumea lor de rău e plină.

Ce să doresc, a lor mândrie?

Zâmbire cu fățărnicie?

A lor nebună pizmuire?

A lor deșartă strălucire?

Zamfira

Dar acolo sunt curți frumoase,

Petrecere în adunări,

Sunt multe lucruri arătoase;

Și fetișoare de boieri.

Alecu

Cu mulțumire cumpărată

Petrecerile nu sunt bune,

Unde nu-i dragostea cea dreaptă,

Și veselia-i mâhniciune.

Iar fetele? tu-mi ești primită,

Făr' de a lor împodobiri,

Ș-a pietrei scumpe străluciri;

Să nu te schimbi, a mea iubită,

Eu însă într-un gând curat

Voiesc cu tine să împart

A mea din lume izgonire

Și voie bună și mâhnire.

Moșneagul

Măcar că tu ai petrecut

Între norodul cel bogat

Și cu știință luminat,

Tot ne iubești pre noi prea mult,

Însă nu-i pururea plăcut

Și traiul nostru, la acei

Ce-n desfătare au crescut.

Eu știu de la părinții mei

O din vechime povestire:

Pentru un om ce a trăit

Aici de Roma surghiunit;

Dar am uitat a lui numire;

Împodobită însă fire

Avea acel bătrân vioi,

Viețuind el între noi

Pe lângă Dunăre, spunea

De ale lui nenorociri

Și alte multe povestiri

Cu mintea sa închipuia.

Dar alții pentru dânș' prindea

Prin mreajă peștii și vânat

Și pentru iarnă-i pregătea

Din blane, straie de-mbrăcat,

Iar el nici c-a putut deprinde

Nevoii îngrijăluiri,

Și blestemând cu mari cuvinte,

A soartei lui învăluiri,

Zicea că dumnezeii grea

Certare lui au rânduit

Și moarte, drept bun dar, cerea.

Din sânul patriei răpit,

Ca un copil plângea cumplit

El la aducerea aminte

De zilele de mai nainte,

Murind, a fost lăsat cuvinte

A lui înstrăinate oase

Să se mute la a lor pământ.

Alecu

O! iată soartă ticăloasă

A unui scriitor vestit!

A unui patriot slăvit!

Poetule! Tu mie spune:

Ce se numește slavă-n lume?

A laudelor glăsuire!

Din neam, la depărtatul neam!

Ori după moarte tânguire!

Sau în sfârșit istorisire

Sub șatra a unui țigan?!!

Uitând cu ură lumea mare,

Acum Alecu de doi ani

Petrece tot între țigani

Într-o firească desfătare.

Cu dânșii bine s-a deprins

Și rareori el, ca prin vis,

Abia mai aducea aminte

Petrecerea de mai nainte.

Vieții lui soție bună

Cu dâns' Zamfira dimpreună

Se duc cu ursul pe la sate,

Alecu prea frumos mi-l joacă,

Moșneagul daireaua bate,

Toți pentru bun bacșiș se roagă;

Și-așa petrec a lor viață.

Într-o zi de dimineață

Zamfira veselă cânta

Și la Alecu se uita.

Cântecul I*

Arde-mă, frige-mă

În foc vânat pune-mă.

De m-ai frige pe cărbune,

Ibovnicul nu-ți voi spune.

Că el este tinerel,

Drăgălaș și frumușel;

Iar pe tine, bărbat rău,

Eu de-acum nu te mai vreu.

Și tu măcar pân' la moarte

De m-ai bate, de m-ai arde,

Și bucăți de m-ai tăia

Tot voi face cum voi vrea.

Alecu

Ce nu mai taci, că am urât

A voastre cântece țigănești.

Zamfira

Dreptate ai să le urăști,

Că tocmai pentru tine cânt.

                                                                       *

Alecu

Da' eu și fără de cântare

Pricep ceva a ta plecare.

Și visul meu de astă-noapte

Îmi prevestește grele fapte.

Zamfira 

În visuri crezi, om luminat?

Un lucru foarte de mirat!

Alecu

Nu cred în visuri, nici nu vreu

Să cred întru nimica eu,

Și tu de-acum nu ai crezare;

Iar visul meu fiind cumplit

În suflet a întipărit

O prea urâtă așteptare,

Dar mai ales simțirea me

Îmi prevestește oarece.

Moșneagul

La ce atâta supărare,

Tu ți-ai făcut făr' de cuvânt?

Alecu

O! nu, eu foarte bine simt,

Eu înțeleg a ei schimbare.

Moșneagul

A ta mâhnire temei n-are!

Ea îi femeie! Tu iubești;

Tu porți o dragoste cumplită,

Statornică, nemărginită.

Iar inimile femeiești

Prea înfocat ne îndrăgesc

Și iar degrabă ne urăsc.

De-aceasta tu să nu te miri,

Că uită-te-n albastrul cer

Prin nouri luna cum plutește

Ea tuturor împărtășește

A sa lumină mângâioasă,

Dintr-un oraș intră în alt,

Și din acela vrea să iasă

Lăsându-l iar întunecat;

Și cine poate zice lunei:

Stăi într-un loc fără mișcare,

Sau cine stavilă va pune

Femeii la a ei plecare?

Alecu

Dar cum mai înainte ea

Pe mine tare mă iubea?

Moșneagul

Ascultă, eu să-ți spun de mine:

Și eu în lume am iubit

Mai mult pot zice decât tine,

Nemăsurat fiind robit,

Cunosc această pătimire

Întâi țin minte eu abia.

Pe Dunăre când nu avea

Moscalii încă stăpânire.

Pe când știam noi de sultan,

Iar pașa de la Akerman

Ocârmuia Bugeacul tot,

Atuncea tânăr eu eram

Și să-ți închipuiesc nu pot

Cel dintâi foc ce s-au aprins

Întru simțirea mea nestins.

În scurt, ceea ce-am dorit

Cu mare chef am dobândit,

Dar un minut de fericire,

A fost un vis, o nălucire.

Nevasta mea numai un an

Mi-a arătat ceva plăcere,

Apoi fugind cu alt țigan

M-a fost lăsat în supărare

Și cu Zamfira mititică.

Alecu

Dar tu n-ai mai făcut nimică?

Moșneagul

Ce să mai fac! Și cine poate

În silă dragoste a scoate?

Iar oamenii petrec în lume

Mai multe rele între bune.

Alecu

Eu nu-s așa! eu pân' la moarte

Voi răzbuna a mea dreptate

Găsindu-mi dușmanul dormind,

Pe malul mării, neștiind,

Că eu aproape sunt de dâns',

Ș-atunci l-aș arunca în mare

Și moartea cea făr' de scăpare

O aș privi cu haz și râs.

Ocrotitoarea acea bună

A înfocatului amor.

O noapte lină fără lună

S-au pus pân' la ai zilei zori.

Pe ceriu stele scânteiază

Cu strălucitele lor raze.

Țiganii toți au adormit;

Alecu vis prea greu visează

Și se trezește mult uimit:

Zamfira lângă dânsul nu-i!

Dar unde e?!.. În pieptul lui

Se bate inima zuliară

Întru mânia înfocată.

El iese înarmat afară,

Pe iarba cea înrourată

O tăinuită urmușoară

Se vede... El în nerăbdare

Nu merge, ci, pot zice, zboară.

Dar ce amarnică mirare!

După movili se văd în zare

Ca două umbre șopotind...

El se oprește ascultând:

Zamfira

Mă duc de-acum.

Țiganul tânăr

Mai stai, puicuță!

Zamfira

Zău că mă tem, mă tem, drăguță.

Țiganul tânăr

Da' pentru ce atâta frică,

Stai, nu te teme de nimică,

Alecul tău va fi dormind...

— Aici voi veți muri iubind!..

Alecu groaznic a strigat,

S-a repezit și a și dat

În inimă cu iataganul.

Mort a căzut atunci țiganul.

Zamfira în așa uimire

A zis cu deznădăjduire:

— Ucigașule! mi-i frică

De vărvăreasca ta pornire.

Alecu

Și tu dar lângă dânsul pică!

(o lovește în inimă)

Zamfira

Ah! am iubit! Iubind și mor...

Se revărsa de ziuă zori:

Alecu după deal ședea

Cu iataganul plin de sânge

Și două trupuri reci privea,

Iar când s-au început a strânge

Țiganii toți pe lângă dâns',

Atunci moșneagul cu mâhnire,

Nevrând a face răsplătire,

Apropiindu-se a zis:

— Fugi, varvar om, tu de la noi,

Te du la lumea ta cea mare

Și lasă-ne întru uitare:

Tu ești născut pentru război,

Și te fălești cu deșteptare,

Iar noi în rânduirea soartei

Suntem sălbatici, dar firești,

Științi n-avem pravilicești,

Nici sânge nu vărsăm cu moarte,

La suflet ne numim noi mici

Și n-am ucis încă pe nime,

Iar tu ești varvar! fugi de-aici!

Te du, și Dumnezeu cu tine.

Zicând aceste, au luat

Țiganii trupurile moarte,

Plângându-le le-au îngropat

Și s-au pornit în altă parte.

Numai o șatră în cîmpie

Rămase singură, pustie.

Așa când toamna dimineață

Cucoarele se înarmează

Și se pornesc cu strigăt mare

La locuri calde pân' la vară,

Iar una ce putere n-are,

Fiind rănită-n aripioare,

Rămâne singură, pătrunsă

De mâhniciunea cea nespusă.

SURSA: WIKISOURSE

---

* Anume acest cântec Pușkin în a sa alcătuire l-a prefăcut în limba rosienească.

Iubita cu "salul negru"

Dar muza poetului Puskin din "perioada Basarabia" nu a fost Zamfira, nici Ludmila, ci grecoaica Calipso. S-au intalnit la un bal organizat de un boier moldovean, unde grecoaica a oferit invitatilor un mic concert de chitara. Despre ea se spunea ca "avea o voce calda, fascinanta, nu numai atunci cand vorbea, dar mai ales atunci cand canta la chitara cantece turcesti".
Calipso Polichroni, despre care se zvonea prin Chisinau ca in tineretea ei timpurie fusese amanta Lordului Byron, fugise din Constantinopol dupa declansarea revoltei populatiei grecesti impotriva otomanilor, si se stabilise impreuna cu mama ei in Chisinau.

Frumoasa bruneta, Natalia Goncearova

Puskin se trezeste prins intr-o pasiune stranie pentru aceasta femeie, care nu era deloc frumoasa, dupa cum o descrie si Filip Vighel, un prieten apropiat al poetului: "Avea o statura foarte mica, cu fata lunga, cu nas mare si ochi imensi". De la inceput Puskin a indragit-o pentru simplul fapt ca era grecoaica, el fiind un sustinator entuziast al luptei grecilor de eliberare de sub turci. In acelasi timp, femeia cu voce angelica ii starnea si admiratia, caci insusi Byron fusese dezmierdat de bratele ei. Poetul ii dedica poezia "Salul negru": "Pe cand fusesem tanar si-ncrezator, trufas,/ O tanara grecoaica iubit-am patimas".

A.S. PUŞKIN

ŞALUL NEGRU

Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi,

Şi-i sufletul meu veşted răzbit de suferinţi.

Pe cînd fusesem tînăr şi-ncrezător, trufaş,

O tînără grecoaică iubit-am pătimaş.

Fermecătoarea fată mă dezmeirda oricînd,

Dar ziua cea cumplită se arătă curînd.

Stam între oaspeţi veseli, voios sorbind din vin,

Cînd îmi bătu la uşă, şoptindu-mi, un străin:

-„Petreci între prieteni şi nu ştii nicidecum

Că tînăra ta greacă te-nşală chiar acum”.

L-am răsplătit cu aur, l-am blestemat neghiob,

Şi l-am strigat îndată pe credinciosu-mi rob.

Ne-am repezit: călare, goneam spre fată drept,

Şi-o crîncenă mîhnire se răsucea în piept.

Ajuns la pragul fetei, simţeam că nu mai pot,

În ochi căzuse ceaţa, eram sleit de tot.

Intrai în casa singur: acolo, pe divan,

Se săruta cu fata, în braţe, un armean.

n-am mai zărit nimic, doar spada s-a zbătut,

tîlharul n-avu vreme să scape din sărut.

Jucai apoi pe trupul lipsit de cap şi-ntins,

Privind năuc  la fata ce,-ngălbenînd, s-a stins.

Imi amintesc tăcerea, văd sîngele: tîşnea...

s-a prăpădit grecoaica şi dragostea cu ea.

Smulgîndu-i şalul negru din scumpul cap ucis,

Mi-am şters de sînge spada, rîzînd de vechiul vis.

Iar robul meu prin bezdna cărîndu-i pe sub porţi,

În valuri dunărene i-a prăvalit pe morţi.

De-atunci nu-mi pun sărutul pe ochii nimănui,

Nici o plăcuta noapte în trista-mi viaţă nu-i.

Cu sufletul meu veşted răzbit de suferinţi

Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi.

1820

Desi ducea o viata extravaganta in Chisinau, participand la toate balurile si petrecerile, jucandu-si ultimii bani la jocurile de carti si biliard, desi era iubit si iubea cele mai ravnite femei ale orasului si se duela constant pentru inimile lor, Puskin se plictisise cumplit de monotonia provinciei. "Adio, Chisinau soios..." va spune poetul dupa trei ani de pribegie in tinuturile Moldovei, indreptandu-se catre Odesa. Nici aici, insa, nu ramane pentru mult timp, caci poetul intra din nou in conflict cu autoritatile tariste, care-l trimit in exil, de asta data in nord-vestul Rusiei, in satul Mihailovskoie, langa Pskov. Desi departe de viata intensa a marilor orase, carora le poarta un dor arzator, Moscova si Petersburg, Puskin nu duce o viata anosta. Accepta cu mare placere toate invitatiile la petreceri si serate, pentru a-si indulci viata de surghiun. Aventurile amoroase si pasiunile trecatoare se tin lant si aici. Nu putea ramane devotat unei singure femei, ca si cum geniul nelinistit al dorintelor senzuale s-ar fi razvratit impotriva-i. Acest periplu de la o amanta la alta il trudea, il chinuia si ii innegura existenta. Dar numai in aceasta zvarcolire continua se manifesta si geniul sau creator. Perioada exilurilor a fost, paradoxal, si cea mai prolifica.

Natalia... ultima iubire

In 1826, dupa ridicarea pedepsei de catre tarul Nicolae I, Puskin se muta la Moscova. In iarna anului 1828, la un bal, o intalneste pe Natalia Goncearova, o tanara de 16 ani, de o frumusete tulburatoare. Puskin se indragosteste nebuneste de ea si o cere de sotie, dar familia ei se opune. Era o "partida" aproape imposibila, care a declansat imediat multe barfe si clevetiri in cercurile inaltei aristocratii din "Palmyra Nordului", asa cum era denumita capitala Rusiei. Mult mai tanara decat Puskin, de o frumusete covarsitoare, bruneta, cu ochii verzi si un profil de statuie antica, Natalia nu parea deloc potrivita pentru poetul flusturatic, a carui reputatie era deja prea bine stiuta. Aproape trei ani s-a luptat cu refuzul constant al familiei Goncearov, pana cand tatal isi da, intr-un final, acceptul. In 1831, dupa nenumarate escapade amoroase, Puskin se insoara cu Natalia Goncearova. Dupa cum noteaza in controversatele "Insemnari de taina", Natasa este a 113-a iubita a sa si, poate, ultima.
Se spune ca inainte de ziua nuntii, in ultimele zile de burlacie, Puskin s-ar fi dus la una dintre fostele sale iubite, tiganci. "Ma insor, dupa cum ai auzit. Canta-mi ceva sa-mi alungi umbra de tristete si sa-mi poarte noroc". Tania si-a luat vioara si i-a interpretat o piesa atat de trista, ca Puskin a izbucnit in lacrimi, ingropandu-si capul in palme. Tiganca s-a oprit uimita si l-a intrebat ce s-a intamplat. "Cantecul asta m-a sfasiat. Anunta o mare tristete, nicidecum bucurie".

Desi casatoria lor parea una fericita, Natalia dand nastere la patru copii, pentru Puskin aceasta perioada este una de grele incercari, de amaraciuni si deceptii. Desi nu se mai afla sub pedeapsa exilului, poetul este indeaproape urmarit, opera cenzurata, calatoriile limitate. Ultimii ani ai existentei sale involburate sunt marcati de griji materiale si de o atitudine ostila din partea oficialitatilor, sunt ani de insingurare sufleteasca. Se refugiaza pentru o perioada in oraselul Tarskoe Selo (Satul Regal), unde traieste linistit cu Natalia. Nu pentru mult timp insa, caci are nenorocul ca familia imperiala sa-si mute resedinta tot acolo, pe timp de vara. Sotia poetului, femeie de o frumusete rara, admirata de toti barbatii, i-a placut tarului in mod deosebit. Pentru a o avea in preajma, ii ofera lui Puskin o slujba la Curte. Atributia de istoriograf al Curtii imperiale era mult prea neinsemnata, fiind umilitoare pentru marele poet. "Tarului nu i-a convenit ca nu am primit cu umilinta si recunostinta rangul meu. Pot fi supusul imparatului... dar sluga si mascarici nu voi fi nici imparatului ceresc", scria in jurnalul sau. Astfel, se poate spune ca tarul impuscase doi iepuri deodata: il avea sub supraveghere stricta pe incomodul poet si se bucura de prezenta frumoasei sale sotii.

Puskin si Natalia. Statuie pe strada Arbat din Moscova

 A.S. PUŞKIN

RUSALKA

În stejarisul cel salbatic
Calugarul s-a afundat,
Traind tot trist si singuratic,
În posturi, ruga si oftat.
Cu o lopata preasmerita
El si-a sapat al sau mormânt
Si pentru moartea-i multdorita
Se tot ruga la orice sfânt.

Dar, într-o vara, când în pragul
Colibei sale se ruga,
Vazu aiurea cum dubravul*
Încet-încet se-nnegura;
Vazu cum ceata peste lacuri
Se asternea, iar luna-n nori
Aluneca încet pe lacuri,
Parca-nrosita de fiori.

Privi la apa plin de groaza,
Înfiorat pâna-n rarunchi...
Valuri pe lac se înspumeaza
Si se opresc pe-ai sai genunchi...
Deodata... ca a noptii umbra,
Din ape iese o femeie,
Ce lin pe maluri se adumbra,
Alba, ca neaua ce scânteie.

Ea pe calugar îl priveste
Si-si piaptana umedul par,
Monahu-atunci se-ngalbeneste:
Era frumoasa-ntr-adevar.
Din cap facând semn de-aprobare,
Cu mâna îl cheama duios...
Dar, ca si steaua cazatoare,
Piere sub valul somnoros.

El noaptea n-a putut sa doarma
Si ziua nu s-a mai rugat;
Parea ca realul se sfarma
Si-apare chipul fermecat.
Luna pe cer pleca hoinara,
Stejarii se înnegurau,
Doar chipul drag, a doua oara,
Statea pe valuri ce fierbeau.

Privind, îi tot faci semn cu capul,
Saruturi îi trimiti în gluma;
Râzând, te joci acum cu valul,
Plângând, stropesti cu a lui spuma.
Chemându-l dulce, gingas gemi:
"Monah, monah, hai, vino, vino!..."
Dar mult n-aveai sa îl mai chemi,
Caci valul te-a-nghitit, divino!

A treia zi, batrânul schimnic
Statea pe malul fermecat
Si astepta chipul angelic.
Stejarii iar s-au negurat.
Când zorii noaptea au gonit-o,
De urma lui nu au mai dat;
Doar barba sura i-au gasit-o
Plutind pe valul înspumat.

Nefericirea lui Puskin atinge apogeul in 1834, cand la Sankt Petersburg isi face aparitia un ofiter francez, Georges d'Anthes. Frantuzul nu era orisicine, ci fost senator, ce frecventa cercurile diplomatice de la Moscova si Petersburg, ajungand astfel protejat al baronului de Heeckeren, ambasadorul Tarilor de Jos in Rusia. Cu trasaturi fine, inalt, impunator, in uniforma regala, d'Anthes devenise atractia balurilor din Petersburg si barbatul visurilor mai multor doamne din inalta societate. Natalia se simte atrasa de chipesul locotenent francez si intre cei doi se stabileste o legatura puternica, desi platonica. Din scrisorile lui d'Anthes catre baronul Heeckeren reiese ca, desi cei doi facusera o pasiune nebuna unul pentru celalalt, intre ei nu existase niciodata o relatie intima. "Ea s-a dovedit a fi mult mai puternica decat mine. De peste 20 de ori mi-a cerut sa am mila de ea, de copiii ei, de viitorul ei, si in acele clipe era frumoasa ca un inger coborat de pe cer... si a ramas pura, fidela sotului ei". Dar zvonul facea deja inconjurul saloanelor, ajungand pana la urechile lui Puskin.
Foarte plauzibila este teoria pe care unii istorici o sustin, potrivit careia legatura celor doi a fost "inflorita" si apoi raspandita, spre deliciul cercurilor inalte, de catre autoritatile tariste, tocmai pentru indepartarea poetului. Se stia prea bine faptul ca Puskin era un barbat extrem de gelos, navalnic si orgolios, si nu ar fi suportat o asemenea jignire cumplita. Asteptarile lor au fost confirmate. La primirea unei scrisori anonime cu caracter ofensator, care facea referire la infidelitatea sotiei sale, Puskin il provoaca pe d'Anthes la duel. Acesta cere un ragaz de 15 zile, timp in care, pentru a alunga orice indoiala, se casatoreste cu sora Nataliei, Ecaterina.

Ultimul duel

Conflictul celor doi ramane insa deschis si, in februarie 1837, poetul ii adreseaza cumnatului sau o scrisoare dura. Ca raspuns, d'Anthes il provoaca la duel.

Adrian Volkov. Ultimul glont al lui Puskin

Alexandr Sergheevici Puşkin

PRESIMŢIRE
Traducere de Veronica Porumbacu
„În tăcere se-adunară
Norii deşi pe chipul meu;
Soarta înciudată,iară
Mă ameninţă din greu…
Am s-o-ntîmpin cu răbdare?
Îi voi mai păstra dispreţ?
Voi avea ne-nduplecarea
Mîndrei mele tinereţi?
După-o viaţă zbuciumată,
La furtuni nepăsător,
Poate şi de astă dată
Aflu ţărmul salvator…
Dar presimt de azi, şi sînger,
Ceasul neînduplecat,
Şi-ţi strîng mîna ta de înger,
Cît e vreme, înc-o dat’.
Blînd, cu-a vocii tale vrajă
Bun rămas, şopteşte-mi dar,
Şi privirea ta gingaşă
Pleac-o trist, ridic-o iar;
Amintirea veşnic vie
Inimii ce-i ţine loc
De speranţă, de mîndrie
Şi de-al tinereţii foc.”
1828

În 8 februarie 1837, după o scrisoare dură pe care poetul i-o adresează cumnatului său, acesta îl provoacă la duel, pe malul Pârâului Negru (Ciornaia Recika), nume parcă predestinat dezastrului care v-a urma. Poetul scrie în însemnările sale: „Eu nu am o dorinţă limpede de a muri, dar mă comport ca şi cum aş căuta moartea cu toate puterile”. Având în vedere că duelul trebuia să fie pe viaţă şi pe moarte, iar distanţa dintre cei doi foarte apropiată, moartea părea să fie aproape sigură, şansele de supravieţuire fiind foarte mici. Amândoi combatanţii au fost răniţi, în urma duelului, dar singurul care a murit a fost Puşkin, după două zile de agonie. El rămâne însă veşnic viu prin poemele lui, prin povestea vieţii lui, prin felul absolut incredibil, ardent, pătimaş şi aproape nebunesc prin care a ales să celebreze viaţa şi dragostea.

Alexandr Sergheevici Puşkin

AMINTIRE

Cand zarva zilei se preface-n soapte,
Si-n pietele, de liniste-acum pline,
Si-asterne umbra stravezia noapte,
Iar somnul cu rasplata trudei vine,
Atunci incepe truda mea si chinul,
Si ceasurile picura-n tacere:
In nemiscarea noptii simt veninul
Mustrarilor arzand pan’la durere.
In cugetul meu trist, noiam de vise,
Sfasietoare ganduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
Rostogolindu-si gheamul nesfarsit.
Si recitindu-mi viata mea in sila
Blestem si ma cutremur, plang amar,
Dar randurile triste de pe fila
Rasar prin panza lacrimilor iar.

Dimineata zilei de 8 februarie era mai mohorata decat toate celelalte de pana atunci. O ceata groasa se asezase peste padurea de pe malul paraului, ce purta, parca, un nume predestinat, Ciornaia Recika (Paraul Negru), acolo unde doi barbati aveau sa infrunte moartea in numele onoarei si al dragostei. Conditiile duelului, stabilite de trufasul Puskin, au fost pe viata si pe moarte, si nu dadeau adversarilor nici o sansa de supravietuire, datorita distantei foarte mici de la care se tragea. "Eu nu am o dorinta limpede de a muri, dar ma comport ca si cum as cauta moartea cu toate puterile", scria poetul in "Insemnari de taina".
Pe cararuia ingusta, inzapezita, la o distanta de 20 de pasi unul de celalalt, se aflau Puskin si d'Anthes. Secundantul da semnalul. D'Anthes trage primul. Puskin cade. Toti se reped catre el, chiar si adversarul. Desi ranit, cere rivalului sa se intoarca la locul sau, trece peste durerea cumplita provocata de rana din stomac si trage. D'Anthes cade si el, insa nu este ranit decat in mana.

Ranit, Puskin e dus pe brate acasa

Grav ranit, Puskin a fost transportat pe brate, de catre secundanti, la locuinta sa din centrul capitalei. Medicii insa nu i-au dat nici o sansa: rana era fatala. Dupa doua zile de agonie, Puskin moare, pe 10 februarie 1837, la ora 14.45. Ceasornicul din camera poetului a fost oprit de prietenii sai exact la ora mortii. Asa a ramas incremenit pana astazi.
Pentru frumoasele sale poezii de dragoste, cat si pentru curajul cu care incriminase regimul despotic al tarului, Puskin era deja considerat poetul neamului. Vestea mortii sale s-a raspandit cu repeziciune, iar strada pe care se afla casa lui s-a umplut de o mare de oameni. Autoritatile erau vadit ingrijorate de o posibila demonstratie antitarista. Astfel, in mare taina, din ordinul lui Nicolae I, sicriul este ridicat in miez de noapte, ascuns intr-o troica si dus la Mihailovskoie. Acolo, Puskin va fi ingropat langa mama sa, in zorii zilei.
Astfel s-a stins cel mai mare poet al Rusiei. In focul dragostei. Sub focul unui pistol. Dincolo de moarte, ramane in memoria omenirii nu doar prin versurile sale care se inscriu in patrimoniul literaturii universale, ci si prin felul nebunesc in care a celebrat dragostea si viata.

Sursa principală: FORMULA AS