În a doua parte, vreau să vă relatez două situaţii, în două poveşti.
1. VULPIŢĂ.
Într-o piaţă, există un cîine maidanez, cu o coadă stufoasă, ca de vulpe - de unde i-au mers numele şi fulgii. E un cîine obişnuit, corcit cu lup, care urlă cînd trece salvarea (112 sau viceversa), încercînd să imite sunetul alarmei. Se sperie cînd pocnesc petardele şi pocnitorile - de Crăciun şi Anul Nou - motiv pentru care nu-i place pe oacheşi. Urlă ca lupii şi devene furios: Salvarea şi petardele or fi avut un impact dureros la viaţa lui, l-or fi marcat. Are deci motivul lui. Îl iubeşte o Tătăroaică, la nebunie. O ziaristă de chioşc. Pentru că e blînd şi-şi face veacul pe lîngă ea. Evident, o iubeşte. Nu calcă prin teritoriul altor cîini, pentru că îşi păzeşte, precaut, blana.
Acum trei ani, mă roagă Tătăroaica să-l iau acasă, să-l scap de chinul ţiganilor şi de petarde. Îi acord protecţie, ba mai mult, îl liniştesc cu vorbe blînde, la cumpăna dintre ani, cînd sunt rachetele multicolore pe cer şi mare vacarm de sunete. Pentru acest gest, mi-a întors iubirea lui pe viaţă. De cîte ori treceam prin piaţă, venea să-l mîngîi şi drept salut, dansa în jurul meu, cîineşte, manifestîndu-şi bucuria şi prietenia, dar nu mai mult decît îi e iubirea pentru Tătăroaică. De Anul Nou 2012 şi 2013, n-am fost acasă şi nu l-am putut proteja, eram eu protejatul, de către fiica mea, acasă la ea. M-a salvat o... salvare 112 şi medicii - la al doilea infarct. Şi acest căîne suferă de inimă, săracul. Gestul meu de acum trei ani nu l-a uitat. Eu sînt "tata", rivala (la dragostea lui) e "mama".
De cînd s-a pornit marea hinghereală şi încarcerarea cîinilor la adăposturi, Tătăroaica mi l-a dat acasă, vreau, nu vreau. 2x8 ore e cîine de curte şi se achită cu brio de îndatoriri, iar 1x8 ore e cîine de chioşc şi se bucură de dragostea "mamei" şi a pieţarilor. Am acasă şi două pisici superbe, care nu se suportă (reciproc) cu Vulpiţă. Prinţesa "Boule de neige" (Fifi cea albă) şi "Cafe au lait" (motanul Pufi, e precum cafeaua cu lapte) mă întrebă dacă au voie afară, dacă e Vulpiţă legat şi dacă vreau să ies eu primul, să mă conving că nu este nici-un pericol. Vulpiţă le-a băgat în sperieţi pe pisicuţe, într-o zi, încît motanul întrase în fibrilaţie o oră, pe caniculă, sus pe gard. Abia şi-a revenit. De atunci, Vulpiţă ori e legat, ori e la servici, la chioşc. Să se poată aerisi şi pisicuţele şi casa. Am mai avut şi alt cîine, un bişon, care a murit de bătrîneţe şi de căpuşe. Deşi l-am îmbăiat cu "dezinfectant" şi pe el şi pe Vulpiţă. Dar nu mult a lipsit să nu-l suspectez pe Vulpiţă de-o crimă - un gînd rebel, tembel - deşi Vulpiţă şi Tedy "coabitau" foarte bine. Vreau, nu vreau, Vulpiţă e 2/3 al meu şi 1/3 al ziaristei. Eu sînt împătimit de cărţi, de vapoare şi de păpuşi şi mă aprovizionez de la chioşcul lui... Vulpiţă. De cîte ori mi-aude glasul, fuge la mine sau, cel puţin, vrea doar să mă vadă. De multe ori fuge de la chioşc şi vine "acasă" - vrea, fie umbra, fie pisicile, fie să-şi facă treaba, în firea naturii, cîinele curţii. Pe pisici vrea numai să le vadă, cînd e legat. Cînd îl leg se bucură, cînd îl dezleg, se bucură. Acum, cînd scriu, urlă după 112. Am să sfîrşesc iubindu-l. Îl voi avea, pînă cînd... mor sau moare, ori eu, ori el. În noile condiţii, nu există o a treia cale.
Al cui să fi fost, prima oară?
PS. Vulpiţă s-a îndrăgostit de pisicuţa albă şi de motan, iar uneori, refuză să meargă la chioşc, la Tătăroaică, numai să rămînă cu ele. Acum nu mai are nevoie de lanţ. Nu se mai dezlipeşte de uşa mea, în speranţa apariţiei pisicilor şi a mea. Dansează în jurul meu şi, din prea mare zel şi iubire, mai urcă pisicile prin pomi, "să scuture gutuiul", atracţia multor pofticioşi. (PS-ul l-am adăugat la 41 de zile de la data postării - de bucuria minunii). SB
2. MICHELANGELO. Tot acolo, Vulpiţă are un "prieten", pe Michelangelo, unul din cei patru cîini, CARE AU ACEIAŞI SOARTĂ, cu un om sărman, pare-mi-se, Mărin/Mitică, stăpînul lor. Cei patru îl însoţesc pe cel sărman - un deposedat de soartă, de avere, de rude si de prieteni, care, şi om şi cîine, dorm sub cerul liber, omul pe iarbă sau pe ciment, cîinii în cutii de carton sau pe nisip. Trecătorii s-au obişnuit cu "tripleta de aur". Cîteodată, cîinii mai mîrîie, probabil de foame, sau cînd stăpînul lor doarme. Se pare că omul e citit şi, probabil, ştie şi cine a fost Michelangelo Buonarroti (1475 - 1564), Titan al Omenirii şi al Renaşterii. După cum observaţi, spre ruşinea mea, eu ştiu precis doar numele unui singur cîine! Pe-al omului doar îl bănuiesc. "Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă!"
EUTANASIEREA MAIDANEZILOR nu e o soluţie! Mai sunt şi altele. EDUCAŢIA, componentă-pilon a Societăţii Inteligente. Trebuie să existe ţări şi popoare, regiuni şi judeţe, mai depopulate de cîini decît Bucureştii şi marile oraşe ale României. Ştiam că doar vînătorii au tot dreptul de omor numai asupra CÎINILOR VAGABONZI şi PISICILOR HOINARE, care acţionează ca vectori de boli, numai în PĂDURILE ROMÂNIEI. Nu şi în Bucureşti. Un om atacat de urs, a fost salvat, în ultimă instanţă, de un cîine MIORITIC. Românii, din vechime, au un cult deosebit pentru vită, cal şi cîine. CÎINELE SOLDATULUI... Citeam undeva că un cîine din Pekin şi-a aşteptat ani buni stăpînul într-o staţie de tranvai. Sau un altul, a păzit mormîntul stăpînului, extra-program, de cînd se închidea poarta cimitirului, pînă se redeschidea. Exemplele abundă. Dar - alături de cîinii maidanezi - ce facem cu OAMENII MAIDANEZI. CINE PE CINE ÎNSOŢEŞTE? Îi eutanasiem şi pe ceilalţi... maidanezi? Tîmpită societate! - Societatea capitalistă!, vasăzică! Care ne omoară cîinii şi ne fură aurul. Dar cu CÎINII-SCLAVI, cîinii de luptă, ce facem? - Gladiatorii mileniului III...
În Evul Mediu, din cînd în cînd, din neştiinţă, se omorau pisicile, ca vrăjitoare şi piază-rea. Urmarea: se înmulţeau şobolanii, apăreau epidemiile de ciumă şi holeră. Mureau mii şi mii de oasmeni. La fel şi cu cîinii - au acelaşi rol sanitar... În Socialism se omorau caii, în cinstea... tractoarelor!: mare prostie! Nu vreau să-i suspectez de prostie pe aleşii neamului, dar vremea nu-i departe... Cer "recurs" - revenirea la o soluţie mai bună, vreau să devină mai deştepţi. Vă asigur: UN PARLAMENT AL CÎINILOR N-AR FI EUTANASIAT OAMENI.
Cazul copilului "omorît de cîini" trebuie bine cercetat: în ultimă instanţă tot oamenii se fac vinovaţi, cel puţin, pentru că i-au băgat în jungla foamei pe acei cîini, cîini "socializaţi" în haite, să supravieţuiască. Şi mai rău, dacă au fost cîinii de luptă, sclavi-gladiatori. Luptele lor sînt "organizate" tot de oameni. Că nu intrau cîinii în "arenă" de capul lor!
Apropo, de ELODIA... legenda ei... Trăiască ELODIA!
ing. Savin BADEA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu