Cît de toxică e cianura
Cianura se folosește în mineritul cu aur de la sfârșitul secolului XIX. Chimistul suedez Carl Wilhelm Scheele a descoperit în 1783 o metodă de dizolvare a aurului în soluții de cianură, însă substanța a început să fie utilizată pentru extragerea aurului din minereuri abia după 1887. Atunci, chimistul scoțian John Stewart MacArthur, finanțat de frații Robert și William Forrest, medici de profesie, a dezvoltat în Glasgow așa-numitul proces de cianurare a aurului MacArthur-Forrest. Dacă procesul cu pricina a făcut profitabilă extragerea aurului din zăcăminte cu conținut aurifer redus, dar și a altor metale, precum argintul și cuprul, după 120 de ani, el a devenit subiect de controversă în urma unor dezastre. Vom prezenta o parte din ele, dar ne vom axa mai mult pe efectele cianurii asupra sănătății umane și a mediului.
Baia Mare/Wikipedia
Începând cu anii ’80, în două decenii de activitate, mina de aur și cupru Ok Tedi din Papua Noua Guinee a fost responsabilă pentru deversarea a peste 1 miliard de tone de deșeuri și de reziduuri de piatră în râul cu același nume, scrie Stuart Kirsch în „Reverse Anthropology: Indigenous Analysis of Social and Environmental Relations in New Guinea”. Oamenii care locuiesc în aval de râul Ok Tedi s-au confruntat pentru prima oară cu efectele de mediu ale exploatării după scurgerea de cianură de la mină din 19 iunie 1984. O valvă a fost lăsată deschisă preț de câteva ore, timp în care s-au scurs aproximativ 100 de metri cubi de cianură foarte concentrată în apa râului, omorând pești, creveți, țestoase, crocodili și alte vietăți pe o rază de 100 de km în aval. Indigenii Yonggom își amintesc cum adunau și mâncau pești și animale moarte. Zece ani mai târziu, bancuri întregi de pești și porci pluteau pe cel mai mare râu din Guyana, Essequibo, victime ale scurgerii a 3,2 miliarde de deșeuri ce conțineau cianură de la mina Omai, operată de companii americane și canadiene.
După trei ani, un camion care căra aproape 1.800 de kilograme de cianură de sodiu spre mina Kumtor din Kîrgîstan a căzut în râul Barskaun. Scurgerea ar fi lăsat în urmă o serie de decese, sute de oameni în căutare de tratament medical și mii de evacuări. Cel mai grav dezastru cu cianură a avut loc însă în România, în anul 2000, când 100.000 de metri cubi de lichid și steril conținând între 50 și 100 de tone de cianură provenite de la mina de aur din Baia Mare s-au vărsat într-un afluent al Dunării, omorând mai mult de o mie de tone de peşte. Pata de cianură s-a întins pe mai mult de 2.500 de kilometri, până la Marea Neagră. Un raport al Programului de Mediu al ONU, citat de New York Times în 2010, arată că, din 1985 până în 2000, s-au prăbușit peste o duzină de rezervoare încărcate cu cianuri. Deversarea de proporţii de la Baia Mare a pus presiune pe industria auriferă de a îmbunătăţi condiţiile de manipulare a cianurilor, apărând astfel un set de standarde ce reglementează transportul şi depozitarea lor – Codul Internațional de Management al Cianurii – și care invită companiile să se conformeze şi să se supună inspecţiilor efectuate de un organism instituit în industrie – Institutul Internațional de Management al Cianurii.
Apariția codurilor pentru managementul cianurii ar fi avut ca rezultat reducerea considerabilă a acestor tipuri de incidente, susține Roșia Montană Gold Corporation (RMGC) în secțiunea Riscuri a proiectului din Munții Apuseni, secțiune cu peste 200 de pagini. Asta nu înseamnă însă că ele nu există. În perioada 1975-2005, arată compania, ar fi avut loc, în toată lumea, peste 30 de accidente majore – aproximativ unul pe an – în care au fost implicate companii miniere. Cele mai frecvente ar fi fost accidentele de transport, ruperea conductelor şi a barajului iazului de decantare. Cedarea barajelor ar fi stat în spatele a 75% din totalul accidentelor cu impact ecologic, din care în mai puţin de o treime ar fi fost implicate cianurile. „Din informaţiile existente cu privire la aceste incidente, deversările cu cianură nu au generat pierderi de vieţi omeneşti”, susține compania. „Impactul major al cianurii asupra mediului înconjurător a fost asociat cu efectul pe termen scurt care produce daune ecologice şi moartea mediului acvatic”. Alte surse asociază însă scurgerile de cianură și cu pierderi de vieți omenești, nu doar acvatice, și oferă o listă a accidentelor cu cianură produse în lume din 1995 până în 2006. În plus, demn de menționat este că așa-zisul cod al cianurii este facultativ şi nu e impus de guvern.
Cianurile sunt considerate a fi modalitatea cea mai rentabilă pentru a culege pepitele microscopice de aur. Cu ajutorul procesului MacArthur-Forrest, aflăm de aici, poate fi extras până la 97% din aurul conținut în minereu, randamentul obișnuit fiind însă de circa 80%, față de 60-75% cât se putea extrage prin metoda amalgamării (care prezenta și ea riscuri mari, din cauza toxicității mercurului). Prima etapă a procesului implică extragerea minereului de aur din masele de rocă. Pentru a ajunge la el, se efectuează pușcări, după care minereul se transportă la uzina de procesare și se depozitează în halde de steril. În uzină, minereul se sfarmă și se macină, în mai multe etape: o sfărâmare grosieră, în concasoare, apoi măcinări în mori speciale. Scopul acestor operaţiuni este acela de a expune o suprafaţă cât mai mare acţiunii dizolvante a cianurii. Urmează partea chimică. Praful de minereu obținut este introdus în rezervoare închise, împreună cu o soluție de cianură de sodiu, etapă numită leșiere. Cianura dizolvă aurul și argintul din minereu, formând compuși numiți aurocianuri, pe care îi fixează în porii cărbunelui ce plutește în soluția din tancurile de leșiere. În etapa următoare, cărbunele se recuperează, iar nămolul de aur și argint e extras din pori cu o soluție de acid clorhidric, prin electroliză. La final, metalele prețioase se toarnă în lingouri, într-un cuptor electric, iar cianura de sodiu urmează să fie neutralizată, înainte de a părăsi uzina, printr-un procedeu de oxidare. După neutralizarea cianurii, sterilul de procesare se depozitează într-un iaz de decantare, în spatele unui baraj construit din piatră (cazul Roșia Montană).
Pentru extragerea aurului din minereu este nevoie însă de multă cianură. Dacă va fi aprobat, proiectul minier de la Roșia Montană ar urma să folosească, anual, circa 12.000 de tone de cianură, o substanță nu foarte prietenoasă cu organismul uman și cu mediul. RMGC prezintă în secțiunea Riscuri și efectele cianurii asupra sănătății și a mediului, preluate în mare parte din Codul Internațional de Management al Cianurii. „Cianura de sodiu este o substanţă chimică industrială foarte folosită şi foarte valoroasă şi cu siguranţă este o otravă care acţionează rapid şi care în lipsa primului ajutor poate ucide în câteva minute”, arată raportul. Cianura e produsă de organismul uman și eliminată cu ajutorul ficatului în concentrații foarte mici, odată cu fiecare respirație. Ea e generată și de peste 1.000 de specii de plante, însă concentrațiile relativ mici pot fi foarte toxice pentru oameni și pentru viața sălbatică. Din câte aflăm de aici, chimistul american Robert Moran spune că o linguriță cu o soluție de cianură de 2% poate ucide un om.
Acidul cianhidric (HCN), lichid sau gazos, și sărurile alcaline ale cianurii pot intra în organismul uman prin inhalare, ingerare sau absorbție prin contactul cu ochii și cu pielea. Rata de absorbție prin piele e mai ridicată atunci când pielea suferă tăieturi, crăpături sau este umedă. Sărurile din cianură sunt dizolvate și absorbite rapid la contactul cu membranele mucoase umede. Doza letală pentru acidul cianhidric în stare gazoasă se situează, în cazul oamenilor, între 100 și 300 de părți dintr-un milion. Inhalarea cianurii între aceste limite cauzează decese într-un interval de 10 până la 60 de minute, moartea fiind cu atât mai rapidă cu cât concentrația e mai mare. Inhalarea a 2.000 de părți dintr-un milion cauzează moartea într-un minut. În cazul ingerării, doza letală este de 50-200 de miligrame, iar în cazul contactului cu pielea necrăpată, de 100 de miligrame per kilogram de greutate corporală. Odată pătrunsă în organismul uman și apoi în fluxul sangvin, cianura se coalizează cu o enzimă în lipsa căreia celulele nu mai pot folosi oxigenul din sânge și se asfixiază. Lipsa oxigenului conduce la o acumulare de acid lactic. Asfixierea celulară și acidoza lactică afectează sistemul nervos central și pot cauza stop respirator și moarte. Sistemul nervos central este unul din organele ţintă ale cianurii. Cianurile reduc memoria și reduc, concomitent, nivelurile de dopamină şi serotonină din creier. La concentrații letale mari, intoxicația cu cianură afectează și alte organe și sisteme din organism, printre care și inima.
Simptomele inițiale ale intoxicării cu cianură se pot instala după expunerea la doar 20-40 de părți dintr-un milion de acid cianhidric și includ dureri de cap, somnolență, amețeală, puls slab și rapid, respirație adâncă și sacadată, o nuanță de un roșu deschis a feței, greață și vărsături. Mai departe, pot apărea convulsii, pupile dilatate, piele cleioasă, un puls mai slab și mai rapid și respirație mai adâncă și mai sacadată. În cele din urmă, bătăile inimii ajung să fie încete și neregulate, temperatura corpului scade, buzele, fața și extremitățile trupului capătă o nunață albăstrie, iar victima intră în comă și apoi moare. Aceste simptome apar și la doze neletale, susține codul cianurii, dar se estompează pe măsură ce organismul se detoxifică și dă afară otrava (despre mecanismele de detoxifiere a organismului și antidoții disponibili în cazul intoxicațiilor cu cianură puteți citi aici).
Mai departe, vom prezenta efectele cianurii asupra mediului. Potrivit articolului New York Times din 2010, cianura poate crea probleme pe termen lung. Cei mai mulţi cercetători sunt de părere că substanța se descompune la lumina şi la căldura soarelui şi n-ar fi periculoasă dacă ar fi doar diluată. Un studiu din 2000 al United States Geological Survey (Centrul pentru studierea supravieţuirii geologice) despre transformarea chimică a cianurilor în alţi compuşi întăreşte faptul că formele lor toxice persistă îndeosebi în zonele cu climă rece. În acelaşi fel în care cianura dizolvă aurul din stâncă, ea dizolvă şi alte metale, de cele mai multe ori dăunătoare. Potrivit raportului RMGC, cianura de sodiu este produsă pe cale naturală de diverse bacterii, alge, ciuperci şi numeroase specii de plante, fructe (seminţe şi sâmburi de mere, cireşe, pere, caise, piersici, prune şi migdale), legume din familia verzei şi rădăcinoase (cartofi, ridichii, napi). Combustia incompletă din timpul incendiilor forestiere este considerată o sursă principală de cianuri în mediu. Activităţile industriale, însă, care includ și producţia de aur, pot elibera cianuri în mediu în concentraţii mult mai mari decât cele provenite din surse naturale, instalând efecte adverse asupra organismelor vii.
Peştii şi nevertebratele acvatice sunt deosebit de sensibile la expunerea la cianuri, arată codul cianurii. Concentraţiile cianurilor libere de 5-7,2 micrograme/litru reduc performanţa de înot şi capacitatea de reproducere la majoritatea speciilor de peşti. Alte efecte adverse includ mortalitatea întârziată, patologia, respiraţie întreruptă sau algoritmi de creştere alteraţi. Concentraţiile de 20-70 mg/l determină moartea multor specii de peşti, iar cele care depășesc 200 de micrograme sunt letale pentru majoritatea speciilor. Nevertebratele suferă efecte adverse neletale la 18-43 mg/l de cianuri libere şi efecte letale la concentrații de 30-100 micrograme. În cazul păsărilor, dozele letale variază de la 1,43 (rață sălbatică), la 11,1 mg/kg de greutate corporală (pui domestici). Simptome precum gâfâitul, clipitul ochilor, salivarea şi letargia apar la 1-5 minute de la ingerare la speciile mai sensibile și până la 10 minute la cele mai rezistente. Dozele ridicate conduc la îngreunarea respirației și la înghițituri repetate la toate speciile, moartea instalându-se, de regulă, în 15-30 de minute. Codul cianurii susține că exemplarele care supraviețuiesc mai mult de o jumătate de oră își revin. Intoxicația poate duce și la o moarte întârziată în cazul păsărilor, în condiții de aciditate în stomac. În cazul mamiferelor, dozele letale s-ar situa între 2,1 și 10 mg/kg de greutate corporală, simptomele de otrăvire acută incluzând tremurul muşchilor, salivarea, lăcrimarea, defecaţia, urinarea şi respiraţia grea, urmate de neconcordanţă musculară, gâfâit şi convulsii. Acestea apar de regulă la 10 minute după ingerare.
Deși se spune că cianura provenită din activități industriale dispare repede din mediu, toate aceste riscuri parcă par demne de luat în calcul. Într-un interviu pentru TVR, președintele Academiei Române, Ionel Haiduc, îndemna la studierea altor tehnologii în cazul Roșia Montană înainte de a se lua o decizie finală:
A stârnit multă discuție și multe emoții tehnologia bazată pe folosirea cianurilor. E adevărat, în mineritul mondial al aurului, cea mai mare parte a exploatărilor din diverse țări folosesc cianură. Cianura poate fi controlată, dar există și alte tehnologii. Ea (n.r. – cianura) se folosește pentru că este cea mai ieftină, cea mai profitabilă, și atunci, sigur, orice firmă încearcă să lucreze cu profitul maxim și cu cheltuiala minimă. Dar există și alte tehnologii. În ultimul timp a apărut o informație pe internet, eu nu vreau să fac reclamă unei firme, dar există o firmă americană care susține că are o tehnologie nouă, environment friendly, adică prietenoasă mediului, care nu folosește cianură, nu folosește reactivi toxici, este la fel de eficientă ca și cianura din punctul de vedere al tehnologiei, adică a gradului de extracție, la fel de eficientă din punct de vedere economic și care ar trebui, cred, studiată înainte de a se lua o decizie finală.
SURSA:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu