CREŞTINISMUL

ISTORIA LUI DACĂ... (3) 

- (3-2-2)

Jan van Helsing 

 ORGANIZAŢIILE  SECRETE

ŞI PUTEREA  LOR  ÎN  SECOLUL  XX

O călăuză în reţeaua Lojilor,

a Înaltei Finanţe şi Politici (fragmentul 3-2-2)

CAPITOLUL 3

UN  MESAJ  CĂTRE  NEEVREI

Partea a 2-a (CREŞTINISMUL - Explicaţia evreului Revici - n. Bîrlad )România))

DESPRE PERSOANA AUTORULUI

Evreul Revici s-a născut la 25 iunie 1884 la Bârlad (România), fiind fiul lui Loeb Revici şi al soţiei sale, Bella Rosenthal. În anul 1900 a emigrat în America, luând numele Ravage. Între anii 1909 şi 1913 a studiat la Universităţile din Missouri, Illinois şi Columbia din New-York, unde şi-a luat doctoratul. Pe data de 2 decembrie 1915 s-a căsătorit cu Jeanne Louis Martin din Paris. Au avut 5 copii: Suzana, Anna, Louise, Bella şi Mark.

A publicat:

"An American in the Making", "The Jew Pazs", "The Milady of Europe", "The Storz of Teamport Donee", "Scandalul petrolului american" (1924), "Cinci din Frankfurt", "Istoria Rotschilds-ilor".

Cartea "Un adevărat act de acuzare împotriva evreilor" (A Real Case Against the Jews) a apărut în anii 1930 şi 1931, în limbile germană, olandeză, franceză, spaniolă şi cehă.

2. CREŞTINISMUL - (* Subtitlul meu, SB.)

Nu este de mirare că am luat uşor antisemitismul vostru, atâta timp cât nu recurgeţi la violenţă. Amintiţi-vă, nimeni altul decât un om de încredere ca Gibbon, a încercat de mult să vă facă lumină.

Acum 150 de ani a apărut cartea "Descompunerea şi căderea Imperiului Roman" care a dat cărţile pe faţă. Gibbon, care nu era un neprofesionist în istorie, n-a încercat să explice sfârşitul unei ere, sfârşitul Imperiului Roman, prin căderea morală a acestuia, n-a susţinut o prostie ca aceasta explicând sfârşitul unui imperiu prin degradarea credinţei şi a vieţii lui tocmai când se afla la apogeu.

Gibbon a trăit în Londra într-un timp când, ca şi în Roma, moravurile erau decăzute. Gibbon a fost de rasă ariană şi admirator al culturii păgâne a vestului, un istoric cu minte şi cu vederi clare. Pentru el nu a fost greu să arate cauza prăbuşirii culturii antice.

Creştinismul, legea pornită de la Sion şi porunca lui Dumnezeu pornită de la Ierusalim au fost cauzele, scrie Gibbon, care au pierdut Roma şi unele dintre valorile culturale ale ei.

Până aici, este totul în regulă. Dar Gibbon n-a dezvoltat problema în profunzime. După cum ştiţi, el s-a născut şi a murit cu o sută de ani înainte de apariţia "antisemitismului ştiinţific". El a descris religia ce a venit de la răsărit şi s-a răspândit repede peste toate popoarele înfloritoare ale vestului. Nu se gândea că acest plan, ce părea că duce la mântuire, ducea la distrugere.

Daţi-mi voie să expun pe scurt întreaga poveste, fără să o împodobesc cu minuni, profeţii şi magii. Pentru o mai clară expunere, trebuie să mă întorc în trecut. Totul se poate împărţi în patru acte, punctul culminant fiind actul 3.

Cortina se ridică, suntem în anul 65 î.Ch. Drama se petrece în Iudeea şi Roma. Iudeea este o ţărişoară mică în estul Mării Mediterane, de 500 de ani nu a fost altceva decât un punct geografic. Mereu a fost pârjolită această ţărişoară de războaie, iar locuitorii trimişi în exil sau luaţi ca sclavi de către vecinii ei puternici. După lege era independentă, dar se afla în pragul unui război civil. Imperiul Roman, cu capitala republicii lui, Roma, era pe cale de a deveni stăpânul lumii. El era cea mai mare putere militară, moştenitorul Greciei antice şi centrul civilizaţiei.

Până la această dată, aceste două ţări nu nu venit deloc sau aproape deloc în contact. Iată că Roma, fără voia ei, a fost împinsă să se amestece în treburile Iudeei. A izbucnit o ceartă între doi fraţi, pentru tronul acestei ţări mici. Pompeius, un general roman aflat tocmai în Damasc cu treburi importante, a fost chemat să medieze între aceşti fraţi. Pompeius, un soldat al republicii, drept şi corect, a trimis pe unul din fraţi în exil, a pus în capul statului un rabin şi a desfiinţat dintr-o lovitură tronul. Intenţia a fost să facă din Iudeea o provincie romană. Bineînţeles, evreii s-au opus unui asemenea plan.

Pentru a-i linişti şi pentru a domoli rezistenţa locală, romanii au introdus din nou demnitatea regală, dar Roma a pus un rege ales de ea. Acesta era fiul unui perceptor născut din neamul Idumiţilor, cu numele Herodes. Evreii nu erau mulţumiţi şi au creat noi tulburări. Autorităţile din Roma s-au arătat prea puţin binevoitoare.

Aceste evenimente au fost numai prologul celor ce aveau să urmeze. Nemulţumirea evreilor a devenit din ce în ce mai puternică şi a dus la împotrivire şi revoltă deschisă. Stăpânii neevrei au început să introducă în Ierusalim binecuvântata cultură apuseană: idoli sculptaţi, lupte în arenă, drame greceşti şi lupte între gladiatori, toate nefiind pe placul evreilor.

Evreul habotnic vedea acestea ca pe un afront la adresa lui Iehova, chiar dacă funcţionarii romani responsabili afirmau că acestea sunt pentru amuzamentul şi consolidarea garnizoanelor neevreieşti. De asemenea, evreii s-au opus vehement sosirii asprilor perceptori romani. Dar, mai ales, doreau un rege din rasa lor regală.

Masele în stare de rebeliune au început din nou să spere în venirea lui Mesia, credinţă veche la ei. Un mântuitor trimis de Dumnezeu să dezrobească poporul de jugul străin. Nu puţini au fost aceia care s-au dat drept mîntuitori. În Galileea, un anume Iudas a provocat o revoluţie puternică, susţinută de popor; Ioan Botezătorul acţiona în regiunea Iordanului. Un alt bărbat din nord, care se numea Iisus din Nazaret, împreună cu primii doi, a acţionat ca un maestru, declanşând activităţi politice, răzmeriţe, toate într-un iscusit înveliş teologic. Toţi trei foloseau aceeaşi lozincă: "Timpul a sosit", şi curând toţi trei au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte. Cei doi din Galileea au fost crucificaţi. Iisus din Nazaret a fost, la fel ca şi înaintaşii lui, un instigator politic care voia să-şi elibereze patria de asupritorii străini.

Există dovezi că el voia să se instaureze cu forţa pe tronul Iudeei independente. El, sau biografii lui, au pretins că la origine era din familia regelui David. Dar linia lui după tată este confuză. Acelaşi biograf, care susţinea originea lui după mamă, după regele David, scrie că Ilisus este fiul lui Iehova şi recunoaşte că Iosif nu a fost tatăl lui. Se pare că Iisus a întrevăzut lipsa de perspectivă în misiunea sa politică, deoarece a folosit popularitatea lui mare şi talentul oratoric pentru o altă cauză.

El începuse să predice în mod primitiv şi populist socialismul şi pacifismul.

Această schimbare în program i-a adus ura claselor alese şi bogate, a preoţilor şi patrioţilor şi a redus numărul adepţilor săi la cei săraci, lucrători şi sclavi.

După moartea sa, apostolii s-au unit într-o asociaţie comunistă. O predică pe care a ţinut-o odată conducătorul lor, pe un deal, a devenit pentru ei cadrul atotcuprinzător al învăţăturilor lui, din care ei şi-au croit programul vieţii. A fost o ideologie valabilă mai ales pentru nişte oameni subjugaţi. Ea promitea, în schimbul suferinţelor lor pe acest pământ, fericire dincolo de mormânt. Ea făcea din nevoi şi neputinţă o virtute. Oamenilor fără perspectivă în viitor li s-a spus să nu-şi facă griji pentru ziua de mâine.

Cei ce erau supuşi ofenselor şi opreliştilor, cei fără apărare, erau învăţaţi să nu răspundă răului cu rău. Oamenilor condamnaţi o viaţă întreagă la chinuri şi nevoi, li se arăta demnitatea sărăciei şi a muncii. Cel slab, cel dispreţuit, cel dezmoştenit, cel călcat în picioare, urma să fie pe lumea cealaltă cel ales şi cel iubit de Dumnezeu.

Fructul misiunii lui Iisus a fost naşterea unei noi secte în Iudeea. Ea nu a fost nici prima, nici ultima. Iudeea a fost, ca şi America modernă, un teren propice pentru forme religioase curioase. "Ebionimii", cerşetorii, cum se intitulau ei, au privit credinţa lor nu ca pe o nouă religie. Ei au fost născuţi evrei şi au rămas evrei.

Învăţătura meşterului lor era mai mult de natură social-filozofică, o formă etică a vieţii, o călăuză în viaţă. Creştinismul modern nu încetează să se întrebe de ce evreii nu au luat credinţa lui Iisus şi nu l-au acceptat pe el. Răspunsul este că la început, numai evreii au fost adepţii lui. Nu este de mirare că întregul popor evreu nu s-a alăturat Ebionimilor (primii creştini palestinieni).

Putem compara cu americanii, care nu toţi s-au alăturat Unitariştilor, Baptiştilor sau altor secte. În timpuri normale, nimeni nu ar fi băgat în seamă această adunătură de zdrenţăroşi. Ei erau sclavi şi lucrători şi atitudinea lor era influenţată de purtarea claselor sus-puse. Dar într-o luptă ce se duce cu o putere străină în propria ţară, părerea despre lume poate lua forme periculoase. A fost o credinţă a dezamăgirii, a resemnării. Era un pericol ca morala celor ce apărau patria să fie, în război, subminată.

Mântuirea sufletului celor veşnici, a întinde şi cealaltă parte a obrazului, această invitaţie la a face concesii sau: "iubeşte-ţi propriul duşman", aveau caracterul unei slăbiri a voinţei poporului în timpuri de criză, uşurând astfel victoria duşmanului.

Astfel, nu este de mirare că autorităţile evreieşti au început cu oprimarea Ebionimilor. Adunările lor au fost împrăştiate, căpeteniile lor au fost aruncate în închisoare, învăţătorii lor au fost judecaţi. S-a crezut că această sectă a dispărut cu desăvârşire.

Cortina s-a ridicat pentru actul 3 şi evenimentele au luat o altă întorsătură.

Cel mai aprig duşman al acestei secte a fost Saul din Tarsus (Paul), care avea o educaţie bazată pe cultura greacă. El dispreţuia această nouă învăţătură, considerând-o contrară vieţii şi lumii. Ca evreu patriot, s-a temut ca ea să nu influenţeze cauza naţională. El făcuse multe călătorii şi cunoştea mai multe limbi, era omul potrivit de a porni contra acestei doctrine pacifist-sociale şi de a uni comunităţile evreieşti atât de risipite.

Vârfurile autorităţilor din Ierusalim l-au numit principalul conducător în urmărirea şi persecuţia Ebionimilor.

Într-una din zile, pe când era în drum spre Damasc, spre a aresta o grupă din această sectă, i-a venit o idee. În descrierea minunată a apostolilor este descrisă această întâmplare ca o viziune pe care a avut-o Paul. El a văzut clar cât de mici erau şansele de izbândă pentru Iudeea minusculă într-un conflict armat cu cea mai puternică forţă militară din vremea aceea. În al doilea rând, ceea ce era mai important, el a văzut clar că această nouă doctrină a vagabonzilor, pe care el o combătea, ar putea fi o armă împotriva duşmanului.

Pacifismul, supunerea oarbă, resemnarea, iubirea aproapelui erau arme periculoase. Răspândite în legiunile romane, le puteau submina caracterul bărbătesc al acestora şi astfel Ierusalimul ar putea triumfa.

Cu un cuvânt, putem afirma că Paul a fost probabil primul om care a intuit posibilităţile de a purta un război prin propagandă.

El a sosit la Damasc şi spre marea uimire a celor pe care îi persecutase, a anunţat că se converteşte la credinţa lor şi a cerut să fie primit în comunitatea lor frăţească. Întors în Ierusalim a expus planul său întelepţilor Sionului. După dezbateri şi discuţii pro şi contra, acest plan a fost aprobat. În rândul căpeteniilor Ebionimilor a întâmpinât o mare împotrivire. Ei au fost foarte bănuitori în ceea ce priveşte intenţiile, metodele şi obiceiurile preluate spre a răspândi această nouă învăţătură, precum şi teama că mor pe jumătate convertiţi, vor face iluzorie exactitatea noii credinţe.

Până la urmă însă, Paul i-a convins şi pe aceştia. Şi aşa s-a transformat Saul, cel mai înverşunat prigonitor al lui Iisus, în Apostolul Paul, convertitor al păgânilor. Aşa a început să se împrăştie peste ţările păgâne din vest o nouă religie orientală.

Din nefericire, câmpul de acţiune al lui Paul s-a dovedit foarte propice. Această dogmă, cârpăcită şi cu multe înflorituri, a adunat mai repede mai mulţi adepţi decât s-a sperat şi s-a dorit. Planul său, să nu uităm, a fost urzit numai pentru apărare. În intenţia lui nu a fost să dea lumii o nouă Evanghelie; el a sperat numai să-şi descurajeze inamicul din interior. După ce şi-a atins scopul şi garnizoanele romane au părăsit Palestina, el a fost gata să încheie un armistiţiu. Sclavii şi asupriţii imperiului, exilaţii nefericiţi şi proletariatul nevoiaş din capitală au găsit în învăţătura bine croită a lui Paul mai multă alinare decât în învăţătura de odinioară, a învăţătorului lor crucificat.

Rezultatul a fost că duşmanului i s-au deschis ochii. Ştiri alarmante din partea comandanţilor despre nesupunerea trupelor romane veneau necontenit dinspre Palestina şi altele dinspre Roma. În loc să se amelioreze atitudinea autorităţilor imperiale, acestea au devenit şi mai rigide în hotărârile lor.

Precum o pasăre răpitoare, Roma s-a aruncat asupra Ierusalimului cu foc şi spadă şi, după un asediu înverşunat de patru ani, a distrus cuibul conspiratorilor (70 d.Ch.).

Cel puţin aşa au crezut ei. Istoricii din acea vreme ne arată exact intenţiile Romei. Ei ne povestesc că Nero a dat ordin lui Vespasian şi fiului său Titus să distrugă Palestina şi creştinismul.

Pentru romani, creştinismul nu a însemnat nimic altceva decât iudaism militant, o părere care nu diferă mult de realitate.

În ceea ce priveşte planul lui Nero, jumătate s-a îndeplinit. Palestina a fost total distrusă şi a rămas până astăzi o ruină. Creştinismul însă nu s-a putut distruge usor.

Programul lui Paul s-a realizat în întregime după căderea Ierusalimului. Cum am mai spus, tactica lui a avut ca scop să-i sperie pe cuceritori, aşa cum a făcut Moses cu Faraonii. El a pornit la acţiune prudent şi ezitant, ferindu-se să-şi enerveze adversarul puternic.

Paul a fost hotărât să ascută noua sa armă sub nasul lui Nero şi să-l facă să simtă ascuţimea ei, dar nu a avut curajul să o folosească cu toată forţa. Acum, când răul se întâmplase şi Iudeea nu mai avea ce să piardă, Paul a renunţat la orice scrupule şi a pârjolit cu război ţara inamicului. Scopul lui a fost să îngenuncheze Roma, aşa cum a fost îngenuncheat Ierusalimul şi să o radă de pe hartă aşa cum a fost ras Ierusalimul. Dacă scrierile lui Paul nu vor reuşi să vă dea un tablou complet asupra activităţii lui, atunci doresc să vă atrag atenţia asupra tovarăşului său mai sincer şi mai obiectiv, Ioan.

În timp ce Paul, acţionând în umbra Palatului Imperial şi jumătate din timp ca prizonier în închisorile romane, încerca să se facă înţeles prin parabole şi aluzii camuflate, Ioan, care se adresa cetăţenilor nemulţumiţi din Asia, putea să-şi permită să vorbească deschis. În orice caz, broşura lui "Apocalipsa lui Ioan", este o descriere exactă a celor întâmplate şi adevărata faţă a lucrurilor. Roma, numită cu fantezie Babilon, este descrisă, în limba lui plină de ură, ca mama tuturor prostituatelor şi oroarea întregului pământ, ca o femeie beată de sângele celor sfinţi (creştini şi evrei), opresoare a "popoarelor, naţiunilor şi limbilor" şi - pentru a nu lăsa vreun dubiu asupra identităţii ei - ca "oraşul cel mare care domneşte peste regii acestui pământ". Un înger strigă triumfător: "Babilonul cel mare a căzut, a căzut!"

Apoi urmează descrierea unei distrugeri, un tablou al orgiei. Comerţul şi industria, precum şi navigaţia, au fost blocate. Arta şi muzica, ca şi "vocea mirilor şi mireselor", au amuţit. Întunericul şi jalea acoperă totul, ca un giulgiu. Cuceritorii creştini înotau în sânge până la hăţul cailor: "Bucuraţi-vă de căderea ei, tu cerule şi voi sfinţilor apostoli şi profeţi, Dumnezeu v-a răzbunat!"

Care este sfârşitul şi scopul final al acestui haos şi al acestei pustiiri? Ioan nu este atât de reticent şi ne spune totul. El îşi încheie profeţia sa cu o viziune minunată a noului, adică reclădirea Ierusalimului. Nu este, vă rog frumos, o alegorie fantastică, ci o realitate, Ierusalimul adevărat, capitala unui regat mare ce cuprinde "cele 12 seminţii ale Israelului".

Poate spune cineva exact?

Desigur, nici o civilizaţie nu poate ţine piept unui asemenea asalt de durată. În anul 200, străduinţele lui Paul şi Ioan, precum şi ale urmaşilor acestora au făcut progrese atât de mari în rândul tuturor claselor societăţii romane, încât creştinismul a devenit cultul dominant al întregului imperiu. Aşa precum Paul a prezis, morala şi disciplina se degradaseră complet, astfel încât, din ce în ce mai mult, legiunile împărăteşti, care fuseseră odinioară spaima întregii lumi şi şira spinării a întregii culturi vestice, fiind în continuă decădere, nu au mai putut face faţă năvălirilor barbare.

În anul 326, împăratul Constantin s-a supus convertirii la creştinism şi a declarat creştinismul ca religie oficială, sperând însă să poată ţine în frâu această boală vicleană. Dar era prea târziu. După el, împăratul Iulian a mai încercat, încă o dată, să o stăpânească prin asuprire. Dar nici împotrivirea şi nici concesiile nu au mai fost de nici un folos.

Aparatul de stat roman a devenit, prin propaganda venită din Palestina, total găunos şi mâncat de viermi. Victoria a fost de partea lui Paul.

Aceasta a fost metoda prin care o credinţă iudaică modificată a pătruns în lumea vestică. Cel puţin, aşa aş argumenta eu, dacă aş fi antisemit şi dacă aş căuta un exemplu de conspiraţie subversivă evreiască demn de crezare.