ORLANDO NEBUNUL - CÎNTUL 1 (partea 2/2)

ORLANDO NEBUNUL - CÎNTUL 1

P6, strofele 49-58

Angelica, dură şi frigidă, mîndră şi superbă, nu e mişcată de mărturisirea cavalerului; dar meditează cum să-l reţină, în speranţa de a se reîntoarce acompaniată de el în Orientca o momeală, ea, apărînd din tufiş ca o zeiţă, îşi salută ocazia ivită, chemîndu-L pe Dumnezeu ca mărturie a propriei sale onestităţi. Uluire şi plăcere pentru Sacripante, cu îmbrăţişări: apoi ea îi povesteşte că, apărată de ORLANDO şi-a păstrat mereu floarea virginală (fecioria); dar Poetul nu ştie cum să se facă garant; Sacripante crede astaşi-i propune să nu fie şocată ca Orlando, ci să culeagă, fără zăbavă, roadele acestei bune ocazii.

49

Atentă foarte, frumoasa femeie,

La lacrimi, la cuvinte, la gestul

Îndrăgostitului care nu vrea să renunţe.

Nu-i aceasta prima zi cînd ea înţelege:

Dar dură şi mai rece decît o coloană,

Să aibă compasiune, dar nu, totuşi,

Ca acela care pe toată lumea a dispreţuit,

Şi nu-i pare că-i vrednic de ea.

50

Chiar şi cei ce-n pădure sunt singuri,

Tot ce fac, cumva, se gîndesc la orientare.

Cel care-n apă e cufundat pînă-n gît,

E foarte-ncăpăţînat şi nu se mulţumeşte să plîngă.

Dacă în această ocazie sau în cazul în care zboară,

Nu-şi va căuta mai mult escorta şi încrederea.

E bine cunoscut faptul de dinainte

Că Regele a fost cel mai credincios dintre admiratori.

51

Dar nu, cu toate astea, îi atrage de la necazul

Care-i distrug pe cei care o iubesc,

Şi recompensînd tristeţile, daunele trecute,

Cu acea plăcere cum fiecare iubitor o vrea:

Dar nici-un pretext, fără înşelătorii,

Ţese doar speranţa, într-un complot fictiv.

E servit în funcţie de nevoile sale,

Apoi totul, pentru el, devine greu şi-i arogant.

52

Şi din întunericul buştean şi orbitor

Le face frumoase şi neaşteptat le prezintă,

Ca în păduri sau în afară de umbrite peşteri,

Pe Diana sau Venus le-arată-n spectacol.

Şi zice apariţia: „Pacea fie cu tine,

Cu tine să apere Dumnezeu faima noastră!

Ea nu poate, motiv împotriva tuturor,

Să vină la mine cu o opinie falsă.”

53

Nu cu multă bucurie, surpriză şi veneraţie

Ridică ochii fiului său nici mama,

Care pentru moartea lui a suspinat şi a lăcrimat,

Apoi, el auzind-o, văzînd întoarcerea oştirii fără el.

Cu cîtă bucurie Sarazinul, cu cîtă

Uimire de prezenţă şi de ce graţioase

Maniere, şi chipul cu adevărat angelic,

Inchipuită apariţie i se iveşte dinainte.

54

Plin de dulce şi drăgăstoasă afecţiune,

Pentru doamna sa, pentru zeiţa sa curteană –

Ea-i, cu braţele strînse în jurul gîtului său,

Cum în China, probabil, n-ar fi făcut.

În împărăţia paternă, în palatul său naţional,

Acum, avînd-o pe ea, mintea lui s-a sucit:

Subit, ea-i accelerează speranţa

De-aşi revedea, iarăşi, prea-bogatu-i iatac.

55

Ea îşi dă seama pe deplin ce s-a-ntîmplat cu el

Din ziua cînd a fost trimisă

Să solicite salvarea în Orient

La Regele Sericanilor şi Nabatenşilor.

Şi cum Orlando o privea adesea,

Ca moarte-i dezonoarea, în cel mai rău caz:

Şi aşa, floarea virginală i-a salvat-o,

Ca şi cum i-ar fi luat uterul matern.

56

Poate că-i adevărat, dar nu atît de credibil,

Că i-a fost stăpîn, în felul lui.

Dar părea uşor şi posibil de realizat

Şi să-l fi pierdut dintr-o gravă greşeală.

Care om îl vede, Amor se face invizibil?!,

Şi ce e invizibil, Dragostea te face să vezi!

Prin urmare, s-a crezut: că suferea pînă-n tălpi.

Dă credinţa uşoară spor în ceea ce vrei.

57

„ Dacă, în nebunia-i, cavalerul d’Anglante ar şti

Atît de puţin timp pentru a lua de bună,

Paguba ce va avea – de aici înainte,

Nu va chema Norocul la aşa de mare cadou

(Vorbind ca pentru sine, şoptit, el, Sacripante):

Dar eu nu trebuie să-l imit,

Lăsînd-o foarte bine la-ntîmplare

Şi chiar să plîngă, că tot vine la mine.

58

Mai bine proaspăt-smulse-mbobocite roze,

Căci, aşteptînd, sezonul, îl pierdem cîteodată.

Ştiu bine c-o femeie nu poate face nimic,

Cînd prea-suavă este şi mai plăcută se face,

Chiar dacă ea se-arată dispreţuitoare,

Şi, uneori, tristă şi îndoliată este:

Eu nu voi lăsa ca repulsia sau indignarea ei simulată

Să-mi umbrească şi să-mi facă irealizabil proiectul desenat.”

P7, strofele 59-68

Un zgomot mare ajunse fără veste, al unui cavaler, care îl tulbură pe Sacripante şi care,. mîniat, ia arma pentru a-l pedepsi; cînd acolo, o persoană frumoasă, pură şi nevinovată, simplu şi-n alb îmbrăcată, cu un panaş alb, triunghiular la coif; aceasta primeşte provocarea, în aşa fel încît, izbind cu lancea îi găureşte scutul şi platoşa cavalerului; dar şi caii se luptă căzînd – acela al necunoscutului se ridică, celălalt rămase mort peste Sacripante.

Adversarul făcu în aşa fel, încît îndepărtă calul mort, pînă cînd Sacripante ieşi de sub el. Sarazinul, ameţit de lovitură şi plin de ruşine pentru ticăloasa sa purtare, primi ajutorul şi susţinerea Angelicăi. Invingătorul plecă în pădure. În fine, soseşte un mesager (sol, curier) în căutarea necunoscutului în alb.

 

59

Deci!, a spus el, şi în timp ce îşi pregăteşte
Dulcele asalt, un zgomot puternic iată că sună
Cu gălăgie-n pădure, prin apropiere, la urechea sa -
Aşa că trebui să abandoneze afacerea:
Îşi luă coiful (pentru că aşa este un obicei vechi -

Cavalerul trebuie să fie mereu înarmat)

Merge, îşi ia calul de frîu,

Saltă în şa şi-şi ia suliţa.

60

Iată că vine un cavaler prin pădure

Cu chip de om puternic, mîndru  şi îndrăzneţ –

Albă ca Zăpada îi este haina

Şi panaşul coifului său tot alb este.

Regele Sacripante, neputînd suferi

Să-i încurce careva calea, vreun intrus,

Care să-i întrerupă şi  marea plăcere –

Cum îl văzu îşi arătă furia şi dispreţul.

61

Cînd noul venit fu aproape, îl sfidă la luptă,

Aşezat, bine înfipt în şa, cu panaşul în vînt.

Ce admiră la el că nu stătu pe gînduri

Nici-un bob zăbavă, nici nu făcu comparaţie.

Demară scurt, mînat de mîndrie,

Dădu pinteni calului, cumpănind rapid lancea.

Sacripante se întoarse ca furtuna

Şi se pregăti pentru luptă, să lovească la cap.

62

Nici leii şi taurii-n salturi nu pot,

Să ţină piept unui talmeş-balmeş aşa de crud,

Ca cei doi războinici porniţi în atac,

Care parează şi se lovesc în scuturi.

Lupta lor a zguduit, de sus în jos,

Valuri de ierburi de pe dealuri goale.

Erau bucurosi că armura-i bună şi perfectă,

Să le apere şi să le salveze pieptul şi sînii.

63

La rîndul lor, caii nu se grăbesc greşit,

Ba se feresc, mai de grabă decît berbecii:

Calul războinicului păgîn căzu ucis pe loc,

Cel ce scăpase cu viaţă de multe ori.

Calul străinului a căzut în iarbă, dar a înviat

Mai întîi pe partea unde primea pinteni.

Calul regelui sarazin a rămas întins, mo0rt,

Apăsînd cu toată greutatea sa pe stăpîn.

64

Campionul necunoscut a rămas în picioare,

Văzînd calul celuilalt căzut la pămînt.

Socotind că o mare parte din război s-a făcut,

Nu mai catadicsi să reia lupta fără rost.

Şi văzînd că-n pădure îi este drumul drept şi deschis,

Cu mare viteză merse mai departe.

Şi înainte ca păgînul să iasă de sub cal,

La o milă sau mai puţin era deja departe.

65

Ca şi ţăranul prost privind uimit

Cum i-a trecut fulgerul pe la nas

Şi se uită cum focul se extinde pe mirişte –

De sub calul său mort s-a scos încet-încet.

Se vedea ca fără coroană şi fără onoare,

Ca şi pinul fără frunze, văzut de la distanţă:

Păgînul s-a ridicat cu faţa tulburată –

Angelica era prezentă la aspra-i aventură.

66

Oftează şi geme, dar încă n-a luat foc,

Nu-i pasă de braţele şi picioare - acestea-s rupte şi sparte,

Dar numai de simpla ruşine. Nici înainte, nici după, în toată viaţa sa,

El n-a avut obrazul atît de roşu:

Dar şi mai mult, martora căderii sale e Doamna sa

Care a trebuit să-l ridice de sub greutatea calului mort.

Ea a rămas mută, cred eu, numai pînă cînd

Î-au mai revenit graiul şi meliţa.

67

„Hei!... Ah! (zise ea) Domnule, nu vă faceţi griji!

Înfrîngerea nu-i din vina Dumneavoastră,

Ci a calului – fiind lipsit de odihnă şi hrană,

Nu i-a convenit noul turnir periculos.

Nici unui războinic gloria nu-i creşte,

Dacă de spectacole a fost învins:

Deci, rezultă că, în măsura în care ştiu, îl stimez

Pe acela care primul renunţă la luptă.

68

În timp ce-l aşează bine pe Sarazin,

Iată că soseşte un sol c-un corn şi-o taşcă,

Pe un armăsar în galop,

Un mesager întristat şi obosit.

Cînd a fost mai aproape de Sacripante,

Îl întrebă dacă n-a văzut un scut alb

Şi un panaş alb la coif, adică dacă

A văzut un astfel de războinic trecînd prin pădure.

P8, strofele 69-78

SACRIPANTE înţelege, pentru o şi mai multă ruşine, cine era cavaleru în alb: o domniţă, fecioara BRADAMANTE. Acesta, fără cuvinte, urcă în şa pe o mîrţoagă, hai-hui prin pădure, iar Angelica pe crupa gloabei; dar iată că năpusteşte cu mult vacarm un roib, Angelica recunoscîndu-l pe Baiardo. O nouă pacoste pentru Sacripante: încercînd să-l încalece, se salvă cu mare efort de o pereche de lovituri de copită. Blînd, docil, calul de luptă, armăsarul Baiardo, s-a lăsat mîngîiat de ea, permiţîndu-i să fie încălecat. – Pe cînd umblau prin pădure, îl întîlnesc pe RINALDO furios. Cele două fîntîni contrare din Ardeni – ale iubirii şi urii – pricinuiesc astfel prefaceri în Angelica şi Rinaldo.

 

69

Regele Sacripante răspunde: „ – După cum vedeţi,

M-a învins, sunt pe jos, iar el e departe acum.

Şi fiindcă ştiu cine m-a îngenuncheat,

Fă cumva să-i ştiu şi numele.”

Şi i s-a răspuns: „ – Dacă tot mă-ntrebi,

Îţi voi spune fără să te menajez:

Trebuie să ştii că a crescut în şa

Cu mare nobleţe o fecioară blîndă.

70

Ea-i foarte curajoasă şi-i foarte, foarte frumoasă,

Nici numele-i celebru n-am să ţi-l ascund:

Bradamante e cea care te-a făcut fericit,

Să poţi cîştiga toată onoarea lumii”

Apoi, astea fiind spuse, în galop mînă calul,

Lăsîndu-l pe Sarazin încîntat de poveste,

Şi nu ştiu cum să spun şi ce făcea,

Spălîndu-şi faţa de ruşine cu flăcări.

71

Apoi, mult timp s-a gîndit la întîmplare,

În cazul său, cu cruzime, şi în zadar, în fine,

Dacă a găsit că bătaia pe care i-a tras-o o femeie

L-a pus pe gînduri, nu înseamnă mai puţină durere.

A fost urcat pe alt bidiviu, tăcut şi mut:

Şi fără un cuvînt, în linişte deplină.

Apoi Angelica s-a urcat în spate,

Rezervîndu-şi un loc mai liniştit

72

N-au mers bine vreo două mile

C-au fost potopiţi, jur-împrejur,

De-un zgomot mare, un vacarm, de se părea

Că pădurea se cutremura din rădăcini.

Şi puţin după aceea a apărut un cal mare,

Împodobit cu aur şi bogat decorat,

Sărind peste tufişuri şi pîraie, cu zgomot

Înfiorînd copacii, nestrunit de nimeni.

73

„ – Dacă ramurile încîlcite şi aerul pîclos

(a zis Domniţa) şi ochii mu mă înşală,

Baiardo e-armăsarul, care-n mijloc de codru,

Cu multă gălăgie ne închise calea.

Acesta-i sigur Baiardo, eu îl recunosc:

A!... Desigur! A priceput necazurile noastre! –

Un singur bidiviu pentru doi nu-i de ajuns,

De-aceea vine el – la timp - să ne ajute.

74

Circazianul descalecă şi se apropie de armăsar,

Cu gîndul de a pune mîna pe frîu.

Cu crupa-i dă armăsarul răspunsul,

Cît de curînd, rotit, ca un fulger.

Dar n-a fost chip să-şi împlnească planul:

Sărmanul Cavaler, dacă armăsarul l-ar fi lovit în plin!

Căci calul avea atîta putere în copite

Cît ar fi spulberat şi-un munte de metal.

75

Atunci se duse blînda Domniţă

C-o-nfăţişare smerită şi gesturi omeneşti,

Ca şi un stăpîn înconjurînd un cîine credincios,

Care vreo două-trei zile a fost plecat departe.

Baiardo, cu memorie bună, şi-a amintit-o,

Căci la Albracca l-a hrănit din mînă,

Pe vremea cînd l-a iubit atît de mult

Pe Rănaldo, pe-acel atît de crud şi-atît de ingrat.

76

Cu mîna stîngă preia conducerea,

Cu cealălaltă îi atinge şi-i simte gîtul şi pieptul:

Acest armăsar uimitor de inteligent,

Ei, ca un miel i se supune.

Înte timp, Sacripante profitînd de prilej:

Sare pe cal, îl srînge-ntre pinteni, să-l ţină aproape.

Domniţa lasă liber bidiviul, în timp ce acesta

Dă înapoi şi se uşurează de greutate, la jumătate.

77

Apoi, întorcîndu-şi ochii, mirată vede

Venind, zăngănind armele, un călător care devine uriaş.

Vine, vine, tot roşu de ciudă, de mînie şi de furie:

Ea-l recunoaşte, ştie că-i fiul Ducelui Amon.

Îl iubea mai mult decît viaţă şi toate dorinţele.

Ura şi fuga-i mai mare, ca un braţ de macara.

Mai înainte l-a urît de moarte –

Acum, ea îl iubeşte – cum schimbă Soarta rolurile!

78

Şi acest lucru a fost cauzat de două fîntîni

Care au efecte opuse, ca două licori,

Ambele în Ardeni, şi nu sunt departe:

Una umple inima de dorinţa rară de a iubi;

Cine bea din cealălaltă rămîne fără iubire,

I se schimbă-n gheaţă primele înflăcărări.

Rinaldo a băut din prima şi arde de iubire –

Angelica din cealălaltă şi-l urăşte şi fuge.

P9, strofele 79-81

ANGELICA tremură de frică şi-i cere lui Sacripante să se folosească de fugă – să fugă împreună; dar Sarazinul (maurul) s-ar fi luat iar la bătaie; Domniţa îl stimulă la bine, amintindu-i cum în Abracca nutrea apărarea ei în contra tătarului AGRICANE: RINALDO e cel care i-a recunoscut şi un înfricoşător duel nu putea lipsi.

 

79

Acea apă e-un amestec de otrăvuri secrete,

Care modifică ingrijirea din dragoste în ură –

De pildă, Domniţa pe care-a văzut-o Rinaldo,

Cu ochi senini subit întunecaţi.

Cu voce tremurătoare şi chip întristat,

L-a implorat pe Sacripante să nu-l ducă gîndul

Pe-acel războinic apropiat să nu-l aştepte,

Ci împreună să fugă-vînt, el şi ea.

80

„ – Prin urmare (zise Sarazinul), ai

Atît de puţină încredere în tine,

Să apreciez că-s inutil şi nu-s bun,

Măcar capabil, să te apăr împotriva lui?

În bătălia de la Albracca, ţii minte?, eram deja

Ieşit din minţi, şi-n noaptea aia am fost

Să vă urez de sănătate, singur şi gol,

În contra lui Agricane şi  a oştirii lui, scut vouă?”

81

Ea nu-i răspunde şi nu ştie ce să facă

Pentru că Rinaldo este atît de aproape de ea.

El, de departe pe Sarazin îl ameninţă,

Cînd îşi vede armăsarul şi-acesta-l cunoaşte,

Şi cînd recunoaşte chipul de înger

Care i-a incendiat inima cu iubire.

Dar urmarea, între aceşti doi superbi

Cavaleri, vreau în alt cînt să v-o păstrez.

Savin BADEA (traducerea)

Vezi şi:

ORLANDO NEBUNUL - CÎNTUL I (partea 1/2)

ORLANDO FURIOSO