THE RAVEN - CORBUL - Edgar Allan Poe - traducere de Savin Badea

CLICK!: 17 septembrie la 00:50 ·

CORBUL de Edgar Allan POE Citeşte autorul traducerii, Savin Badea

Edgar Allan Poe
CORBUL
Savin Badea

Frunzărind în miez de noapte nişte cărţi cu file coapte
Despre întîmplări ciudate, captivante-n felul lor -
Moţăiam şi-n cap de toate se-mbulzeau, şi-aud cum bate,
Ca nebunul ce se zbate, bate-n uşa mea de zor -
E vreun trecător – se poate - rătăcit şi gînditor,
Ia, un biet de călător. 6

Ah, îmi amintesc grămadă – un decembre cu zăpadă;
Flacăra trecea-n paradă umbrele şerpuitor;
Îmi doream cu nerăbdare mîinele o zi cu soare
Şi din cărţi vreo alinare – jalea mea după Lenor -
Fata rară dar pierdută – îngerii îi zic Lenor -
Nume-n veci nepieritor. 12

Înviaseră-n perdele roz şi purpurii smicele
Ce mă-nfiorau tembele cu fantasme pe covor;
Şi-o rugam să nu se zbată, inima-mi învăpăiată:
„E un om care mă cată, rătăcit şi trecător,
Care, fără judecată, poate-mi cere ajutor -
Amărîtul cerşetor.” 18

Sufletu-mi se da puternic - ezitînd, cam şovăelnic:
”Domnule”, am spus părelnic, “Doamnă”, zic, “vă rog, implor”,
Eu, de fapt dormeam prea bine, şi-aţi venit acas’ la mine
Să mă deranjaţi, în fine, bătînd slab, încetişor;
Mi-am spus că-i o aiureală şi-am tras iute de zăvor -
Beznă, nimeni în pridvor. 24

Adîncit în întuneric, inima-mi gemea isteric,
Aiurînd, visam himeric, ca nicicînd vreun muritor;
Doar tăcere ne-ntreruptă, liniştea din rai ca ruptă,
Singurul cuvînt în luptă era şoapta mea “Lenor?”
Doar ecoul trist al nopţii murmura candid “Lenor!” –
Un ecou sfîşietor. 30

Înapoi la căldurică; sufletu-mi arzînd de frică,
Şi-n curînd aud o mică izbitură în zăvor.
„- La fereşti, cu siguranţă, un străin cu cutezanţă,
Agăţat îmi stă pe clanţă – vreau misteru-i să-i dobor -
Noaptea are iele rele – vreau să aflu taina lor -
E doar vînt şuierător!” 36

Uşa am deschis în pripă şi un freamăt se-nfiripă
Şi-a intrat un Corb ce ţipă, veac de veac vieţuitor.
A venit ca o minune, fără nici-o-nţelepciune,
O bucată de cărbune, doamnă, domn, picat din zbor,
Chiar pe bustu-Atenei Pallas, diabolic, sfidător,
Coborît pe bust uşor. 42

Apoi pasărea zurlie mi-a zîmbit a fantezie
Şi funebră dar şi vie, ţanţoş, grav, imperator:
“ - Corb trufaş cu creasta ruptă, pari cumva rănit în luptă,
Vrei ceva să bagi în burtă, prinţ, al Nopţii domnitor?
Care ţi-e regescul nume, dat de iadul arzător?”
Zice Corbul: “- Nevermor”. 48

Mult m-am minunat îndată cum o pasăre ciudată
Îmi răspunse ca dresată, sobru şi croncănitor;
Însă nu ştiu de există, om pe lume, vreo lingvistă,
Să audă-n noaptea tristă pasăre vorbind sonor,
Pasăre şi nu fantomă - pe un bust - surprinzător,
Corb să-şi spună “Nevermor”. 54

Însă Corbul, stînd pe bustul zeităţii, bronz cu lustru,
La cuvînt îi prinse gustul, un cuvînt răsunător.
Nimic altceva nu spune, nici o pată de tăciune,
Pînă-i mormăii anume: “- Ai mulţi prieteni care-ţi mor -
Vei pleca şi tu ca mîine, ca Speranţa ta în zbor…” -
Zise Corbul: “- Nevermor”. 60

Prea mirat de vocea-i spartă, c-a răspuns cu-aleasă artă,
Mi-am zis: “- E doar vorbă moartă, alta n-are-n cioc, să mor,
L-a-nvăţat un om cu carte, ce să spună mai departe,
Un cuvînt care desparte pe Nădejde de-al său Dor,
Şi să cînte melancolic, îndesat, stăruitor,
“Never-Never-Nevermor””. 66

Corbu-mi stinse fantezia, de mă podidi mînia,
Şi-mi rotii jilţul spre ia bustului strălucitor.
Scufundat în catifele, gînduri mă căzneau mişele,
Fluturi fremătînd sub piele – ros de Corbul cobitor,
Pasăre nepăsătoare, ce-mi şoptea uluitor
“Niciodată-Nevermor”. 72

Aşezat, nestors de grabă, n-a mai scos nici-o silabă,
Pasăre ce n-are treabă, mă fixa pătrunzător -
Lucru ce m-a pus pe gînduri, stăruind în multe rînduri,
Capul parcă-mi sta pe scînduri, nu pe perne moi, uşor -
Violeta căptuşeală n-o mai mîngîia Lenor,
Ea, pierduta mea Lenor. 78

M-a bătut un vînt, o boare, aerul mai dens, mai tare,
Serafimi mi se năzare, dans de îngeri, rotitor? -
“ – Eşti nebun de vrei să sîngeri, Dumnezeu îţi dă şi îngeri,
Să n-ai parte de constrîngeri, de pierduta ta Lenor,
Bea-ţi balsamul de uitare, s-o uiţi pe Lenor uşor! “-
Niciodată-Nevermor. 84

“- Măi, profet, în neagră strană, pasăre de eşti, satană,
Înger fără de prihană, care val ameţitor,
Mi te-aduse-n sihăstrie, lîng-un ţărm cu apă vie,
Unde groaza-i încă-nvie, spune-mi, drace, te implor,
Exist’-un balsam-minune, un balsam învietor?”
Zise Corbul: “- Nevermor”. 90

“- Măi, profet, în neagră strană, pasăre de eşti, satană,
Înger fără de prihană, zi-mi, pe Domnu-ndurător,
Dau, în Iadul cu-ntristare, în Edenul de splendoare,
De-o fetiţă-ncîntătoare, îngerii-o numesc Lenor,
Fata care stă în ceruri, luminoasa mea Lenor.”
Zise Corbul: “- Nevermor”. 96

“- Ţi-e cuvîntul spus minciună, cîte-n stele, cîte-n lună,
Pieri ca vîntul în furtună, la limanul stelelor,
Nu-ţi lăsa măcar o pană, fugi din casa mea, satană,
Liniştea s-o am sub geană, du-te de pe bust în zbor!
Pliscu-ţi ia din inimioară, cît eşti viu, că te omor!” -
Zise Corbul: “- Nevermor”. 102

Şi de-atunci, mereu pe fază, Corbul stă şi priveghează,
Sus pe bustul pal, de groază, peste uşă, pînditor;
Ochii lui, două izvoare, de-aparenţe visătoare,
În lumina lămpii chioare, lasă umbre pe covor -
Şi din umbra-i plutitoare, n-am să scap, nici dacă mor -
Niciodată-Nevermor. 108

4 iulie 2017
Dicţionar: Never = Niciodată.
Nevermore – se pronunţă Nevermor = Nicicînd.
Lenore – se pronunţă Lenor = nume feminin.

NOTĂ: Traducerea poemului „The Raven” – „Corbul” - am pregătit-o „sufleteşte” într-un răstimp de 5 ani – 2012-2017 – după un al doilea infarct – şi am realizat-o într-o singură zi - 4 iulie 2017 - întîmplător ziua naţională a SUA. Spre deosebire de toţi ceilalţi traducători români şi spre deosebire de autor, ca inovaţie, am introdus în primele două versuri încă o rimă internă – mai précis, în versul 2 - cuplată cu cele două rime din primul vers, devansîndu-l pe… Poe - ceea ce ar fi trebuit să facă chiar el, autorul, de la bun început – aşa cum a făcut cu cele două rime în versul 3, cuplate cu o rimă internă în versul 4 al strofei - ambele conţinînd 3 rime interne, obligatorii - pentru un maximum de efect sonor, de muzicalitate.
În loc de schema AA, B, CC, CB, B, B – am folosit AA, AB, CC, CB, B, B - a treia rimă A fiind introdusă de la mine putere.
O astfel de tendinţă se observă, în cîteva locuri, parţial, şi la Dan Deşliu, Marcel Breslaşu (chiar exagerat, cu 4 rime în primele 2 versuri din a 2-a strofă; alteori o ia razna cu rimele interne, ne-la-locul-lor!, ca-n strofa 3) etc.
Savin Badea

Edgar Allan Poe
CORBUL

Savin Badea – Traducere în proză - 

cu ajutorul traducătorului automat Google.

Odată, la miezul nopții, în timp ce mă gândeam, slab și obosit,
Deasupra multor volume despre ciudate și curioase popoare,
În timp ce picoteam de somn, aproape aţipit, apropiindu-se, brusc,
Auzii pe unii care au lovit ușor, ciocănind, ușa camerei mele -
„- E un vizitator, am murmurat, atingând ușa camerei mele -
               Doar atît și nimic mai mult".

Ah, în mod clar îmi amintesc că a fost în gerosul decembrie;
Și fiecare șarpe de foc murind separat și-a frînt umbra pe podea.
Îmi doream cu nerăbdare ziua de mâine; - căutusem să împrumut
Din cărțile mele favorite tristețe şi durere pentru Lenore, cea pierdută -
Pentru fetița rară, cea radiind de bucurie, pe care îngerii o numesc Lenore -
               Aici fără nume, trecător.

Și roșia siluetă, tristă și incertă, a fiecărei perdele purpurii,
M-a-nfiorat, m-a umplut cu teroare fantastică, pe care n-am mai trăit-o niciodată;
Deci, acum, pentru că-mi bate inima tare, am stat şi mi-am repetat:
"- E un vizitator care-mi cere intrare la ușa camerei mele -
Unii vizitatori îşi întârzie uneori intrarea la ușa camerei mele; -
               Asta este și nimic mai mult".

În prezent sufletul meu a devenit mai puternic; ezitând apoi numai,
"Domnule", am spus, "sau doamnă, cu adevărat vă cer iertare;
Dar, de fapt, am fost furat de somn, și atât de ușor ați venit ciocănind,
Și-abia de-ai apucat să atingi, da, să atingi ușa camerei mele,
Că am ştiut sigur că te-am auzit "- am deschis larg ușa;
               Dar acolo nimic – beznă - nimic mai mult.

Adânc, în întuneric nepătruns, mult am stat acolo, întrebându-mă, temându-mă;
Îndoieli, vise de vise, pe care nici un muritor n-a îndrăznit să le viseze mai înainte;
Dar tăcerea era neîntreruptă, iar liniștea nu-mi dădea nici-un semn,
Singurul cuvânt vorbit aici era cuvântul șoptit: "Lenore!"
Ce-l șoptii și un ecou mi-a murmurat înapoi cuvântul "Lenore!" -
               Doar atît și nimic mai mult.

Înapoi în camera mea de tortură, tot sufletul meu în mine arde,
În curînd am auzit o nouă atingere şi mai tare decât cea dinainte.
„- Cu siguranță, mi-am spus, cu siguranță că e ceva cu zăvorîrea ferestrei mele;
Permiteți-mi să văd, apoi, ce este, să explorez acest mister straniu -
Lăsați-mi inima să mai existe măcar un moment și să explorăm acest mister -
               "E vântul și nimic mai mult!"

Deschid fereastra, am dat deoparte oblonul, când, cu mult flirt și zbor,
Pe-acolo a intrat un mare Corb bătrîn, ca din zilele sfinte ale veacului;
Nu, cel puțin el a făcut-o; nici un minut nu s-a oprit sau a rămas;
Dar, domn sau doamnă, coborât deasupra ușii camerei mele -
S-a lăsat pe un bust pal al Pallas-Atenei, chiar deasupra ușii camerei mele -
                A coborât și s-a așezat -  și nimic mai mult.

Apoi, această pasăre de abanos mi-a sugrumat fantezia tristă cu un zâmbet,
Prin mormîntala însuflețire gravă a chipului pe care-l purta:
"Chiar dacă creasta ta e ruptă și rasă, tu", am spus, "ești sigur că nu ești rănit,
Cumva îndrăgostit, bătrîn Corb rătăcit, rătăcind de pe țărmuri de noapte -
Spune-mi, care-i numele tău, de domnitor de pe malul plutonian al Lumii Noi!”
               Răspunse: "Nevermore" – „Nicicînd”.

M-am minunat de această pasăre necinstită auzindu-i discursul atât de clar,
Deși răspunsul său a însemnat prea puțină relevanță pentru mine;
Căci nu putem să ne împărtășim ca între două ființe umane, vii,
Era încă bine că vedeam pasărea deasupra ușii camerei mele -
Pasăre sau alt animal pe bustul sculptat de deasupra ușii camerei mele,
               Cu un nume aşa straniu: "Nevermore".

Dar Corbul, așezat singur pe bustul palid, vorbea numai
Un singur cuvânt, ca și cum sufletul său, în acel singur cuvânt, s-ar fi rătăcit.
Nimic altceva nu-mi mai spunea atunci – nici-o pană, pe care apoi s-o fluture -
Pînă cînd, puțin mai tîrziu, îi mormăii: "Alţi prieteni ţi-au zburat înainte,
De-a doua zi te-au părăsit, după ce-au zburat înainte. Or să mai vie? Aşa şi tu... ”
               Apoi pasărea mi-a răspuns: "Niciodată".

Străduindu-mă, mînat de liniștea frântă s răspunsului dat, atât de bine spus,
"Fără îndoială", am zis, "ceea ce spune este singurul său stoc de prin magazin.
Prins de un maestru nefericit, care a fost nemilos ca un dezastru,
L-a gonit rapid și l-a gonit groaznic, până ce şi cântecele sale au pierit,
Până la dîrzele năzuinţi ale Speranței sale, pînă la povara asta melancolică
               De "Never-nevermore" – „Niciodată-nicicînd”.

Dar Corbul încă îmi rupse fantezia-mi tristă totuşi zîmbind,
Apoi am rotit un scaun cu amortizor în fața păsării, a bustului și-a ușii;
Apoi, m-am scufundat în catifele, m-am străduit să mă leg încă
De fantezie, gândindu-mă că această pasăre amenințătoare, de moarte -
Ca păsărică pare o pasăre rea, nepăsătoare, ciudată, uluitoare și amenințătoare,
               Înseamnă că nu mai trebuie să vie niciodată.

Acest lucru m-a așezat şi m-a angajat la ghicit, dar nici o silabă n-a exprimat
Păsărea, a căror ochi arși au strălucit acum în miezul minţii mele;
Acest lucru și nimic mai mult: m-am așezat iar pe gânduri, cu capul uşor răzimat
De căptușeala de catifea a pernei mele, că lumina lămpii se apleca, se legăna,
Dar, a cărui căptușială violetă, la lumina lămpii, Lenore nu o va mai atinge,
                 Nici apăsa, ah, niciodată!

Apoi, bătut, aerul devenea mai dens, parfumat ca de-o cădelniță nevăzută,
În el se-nvârteau Serafimi delicaţi, ale căror picioare coborâseră pe podea.
"Nebune", strigai, "Dumnezeul vostru prin acești îngeri te-a trimis
Să răsuflu-n odihnă și-n nepăsare în amintiri despre Lenore;
Să beau balsamul de uitare, Quaff, te rog s-o uiți pe această Lenore!”
               Răspunse Corbul: "Nevermore" – „Nicicînd!”.

"Profet!", i-am zis: "Făcător de rele! - Profet, dacă pasăre eşti ori diavol!,
Dacă Tartorul te-a trimis, sau dacă furtuna te-a aruncat aici pe țărm,
Putrezeşte, totuși, cu toți nevătămații, prin acest ținut, deșert încântător -
În această casă bântuită de oroare - spune-mi cu adevărat, te implor -
Există - există vreun balsam învietor în Galaad? - Vrei să mi-l spui? Te implor!
               Răspunse Corbul: "Nevermore" – „Nicicînd!”.

"Profet!", am spus, "Făcător de rele! - Profet încă, dacă pasăre eşti, ori eşti drac!
Pe-acest Cer care se-ndoaie peste noi - pe Dumnezeul pe care îl adorăm amîndoi -
Spune-i acestui suflet de întristare încărcat, dacă, în Edenul plin de floare,
Voi ajunge să strâng în braţe o fetiță sfîntă, pe care îngerii o numesc Lenore -
Închipuieşte-ţi o fetiță rară și radioasă, pe care îngerii o numesc Lenore".
                Răspunse Corbul: "Nevermore" – „Nicicînd!”.

"Fie cuvântul tău de despărțire - Adio, pasăre sau ființă!" - am strigat -
"Du-te înapoi în furtună și pe malul plutonian al Noii Lumi!
Nu lăsa nici-o pană neagră ca semn al acelei minți care a supus sufletul tău!
Lasă-mi singurătatea neîntreruptă! – Eliberează-mi bustul de deasupra ușii mele!
Scoate-ți pliscul din inima mea și ia-ți hoitul de pe ușa mea! "
               Răspunse Corbul: "Nevermore" – „Nicicînd!”...

Iar Corbul, care nu-şi flutură pana, niciodată, încă mai rămase şi încă mai şade
Pe bustul palid al zeiţei Palklas-Athena, chiar deasupra ușii camerei mele;
Iar ochii lui au toate scînteile unui demon care visează,
Și-n lumina lămpii care-l lunecă şi-i aruncă umbra pe podea;
Și sufletul meu, din acea umbră, care pluteşte lin pe covor -
               Nu pot să fîlfăi... - Niciodată!


Citiţi mai multe - despre acest subiect - pe blogul meu, mai jos.
 MIRACOLUL IUBIRII.
 http://miracoluliubirii.blogspot.ro/…/11/medalia-de-aur-3.h…

THE RAVEN – CORBUL Cel mai celebru poem din lume.

BONUS: Traduceri din Alfred de Musset, Simona  şi 20 sonete de W. Shakespeare

THE RAVEN – CORBUL 
Cel mai celebru poem din lume.

 
 

Edgar Allan Poe (1809-1849)
THE RAVEN - Corbul

Once upon a midnight dreary, while I pondered, weak and weary,
Over many a quaint and curious volume of forgotten lore—
While I nodded, nearly napping, suddenly there came a tapping,
As of some one gently rapping, rapping at my chamber door.
"'Tis some visiter," I muttered, "tapping at my chamber door—
            Only this and nothing more."

Ah, distinctly I remember it was in the bleak December;
And each separate dying ember wrought its ghost upon the floor.
Eagerly I wished the morrow;—vainly I had sought to borrow
From my books surcease of sorrow—sorrow for the lost Lenore—
For the rare and radiant maiden whom the angels name Lenore—
            Nameless here for evermore.

And the silken, sad, uncertain rustling of each purple curtain
Thrilled me—filled me with fantastic terrors never felt before;
So that now, to still the beating of my heart, I stood repeating
"'Tis some visiter entreating entrance at my chamber door—
Some late visiter entreating entrance at my chamber door;—
            This it is and nothing more."

Presently my soul grew stronger; hesitating then no longer,
"Sir," said I, "or Madam, truly your forgiveness I implore;
But the fact is I was napping, and so gently you came rapping,
And so faintly you came tapping, tapping at my chamber door,
That I scarce was sure I heard you"—here I opened wide the door;—
            Darkness there and nothing more.

Deep into that darkness peering, long I stood there wondering, fearing,
Doubting, dreaming dreams no mortal ever dared to dream before;
But the silence was unbroken, and the stillness gave no token,
And the only word there spoken was the whispered word, "Lenore?"
This I whispered, and an echo murmured back the word, "Lenore!"—
            Merely this and nothing more.

Back into the chamber turning, all my soul within me burning,
Soon again I heard a tapping somewhat louder than before.
"Surely," said I, "surely that is something at my window lattice;
Let me see, then, what thereat is, and this mystery explore—
Let my heart be still a moment and this mystery explore;—
            'Tis the wind and nothing more!"

Open here I flung the shutter, when, with many a flirt and flutter,
In there stepped a stately Raven of the saintly days of yore;
Not the least obeisance made he; not a minute stopped or stayed he;
But, with mien of lord or lady, perched above my chamber door—
Perched upon a bust of Pallas just above my chamber door—
            Perched, and sat, and nothing more.

Then this ebony bird beguiling my sad fancy into smiling,
By the grave and stern decorum of the countenance it wore,
"Though thy crest be shorn and shaven, thou," I said, "art sure no craven,
Ghastly grim and ancient Raven wandering from the Nightly shore—
Tell me what thy lordly name is on the Night's Plutonian shore!"
            Quoth the Raven "Nevermore."

Much I marvelled this ungainly fowl to hear discourse so plainly,
Though its answer little meaning—little relevancy bore;
For we cannot help agreeing that no living human being
Ever yet was blessed with seeing bird above his chamber door—
Bird or beast upon the sculptured bust above his chamber door,
            With such name as "Nevermore."

But the Raven, sitting lonely on the placid bust, spoke only
That one word, as if his soul in that one word he did outpour.
Nothing farther then he uttered—not a feather then he fluttered—
Till I scarcely more than muttered "Other friends have flown before—
On the morrow he will leave me, as my Hopes have flown before."
            Then the bird said "Nevermore."

Startled at the stillness broken by reply so aptly spoken,
"Doubtless," said I, "what it utters is its only stock and store
Caught from some unhappy master whom unmerciful Disaster
Followed fast and followed faster till his songs one burden bore—
Till the dirges of his Hope that melancholy burden bore
            Of 'Never—nevermore'."

But the Raven still beguiling my sad fancy into smiling,
Straight I wheeled a cushioned seat in front of bird, and bust and door;
Then, upon the velvet sinking, I betook myself to linking
Fancy unto fancy, thinking what this ominous bird of yore—
What this grim, ungainly, ghastly, gaunt, and ominous bird of yore
            Meant in croaking "Nevermore."

This I sat engaged in guessing, but no syllable expressing
To the fowl whose fiery eyes now burned into my bosom's core;
This and more I sat divining, with my head at ease reclining
On the cushion's velvet lining that the lamp-light gloated o'er,
But whose velvet-violet lining with the lamp-light gloating o'er,
            She shall press, ah, nevermore!

Then, methought, the air grew denser, perfumed from an unseen censer
Swung by seraphim whose foot-falls tinkled on the tufted floor.
"Wretch," I cried, "thy God hath lent thee—by these angels he hath sent thee
Respite—respite and nepenthe, from thy memories of Lenore;
Quaff, oh quaff this kind nepenthe and forget this lost Lenore!"
            Quoth the Raven "Nevermore."

"Prophet!" said I, "thing of evil!—prophet still, if bird or devil!—
Whether Tempter sent, or whether tempest tossed thee here ashore,
Desolate yet all undaunted, on this desert land enchanted—
On this home by Horror haunted—tell me truly, I implore—
Is there—is there balm in Gilead?—tell me—tell me, I implore!"
            Quoth the Raven "Nevermore."

"Prophet!" said I, "thing of evil!—prophet still, if bird or devil!
By that Heaven that bends above us—by that God we both adore—
Tell this soul with sorrow laden if, within the distant Aidenn,
It shall clasp a sainted maiden whom the angels name Lenore—
Clasp a rare and radiant maiden whom the angels name Lenore."
            Quoth the Raven "Nevermore."

"Be that word our sign of parting, bird or fiend!" I shrieked, upstarting—
"Get thee back into the tempest and the Night's Plutonian shore!
Leave no black plume as a token of that lie thy soul hath spoken!
Leave my loneliness unbroken!—quit the bust above my door!
Take thy beak from out my heart, and take thy form from off my door!"
            Quoth the Raven "Nevermore."

And the Raven, never flitting, still is sitting, still is sitting
On the pallid bust of Pallas just above my chamber door;
And his eyes have all the seeming of a demon's that is dreaming,
And the lamp-light o'er him streaming throws his shadow on the floor;
And my soul from out that shadow that lies floating on the floor
            Shall be lifted—nevermore!

Edgar Allan Poe, 1809 – 1849

Nicicînd.

Edgar Allan Poe
CORBUL

Savin Badea – Traducere în proză - 

cu ajutorul traducătorului automat Google.

Odată, la miezul nopții, în timp ce mă gândeam, slab și obosit,
Deasupra multor volume despre ciudate și curioase popoare,
În timp ce picoteam de somn, aproape aţipit, apropiindu-se, brusc,
Auzii pe unii care au lovit ușor, ciocănind, ușa camerei mele -
„- E un vizitator, am murmurat, atingând ușa camerei mele -
               Doar atît și nimic mai mult".

Ah, în mod clar îmi amintesc că a fost în gerosul decembrie;
Și fiecare șarpe de foc murind separat și-a frînt umbra pe podea.
Îmi doream cu nerăbdare ziua de mâine; - căutusem să împrumut
Din cărțile mele favorite tristețe şi durere pentru Lenore, cea pierdută -
Pentru fetița rară, cea radiind de bucurie, pe care îngerii o numesc Lenore -
               Aici fără nume, trecător.

Și roșia siluetă, tristă și incertă, a fiecărei perdele purpurii,
M-a-nfiorat, m-a umplut cu teroare fantastică, pe care n-am mai trăit-o niciodată;
Deci, acum, pentru că-mi bate inima tare, am stat şi mi-am repetat:
"- E un vizitator care-mi cere intrare la ușa camerei mele -
Unii vizitatori îşi întârzie uneori intrarea la ușa camerei mele; -
               Asta este și nimic mai mult".

În prezent sufletul meu a devenit mai puternic; ezitând apoi numai,
"Domnule", am spus, "sau doamnă, cu adevărat vă cer iertare;
Dar, de fapt, am fost furat de somn, și atât de ușor ați venit ciocănind,
Și-abia de-ai apucat să atingi, da, să atingi ușa camerei mele,
Că am ştiut sigur că te-am auzit "- am deschis larg ușa;
               Dar acolo nimic – beznă - nimic mai mult.

Adânc, în întuneric nepătruns, mult am stat acolo, întrebându-mă, temându-mă;
Îndoieli, vise de vise, pe care nici un muritor n-a îndrăznit să le viseze mai înainte;
Dar tăcerea era neîntreruptă, iar liniștea nu-mi dădea nici-un semn,
Singurul cuvânt vorbit aici era cuvântul șoptit: "Lenore!"
Ce-l șoptii și un ecou mi-a murmurat înapoi cuvântul "Lenore!" -
               Doar atît și nimic mai mult.

Înapoi în camera mea de tortură, tot sufletul meu în mine arde,
În curînd am auzit o nouă atingere şi mai tare decât cea dinainte.
„- Cu siguranță, mi-am spus, cu siguranță că e ceva cu zăvorîrea ferestrei mele;
Permiteți-mi să văd, apoi, ce este, să explorez acest mister straniu -
Lăsați-mi inima să mai existe măcar un moment și să explorăm acest mister -
               "E vântul și nimic mai mult!"

Deschid fereastra, am dat deoparte oblonul, când, cu mult flirt și zbor,
Pe-acolo a intrat un mare Corb bătrîn, ca din zilele sfinte ale veacului;
Nu, cel puțin el a făcut-o; nici un minut nu s-a oprit sau a rămas;
Dar, domn sau doamnă, coborât deasupra ușii camerei mele -
S-a lăsat pe un bust pal al Pallas-Atenei, chiar deasupra ușii camerei mele -
                A coborât și s-a așezat -  și nimic mai mult.

Apoi, această pasăre de abanos mi-a sugrumat fantezia tristă cu un zâmbet,
Prin mormîntala însuflețire gravă a chipului pe care-l purta:
"Chiar dacă creasta ta e ruptă și rasă, tu", am spus, "ești sigur că nu ești rănit,
Cumva îndrăgostit, bătrîn Corb rătăcit, rătăcind de pe țărmuri de noapte -
Spune-mi, care-i numele tău, de domnitor de pe malul plutonian al Lumii Noi!”
               Răspunse: "Nevermore" – „Nicicînd”.

M-am minunat de această pasăre necinstită auzindu-i discursul atât de clar,
Deși răspunsul său a însemnat prea puțină relevanță pentru mine;
Căci nu putem să ne împărtășim ca între două ființe umane, vii,
Era încă bine că vedeam pasărea deasupra ușii camerei mele -
Pasăre sau alt animal pe bustul sculptat de deasupra ușii camerei mele,
               Cu un nume aşa straniu: "Nevermore".

Dar Corbul, așezat singur pe bustul palid, vorbea numai
Un singur cuvânt, ca și cum sufletul său, în acel singur cuvânt, s-ar fi rătăcit.
Nimic altceva nu-mi mai spunea atunci – nici-o pană, pe care apoi s-o fluture -
Pînă cînd, puțin mai tîrziu, îi mormăii: "Alţi prieteni ţi-au zburat înainte,
De-a doua zi te-au părăsit, după ce-au zburat înainte. Or să mai vie? Aşa şi tu... ”
               Apoi pasărea mi-a răspuns: "Niciodată".

Străduindu-mă, mînat de liniștea frântă s răspunsului dat, atât de bine spus,
"Fără îndoială", am zis, "ceea ce spune este singurul său stoc de prin magazin.
Prins de un maestru nefericit, care a fost nemilos ca un dezastru,
L-a gonit rapid și l-a gonit groaznic, până ce şi cântecele sale au pierit,
Până la dîrzele năzuinţi ale Speranței sale, pînă la povara asta melancolică
               De "Never-nevermore" – „Niciodată-nicicînd”.

Dar Corbul încă îmi rupse fantezia-mi tristă totuşi zîmbind,
Apoi am rotit un scaun cu amortizor în fața păsării, a bustului și-a ușii;
Apoi, m-am scufundat în catifele, m-am străduit să mă leg încă
De fantezie, gândindu-mă că această pasăre amenințătoare, de moarte -
Ca păsărică pare o pasăre rea, nepăsătoare, ciudată, uluitoare și amenințătoare,
               Înseamnă că nu mai trebuie să vie niciodată.

Acest lucru m-a așezat şi m-a angajat la ghicit, dar nici o silabă n-a exprimat
Păsărea, a căror ochi arși au strălucit acum în miezul minţii mele;
Acest lucru și nimic mai mult: m-am așezat iar pe gânduri, cu capul uşor răzimat
De căptușeala de catifea a pernei mele, că lumina lămpii se apleca, se legăna,
Dar, a cărui căptușială violetă, la lumina lămpii, Lenore nu o va mai atinge,
                 Nici apăsa, ah, niciodată!

Apoi, bătut, aerul devenea mai dens, parfumat ca de-o cădelniță nevăzută,
În el se-nvârteau Serafimi delicaţi, ale căror picioare coborâseră pe podea.
"Nebune", strigai, "Dumnezeul vostru prin acești îngeri te-a trimis
Să răsuflu-n odihnă și-n nepăsare în amintiri despre Lenore;
Să beau balsamul de uitare, Quaff, te rog s-o uiți pe această Lenore!”
               Răspunse Corbul: "Nevermore" – „Nicicînd!”.

"Profet!", i-am zis: "Făcător de rele! - Profet, dacă pasăre eşti ori diavol!,
Dacă Tartorul te-a trimis, sau dacă furtuna te-a aruncat aici pe țărm,
Putrezeşte, totuși, cu toți nevătămații, prin acest ținut, deșert încântător -
În această casă bântuită de oroare - spune-mi cu adevărat, te implor -
Există - există vreun balsam învietor în Galaad? - Vrei să mi-l spui? Te implor!
               Răspunse Corbul: "Nevermore" – „Nicicînd!”.

"Profet!", am spus, "Făcător de rele! - Profet încă, dacă pasăre eşti, ori eşti drac!
Pe-acest Cer care se-ndoaie peste noi - pe Dumnezeul pe care îl adorăm amîndoi -
Spune-i acestui suflet de întristare încărcat, dacă, în Edenul plin de floare,
Voi ajunge să strâng în braţe o fetiță sfîntă, pe care îngerii o numesc Lenore -
Închipuieşte-ţi o fetiță rară și radioasă, pe care îngerii o numesc Lenore".
                Răspunse Corbul: "Nevermore" – „Nicicînd!”.

"Fie cuvântul tău de despărțire - Adio, pasăre sau ființă!" - am strigat -
"Du-te înapoi în furtună și pe malul plutonian al Noii Lumi!
Nu lăsa nici-o pană neagră ca semn al acelei minți care a supus sufletul tău!
Lasă-mi singurătatea neîntreruptă! – Eliberează-mi bustul de deasupra ușii mele!
Scoate-ți pliscul din inima mea și ia-ți hoitul de pe ușa mea! "
               Răspunse Corbul: "Nevermore" – „Nicicînd!”...

Iar Corbul, care nu-şi flutură pana, niciodată, încă mai rămase şi încă mai şade
Pe bustul palid al zeiţei Palklas-Athena, chiar deasupra ușii camerei mele;
Iar ochii lui au toate scînteile unui demon care visează,
Și-n lumina lămpii care-l lunecă şi-i aruncă umbra pe podea;
Și sufletul meu, din acea umbră, care pluteşte lin pe covor -
               Nu pot să fîlfăi... - Niciodată!

Edgar Allan Poe
CORBUL
Savin Badea

Frunzărind în miez de noapte nişte cărţi cu file coapte
Despre întîmplări ciudate, captivante-n felul lor -
Moţăiam şi-n cap de toate se-mbulzeau, şi-aud cum bate,
Ca nebunul ce se zbate, bate-n uşa mea de zor -
E vreun trecător – se poate - rătăcit şi gînditor,
                                           Ia, un biet de călător.  6

Ah, îmi amintesc grămadă – un decembre cu zăpadă;
Flacăra trecea-n paradă umbrele şerpuitor;
Îmi doream cu nerăbdare mîinele o zi cu soare
Şi din cărţi vreo alinare – jalea mea după Lenor -
Fata rară dar pierdută – îngerii îi zic Lenor -
                                                    Nume-n veci nepieritor.   12

Înviaseră-n perdele roz şi purpurii smicele
Ce mă-nfiorau tembele cu fantasme pe covor;
Şi-o rugam să nu se zbată, inima-mi învăpăiată:
„E un om care mă cată, rătăcit şi trecător,
Care, fără judecată, poate-mi cere ajutor -
                                   Amărîtul cerşetor.”     18

Sufletu-mi se da puternic - ezitînd, cam şovăelnic:
”Domnule”, am spus părelnic, “Doamnă”, zic, “vă rog, implor”,
Eu, de fapt dormeam prea bine, şi-aţi venit acas’ la mine
Să mă deranjaţi, în fine, bătînd slab, încetişor;
Mi-am spus că-i o aiureală şi-am tras iute de zăvor -
                                                   Beznă, nimeni în pridvor.   24

Adîncit în întuneric, inima-mi gemea isteric,
Aiurînd, visam himeric, ca nicicînd vreun muritor;
Doar tăcere ne-ntreruptă, liniştea din rai ca ruptă,
Singurul cuvînt în luptă era şoapta mea “Lenor?”
Doar ecoul trist al nopţii murmura candid “Lenor!” –

                                                   Un ecou sfîşietor.       30

Înapoi la căldurică; sufletu-mi arzînd de frică,
Şi-n curînd aud o mică izbitură în zăvor.
„- La fereşti, cu siguranţă, un străin cu cutezanţă,
Agăţat îmi stă pe clanţă – vreau misteru-i să-i dobor -
Noaptea are iele rele – vreau să aflu taina lor -
                                                       E doar vînt şuierător!”    36

Uşa am deschis în pripă şi un freamăt se-nfiripă
Şi-a intrat un Corb ce ţipă, veac de veac vieţuitor.
A venit ca o minune, fără nici-o-nţelepciune,
O  bucată de cărbune, doamnă, domn, picat din zbor,
Chiar pe bustu-Atenei Pallas, diabolic, sfidător,
                                                        Coborît pe bust uşor.  42

Apoi pasărea zurlie mi-a zîmbit a fantezie

Şi funebră dar şi vie, ţanţoş, grav, imperator:
“ - Corb trufaş cu creasta ruptă, pari cumva rănit în luptă,
Vrei ceva să bagi în burtă, prinţ, al Nopţii domnitor?
Care ţi-e regescul nume, dat de iadul arzător?”
                                               Zice Corbul: “- Nevermor”.    48

Mult m-am minunat îndată cum o pasăre ciudată
Îmi răspunse ca dresată, sobru şi croncănitor;
Însă nu ştiu de există, om pe lume, vreo lingvistă,
Să audă-n noaptea tristă pasăre vorbind sonor,
Pasăre şi nu fantomă - pe un bust - surprinzător,
                                     Corb să-şi spună “Nevermor”.    54

Însă Corbul, stînd pe bustul zeităţii, bronz cu lustru,
La cuvînt îi prinse gustul, un cuvînt răsunător.
Nimic altceva nu spune, nici o pată de tăciune,
Pînă-i mormăii anume: “- Ai mulţi prieteni care-ţi mor - 
Vei pleca şi tu ca mîine, ca Speranţa ta în zbor…” -
                                                 Zise Corbul: “- Nevermor”.   60

Prea mirat de vocea-i spartă, c-a răspuns cu-aleasă artă,
Mi-am zis: “- E doar vorbă moartă, alta n-are-n cioc, să mor,
L-a-nvăţat un om cu carte, ce să spună mai departe,
Un cuvînt care desparte pe Nădejde de-al său Dor,
Şi să cînte melancolic, îndesat, stăruitor,
                                                     “Never-Never-Nevermor””.    66

Corbu-mi stinse fantezia, de mă podidi mînia,
Şi-mi rotii jilţul spre ia bustului strălucitor.
Scufundat în catifele, gînduri mă căzneau mişele,
Fluturi fremătînd sub piele – ros de Corbul cobitor,
Pasăre nepăsătoare, ce-mi şoptea uluitor
                                               “Niciodată-Nevermor”.      72

Aşezat, nestors de grabă, n-a mai scos nici-o silabă,
Pasăre ce n-are treabă, mă fixa pătrunzător -
Lucru ce m-a pus pe gînduri, stăruind în multe rînduri,
Capul parcă-mi sta pe scînduri, nu pe perne moi, uşor -
Violeta căptuşeală n-o mai mîngîia Lenor,
                                                           Ea, pierduta mea Lenor.   78

M-a bătut un vînt, o boare, aerul mai dens, mai tare,
Serafimi mi se năzare, dans de îngeri, rotitor? -
“ – Eşti nebun de vrei să sîngeri, Dumnezeu îţi dă şi îngeri,
Să n-ai parte de constrîngeri, de pierduta ta Lenor,
Bea-ţi balsamul de uitare, s-o uiţi pe Lenor uşor! “-
                                                    Niciodată-Nevermor.   84

“- Măi, profet, în neagră strană, pasăre de eşti, satană,
Înger fără de prihană, care val ameţitor,
Mi te-aduse-n sihăstrie, lîng-un ţărm cu apă vie,
Unde groaza-i încă-nvie, spune-mi, drace, te implor,
Exist’-un balsam-minune, un balsam învietor?”
                                                 Zise Corbul: “- Nevermor”.   90

“- Măi, profet, în neagră strană, pasăre de eşti, satană,
Înger fără de prihană, zi-mi, pe Domnu-ndurător,
Dau, în Iadul cu-ntristare, în Edenul de splendoare,
De-o fetiţă-ncîntătoare, îngerii-o numesc Lenor,
Fata care stă în ceruri, luminoasa mea Lenor.”
                                                 Zise Corbul: “- Nevermor”.   96

 “- Ţi-e cuvîntul spus minciună, cîte-n stele, cîte-n lună,
Pieri ca vîntul în furtună, la limanul stelelor,
Nu-ţi lăsa măcar o pană, fugi din casa mea, satană,
Liniştea s-o am sub geană, du-te de pe bust în zbor!
Pliscu-ţi ia din inimioară, cît eşti viu, că te omor!” -
                                                 Zise Corbul: “- Nevermor”.   102

 Şi de-atunci, mereu pe fază, Corbul stă şi priveghează,
Sus pe bustul pal, de groază, peste uşă, pînditor;
Ochii lui, două izvoare, de-aparenţe visătoare,
În lumina lămpii chioare, lasă umbre pe covor - 
Şi din umbra-i plutitoare, n-am să scap, nici dacă mor -
                                                           Niciodată-Nevermor.   108

4 iulie 2017
Dicţionar: Never = Niciodată.
Nevermore – se pronunţă Nevermor = Nicicînd.
Lenore – se pronunţă Lenor = nume feminin.

    NOTĂ: Traducerea poemului „The Raven” – „Corbul” - am pregătit-o „sufleteşte” într-un răstimp de 5 ani – 2012-2017 – după un al doilea infarct – şi am realizat-o într-o singură zi - 4 iulie 2017 - întîmplător ziua naţională a SUA. Spre deosebire de toţi ceilalţi traducători români şi spre deosebire de autor, ca inovaţie, am introdus în primele două versuri încă o rimă internă – mai précis, în versul 2 - cuplată  cu cele două rime din primul vers, devansîndu-l pe… Poe - ceea ce ar fi trebuit să facă chiar el, autorul, de la bun început – aşa cum a făcut cu cele două rime în versul 3, cuplate cu o rimă internă în versul 4 al strofei - ambele conţinînd 3 rime interne, obligatorii - pentru un maximum de efect sonor, de muzicalitate.
      În loc de schema AA, B, CC, CB, B, B – am folosit AA, AB, CC, CB, B, B - a treia rimă A fiind introdusă de la mine putere.
      O astfel de tendinţă se observă, în cîteva locuri, parţial, şi la Dan Deşliu, Marcel Breslaşu (chiar exagerat, cu 4 rime în primele 2 versuri din a 2-a strofă; alteori o ia razna cu rimele interne, ne-la-locul-lor!, ca-n strofa 3) etc.
       Savin Badea
https://www.facebook.com/savin.badea.3/posts/715428805312674

Imagine din filmul dedicat “Corbul”-ui - reprezentîndu-l pe Poe, scriind.

Edgar Allan Poe
CORBUL
Traducătorii români
     Celor 25 de traducători români, enumeraţi mai jos, li se găsesc traducerile, strînse într-un buchet, un frumos buchet, pus în cartea “Corbul”, editată de… Daniel Corbu şi Andrei Patraş, la editura “PrincepS Multimedia”, din Iaşi, 2014. Cartea cu “numai” 25 de traduceri “Corbul”.

                                                      Anul publicării.
0. Edgar Allan POE – THE RAVEN  o   – 1845 – 29 ianuarie; acum 172 ani
1. G. D. PENCIOIU                                1881 – Românul literar, nr. 19, p. 146
2. Iuliu Cezar SLĂVESCU         o          1895 – Liga literară, II, nr. 6, pp. 165-167
3. Al. VIŢIANU                                      1921 – Adevărul literar şi artistic nr. 56
4. Ion Luca CARAGIALE           o          1937 – Viaţa românească, XXIX, iulie, nr. 7  
5. Emil GULIAN                         o          1938   
6. George MURNU                               1943 – Poeme antice şi moderne, Bucureşti    
7. N. PORSENNA                                   1944 – Georgescu-Delafras S. A.   
8. P.P. STĂNESCU                   1945 şi 1945 – Viaţa românească şi Luceafărul 
9. Al. T. STAMATIAD              1945 şi 1947 – Revista Fundaşţiilor Regale şi în SUA  
10. Teodor BOŞCA                                1958 – Tribuna, II, 5 aprilie   
11. Dan BOTTA                                      1963    
12. Mihu DRAGOMIR               o          1964  Se consideră cea mai reuşită traducere. 
13. Petre SOLOMON                 o         1970 – Viaţa românească, 23, februarie 
14. Mihaela HAŞEGANU                      1971 – Luceafărul, 21 iulie 
15. Marcel BRESLAŞU                           1973 – Secolul 20, nr. 10   
16. I. CASSIAN-MĂTĂSARU                 1973 – Tribuna, 17, nr. 46, 15 noiembrie 
17. Şt. Augustin DOINAŞ          o       1974 – Tribuna, nr. 17 
18. Ovidiu BOGDAN                              1975 – Luceafărul, nr. 37
19. Dan DEŞLIU                           o           1991 – Contrapunct, anul II, august
20. Profira SADOVEANU                      1992 – Contrapunct, anul III, 16-29 oct.          
21. Dan MATEESCU                               2000 – Povestea vorbei, nr. 2
22. Mona MAMULEA                            2001 – Ed. Arania, Braşov   
23. Liviu COTRĂU                                   2001 – Institutul European, Iaşi
24. Andrei PATRAŞ                                2009 – Vatra, nr. 5-6, pp. 1-3
25. Ioan Emilian BELU                          2010 – Astra blajeana, nr. 55, iunie
      Savin BADEA                        oo        2017, 4 iulie -  Blogul “Miracolul iubirii”
      Charles BAUDELAIRE, Stéphane MALLARME, Rollinat, Gabriel Mourey, Victor Orban etc. au tradus poemul în proză, în limba franceză. 

Lenore – imagine din filmul “Corbul”.

Edgar Allan Poe CORBUL Iuliu Cezar Săvescu

    Sunase miezul nopții, pierdut în cugetare,
    Mai răsfoiam volume, uitate și bizare,
    Când cineva la ușe bătu ușor, ușor.
    Era cam prin Decembrie, murindul foc, din umbre
    Fantastice pe ziduri, svârlea contururi sumbre,
    Iar eu cătam, zădarnic, în cărți vreun ajutor.
    La chinurile mele, la vechiul meu amor
    La dânsa, tot la dânsa zbura a mea gândire,
    La palida Lenora, a cărei strălucire
    În lume n-are seamăn, și căreia, în cer,
    Chiar îngerii, Lenora îi zic. Dar ce mister,
    Căci totul, chiar mișcarea perdelei de mătase,
    O strașnică teroare în nervii mei băgase,
    Și ca să-mi țin curajul, în mine singur zic:
    “O fi vr’o cunoștință și altceva nimic!”
    Și fără-a pierde vreme, strigai: “Vă cer iertare,
    “Aproape adormisem când ați bătut,
    Și-n stare n-am fost s-aud și ápoi băteați încet de tot!”
    Deschid, mă uit, dar nimeni, și să pătrund nu pot
    A nopții întunecime. Ce vis ciudat mă-nșeală?
    Strigai încet: Lenora!” Ecoul, cu sfială
    Repetă scumpul nume, și altceva nimic!
    Am reintrat în casă, dar făr’ a pierde vreme
    Același sunet vine, din nou să mă recheme.
    Bătaia era clară. De astă dată-mi zic:
    “S-aude la fereastră, acuma, deci, urmează
    “Să luminăm misterul ce-atât mă torturează,
    “Și să vedem, nu-i vântul?…” Deschid, un corb măreț,
    Bătând frumos din aripi, se năpusti în casă,
    Și fără plecăciune, ca un baron se lasă
    Pe bustul divei Pallas, privindu-mă-ndrăzneț.

    În fața unui oaspe cu mutră de cucernic,
    Și negru ca ebenul, cercasem în zadar
    Să stăpânesc un zâmbet, apoi, cu glas puternic,
    Strigai: “Pe țărmii nopții ce nume prințiar
    Ai tu?” El, la-ntrebare, răspunse: “Niciodată!”

    Răspunsul, pentru mine, era fără-nțeles,
    Și cine-avu prilejul a întâlni vreodată
    O pasăre lugubră, și noaptea mai ales
    Când este în putere, să șadă cocoțată
    Pe bustul divei Pallas, s-o cheme “Niciodată!”

    Dar corbul numai două cuvinte-avu de zis
    Și parcă-ntregu-i suflet în ele și-a închis!
    Atunci șoptii: “Mulți alții s-au dus de lângă mine,
    “Din cei iubiți; ca mâine și dânsul va zbura.
    “Și dânsul se va prinde în tristele ruine,
    “Ca stolul de iluzii ce-atât mă-nconjura!”
    Iar pasărea sinistră răspunse: “Niciodată!”

    Desigur, aste vorbe le-a învățat vreodată
    De la un om de soartă și ceruri prigonit,
    Un om fără iluzii și-atâta de zdrobit
    Încât, văzându-și viața de soartă blestemată,
    Nu mai putea să spere în lume: “Niciodată!”
    Trăsei, în a lui față, un scaun și-ncercai
    Să aflu ce-nțelege o pasăre ciudată
    Și slabă, și stingheră, și tristă, fără grai,
    Printr-un refren ce vecinic răsună: “Niciodată!”

    Nu-i mai vorbii, căci ochii ca flacăra-i ardeau
    Și cu săgeți nestinse în suflet mă izbeau.
    Și ca să-i aflu gândul, am stat în nemișcare
    Pe scaunul de plisă, albastru-violet,
    Pe care se răsfrânge lumina-ncet încet,
    Lumina sepulcrală din lampa suspendată,
    Ce n-o va mai aprinde Lenora: “Niciodată!”

    Atunci oftai mai liber, părea că prin văzduh
    Plutește ca parfumul, al îngerilor duh;
    “Oh! Crud și mizerabil! – strigai atuncia – Domnul
    Din toată omenirea pe mine m-a ales?
    Oh! Bea, fără nesațiu, divinul Nephemés
    Și uită pe Lenora, pe scumpa răposată!”
    Iar corbul, grav și rece, răspunse: “Niciodată!”


    “Profete sau mai bine tu pasăre-a pieirii,
    “Tu pasăre sau demon, în numele iubirii,
    “Fiindcă Satan te mână în casa-mi dezolată,
    “Răspunde-mi se mai află balsamuri la Gadei?”
    Dar pasărea lugubră răspunse: “Niciodată!”

    “Tu pasăre sau demon, profet, te jur pe zei,
    “Pe zeii-n care credem și eu și tu cu mine,
    “Oh, spune, al meu suflet așteaptă de la tine.
    “Voi mai vedea în ceruri pe tânăra curată,
    “Lenora?” Însă corbul răspunse: “Niciodată!”
    “Te du, răcnii atuncea, și lasă-mă, te du
    “Acolo unde Pluton, azilul îți dădu.
    “Un fulg să nu rămână din carnea-ți blestemată,
    “Să-mi mai aducă-aminte minciuna ce mi-ai spus.
    “Mă lasă-n pustnicie, atâta am de spus.”
    Dar corbul și acuma răspunde: “Niciodată!”

    Și corbul, mut și rece, cu aripile grele,
    Pe bustul divei Pallas, deasupra ușii mele,
    Încremenit rămase, iar ochii lui de foc
    Lucesc ca ai Satanei și al luminii joc,
    Pe scânduri îi răsfrânge lumina blestemată,
    Ce nu se va mai șterge acum și “Niciodată!”

1855

Edgar Allan Poe
CORBUL
Ion Luca Caragiale

Într-o noapte-ntunecată stăm cu fruntea-ngîndurată
Peste vechi hrisoave, scrise de-nţelepţi uitaţi acum,
Şi cum stăm în aromeală, mi-a părut c-aud pe sală
O uşoară ciocăneală dinspre poarta de la drum,
Musafir, desigur, care bate-n poarta de la drum,
                  Asta-i tot, - o ştiu acum.

Da, şi astăzi mai pot spune: în Decembrie era anume
Şi orice răzleţ tăciune se înflăcăra-n stafie.
Doream ziua să răsară, în zadar cerşeam uitare,
Din citanie, alinare, linişte cătam să-mi vie,
Linişte pentru Lenora ce-ntre noi n-o să mai vie;
                  Morţii-s morţi şi nu învie.

Foşnetul de falduri grele-n stacojiile perdele
Mă cuprinse, îmi încinse inima înspăimîntată;
Vrînd s-o potolesc în tine, îngînai, tăcut în mine:
„E un musafir ce vine şi-n curîând iar o să bată,
O fiinţă care vine ca la uşa mea să bată.
                     Dar am priceput îndată!”

Şi, mai îndrăzneţ cum fost-am m-am gîndit acum ce rost-am
Şi am zis: „Să am iertare dacă n-am răspuns de mult,
Dar atunci chiar aţipisem, ciocăneala n-auzisem.
Doar prin vis de o ghicisem şi prinsesem s-o ascult.”
Şi, tăcînd, din clanţă uşa de perete eu am smult;
                     Besnă doar, nimic mai mult.

Besna m-a cuprins în teamă şi pierdusem orice samă;
Aiuram, cum nu-ndrăsnise s-aiureze cineva.
Dar tăcerea ne-ntreruptă biruise fără luptă.
Doar o şoaptă stinsă, suptă, numele Lenor’ grăia;
Îi grăisem eu, şi-un echo, slab, de mi-l înapoia,
                       Şi-asta-i tot ce s-auzea.

M-am întors atunci în casă; inima-mi bătea să iasă,
Cînd deodată ciocăneala se-auzi mai hotărît.
Negreşţit că ce se-ntîmplă se întîmplă la ferestre,
Haide, să vedem ce este – să aştept mi s-a urît!
Inimă, te potoleşte – să aştept mi s-a urît!
                         Vîntul este – doar atît.

Deschisei fereastra bine cînd, cu fîlfăiri şi schisme
Nimeri semeţ un corb din sfinte vremi de-odinioară;
Nu făcu o ploconeală, ‘naintă fără sfială
Şi c-o boierească fală se-aşeză, aşa-ntr-o doară
Peste bustul, palid noaptea, de la uşă într-o doară,
                          Sta tihnit – atîta doară.

Pasărea ca abanosul îmi batjocorea ponosul,
Neclintită stînd în dosul bustului, îngîndurată.
„De pleşuva-ţi creastă roasă, cred că firea-ţi nu-i fricoasă,
Arătare-ntunecoasă dintr-o ţară înnoptată;
Spune-mi, cum eşti poreclit tu în domnia înnoptată!”
                              Zise corbul: „Niciodată!”

M-am mirat s-aud jivină rostind vorbă-aşa deplină,
Deşi vorba-i nu fusese cu vre-un tîlc sau însemnată,
Dar nu-i minte să gîndească cum o fiinţă omenească
Vreodat-o să găsească în odaie, aşezată
Pasăre, pe bustul palid din odaie aşezată,
                            Şi cu nume „Niciodată.”

Însă corbul îndărătnic stînd acolo, negru sfetnic,
Doar o vorbă îşi îngînă-n mintea lui îngîndurată;
Alt nimic nu mai grăieşte, nici o pană nu clinteşte, -
Pîn-ce sufletu-mi şopteşte: „Ceata lui este plecată;
Mîine va pleca şi dînsul ca Nădejdea ce-i plecată”;
                            Zice corbul: „Niciodată.”

M-am crucit văzînd cum dînsul aşa clar mi-a dat răspunsul.
„Oh, desigur, tot ce spune e doar vorbă învăţată;”
Un stăpîn el părăsit-a care-i urmărea ursita
Şi la dînsul auzit-a vorba asta-ntîrziată,
Vorba asta< cea din urmă, de nădejde-ntîrziată:
                          „Niciodată – Niciodată.”

Dar, simţind cum corbul rîde de durerea-mi, ca un gîde,
Un fotel eu aşezat-am în odaia blestemată,
Şi-ntinzîndu-mă într-însul înnecînd în pieptu-mi plînsul<
Socotii, ce-o fi vrînd dînsul, şi cu vorba-i repetată,
Ce-o fi-nţelegînd el, corbul negru-n vorba repetată
                       Croncănind un „Niciodată?”

Cufundat în cugetare ameţeam în nemişcare;
Stăm, citind în ochii care sfredeleau făptura-mi toată.
Dar odihnă nu găsisem, deşi capul îmi proptisem
De fotel, şi amorţisem, subt lumina-mprăştiată,
Că-n fotel, acum simţisem, subt lumina-mprăştiată,
                             Nu va sta ea niciodată.

Parcă aerul mai des e, fum de smirnă în el ţese;
Serafami păşesc podeaua de covor împovărată.
Şi mi-am zis: „Trimis-a Domnul înger să-ţi împartă somnul
Şi odihna întru Domnul a Lenorei, - împăcată.
Bea nepenthes, că-ţi dă somnul, pe Lenore împăcată!”
                               Zise corbul: „Niciodată!”

Tu, profet sau zgripţor tainic, corb sau al Satanei crainic,
De mi te-a sortit vicleanul sau furtuna blestemată,
Într-o casă părăsită, într-o casă bîntuită,
Stearpă şi părăginită, - spune-mi, rogu-te, îndată,
Este în Galaad balsam – spune-mi, rogu-te, îndată!”
                          Zise corbul: „Niciodată.”

Tu, profet sau zgripţor tainic, corb sau al Satanei crainic,
Mă ascultă, întru Domnul ăi-ntru bolta înstelată:
Poate inima-mi bolnavă, în a cerurilor slavă,
Pe fecioara să revadă ce Lenora e chemată?”
                            Zise corbul: „Niciodată.”

„Fie semn de despărţire”, eu urlat-am, scos din fire,
Du-te iar în vijelie şi-n domnia înnoptată!
Nici-o pană nu-ţi rămînă martoră...
...
Smulge pliscul tău din pieptu-mi; sboară de pe uşă-ndată.”
                                     Zise corbul: „Niciodată.”

Astfel corbul tot nu sboară, stă ca şi odinioară
Pe paladeanul bust din încăperea-nfrigurată.
Şi de Demon i-e cătarea ce i-ar bîntui visarea,
Şi cum lampa-şi arde para, îi întinde umbra lată
Şi tot sufletu-mi de-acuma de pe umbra aruncată
                                       Nu se va-nălţa vreodată.

Ion Luca Caragiale – „Viaţa românească”, XXIX, 1937, nr. 7, iulie, pp. 39-44
NOTĂ: În culegerea omonimă – cu cele 25 de traduceri româneşti - traducerea lui Caragiale a fost transcrisă pe jumătăţi de versuri, astfel că strofa numără 11 versuri, în loc de 6. Nu cunosc cum şi-a caligrafiat dramaturgul traducerea. Eu m-am hotărît să transcriu poemul în maniera arhicunoscută, în 6 versuri, pentru o mai lesnicioasă comparaţie. În penultima strofă – a 17-a – s-a omis, din cauze necunoscute, cîteva cuvinte din versul 4 şi tot versul 5. Savin Badea

Edgar Allan Poe
CORBUL
Emil Gulian - Cea mai reuşită traducere românească în proză

Odată, într-un îndepărtat miez de noapte, pe cînd ascultam truditele şoapte
Ale unor tomuri vechi şi uitate, ce-mi spuneau că totul e trecător,
Pe cînd piroteam aproape dormind, deodată mă îndreptai, auzind
O foarte înceată bătaie lovind în uşa camerei mele uşor.
“E vreun călător”, zisei bombănind, “poate că el se trezi ciocănind în uşa camerei mele uşor -
                               E numai atît, un călător.”

Ah, lămurit îmi aduc aminte, era în Decembrie cu reci morminte;
Fiece cărbune murind cuminte, şi-arunca spectrul albăstrui pe covor.
Cu nerăbdare aşteptam dimineaţa; - în zadar încercasem, împărtăşind viaţa
Cărţilor mele, să mai sfîşii ceaţa – tristeţii – pentru pierduta Lenore -
Pentru rara, sglobia fată, pe care îngerii o numesc Lenore -
                                Dar al cărui nume fu aici trecător.

Şi mătăsosul, tristul foşnet, slab al perdelelor purpurii
Mă sfredeli – cu o nemaisimţită groază mă cuprinse într-un fior,
Că trebui, ca să bată mai încet inima mea, să mă opresc şi să repet
“E vreun călător ce, voind să intre, bate la uşa mea rugător -
Întîrziat călător care bănuieşte – la uşa mea – adăpost primitor; -
                                E numai atît, un călător.”

Şi atunci trezindu-mă din piroteli şi ne mai stînd mult la îndoieli,
“Domnule”, spusei, “sau Doamnă, iertarea voastră o implor;
Dar faptul o – că dormitam şi-aşa de slab vă auzeam,
Aşa încet vă auzeam bătînd: - băteaţi aşa uşor,
Că nu ştiam bine ce auzeam” – deschisei atunci uşa cu mult zor; -
                               Besnă era – nici un călător.”

Adînc tenebrele pătrunzînd, mult stătui locului cutremurîndu-mă,
Minunîndu-mă şi visînd visuri pe care n-a îndrăsnit, încă, să le viseze nici un muritor;
Dar tăcerea n-avu îndemn, şi întunericul nu dădu nici un semn
Şi singurul cuvînt acolo şoptit fu murmuratul cuvînt “Lenore!”
Ce şoptii eu – şi un ecou care-mi întoarse uşor “Lenore!”,
                                Atît auzii – nici un călător.

Pierdut în camera tristă intrînd, cu sufletul tot în mine arzînd,
Curînd auzii din nou bătînd – bătînd ceva mai stăruitor.
Spusei din nou: “Desigur că este acum la oblonul ferestrei o veste;
Să mă uit să văd şi acolo ce este, taina aceasta să o măsor -
S-aştept pînă inima se potoleşte, şi apoi taina să o măsor; -
                              Poate-i doar vîntul; - nici un alt călător. 

Aruncai oblonul şi – cu mult tapaj – scuturînd năzuros bizaru-I penaj,
Pătrunse înăuntru un negru Corb, al preasfîntului timp trecut, slujitor;
Nici un fel de atenţie nu-mi dete; nu şovăi ci, pe îndelete, ca în temeiul unui vechi accord,
Cu nobilă mină de lady sau lord, deasupra uşii camerei mele se căţără dispreţuitor -
Sus pe bustul palidei Pallas, aşezat chiar deasupra uşii camerei mele se sui fără zor -
                                      Se sui şi stătu, sumbru călător.

Şi atunci sburătoarea de eben aşa hîdă, visarea mea tristă mai făcînd să surîdă
Prin gravul, funebrul alai, cu care îşi purta ifosul ocrotitor,
“Creasta ţi-e smulsă şi rasă”, zisei, dar nu vii desigur dintre mişei,
Stafie ursuză, Corb bătrîn, ce-ai trecut de ţărmul Nopţii în sbor -
Spune-mi numele de prinţ cu care ţărmurile Nopţii te strigă în cor!”
                                      Răspunse Corbul, “Nevermore.”

Mult mă minună la aşa urîcioasă pasăre de rînd vorbirea frumoasă,
Deşi răspunsul nu avea tîlc, şi nu îmi fu de mare-ajutor;
Dar nu se poate să tăgăduim că nici un muritor dintre cîţi auzim
Nu fu de soartă ursit, pe cît ştim, de-asupra uşii camerei sale să vadă cum stă dispreţuitor,
O jivină, o pasăre, ce pe bustul cioplit de sus de pe uşa camerei sale, s’a cocoţat coborîtă din sbor,
                               Cu un astfel de nume, - “Nevermore.”

Dar Corbul hidos şi singur stînd pe palidul bust şi proferînd
Doar o vorbă, ca şi cum întreg sufletu-I prin ea ar fi fost vestitor,
Croncăni numai ce aflai şi nu mişcă, nici o pană, vai!,
Pînă ce eu abia murmurai:  “Şi alţi prieteni plecară în sbor -
În zori şi el tot aşa se va duce, ca şi spertanţele ce plecară în sbor.”
                                 Răspunse Corbul “Nevermore.”

Mirat că tăcerea fu curmată de-o replică aşa de bine dată,
“Sigur”, spusei, “ce el rosteşte e toată învăţătura luată
De la un trist, obidit stăpîn, pe care Nenorocul cel păgîn
Îl gonea repede, gonea hapsîn, pînă ce cîntecu-I rămase doar cu refrenul acesta întristător -
Jalnicul bocet al Speranţelor lui cu refrenul groasnic, sfîşietor,
                                    Niciodată… “Nevermore.”

Dar fiindcă numai pasărea hîdă sufletu-mi trist mai făcu să surîdă
Îmi trăsăi jilţul în faţa uşii, bustului şi Corbului atotştiutor;
Şi, adîncit în velurul ceresc, mă apucai să înlănţuiesc
Gînduri – alte gînduri triste, că doar aşa să lămuresc ce, această cobe de pasăre venită din trecutul înşelător,
Ce, această posomorîtă, neînvăţată şi spectral, pasăre cobe, pasăre fatală, venită din trecutul chinuitor,
                                 Voi să spună prin croncănitul “Nevermore.”

Asta voiam să lămuresc, fără să mă destăinuiesc
Lighioanei a cărei privire de jar îmi ardea pieptul mistuitor;
De-astea şi altele aşteptam din vecie, cu capul lăsat fără silnicie
Pe faţa de catifea viorie a pernelor pe care străluminarea razelor lămpii luneca desmierdător,
Dar pe care ea n’o va mai mîngîia niciodată
                                          Visător!

Atunci îmi păru, într-o clipă pierdută, aerul mai dens parfumat de-o nevăzută
Cădelniţă legănată de serafimii – al căror clinchet de paşi pe stofa moale se bănui uşor.
“Netrebnice”, strigai, “Dumnezeu ţi-a dat prin aceşti îngeri fără păcat,
Răgaz – răgaz şi leac de uitare, balsam pentru rana pierdutei Lenore!
Bea, o bea şi, în alinare, uită de pierduta Lenore!”
                          Răspunse Corbul “Nevermore.”

“Profetule!”, strigai, “vestitor posac! – totuşi profet, de eşti pasăre sau drac! -
Fie că Satana te-a îndemnat, fie că furtuna te-a aruncat, pe acest Ţărm neprimitor,
Aşa jumulit şi sălbăticit, în ţinutul acesta deşert şi vrăjit -
În căminul meu de Spaimă bîntuit – spune-mi, cel puţin tu, te implor -
Spune-mi, mai e în Galaad vreun balsam alinător? – spune-mi – Spune-mi, te implor!”
                                Răspunse Corbul “Nevermore.”

“Profetule!”, strigai, crainic posac – totuşi profet, de eşti pasăre sau drac!
Pe Cerul ce peste amîndoi se încovoaie – pe Domnul ce iubim amîndoi, te implor,
Spune-mi dacă în Edenul depărtat, sufletul meu de tristeţi încărcat,
Va mai îmbrăţişa pe sfînta fată pe care îngerii o numesc Lenore -
Va mai îmbrăţişa sglobia fată pe care îngerii o numesc Lenore?”
                                  Răspunse Corbul “Nevermore.”

“Să-ţi fie cuvîntul semn de plecare, pasăre sau demon, el să ne separe!
Du-te îndărăt spre uraganul şi ţărmurile Nopţii lui Pluton în sbor!
Nu lăsa pană neagră ca urmă a minciunii care în sufletu-şi scurmă!
Lasă-mi sihăstria neprihănită! – de pe-a mea uşe pleacă în sbor!
Din inima mea pliscul ţi-l trage, de pe-a mea uşe ia-ţi chipul în sbor!”
                                  Răspunse Corbul “Nevermore.”

Şi de-atunci o pană nu-şi mai flutură, a stat mereu şi încă stă
Pe placidul bust al palidei Pallas, sus pe-a mea uşe neîndurător;
Şi ochii lui galeşi scînteiază ca ai unui demon care visează,
Lumina lămpii lunecînd, proiectează umbra-I întreagă pe covor;
Şi sufletul meu din această umbră, pîlpîitoare pe covor,
                                   N-o mai fîlfîi niciodată în sbor!
1938

Edgar Allan Poe CORBUL

Mihu Dragomir - Cea mai reuşită traducere românească în versuri. Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător, Piroteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate, Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor. ,,E vreun trecător – gîndit-am – şi-a bătut întîmplător.                                 Doar atît, un trecător."   O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată, Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor, Beznele-mi dădeau tîrcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore – Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –                                 Nume-n lume trecător.   În perdele învinse roşul veşted de mătase Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor; Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă: ,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor – Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor –                                    Nu-i decît un trecător."   Astfel liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l ,,Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor; Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială, Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător; Am  crezut că-i doar părere!" Şi-am deschis, netemător,                                     Beznă, nici un trecător.   Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme, Năluciri  vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor; Noapte  numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită, Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!” Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit: ,,Lenore!''                                     Doar ecoul trecător.   Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie, Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor. ,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate... Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor. Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!''                                     Vînt şi nici un trecător.   Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă, a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor. N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune, Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor, Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor,                                     Sus, pe bust, se-opri din zbor.   Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese, Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător. Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală, Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor! Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?''                                     Spuse Corbul:  ,,Nevermore!''   Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător; Însă nu ştiu om pe lume să  primească-n casă-anume Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor – Pasăre, de nu stafie, stînd  pe-un bust strălucitor-                                     Corb ce-şi spune:  ,,Nevermore''.   Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie, Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor. Mult  rămase, ca o stană.n-a mişcat nici fulg, nici pană, Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor – Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor''.                                     Spuse Corbul: ,,Nevermore''.   Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă, M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor. L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor – Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor,                                     Doar cuvîntul: «Nevermore»''.   Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă, Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor; Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise, Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor – Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor –                                     Vorba  Never – Nevermore.   Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică, Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător, Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor – Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor,                                     Ea, pierduta mea Lenore.   Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare, Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor; ,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul  îngeri'' – Eu mi-am spus – ,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore.  Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !''                                     Spuse Corbul : ,,Nevermore''.   ,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor, În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină, Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor, Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?''                                   Spuse Corbul: ,,Nevermore''.   ,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător, Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare, Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore – Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?''                                   Spuse Corbul: ,,Nevermore''.   ,,Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul, Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor! Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă! Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor! Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan,  în zbor!''                                     Spuse Corbul: ,,Nevermore''.   Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una, Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor, Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce  visează, Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor; Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.                                     Niciodată – Nevermore. Traducere de Mihu Dragomir (din volumul Poezii şi poeme, Ed. Tineretului, Buc., 1963)

Edgar Allan Poe CORBUL Petre Solomon

Într-un miez de noapte crîncen, pe cînd - ostenit şi lînced -
Meditam peste vechi tomuri - o, uitat e tîlcul lor! -
Mi-a părut, ca-n vis, că bate cineva la uşă: „Poate
E vreun oaspe ce se-abate pe la mine-ntîmplător,
Da, un oaspe care bate-n uşa mea, încetişor."
                                                  Mi-am şoptit, încrezător.

Gîndul, vai, mă mai petrece spre acel Dechemvre rece
Cînd tăciunii păreau stafii alungite pe covor.
Zorii-i aşteptam cu sete: nici un tom vreun leac nu-mi dete
Ca să uit de moartea fetei, căreia-i spuneau Lenore
Înşişi îngerii - frumoasa, luminoasa mea Lenore,
                                                  Dusă-n vecii vecilor!

Purpuriile perdele, cu foşninde catifele,
Mă făceau, ca niciodată, în adînc să mă-nfior,
Încît repetam într-una, pentru-a potoli furtuna
Inimii, zvîcnind nebună: „E vreun oaspe doritor
Să-l primesc la mine-n casă, - vreun prieten trecător.
                                                  De ce-aş fi bănuitor?"

Cînd mi-am mai venit în fire, spus-am fără şovăire:
„Domnule, sau poate Doamnă, să mă ierţi, eu te implor:
Somnul îmi dădea tîrcoale, cînd bătaia dumitale
Se-auzi, atît de moale şi atît de-nşelător,
C-am crezut că mi se pare..." Şi-am deschis, netemător,
                                                 Beznei ce pîndea-n pridvor.

Uluit ca de-o minune, am scrutat acea genune,
Plin de vise cum n-aş crede c-a visat vreun muritor,
Însă liniştea cumplită a rămas, ca-nmărmurită.
Doar o vorbă-abia şoptită se-auzi prin ea: LENORE,
Iar ecoul îmi întoarse şoapta stranie LENORE -
                                                 Ce se stinse-ncetişor.

Întorcîndu-mă-n odaie, mistuit ca de-o văpaie,
Auzii că bate iarăşi, parcă mai stăruitor.
„Ale-oblonului zăbrele sînt de vină, numai ele!
Ia să văd, şi tainei grele adîncimea să-i măsor,
Liniştindu-mi pentru-o clipă sufletul fremătător....
                                                 E doar vîntul, vuitor."

Am deschis oblonu-n pripă şi, cu foşnet de aripă,
Un corb falnic din vechimea sfîntă, a intrat în zbor
Şi, de mine făr' să-i pese, cu-aerul unei crăiese
Sau al unui crai, purcese şi se-opri, impunător,
Pe un bust al zeei Pallas, aşezat peste uşcior, -
                                                Şi rămase - negru nor.

Pasărea abanosie-mi smulse din stenahorie
Tristul suflet, ce surîse văzînd chipul gînditor:
„Deşi creasta ţi-este cheală, tu eşti plin de îndrăzneală,
Corb cumplit din vremi de fală, - spune-mi, ce nume sonor
Ţi s-a dat pe Ţărmul Nopţii, corbule rătăcitor?"
                                               Corbul spuse: NEVERMORE.

M-a uimit peste măsură ăst cuvînt la cobe-n gură
Deşi nu prea avea noimă, - însă cărui muritor
I-a fost dat vreodat' să vadă cum o pasăre - de pradă
Sau de rînd - vine să şadă peste-al uşii lui uşcior,
Pe un bust al zeei Pallas şi, cu glas croncănitor,
                                               Îi răspunde NEVERMORE?

Proţăpit pe-acea statuie, doar atît putea să spuie,
Sufletul parcă turnîndu-şi în cuvîntul izbitor.
Alte vorbe nu-i ieşiră. Penele-i încremeniră.
Atunci buzele-mi şoptiră: „Va pleca şi el în zori,
Ca atîţia alţi prieteni şi nădejdi de viitor."
                                              Corbul spuse: NEVERMORE!

Uluit de potriveală, mi-am zis: „Fără îndoială
C-a deprins această vorbă auzind vreun bocitor
Care, urgisit de soartă, şi-a jelit nădejdea moartă
Pînă cînd, cu vocea spartă, a ajuns, răzbit de dor,
Să repete în neştire un refren apăsător -
                                              Trista vorbă NEVERMORE!"

Cum a corbului vedere încă-mi mai făcea plăcere,
Mi-am tras jilţul lingă uşă, chiar sub bustul sclipitor.
Cufundat în catifele şi în gîndurile mele,
Încercai să aflu-n ele ce vrea corbul cobitor -
Pasărea aceasta sumbră, care croncăne de zor
                                           Numai vorba NEVERMORE?

Chinuit de întrebare, căutam o dezlegare
Sub ai cobei ochi de pară, mistuit de focul lor.
Stînd cu capul dat pe spate, pradă perinei bogate
Cu luciri catifelate, îmi spuneam încetişor,
Că EA n-o să mai dezmierde perina cu-al ei căpşor
                                           Niciodată, NEVERMORE!

Îmi păru că-n aer suie o mireasmă de căţuie
Clătinată de arhangheli - călcau parcă pe covor!
Şi strigai: „Nenorocite! Prin heruvi, Domnu-ţi trimite
Vrăjile-ndelung rîvnite ca să uiţi de-a ta Lenore!
Soarbe vrăjile acestea, ca să uiţi de-a ta Lenore !
                                          Corbul spuse: NEVERMORE!

Diavole, sau zburătoare! dar proroc, pe cît se pare,
Iadul te-a trimis, ori vîntul, pe-acest ţărm îngrozitor,
În chilia mea pustie, unde Groaza-i pururi vie,
Deşi-o rabd cu semeţie,- spune-mi, dară, te implor,
Oare-n Galaad se află vreun balsam vindecător?"
                                         Corbul spuse: NEVERMORE!

„Diavole, sau zburătoare! dar proroc, pe cît se pare,
Te conjur pe Dumnezeul nostru drag, al tuturor:
Inima-mi avea-va parte, în Edenul de departe,
Să îmbrăţişeze-n moarte pe sfinţita-n veci Lenore, -
Pe-acea fată care poartă numele-ngeresc Lenore?"
                                        Corbul spuse: NEVERMORE!

„Corb sau demon! Piei odată cu-a ta vorbă blestemată!
Te întoarce în Tărîmul Nopţii, înspăimîntător!
Să nu-ţi uiţi vreo pană-n casă, mărturie mincinoasă
Ca şi vorba ta! Mă lasă! Singur să rămîn mi-e dor!
Ia-ţi din inima mea pliscul lung şi rău-prevestitor!"
                                        Corbul spuse: NEVERMOREI

Şi de-atunci, stă ca o stană, făr' să-şi mişte nici o pană,
Pe-albul bust al zeei Pallas, aşezat peste uşcior.
Cu-ai săi ochi ce scînteiază, pare-un demon ce visează,
Cînd a lămpii mele rază-i zvîrle umbra pe covor.
Şi, legat de-această umbră, nu se mai avîntă-n zbor
                                         Al meu suflet, NEVERMORE!

Traducere de Petre Solomon (Viaţa Românească, 23, Caiet nr. 2, febr. 1970, pp. XX-XXII; apud E.A.Poe, Annabel Lee şi alte poeme - versuri, ed. îngr. de Liviu Cotrău, Ed. Univers, Buc., 1987)

Edgar Allan Poe
CORBUL
Ştefan Augustin Doinaş

Într-un sumbru miez de noapte cînd, sleit şi slab, în şoapte,
Cercetam doctrine stranii strînse-n  jerpelit  cotor,
Şi picam de somn, – de-odată, auzii o foarte-nceată
Lovitură repetată-n uşa mea izbind uşor.
„E vreun călător”, şoptit-am, „care ciocăne uşor, –
                                                Doar atît – un călător.”

Ah, mi-aduc aminte – ceaţă, şi-un decembrie de gheaţă;
Lent agonizînd tăciunii-şi lăsau spectrul pe covor.
Zorii-i aşteptam să vie, şi-n  zadar ceream tărie
Din cărţi vechi, la jalea vie după stinsa mea Lenore, –
Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore, –
                                               Nu aici – în lumea lor.

Foşnetul mătasei grele-n purpuriile perdele
Mă-njunghia, – vărsa în pieptu-mi un ciudat, adînc fior;
Ca să-mi potolesc nebuna inimă ziceam într-una
„Vreun drumeţ ce-aşteaptă luna bate-n uşă-ncetişor,
Rătăcit drumeţ ce bate-n uşa mea încetişor.
                                               Doar atît – un călător”.

Repede-adunînd putere-n suflet, fără-ntîrziere,
„Domnule”, am zis, „ori doamnă, mila voastră o implor;
Fapt e că dormeam; – puţină, doar bătaia-a fost de vină,
O bătaie mult prea lină-n uşa mea, încît uşor
Am luat-o drept părere”, – şi-am deschis uşa uşor; –
                                                Beznă – nici un călător.

Sfredelind  a nopţii  smoală,  plin  de spasme şi-ndoială,
Stam visînd ce-n vis vreodată n-a visat vreun muritor;
Dar tăcerea şi pămîntul erau grele ca mormîntul;
Se-auzi numai cuvîntul murmurat abia – „Lenore?” –
Eu l-am spus, – apoi ecoul repetă cernit „Lenore!”
                                          Doar atît – o vorbă-n zbor.

Întorcîndu-mă-n odaie, mistuit ca de-o văpaie,
Desluşii acelaşi sunet, de-astă dată mai cu spor.
„Sigur”, zis-am, sigur trece cineva; – sub geamul rece,
Ia, să văd ce se petrece; – am să lămuresc uşor
Taina-aceasta; – să-mi trag firea şi-o voi lămuri uşor;
                                                  E doar vîntul călător;

Iute-am dat oblonu-n lături şi, cu negrele-i peneturi,
Un vechi Corb din sfinte vremuri apăru solemn, în zbor;
Fără pic de ezitare, fără nici o înclinare,
Ca un domn sau doamnă care nu cunosc răgaz, nici zor,
S-aşeză pe bustul mîndrei Pallas fără nici un zor,
                                             Chiar de-asupra, sfidător.

Şi, cum pasărea ursuză îmi stîrnea surîs pe buză
Prin severa-i etichetă, gravă, – am şoptit uşor
„Deşi creasta ţi-e golaşă, nu pari o fiinţă laşă, –
Corb spectral purtînd cămaşă de-ntuneric, foşnitor, –
Spune-ţi numele de domn pe ţărmul Nopţii foşnitor!”
                                            Zise Corbul „Nevermore”.

Mult m-am minunat de-această pasăre cu tunsă creastă,
Că vorbea, – deşi răspunsul nu era lămuritor;
Însă nimănui în viaţă nu i se arată-n faţă
Pasăre tronînd semeaţă chiar de-asupra pe uşor, –
Pasăre sau arătare stînd pe-un bust, lîngă uşor,
                                         Cu-acest nume „Nevermore.”

Însă Corbul care-acuma sta pe bust rostise numai
Un cuvînt în care-ntregu-i suflet se stingea de dor.
N-am mai zis nimic, – o vreme n-a mişcat nici el din pene, –
Pînă ce-am şoptit alene „Alţi amici s-au dus în zbor;
Mîine şi el o să plece, ca Speranţa mea, în zbor.”
                                                 Dar el zise „Nevermore.”

Tresărind că vocea-i spartă-mi răspundea cu-atîta artă,
„Da”, mi-am zis, „e tot ce ştie, tot bagajul vorbitor
Smuls unui stăpîn prea-jalnic, căruia Dezastrul falnic
I-a schimbat un cînt şăgalnic în refren croncănitor, –
Tînguirile Speranţei în refren croncănitor,
                                           Precum „Never-Nevermore.”

Şi, cum pasărea ursuză îmi stîrnea surîs pe buză,
Am  împins  grăbit  fotolui  chiar  sub  bust,  lîngă  uşor,
Şi, surpat în el, cu gîndul visul de alt vis legîndu-l,
Mă-ntrebam mereu, scrutîndu-1, ce mesaj prevestitor, –
Slab, din sfinte vremuri, sumbru – ce mesaj prevestitor
                                           Mi-aducea prin „Nevermore.”

Asta frămîntam în minte, iscodind fără cuvinte
Corbul ce-aţintea asupra-mi ochiul fix, sfredelitor.
Asta, şi mai multe, – toate vrînd să ştiu – lăsam pe spate
Capu-n  pernele muşcate de-un reflex Strălucitor, –
Perne de mătasă-n care părul ei strălucitor
                                                          Nu va mai pluti uşor.

Camera-mi părea ţesută de-o tămîie nevăzută
Arsă de-un Seraf cu paşii ca un clinchet pe covor.
„Vai, sărmane!”, am zis, „Prin cete de heruvi, Cel sfînt îţi dete
Un răgaz – şi suc – să-mbete gîndul tău pentru Lenore;
Bea acest suav nepenthes, bea, – şi uit-o pe Lenore!”
                                                   Zise Corbul „Nevermore!”

„Piază rea!”    strigai, „Prooroace! – Corb sau diavol, n-are-a face!
Fie că Ispititorul, fie că furtuna-n zbor
Cuteză să te trimită în pustia mea vrăjită, –
Într-o casă bîntuită de Oroare, – te implor!
E vreun balsam în Iudeea? – spune, spune-mi, – te  implor!”  
                                                    Zise Corbul „Nevermore”.

„Piază  rea!”   , strigai, „Prooroace! – Corb sau diavol, n-are-a face!
Pe boltitul cer, pe Domnul adorat de noi în cor, –
Spune-mi – săruta-voi oare în Edenul sfînt din zare
Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore, –
Fata pură, ca o rază, care s-a numit Lenore?”
                                                    Zise Corbul „Nevermore!”

„Ultimul cuvînt să-ţi fie!, – corb sau drac!  în vijelie
Să te-ntorci, – te-nchidă Noaptea sub plutonicu-i zăvor!
Pene nu lăsa pe cale – martore minciunii tale!
Nu-mi sfărma cu-aripi spectrale sihăstria!  – Piei în zbor!
Scoate-ţi crudul plisc din mine, forma spulberă-ţi-o-n zbor!”  
                                                    Zise Corbul „Nevermore”!

De-atunci Corbul, ca o stană, nu mai flutură din pană,
Stînd pe bustul mîndrei Pallas, – fantomatic, sfidător.
Ochii lui au para trează-a unui demon ce visează,
Baza lămpii-i proiectează umbra neagră pe covor,
Şi-al  meu suflet niciodată, smuls din  ea, de pe covor,
                                                     Nu va  mai sui în  zbor.

Traducere de Ştefan Augustin Doinaş (Tribuna, nr. 17, 1974, p.12)

Edgar Allan Poe
CORBUL
Dan Deşliu

Cum vegheam în miez de noapte< slab şi vlăguit, pe foarte
Stranii scripte cu gîndirea unui dispărut popor,
Cum dădeam s-adorm, deodată, parc-o mînă delicată,
Delicat a prins să bată-n uşa mea, încetişor...
Vreun trecător, şoptit-am, bate-n uşa mea, uşor.
                                                    Asta e – un trecător.

Ah, Decembre este luna, aminti-mi-oi totdeauna,
Revărsau tăciunii-ntr-una pe podele duhul lor;
Jinduind să vină zorii, în zadar cu vechi istorii
Încercam să spulber norii dorului după Lenore,
Rara, radioasa fată, căreia-i m,ai zic Lenore,
                                                     Azi – doar îngerii în zbor.

Stinsul – jalnic – tainic murmur al perdelelor de purpur,
Mă umplea de ne-nţelese spaime, ne-nţeleşi fiori,
Şi-am şoptit, simţind că-mi piere inima: - De nu-i părere,
E un trecător, ce-mi cere să-mping uşa în uşori,
Trecător tîrziu, ce-mi cere ivărul s-apăs uşor.
                                                        Asta doar – un trecător.

Sufletul strunindu-mi grabnic, mă ridic şi – nezăbavnic,
- Domnule – rostesc – sau doamnă, fi-veţi îngăduitor,
Dar stăteam s-adorm, cînd iată, o atît de delicată
Mîna a-nceput să bată-n uşa mea – aşa uşor,
Pare că visam că bate... Deschid uşa: în pridvor
                                                        Berznă – nici un trecător.

Lung în negură privit-am şi înfiorat gîndit-am
Că visez nemaivisate vise, de vreun muritor...
Şi-n tăcerea-ncremenită, într-o linişte cumplită,
Vorba singură rostită – fu o şoaptă doar – „Lenore”.
Eu şoptisem – şi-mi trimite Echo drept răspuns – „Lenore”.
                                                        Asta doar, o şoaptă-n zbor.

Întorcîndu-mă-n odaie, sufletu-mi ardea-n văpaie,
Cînd se-aude iar bătasie, bate mai stăruitor...
- Negreşit, îmi zic, fereastra e de vină! Dar ce-i asta
Vreau să înţeleg, şi basta, ce-i acest mister sonor,
Să mă dumiresc odată, ce-i acest mister sonor!
                                                         Vîntul, veşnic trecător.

Storul îl ridic, şi-n pripă, băîtînd falnic din aripă,
Năvăleşte-un corb măiestru, din străfundul vremilor,
Nu salută, trece peste prezentări, nu se codeşte,
Lord sau Lady juri că este, cînd coboară sfidător
Pe-al Minervei bust, deasupra uşii mele, fără zor.
                                                        Stă şi tace, sfidător.

Astă pasăre smolită, stînd posacă, îndîrjită,
Colo, sus, mi-aduse-n cuget parcă-un zîmbet trecător...
- Chit că n-ai coroană-n creştet, nu eşti un poltron, fireşte,
Corb străvechi cu straiul veşted, sol al nopţii fără zori!
Care-i nobilul tău nume, în plutonicul decor?
                                                          Zise Corbul: „- Nevermore!”

Mă uimii ce poat’ să spuie sumbra zburătoare şuie,
Deşi spusa-I răspicată mu-mi prea fu de ajutor,
Dar aşa-I că niciodată n-a fost dat cuiva să vadă
Pe-a sa uşă cocoţată – pasăre sau iama-n zbor,
Pe-o sculptură cocoţată, cu un aer sfidător
                                                          Şi cu nume – “Nevermore”?

Însă corbul stînd, nici vorbă, , tot pe vechiul bust – din torbăî
Scoate-o vorbă doar, în care-I tot lăuntricul fior…
Alt, de zis, nimic nu are, nici-o pană nu-I tresare,
Pîn-am îngînat: - Plecară şi-alţi nocturne vizitatori,
Va zbura şi el asemeni multor amăgiri în zori…
                                                           Zise Corbul: - “Nevermore!”

Tresărind de potrivirea replicii: - Fără-ndoială,
Murmurai – e tot ce ştie, ce-a deprins întîmplător,
De la vreun stăpîn, pe care soarta neîndurătoare
L-a-ncolţit fără cruţare, pîn’ ce psalmu-i plîngător
A-mbrăcat acest misteric, melancolic strai sonor,
                                                           Acest „Never-Nevermore”.

Ţanţoşa făptură hîdă stîrnind duhu-mi să surîdă,
Tras fotoliul către uşă, bust şi corb, şi – binişor -
Afundat în catifele, ghes dau gîndurilor mele
Să dea zor, să afle ele ce-nţeles tulburător
Pune-acest bocciu şi trist şi grav augur, croncănitor
                                                          În stridentul „Nevermore”?

Astfel stăm – în vis, în cuget adîncit şi nici-un sunet
Nu scoteam – simţeam că ochii corbului mă ard, mă dor...
Taina sta nedezlegată, tîmpla-mi rezema uitată-n
Catifeaua-nviorată, de-azuriul lămpii nor,
Unde-i tîmpla delicată, n-o mai rezema uşor,
                                                          Niciodată, „Nevermore”.

Parcă-o boare-nmiresmată, de sertafi cădelniţată
Aeru-i vrăjea şi îngeri fluturau peste covor.
vai – strigai – sărmane, vine stol din ceruri să te-aline,
Tihnă-aduc, licori divine, să te vindeci de Lenore!
Soarbe-aromele divine! Uită, uit-o pe Lenore!
                                                           Zise Corbul: „- Nevermore”!

Eşti profet – strigat-am – drace! Corb de drac – profet şi pace,
Că Satan te-mpinse-ncoace, că Boreu te-a frînt din zbor,
Hărtănit, dar ţanţoş încă, pe-acest ţărm de stearpă stîncă,
Bîntuit de groază-adîncă – spune-mi, spune, te implor,
Este în Galaad balsam să-mi stingă chinul – te implor!
                                                            Zise Corbul: „- Nevermore”!

- Eşti profet - repet - Ei, drace! Drac de corb - profet şi pace!
Pe a cerurilor slavă, pe-acel zeu îndurător
Cu-amîndoi – să-mi spui îndată: este-n rai o scumpă fată,
De-al meu suflet adorată – îngerii-o numesc „Lenore”,
Radioasă, rară fată, ce-i zic îngerii „Lenore”?
                                                            Zise Corbul: „- Nevermore”!

- Fie prag de despărţire spusa ta! – ieşit din fire
Strig – Întoarce-te-n furtună, în plutonicul decor!
Nu lăsa pe-aici vreo pană, semn de hulă, de prihană,
Sihăstria mea sărmană, lasă-mi-o! Coboară-n zbor
De pe bust! Din pieptu-mi pliscul scoate-ţi-l – şi piei în zbor!
                                                            Zise Corbul: „- Nevermore”!

Neclintit, de-atunci încoace, stă şi tace, stă şi tace,
Pe-al Minervei bust, deasupra uşii mele, sfidător;
Tainic ochii-i scînteiază, pare-un demon ce visează...
Raza lămpii profilează umbra-n tremur pe covor,
Şi-al meu suflet prins în umbra-i, nu va mai porni în zbor
                                                       Niciodată – „Nevermore!”.

Dan Deşliu – Contrapunct, anul II, august 1991.

Plus, din revista “Argeş”:

Edgar Allan Poe
CORBUL
Procopie P. Clonţea 

Pe când stam la miez de noapte, descifrând tăcute şoapte,
Prinse-n tomuri prăfuite de din vremuri de demult,
Ridicând pleoapa greoaie, brusc s-aude o bătaie,
Chiar la uşa din odaie, ce mă face să ascult.
- E vreun prieten,  zic eu iute, poate bate mai demult –
         Doar atât, nimic mai mult.

O, mi-aduc aminte dar, era luna lui Gerar,
Şi scânteile din jar spre podea mureau în zbor.
S-aşternut apoi tăcerea; - în zadar aveam eu vrerea
Să-mi alin prin cărţi durerea – c-a murit draga Lenor –
C-a murit fecioara mândră, pentru îngeri doar Lenor –
        Pentru mine, dor şi dor.

Iar foşnitul trist, lugubru al perdelei stacojii
Mă-nspăimîntă şi mă face cu mare groază s-ascult;
Şi cu inima bătând, tot îmi repetam în gând
- Prieten e afară-n vânt, poate bate mai demult-
Găzduire el cerând, sigur, bate mai demult-
       Doar atât, nimic mai mult.

Şi îmbărbătat deodată, făr’ ca inima să-mi bată,
- Domnule sau Doamnă, zic eu, să mă ierţi, eu te implor;
Pusesem geană peste geană, şi nici n-am băgat de seamă
Că-n uşă băteai cu teamă, în uşă băteai uşor;
Auzeam parcă un foşnet;  şi scot capul în pridvor; -
        Dar nimic, surprinzător!

Stau cu ochii-nfipţi în noapte, să văd ceva, s-aud şoapte,
Cu gând negru, ca de moarte, stau acolo temător;
Iară liniştea-i deplină, parcă curge-o apă lină;
Zic eu totuşi în surdină, dragul meu cuvânt ”Lenor!”
L-am spus dară eu în şoaptă şi-un ecou rosti ”Lenorrr!”
        Doar atât. Îngrozitor!

Mă-ntorc iute în odaie, sufletu-mi tot o văpaie,
Şi-n curând aud bătaie, răsunând stăruitor.
- Sigur, zic eu, ceva mişcă la fereastră, în afară;
Ia să văd ce mă-nfioară ... şi pun mâna pe uşor -
Îmi ţin respiraţia mută şi ţin mâna pe uşor;
         Doar atât. Ingrozitor!

Dau canatul la o parte, când, cu aripile-nvoalte,
Mândru corb păşi-năuntru, ca un crai cuceritor.
Nici că ceva să grăiască, nici clipă să zăbovească;
Cu fală mândră, regească, spre uşă pluti în zbor –
Sus pe bustul lui Pallas se opri din mândru-i zbor –
       Doar atât, surprinzător!

Negru ca cenuşa-n vatră, faţa-mi râde luminată,
Grav cum este şi pompos şi în lumina ochilor;
- Cam pleşuv îţi este capul, dar cu ţel neabătut,
Corb bătrân zbor ai zbătut din Noaptea Tenebrelor –
Zi-mi dar, ce nume regesc ai tu-n Ţara Tenebrelor?
        - Niciînveciivecilor.

M-a cuprins mirare mare să-mi răspundă ca atare,
Făr’ mar’ lucru  să pricep din iureşul cuvintelor;
Că este fără tăgadă, nicio fiinţă n-o să vadă,
Chiar în genunchi să cadă, în al camerei decor,
Pasăre sau duh pe-un bust, în al camerei decor,
       Niciînveciivecilor.

Aşa  pe bust tronând apatic, cu un aer singuratic,
Corbul îşi luă de pe suflet doar acest mesaj sonor.
Cu altă vorbă n-a urmat, nici aripă n-a scuturat,
Până când am îngăimat; - şi alţi ca el s-au dus în zbor,
Dimineaţă va pleca ca speranţele-mi în zbor,
       - Niciînveciivecilor.

Şi stau în linişte-nlemnit de-un răspuns astfel tocmit,
- Ne-ndoios, zisei eu dară, ăst blestem îngrozitor,
L-învăţă  vreun stăpân, pe care,  cunoscând durerea
Ce-i învenină ca fierea dulceaţa cuvintelor,
L-a cuprins melancolia şi de moarte, poate-un dor,
Până-n vecii vecilor.

Dar văzând cum el tronează, faţa mi se luminează,
Şi trag iute un fotoliu lângă bust, drept pe covor;
Stând apoi lăsat pe spate, la toate cele-ntâmplate
Trimit gândurile toate, cuprins tare de-un fior –
Ce vrea oare ca să spună acest corb îngrozitor,
        Niciînveciivecilor?

Stau aşa în cugetare, făr’ să pun vreo întrebare
Pasărei cu ochi ca jaru’ aţintiţi sfredelitor;
Stau visând la cele toate, capul dat uşor pe spate –
- Asta sigur nu se poate, ca mult draga mea Lenor,
Să-mi mai mângâie privirea păşind gingaş pe covor.
         - Niciînveciivecilor.

Când prin aer simt deodată adiere tămâiată
Chiar de-un înger-Serafim sunând gingaş pe covor.
- Diavolească arătare, Domnu-ţi dă ţie strigare,
Să dai iute-o amânare, pentru draga mea Lenor!
Soarbe, soarbe tămâierea, şi uit-o, uit-o pe Lenor!
         - Niciînveciivecilor.

- Proroc, zic eu, demon spurcat! Proroc, sau Cel Încornorat!
Să mă ispiteşti trimis, din mări hăul vântoaselor,
Trist dar mândru, neînfricat, în loc pustiu şi  fermecat,
De duhuri rele vizitat, spune-mi, spune-mi, te implor –
Am eu leac pentru durere? Spune-mi, spune-mi, te implor!
         - Niciînveciivecilor.

- Proroc, zic eu, demon spurcat! Proroc,  sau Cel Încornorat!
Pe cerul înalt, boltit, pe Domnu’ nostru-al tuturor –
Te jură dară, milă ai, şi spune-mi dacă în  ‘cel Rai,
Voi afla fecioara sfântă cui îngerii-i spun Lenor –
Voi îmbrăţişa fecioara cui îngerii-i spun Lenor?
         - Niciînveciivecilor.

- E vorbă de despărţire, demon, spun, ieşit din fire,
- Pleacă pasăre-n furtună, în Ţara Tenebrelor!
Nu lăsa pene spurcate, ia-ţi şi minciunile toate,
Lasă-mă-n singurătate, ia-ţi umbra de pe covor!
Din inima-mi tu scoate-ţi clonţul, ia-ţi umbra de pe covor!
          - Niciînveciivecilor.

Dară corbul nu clinteşte, tot acolo zăboveşte,
Pe bustul rece-al lui Pallas, unde s-a oprit din zbor;
Cu ochii ce nu veghează, pare-un demon ce visează,
Iar mucul pâlpâitor i-aruncă umbra pe covor;
Spre cer urcat  sufletul meu  de sub umbra pe covor,
         Niciînveciivecilor.

    Procopie P. Clonţea  - traducerea a fost publicată în Revista “Argeş”; Copiată după postarea preluată de pe blogul scriitorului Dumitru Augustin Doman.
      NOTĂ: Ultima traducere peste care am dat, neinclusă în cartea celor 25 de traduceri. Traducerea e bună, cam fistichie, dar – pe alocuri – şchioapătă rău ca ritm. A fost publicată în revista “Argeş”, în care este lăudată ca traducerea… “poate, cea mai reuşită, cea mai desăvîrşită, de pînă acum, a poemului “Corbul” de Edgar Allan Poe”. Savin Badea.

THE RAVEN – CORBUL  
Cel mai celebru poem din lume.

 

Un timbru maghiar: Poe şi Corbul.
   

     „Corbul” – în original, în limba engleză “The Raven” - este un poem narativ al scriitorului american Edgar Allan Poe, publicat pentru prima dată în ianuarie 1845. El este adesea evidenţiat datorită muzicalităţii versurilor, a limbajului stilizat şi a atmosferei supranaturale. Poemul relatează vizita misterioasă a unui corb vorbitor în locuinţa unui bărbat îndoliat, asistând la căderea lentă a acestuia într-o stare de nebunie. Bărbatul, adesea identificat ca fiind un student, plânge moartea iubitei sale, Lenore. Şezând pe un bust ce o reprezintă pe zeiţa Pallas Atena, corbul pare să agraveze suferinţa naratorului prin repetarea constantă a cuvântului „Nevermore”, “nicicînd”. Poemul are o serie de influenţe din folclor şi antichitatea clasică.
     Poe a susţinut că a scris poemul logic şi metodic, dorind să creeze un poem care să aibă succes atât critic, cât şi la masele de oameni, precum a explicat în eseul „Filosofia creaţiei poetice” (1846). „Corbul” a fost parţial inspirat de corbul vorbitor din romanul “Barnaby Rudge” al lui Charles Dickens. Poe a folosit ritmul complex şi măsura din poemul „Lady Geraldine's Courtship” de Elizabeth Barrett, făcând, de asemenea, uz de rimă internă şi aliteraţie (repetarea unor sunete, pentru efecte de rimă sau stil).
      „Corbul” a apărut prima dată pe 29 ianuarie 1845 în “New York Evening Mirror”. Publicarea poemului l-a făcut cunoscut pe Poe în timpul vieţii, dar nu i-a adus venituri substanţiale. Poemul a fost curând retipărit, parodiat şi ilustrat. Opinia criticilor este împărţită în ceea ce priveşte valoarea sa literară, dar „Corbul” rămâne totuşi unul din cele mai faimoase poeme scrise vreodată.
     Traduceri în limba română    Poemul „Corbul” s-a bucurat de atenţia publicului român relativ târziu după publicarea sa în SUA, în 1845. Prima traducere în limba română a fost realizată de Ioan S. Spartali şi publicată în anul 1890, în ziarul “Adevărul”, anul III, 1890, nr. 648, p. 2. Poemul a fost tradus apoi de Grigore D. Pencioiu (traducerea a fost publicată în revista “Românul literar” din Bucureşti, anul I, 1891, p. 19) şi de Iuliu Cezar Săvescu (traducerea a fost publicată în revista “Liga literară” din Bucureşti, anul II, 1895, nr. 6).
       Prima apariţie în volum a fost traducerea semnată „Şt. P.” - cel mai probabil Ştefan Petică) în lucrarea „Edgar Allan Poe, Scrisoarea furată, Ruina casei Usher, Pisica neagră, Portretul oval şi alte povestiri extraordinare” apărută la Craiova, în 1896. Poemul a fost tradus şi de Axelrad Luca şi publicat, alături de „Cei opt Orangutani” şi „Moartea Roşie”, într-o broşură de 32 de pagini tipărită în 1909 de Tip. M. Kalber din Bucureşti, în “Biblioteca Lumen”, nr. 24.
        Printre cei mai cunoscuţi autori care au tradus poemul lui Edgar Allan Poe se numără Ion Luca Caragiale, George Murnu, traducător al epopeelor homerice “Iliada” şi “Odiseea”, în forma lor cea mai reuşită, Emil Gulian, cea mai reuşită traducere în proză, Dan Botta, Ştefan Augustin Doinaş sau Mihu Dragomir, cu cea mai reuşită traducere în versuri. O traducere în proză a fost efectuată de poetul simbolist Alexandru T. Stamatiad. De asemenea, poemului i-au fost dedicate studii semnate de critici şi istorici literari, cum ar fi: George Călinescu, Vladimir Streinu sau Alexandru Philippide.
     Criticul Vladimir Streinu a studiat traducerea aceluiaşi poem în versuri sau în proză, în limbile franceză (Baudelaire, Mallarmé, Rollinat, Gabriel Mourey, Victor Orban etc.), română (Iuliu Cezar Săvescu, A. Luca, Ion Luca Caragiale, G. Murnu şi Emil Gulian) şi italiană (Frederico Olivera) şi a conchis într-un studiu publicat în 1938 în “Revista Fundaţiilor Regale” că, exceptând traducerea în proză a lui Stéphane Mallarmé, traducerea realizată de Emil Gulian este cea mai reuşită.     Acelaşi critic constată că traducătorul a păstrat efectele estetice din textul original: cadru, anecdotă, dramatizarea simţirii, timbru, dificultăţi formale, refrenul original nevermore, păstrând „felul de a rima al versurilor, monorima în “or”, sistemul rimelor interioare şi chiar versul povestitor.   
      Scrierea poemului   Poe a profitat de succesul poemului, scriind un eseu numit „Filosofia creaţiei poetice” (1846), în care detaliază modul în care a fost compus „Corbul”. Descrierea prezentată este probabil exagerată, cu toate că eseul oferă o vedere de ansamblu asupra teoriei literare a lui Poe. Acesta explică că fiecare componentă a poemului are o bază logică: corbul intră în cameră pentru a evita o furtună (în „miez de noapte” într-un „decembrie cu zloată”), iar aşezarea sa pe un bust alb pal, avea intenţia de a crea un contrast vizual în comparaţie cu pasărea, ce era neagră. Autorul susţine că niciun aspect al poemului nu a fost întâmplător, fiind controlat total de către el. Chiar termenul „Nevermore”, susţine Poe, este folosit datorită efectului creat de sunetele vocalice lungi (cu toate că este posibil să fi fost inspirat de George Gordon Byron sau Henry Wadsworth Longfellow). Poe a mai folosit sunetul produs de vocala „o” lungă şi în alte poeme: „no more” în „Tăcere” sau „evermore” în „Viermele biruitor”. Subiectul în sine, a declarat Poe, a fost ales deoarece „moartea ... unei femei frumoase este fără îndoială cea mai poetică temă din lume”. Spusă de „buzele... unui îndrăgostit îndoliat” este modul mai potrivit pentru a obţine efectul scontat. Pe lângă tema de esenţă poetică, este posibil ca Lenore să fi fost inspirată de evenimente reale din viaţa lui Poe precum pierderea timpurie a mamei sale, Eliza Poe, sau lunga boală suportată de soţia lui, Virginia. În esenţă, Poe consideră „Corbul” un experiment de a „mulţumi atât gustul mulţimii, cât şi al criticilor”, fiind accesibil atât masei, cât şi înaltelor cercuri literare. Nu este cunoscută durata de lucru a poetului la „Corbul”, existând unele teorii ce susţin că acest lucru a durat o singură zi, în timp ce alte teorii susţin că scrierea poemului a durat zece ani. Poe a recitat un poem ce se crede că a fost o versiune de început a „Corbul”-ui în 1843 în Saratoga, New York. Este posibil ca o variantă timpurie să fi conţinut o bufniţă.
       Istoricul publicării     Poe i-a arătat pentru prima dată poemul prietenului şi fost angajator, George Rex Graham de la ”Graham's Magazine”, în Philadelphia. Graham a refuzat creaţia, care e posibil să nu fi fost în varianta finală, cu toate că i-a dat 15 dolari lui Poe din milă. Poe a încercat apoi să vândă „Corbul” publicaţiei “The American Review”, primind 9 dolari. Aceasta a publicat-o în ediţia sa din februarie 1845, sub pseudonimul „Quarles”, o aluzie la poetul englez Francis Quarles, fără a face cunoscut numele autorului. Prima dată când numele lui Poe a fost publicat alături de poezie a avut loc la 29 ianuarie 1845 în “Evening Mirror”.

      
      Prima apariţie a poemului, semnată, în ziarul “Evening Mirror” -  “Oglinda de seară” – adică “The New-York Mirror” – “Oglinda New York-ului”.  

      Nathaniel Parker Willis, editor la “Evening Mirror”, a descris poemul în introducere ca fiind „neîntrecut în poezia engleză datorită conceperii delicate, ingenuităţii de maestru în versificaţie, precum şi consistenţei, menţinute de elevarea imaginativă... Va rămâne în mintea tuturor celor care îl vor citi”. În urma acestei publicări, poemul a apărut în mai multe ziare de-a lungul Statelor Unite, inclusiv “New York Tribune” (4 februarie 1845), “Broadway Journal” (nr. 1, 8 februarie 1845), “Southern Literary Messenger” (vol. 11, martie 1845), “Literary Emporium” (vol. 2, decembrie 1845), “Saturday Courier” (nr. 16, 25 iulie 1846) şi “Richmond Examiner” (25 septembrie 1849). A apărut şi în numeroase antologii, începând cu “Poets and Poetry of America”, realizată de Rufus Wilmot Griswold in 1847.
      Succesul imediat al „Corbul”-ui i-a făcut pe cei de la editura G. P. Putnam's Sons să publice o colecţie cu proza lui Poe, intitulată Tales (Povestiri) în iunie 1845; aceasta a fost prima lui carte publicată în ultimii cinci ani. Au publicat şi o colecţie de poezii intitulată The Raven and Other Poems (Corbul şi alte poeme) pe 19 noiembrie 1845. Micul volum, primul de acest fel din ultimii 14 ani ai lui Poe, avea 100 de pagini şi era distribuit pentru 31 de cenţi. Pe lângă acest poem, au mai fost incluse şi altele precum: „Viermele biruitor”, „Ulalume”, „Palatul bântuit”, plus alte 13 poezii. În prefaţă, Poe le-a numit „fleacuri”, care au fost modificate fără permisiunea sa.
llustratori

„Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.” Ilustraţie de Gustave Dore.

      Publicările ulterioare ale poemului au inclus desene realizate de ilustratori bine cunoscuţi. „Corbul” a apărut în anul 1858 într-o antologie britanică dedicată lui Poe, cu ilustraţii de John Tenniel, cunoscut pentru realizarea ilustraţiilor din Alice în Ţara Minunilor (The Poetical Works of Edgar Allan Poe: With Original Memoir, London: Sampson Low). Poemul a fost publicat independent, cu xilogravură de Gustave Doré în 1884 (New York: Harper & Brothers). Doré a murit înainte de publicare. În 1875, o ediţie franceză, cu text în limbile franceză şi engleză, a fost publicată cu litografie de Édouard Manet, fiind tradusă de poetul simbolist Stéphane Mallarmé. Mai mulţi artişti ai secolului al XX-lea şi al secolului al XXI-lea au creat ilustraţii bazate pe poem, inclusiv Edmund Dulac, István Orosz şi Ryan Price.

„Sus, pe bust, se-opri din zbor”. Aşezarea corbului pe bustul zeiţei Pallas Atena, un simbol al înţelepciunii, are ca scop prezentarea naratorului ca elev. Ilustraţie de Édouard Manet pentru traducerea lui Stéphane Mallarmé', Le Corbeau (1875).
      Influenţe    Poe spune că naratorul este un tânăr student. Cu toate că acest lucru nu este specificat în poem, este menţionat în Filosofia creaţiei poetice, fiind şi sugerat prin faptul că bărbatul citeşte „cărţi cu tîlc tulburător”, precum şi de bustul lui Pallas Atena, zeiţa înţelepciunii.
       Similar studiilor sugerate în nuvela Ligeia a lui Poe, aceste tâlcuri ar putea avea ca temă ocultul sau magia neagră. Acest lucru este accentuat de alegerea autorului de a plasa acţiunea în luna decembrie, asociată prin tradiţie cu forţele întunericului. Folosirea corbului - „pasăre a răului” - de asemenea pare să sugereze acest lucru. Această imagine a răului asociată corbului este subliniată de credinţa naratorului că acesta are un „nume dat de-al Iadului sobor” sau că este un mesager din lumea de dincolo, o referire la zeul roman al lumii subterane, Pluton (Hades în mitologia greacă). Poe a ales corbul ca simbol central în poveste deoarece dorea o creatură incapabilă să gândească, dar capabilă să vorbească. S-a decis asupra corbului, pe care l-a considerat „egal capabil să vorbească” cu un papagal, pentru a se potrivi tonului poeziei. Poe a declarat că acesta are menirea să simbolizeze „amintirea veşnică şi îndoliată”. A fost de asemenea inspirat de Grip, corbul din Barnaby Rudge de Charles Dickens. O scenă din roman seamănă în special cu poemul: la sfârşitul celui de-al cincilea capitol din romanul lui Dickens, Grip face un zgomot, iar cineva spune, „What was that — him tapping at the door?” (în română „Ce a fost acesta — el bătând la uşă”), răspunsul fiind „ 'Tis someone knocking softly at the shutter” (în română „Este cineva bătând uşor la oblon”). Corbul lui Dickens putea rosti mai multe cuvinte, având şi alte capacităţi precum scoaterea capacului de la o sticlă de şampanie, dar Poe accentuează calităţile dramatice ale păsării. Poe a scris o recenzie pentru “Barnaby Rudge” în revista “Graham's Magazine”, fiind de părere, printre altele, că pasărea ar fi trebuit să aibă un rol mai simbolic, profetic. Similarităţile nu au trecut neobservate: James Russell Lowell a scris în “A Fable for Critics” că: „Iată-l pe Poe cu al său corb, precum “Barnaby Rudge” / Trei cincimi geniu şi două născocire.”
       O posibilă sursă de inspiraţie pentru corb ar putea veni din mitologie şi din folclor. În mitologia nordică, Odin deţine doi corbi numiţi Huginn şi Muninn, reprezentând gândirea şi memoria. Corbul şi-a câştigat reputaţia de pasăre a oamenilor bolnavi în Geneza. Potrivit folclorului evreiesc, Noe a trimis un corb alb pentru a verifica starea vremii, în timp ce se afla pe arcă. Pasărea află că apele se retrag, dar deoarece nu se întoarce imediat cu veştile, este pedepsit să mănânce stârvuri toată viaţa, fiindu-i transformate penele în negru. În Metaformozele lui Ovidiu, un corb este de asemenea transformat din alb în negru de zeul Apollo, deoarece i-a transmis un mesaj despre infidelitatea unei iubite. Rolul corbului ca mesager în poemul lui Poe poate fi aşadar inspirat din aceste povestiri.
      Poe menţionează regiunea Galaad din Biblie şi un balsam, o referire la Cartea lui Ieremia (8:22) din Biblie: „Au doară nu mai este balsam în Galaad? Au doară nu mai este acolo doctor? De ce dar nu se vindecă fiica poporului Meu?”. În acel context, balsamul din Galaad este o răşinoasă folosită cu scopuri medicale (sugerând, probabil, că naratorul trebuie vindecat după pierderea lui Lenore). Face de asemenea o referire la Eden, cu toate că Poe foloseşte numele pentru a întreba dacă Lenore a fost acceptată în Rai. Într-un alt moment, naratorul îşi imaginează că serafimii (un tip de îngeri) au intrat în cameră. Acesta îşi imaginează că serafimii încearcă să-i ia amintirile cu Lenore, folosindu-se de „licoarea de uitare”, un drog menţionat în Odiseea lui Homer pentru a induce uitarea.
       Structură     Poemul este structurat în 18 strofe de câte şase versuri. În general, piciorul metric este trohaic, fiind octometru - opt versuri trohaice, fiecare având o silabă accentuată urmată de una neaccentuată. Primul vers, spre exmplu (unde / reprezintă silaba accentuată şi x reprezentând silaba neaccentuată):

Structura silabică a unui vers în lb. engleză Accent / x / x / x / x / x / x / x / x Silabă Once up on a mid night drear y, while I pon dered weak and wear y

Structura silabică a unui vers în lb. română Accent / x / x / x / x / x / x / x / x Silabă Stând când- va la miez de noap te is- to- vit fu- rat de şoap- te

    Once upon a midnight dreary, while I pondered, weak and weary, (engleză);
    Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte (Mihu Dragomir).

      Poe a declarat, totuşi, că poemul a fost o combinaţie între octametru acatalectic, heptametru catalectic şi tetrametru catalectic. Rima este ABCBBB sau AA,B,CC,CB,B,B când este rimă interioară în varianta originală şi ABCBBB în limba română. În fiecare strofă, versurile B rimează cu „nevermore” şi sunt catalectice, accentuând silaba finală. Poemul conţine de asemenea multe exemple de aliteraţie („Doubting, dreaming dreams...”). Poetul american Daniel Hoffman a sugerat că structura poemului şi metrul sunt atât de convenţionale încât par artificiale, cu toate că datorită calităţii superioare a operei, acest lucru poate fi trecut cu vederea.
      Poe şi-a bazat structura „Corbul”-ui pe ritmul şi rima complicată a poemului „Lady Geraldine's Courtship” a poetei engleze Elizabeth Barrett Browning. Poe făcuse recenzia operelor lui Barrett în ianuarie 1845 pentru Broadway Journal, spunând că „inspiraţia ei poetică este mai mult decât putem concepe noi - cu nimic mai puţin decât impresionant. Simţul ei artistic este însuşi pur”. Tipic pentru Poe, în recenzia sa i-a criticat lipsa de originalitate şi ceea ce el considera ca fiind natura repetitivă a unor poezii. Despre „Lady Geraldine's Courtship” a scris că „niciodată nu am citit un poem care combină atât de mult din cea mai aprigă pasiune cu atât de mult din cea mai delicată imaginaţie.”  
      Analiză.     Poe a scris poemul ca o povestire, fără să creeze o alegorie sau să cadă în didacticism. Tema principală este cea a devotamentului veşnic. Naratorul este prins între dorinţa de a uita şi cea de a-şi aminti, părând că simte plăcere să se concentreze pe pierderea suferită. Naratorul presupune că „Nevermore” e singurul cuvânt pe care îl cunoaşte, „de-altele-i neştiutor”, dar continuă să-i pună întrebări, cu toate că ştie răspunsul. Întrebările sunt puse atunci, cu scopul anumit de a incita sentimentul de pierdere şi de a se subaprecia. Poe nu lămureşte dacă pasărea chiar ştie ce spune sau intenţia a fost de a cauza o reacţie în naratorul poemului. Naratorul este prezentat la început ca fiind slăbit şi obosit, devenind pe parcurs plin de regrete, înainte de a trece la o stare de furie şi în final la una de nebunie. Christopher F. S. Maligec sugerează că poemul este un paraklausithyron elegiac, un motiv poetic din Grecia şi Roma Antică, ce consistă în lamentarea unui exclus la uşile închise ale iubitei. (Prelucrare şi Extrase după Wikipedia şi cartea Corbul, cea care însumează cele 25 de traduceri româneşti).

O traducere rusească

PLUS:
Autor: Irina-Maria Manea
Edgar Allan Poe, maestrul macabrului

”Tot ceea ce vedem sau pãrem nu este decât un vis într-un vis...”

Un adevãrat maestru al macabrului, Edgar Allan Poe a adus o contribuţie decisivã genurilor horror şi SF, fiind considerat în general de critici pãrintele povestirii detective moderne, dar în aceeaşi mãsurã apreciat pentru poeziile sale deosebite. În eseul sãu despre importanţa autorului, Walt Whitman afirma cã versurile sale ilustreazã o capacitate bine dezvoltatã pentru frumuseţea tehnicã şi abstractã, alãturi de o artã a excesului, o tendinţã incorigibilã pentru temele întunecate, un ton demoniac pe fiecare paginã. Existã un magnetism indescriptibil al vieţii şi operei sale.

O viata tumultoasă

     Autorul de povestiri fantastice cu gust bizar a trãit şi creat în prima jumãtate a secolului al 19-lea (1809-1849), sfârşind în mod misterios la vârsta de 40 de ani, posibil ca urmare a unei supradoze de droguri. Poe avea înclinaţii spre un comportament obsesiv şi foarte instabil. Fiu al actriţei Elizabeth Arnold Hopkins Poe şi al actorului David Poe, este pãrãsit de tatã dupã care mama sa moare de tuberculozã. Poe este adoptat informal de cãtre familia lui John Allan, un negustor scoţian de succes care activa în Richmond, Virginia. John îl trimite la şcoalã în Irving, Scoţia, apoi la Chelsea şi Stoke Newington. Relaţiile cu familia Allan se înrãutãţesc considerabil in momentul în care Edgar intrã la Universitatea din Virginia, unde nu respectã regulile care interziceau alcoolul, tutunul, jocurile de noroc sau armele. Nesimţindu-se în largul sãu în Richmond, mai ales cã iubita sa Sarah Elmira Royster se mãritase cu altcineva, Poe cãlãtoreşte în Boston în 1827, unde se întreţine practicând joburi obscure de funcţinoar şi ziarist.

    Se înroleazã apoi în armatã, slujind iniţial în portul Boston, la Fort Independence. Îşi publicã primul volum de poezie, ”Tamerlane and Other Poems”, care însã nu beneficiazã  de prea mare atenţie. Dupã ce trec doi ani de când este în armatã, vreme în care obţine gradul de sergent major al artileriei, Poe solicitã lãsarea la vatrã, explicâbdu-i locotenentului Howard motivele financiare care l-au împins la înrolare, deşi avea doar 18 ani. Poe se împacã cu John Allan abia la moartea soţiei sale, Frances, în 1829. Obţine un post la Academia Militarã din West Point, dar este exclus ca urmare a unor acte de indisciplinã.

În Baltimore mai publicã un volum, ”Al Aaraaf, Tamerlane and Minor Poems”, iar în New York  scoate un al treilea, intitulat simplu ”Poems”, cu ajutorul cadeţilor de la West Point. Perioada în care încearcã Edgar Allan Poe sã se afirme este una dificilã, el fiind de altfel printre primii care aspirã la posibliitatea întreţinerii doar prin scris. Publiciştii adesea piratau copii ale cãrţilor englezeşti mai degrabã decât sã finanţeze publicarea unora noi. Poe, pentru a supravieţui ca scriitor, a trebuit mai mereu sã recurgã la umilinţe pentru a primi bani. Reorientându-se cãtre prozã, Poe obţine în 1833 un premiu din partea Baltimore Saturday Visitor pentru  ”MS. Found in a Bottle”. Poe devine editor asistent al publicaţiei la Southern Literary Messenger, dar este dat afarã pentru consum de alcool.

Reîntorcându-se în Baltimore, scriiitorul se însoarã în secret cu verişoara sa de 13 ani, Virginia Clemm. Poe este reangajat la Messenger, air în 1838 publicã "The Narrative of Arthur Gordon Pym of Nantucket", urmând ca în anul urmãtor sã devinã editor la Burtonțs Gentlemanțs Magazine. Îşi câştigã reputaţia unui critic prolific prin numeroasele articole şi recenzii. Apare în 1839 şi colecţia ”Tales of the Grotesque and Arabesque”, care primeşte opinii divergente. Poe are iniţiativa înfiinţãrii unui ziar propriu, The Penn, dar din pãcate rãmâne nematerializatã.

Din cauza stresului provocat de îmbolnãvirea soţiei sale, Poe începe sã bea din ce în ce mai mult. Mai lucreazã şi pe la Broadway Journal, dar se îndepãrteazã de ceilalţi publicişti prin acuzarea lui Henry Wadsworth Longfellow de plagiat. Poemul care l-a fãcut faimos, în ciuda faptului cã nu i-a adus venituri materiale însemnate, ”The Raven”, apare în 1845 în Evening Mirror. Dupã eşecul ziarului Broadway Journal, Poe se mutã într-o cãsuţã în Bronx, unde Virginia moare în 1847. Dupã acest eveniment scriitorul intrã într-o etapa mai distructivã ca niciodatã. Pe 3 octombrie 1849 este gãsit delirând pe strãzile din Baltimore, murind 4 zile mai târziu în spitalul de la Washington College. Toate rapoartele medicale s-au pierdut, la fel ca şi certificatul morţii, dar ziarele locale vorbeau despre un atac cerebral, un eufemism comun pentru alcoolism.

Gotic, horror si disperare

Ca un termen general de definire a operei sale s-a folosit cel de gotic, un gen de atlfel foarte iubit în epocã. Povestirile şi poemele trateazã categoriile urâtului, grotescului, macabrului. Una dintre temele recurente este cea a morţii, pe care autorul o surprinde prin semne fizice, descompunere, senzaţia îngropãrii de viu, reanimarea morţilor sau doliul. Romantismul său întunecat poate fi interpretat ca o reacţie la un iluminism transcendent pe care poetul îl dispreţuia. Dincolo de gustul sãu pentru oribil, Poe  mai cultivã şi ironia, satira sau burlescul. Concepţia sa literarã, aşa cum reiese de pildã din ”The Philosophy of Composition”, se rezumã la respingerea didacticismului şi a alegorizãrii, la accentul pe un singur efect, la construcţia unui sens nu foarte departe de suprafaţa textului, dar un sens care sã nu fie evident.

De altfel scriitorul reuşeşte prin ficţiunea care îl are drept protagonist pe Auguste Dupin sã-şi exploateze pasiunea pentru criptografie tocmai pentru a da iluzia unui labirint cu soluţii aparent complicate. Povestiri precum ”The Murders of Rue Morgul” prezintã un exemplu de crimã rezolvatã pe principiul deducţiei ingenioase, evidentei şi raţionalizãrii. Sherlock Holmes şi Hercule Poirot au avut de învãţat de la Dupin. Pe de altã parte în alte naraţiuni, ca ”The Fall of the House of Usher”, Poe sondeazã cele mai abisale zone ale conştiinţei umane, întrupate în Roderick Usher, un personaj care suferã de tot felul de tulburãri mentale. Hipersensibilitate, paranoia, ipohondrie, angoasã, anxietate, isterie, sunt toate adunate într-o mixturã care într-un fel se prelungeşte sub forma a tot felul de apariţii fantasmagorice, proiecţie a dezordinii interioare.

”The Tell-Tale Heart” sau ”The Black Cat” pun problema stabilitãţii mentale, a nebuniei împinse la cote paroxistice care combinata cu factori precum dependenţa rezultã în gesturi absurde, acţiuni violente şi perverse. ”The Pit and the Pendulum”, poveste care are drept cadru o închisoare în care zace un acuzat al Inchizitiei, se ocupã de efectele pe care teroarea le poate avea asupra psihicului uman, care devine cu atât mai intensã cu cât nu avem de-a face cu elemente supranaturale. Realitatea este determinatã de utlizarea detaliilor legate de senzaţii (lama ameninţãtoare, şobolani care mişunã, pereţii înfierbântaţi).

O altã poveste, ”The Masque of the Red Death” ne prezintã încercãrile prinţului Prospero de a evita ciuma ascunzându-se în mãnãstirea fortificata. La un bal mascat pe care îl organizeazã, moartea îşi face însã apariţia sub forma unei figuri misterioase care îi confruntã pe toţi oaspeţii, o potenţialã metaforã a inevitabilităţii morţii. Imaginistica goticã este relevantã: multitudinea de camere care poate sugera mintea umanã compartimentatã în mai multe personalitaţi; sângele şi timpul, expresii ale efemerului; ciuma care surprinde moartea ca trãsãturã definitorie a umanitaţii; castelul ca structurã opresivã şi labirinticã. Ca multe dintre povestirile sale, şi aceasta conţine o notã autobiograficã, referindu-se la nevoia autorului de a gãsi un refugiu şi la necesitatea confruntãrii finale cu pericolele.

În ceea ce priveşte poezia, o mare parte include meditaţii asupra morţii. În ”Eldorado” protagonistul este capabil sã atingã împlinirea doar în moarte, iar în ”The City in the Sea”, ”The Bells” sau ”The Conqueror Worm” ea se relevã ca o concluzie evidentã a procesului de descompunere perpetuã. Percepţia asupra morţii merge de la speranţa regasirii persoanei iubite în viaţa de dincolo (”Lenore”) la disperarea sumbrã din profeţiile corbului (”The Raven”). Iubirea este strâns legatã de moartea care rãpeşte femeia iubitã în ciuda tinereţii şi inocenţei copilãreşti, reprezentative pentru cele mai pure trãiri ale firii omeneşti (”Tamerlane”, ”Annabel Lee”). Pierderea iubirii provoacã însã o conexiune bolnãvicioasã care atinge punctul obsesiei macabre.

Poe mai insistã şi pe incertitudine şi efemeritate, pe asimilarea realitãţii de cãtre vis (”A Dream within a Dream”) şi natura relativã a adevãrului uman. O absolutizare a forţelor invizibile care ghideazã destinul pânã la tragicul sfârşit se vede clar în ”The Conqueror Worm”. Spectrul disperãrii şi al agitaţiei pare inepuizabil. Chiar şi unde apare un licãr de speranţã acesta conţine umbre de nedepãşit. Tragismul condiţiei umane este completat şi de inabilitatea de a descifra tainele necunoscutului, de negarea unui posibil viitor. Ca şi în proza scurtã, şi în poezie subconştientul se dezlãnţuie, ca întruchipare a instinctelor de cele mai multe ori distrugãtoare. Corbul este dublul cel întunecat al autorului, cuprinzând temerile care îi suprima raţiunea şi dialogul dramatic dintre cele douã componente sufleteşti se încheie cu proiecţia sufletului în corpul pãsãrii. Alteori instinctul acţioneazã ca înţelepciune, când în ”Ulalume” încearcã în zadar sã-l îndepãrteze de mormântul iubitei.

Natura joacã şi ea un rol important, la fel ca în toate operele romantice, ea fiind cea în care se perindã protagoniştii care mediteazã în cãutarea rãspunsurilor sau se refugiazã în cãutarea unei stãri purificate. Poe se declarã impotriva monotoniei ştiintei care a barat dezvoltarea creativitaţii şi imaginaţiei (”Sonnet-To Science”). Idealul sãu estetic se centreazã pe puterea imaginativã ca esenţã a fiinţei. Putere care însã poate avea şi consecinţe nefaste atunci când nu este temperatã de o minimã dozã de realism.

În concluzie, goticul lui Poe surprinde nişte adevãruri despre om, atrãgând atenţia asupra ororilor care sãlãşluiesc în psihicul uman. Un al doilea eu întunecat bântuie şi acesta trebuie mai degrabã integrat, asimilat, decât negat sau dat la o parte. În termenii lui Freud, este vorba despre o disociere de personalitate care are rãdãcini în separarea de uterul matern. Tulburarea este cauzatã de înstrãinarea de propriul eu. Poe exploreazã prin personajele şi temele dezvoltate aceastã anxietate şi tensiune a dualitãţii, cu accent deosebit pe latura monstruoasã. Totodatã se pune la îndoialã existenţa unui suflet eliberat de povara temerilor şi superstiţiilor, a omului propus de era industrializãrii şi ascensiunii ştiinţifice, care nu mai este vulnerabil în faţa forţeklor supranaturale.

Poe (şi nu numai) ne aratã însã cã aceste forţe rezidã de fapt în interior, dorinţele, fricile, pasiunile, angoasele nu se încadreazã într-o dualitate externã de tip viciu-virtute, ci sunt toate în noi. Arãtându-ne întunericul împins în teroare şi macabru, Poe şi goticul ne înfãţişeazã un adevãr: suntem şi Cain şi Abel.

BONUS:

Alfred de MUSSET

Tristesse

1840

J'ai perdu ma force et ma vie,
Et mes amis et ma gaieté;
J'ai perdu jusqu'à la fierté
Qui faisait croire à mon génie.

Quand j'ai connu la Vérité,
J'ai cru que c'était une amie ;
Quand je l'ai comprise et sentie,
J'en étais déjà dégoûté.

Et pourtant elle est éternelle,
Et ceux qui se sont passés d'elle
Ici-bas ont tout ignoré.

Dieu parle, il faut qu'on lui réponde.
Le seul bien qui me reste au monde
Est d'avoir quelquefois pleuré.

Alfred de Musset
TRISTEŢE
Sonet
Savin Badea

Pierdut-am putere şii viaţă,
Mulţi prieteni, averi, voioşiia,
Pierdui – şii mai şii – chiar mîndria
De-a crede că-s geniu în ceaţă.
Crezui că mi-e-amic cu vecia,
Văzînd Adevărul în faţă -
Simţindu-l, am păr alb, mi-e greaţă,
Dezgustul mă ia, nebunia.
Şi totuşii e veşinic, tot creşite! -
Iar cel ce nu-l şitie, trăieşite
O viaţă-n zadar fără dînsul.

Cînd Domnul mă-ntreabă – în fine -
Răspund fără preget: – Un bine
În viaţă mi-a fost numai plînsul.

Alfred de MUSSET
SONNET
Que j'aime le premier frisson d'hiver...
1829

Que j'aime le premier frisson d'hiver ! le chaume,
Sous le pied du chasseur, refusant de ployer !
Quand vient la pie aux champs que le foin vert embaume,
Au fond du vieux château s'éveille le foyer ;

C'est le temps de la ville. - Oh ! lorsque l'an dernier,
J'y revins, que je vis ce bon Louvre et son dôme,
Paris et sa fumée, et tout ce beau royaume
(J'entends encore au vent les postillons crier),

Que j'aimais ce temps gris, ces passants, et la Seine
Sous ses mille falots assise en souveraine !
J'allais revoir l'hiver. - Et toi, ma vie, et toi !

Oh ! dans tes longs regards j'allais tremper mon âme
Je saluais tes murs. - Car, qui m'eût dit, madame,
Que votre coeur sitôt avait changé pour moi ?

Alfred de Musset
SONET
Savin Badea

Ce mult îmi place-al iernii fior! Mirişitea plată,
Cînd vînătoru-o calcă, se-nfoaie! Şi-n cîmpie,
Cînd coţofana vine-n fîneaţa-nmiresmată
Şi flacăra-n căminul castelului re-nvie;
Ne cheamă-acum oraşiul!- Ca-n vremea de-altădată,
Cînd revăzui bun-Luvrul şii bolta-i de vecie,
Parisu-n fum şii ceaţă, frumos ca-mpărăţie
(Ascult iar surugiii cu vocea-n vînt purtată).
Ce mult îmi place griul, toţi trecătorii, Sena,
Sub mii de felinare ce ard – superbă-i scena! -
Am să revăd iar iarna! – Şi, viaţa mea, pe tine!

Dar tu ocheada-ţi lungă – Oh! – inima-mi supune;
Salut pereţii casei! – Căci cine-mi poate spune:
De ce inima voastră s-a-ndepărtat de mine?

Alfred de Musset
SIMONA
După Boccaccio –

Traducere de Savin Badea

Citeam romane-n tinereţe,
Astăzi n-am timp, mi-am pus stricteţe;
La bun pierdut, mîna, avara,
Mă face să văd, hăt, mai clar;
M-a  consolat şi Werther, dar  5
Chiar cu regina de Navarra.
Și de ce nu? Cînd reuşesc,
Citesc şi-o pagină întreagă.
Cu-acest defect mă amăgesc,
Şi toţi mă cred să-s într-o doagă?  10
Care din două-s mai fertile,
Antichitatea-n sobre file,
Ce scrie ea, ea crede, ternă,
Sau trăncăneala mai modernă
Ce nu discerne, Doamne sfinte!,    15
Atunci cînd scrie? Inşi cu minte
Nu par că-s rari ăst an prin arii;
Dar cînd idei mai sar din ei,
Nu sunt prea mari, abia căţei,
Dar noi le facem cît măgarii.    20
Ideea e ca şi-o codană,
Iar cartea-i mîndră curtezană.
Cînd Florentinul, plin de viaţă,
A scris un basm de dimineaţă,
Fără-a sculpta cu pana-n fum,    25
El ar fi scris chiar şi-un volum
Dintr-un cuvânt, cast sau de greaţă.
Cu suflet îndrăzneț, curat
Pleca din Pavia-ntristat
Şi-n floarea zilei fericite     30
Lăsa şi Franţa şi iubite
Pentru-a scăpa din puşcării
Pe-un frate ce-n Madrid muri,
Şi-l crezi scriind, cu pana fină,
Roman de Doamna Scudéry?     35
Dar ea a vrut să dea-n lumină
Doar un cuvînt, să-nveselească,
Şi-o lacrimă de drag… ei, şi?...
Iar cei ce i-au citit din carte,
Treceau drept buni cunoscători;    40
Cei doi ştiau scăpa de moarte, 
Trăind intens, “de două ori”,
La Rebec, la Fontarabia,
La Bicoque şi la Marignan,
Pe-atunci iubeai într-un roman   45
Şi dragostea cu drag, şi glia.  
Nu vreau din astea să se-nşire,
Nici-o satiră răsuflată,
Ci vreau o tristă povestire
Să scriu, din vremi de altădată.   50
Căci cei cu spirit şi cu-onoruri    
N-au timp de-asemenea amoruri;
Pentru ei asta nu contează.
Săracii au tot cerul sfînt
Şi dragostea, dar pe pămînt,     55
Cum lor Isus le-a dat ca bază.  
Cam prin Toscana, pe la ţară,
Trăia, în vremi de-odinioară,
Un om sărac şi-o biată fată,
Simona,  mîndra minunată:   60
Copilă, dar de speţă joasă,  
Şi tinerică, dar cu şic,
Amabilă şi chiar frumoasă,
Dar care n-avea bani, nimic.
Trăia o viaţă de chin brut,     65
Torcînd cu fusul lînă-n tihnă, 
Ani, zi de zi, nu c-ar fi vrut,
Ci ca să iasă la lumină,
O pîine-şi lua din lîna fină,
Dar n-avea-n inimă ce-şi cere     70
Şi-n mintea ei de florentină    
Era şi cîntec şi durere.
Vrun senior în vis n-a vrut
Şi nici în rugă nu-şi îngînă,
Decît doar un băiat plăcut,    75
Dar bun cunoscător la lînă -  
Numit Pascal – venea la fată
Pentru stăpînu-i postăvar,
Săptămînal, nu citeodată,
Ba chiar mai des, ba zilnic chiar.  80
O prietenie viitoare      
Nutrea Pascal la torcătoare.
Nu vrun păcat, nici  rău banal;
În ziua cînd sosea Pascal
Simona la fereastră sare.  85
Să-şi vadă bunul cunoscut,   
Fără-aşi dori vreo bucurie,
Văzîndu-l tînăr, ce-aţi fi vrut?;
Acesta-n faţa ei zglobie,
I-apare-n ochi drag şi plăcut;    90
Apoi, cînd a rămas cu plînsul,  
Din toată inima, torcea,
Gîndindu-se la el, surplusul
De lînă toarsă se-nmulţea,
Ea dragi romanţe îşi cînta.  95
Şi-şi săruta fuiorul, fusul.    
Pe de-altă parte, se-ntorcea
Flăcăul, plin de zel, la fată,
Simona, fata minunată -
De lînă-a prins el slăbiciune -    100
Ce şi-n trecut părea minune -   
Ea, fus de fus torcea de-ndată.
El suspina şi ea torcea,
Şi vine luna Mai şi-aşa.
În fine, ca-n această ţară,   105
Cînd iarba-i mică la picioare,   
Să nu-ncolţească-n primăvară
O prietenie trecătoare?
Să nu se nască ceasul rău,
În ziua cînd căzu jos fusul,     110
Iar fetei i-a plăcu sedusul,    
Căzînd în braţe la flăcău?
Lîngă oraş, la barieră,
Era acolo o grădină,
Un rai de singuratioci, seră,   115
Deschis mereu: nopţi, zi-lumină.   
Savantul, cel cu cărţi de scris,
Şi visătoru’,-n nori hai-hui,
Iubitul cu iubita lui,
Veneau pe-alei ca-n paradis   120
(Că libertatea, bunăoară,    
Italiei i-a fost comoară,
Ca muzica, iubirea, doar) -
Bunul Pascal, cu ea, hoinar,
În acest loc dorea s-apară,   125
Nu pentru vise şi citit,     
Ci pentru tainicul iubit,
Pe-o bancă-ascunsă în desiş,
Să-şi spună, fără de cuvinte,
Secrete dulci, ce-ţi vin în minte,    130
Ca păsările prin frunziş.  
Aşa că planul fu-ntocmit
Şi tot proiectul iscălit,
Plăcu brunetei torcătoare,
Iar cînd Duminica-a sosit     135
I-a spus lui tat-so de-o plimbare,   
Că ea şi-ar face-o rugăciune
La mănăstire, la Saint-Gal -
Dar locul din proiect nu-i spune,
Unde-l găsi pe-acel Pascal.    140
‘Naite de-a pleca de-acasă, 
Veţi şti c-a luat-o la grădină,  
Conform c-o datină spinoasă,
S-o însoţească, pe-o vecină.
Acolo nu e ca-n Paris,     145
E făr’ de prieteni, strict, précis.   
Unde mai pui c-acea vecină
Avea o inimă haină.
Cum arăta? Cam ca neghina.
Boccaccio-o poreclea Lagina.    150
Dar şi Pascal sosi discret,    
Tot însoţit, dar de-un brunet.
Vecinu-i Strîmbu’, din popor,
Porecla e insultă mare,
Căci nu-i chiar şchiop, merge-n cărare   155
Puţin ceacîr de un picior
Dar nu conta. ‘N-acea grădină,
Perechile s-au prins de mînă,
Vecinul strîmb cu-a sa vecină,
Dar pe-o cărare mai străină.     160
În timp ce Strîmbul cu Langina   
Au mers pe soare la plimbare,
Amorezaţi, nevoie mare,
În fund de crîng, sub rămuriş,
Pacal, cu draga-i, în frunziş    165
Găsiră,-n fine, ce căutau,  
Iarba cosită sub desiş
Şi fericirea ce-o visau.
Dar timpul zboară hoţ, pieziş,
O ştiu cei doar cunoscători;    170
Doi prieteni, braţ la braţ, furiş,  
Pe-al patului de muşchi covor,
Dar viaţa, vai! Cu multă stimă,
E crudă, dulce uneori.
Întîmplător, ca “loc de crimă”,    175
A fost o pajişte cu flori.    
Aşa cum Domnul totu-animă,
Sta cruda iarbă înflorită;
Şi dup-o vorbă prelungită,
Plăcerea vine cu plăcere,    180
Întotdeauna cînd iubim…    
Ia zi-i!, ce-i clipa fericită?
O amintire, vis sublim,
Şi chiar ne place pe pămînt,
Cînd conversăm, în tot taifasul,     185
În rîs şi sărutat, şi-n cînt,     
Şi-un bun ospăţ, cît ţine ceasul,
Şi-n libertate de cuvînt;
Aceste locuri dragi ne sînt.
Şi-au plănuit să-şi reia pasul.      190
Despre verdeaţă şi natură,     
Flăcăul, ca-ntr-o aventură,
A rupt o floare, sub un tril.
Ce floare? Amărît copil,
Nici eu nu ştiu, nici el nu ştie,   195
Că e primejdie-n decor,    
El a purtat-o gînditor,
Pe buza-ardentă, încă vie,
Cu sărutări, cînd s-au iubit,
A savurat-o lent, tihnit.       200
Apoi a revenit cu gîndul,   
Obrazul fetei mîngîindu-l,
Şi a vorbit, trei clipe prinţ,
Ţinîndu-şi floarea între dinţi;
Apoi tăcu un timp, se pierde,   205
În timp ce faţa-i s-a schimbat.   
Palid, murind pe iarba verde,
Ca dintr-un salt s-a ridicat,
O cheamă pe Simona, cată,
De întuneric prins, pierdut;   210
Întinse braţele şi-odată, 
Pierzîndu-şi graiul, a căzut.
Cu toate că nu-i lucru clar,
Pascal, desigur, era mort,
Biata Simona, cu efort,    215
Nu-nţelegea mizerul “dar…”.    
Văzîndu-şi prietenul răpus
Şi binele de mult apus,
Fără adio, plîns şi rugă,
Ea, tremurîndă, glonţ s-a dus,   220
Crezînd că-l află adormit     
Ca-ntr-o durere trecătoare,
L-a strîns la piept, nu ca iubit,
Ci ca pe-un frate care-i moare.
Ce-ar face ea? Oameni săraci,      225
Cu suferinţa nu-i împaci,     
Păstrează-n ultima instanţă,
Singurul bun, biata speranţă;
Dar moartea vine şi le-o ia,
Deja ca spectru, gheare-avide,    230
Îşi pune urmele livide       
Pe om, cînd încă mai trăia;
Frumoşii ochi, buze iubite,
Păreau o mască-nsîngerată,
De cnut de Furii învrăjbite,    235
În trupul neînsufleţit,      
Aşa frumos, fostul iubit,
Acu-i teroare încarnată,
Ce-a-nspăimîntat pe veci pe fată,
Ce groază-i chipu-i înnegrit.     240
La strigătul ei răguşit,     
Fugiră Strîmbul şi Lagina,
Dar, din păcate, au venit
Şi-alţi căscăui, precum vecina.
Cei care-au fost în primii pași,    245
Mulţimea repede s-adună, 
Cînd e ruina într-o rînă.
Şi lesne se găsesc vrăjmaşi.
Găsiră fata prăbuşită
Pe lîngă corpul lui iubit,    250
Şi, fără noimă, s-au gîndit,  
Din cauză nemaiîntîlnită,
Că amîndoi ar fi murit.
O, Ceruri! - Ar fi bine, chit! -
O ştire chiar bine-venită.   255
Simona ochii şi-a rotit:     
“Nemulţumit!” – a zis bocit
Strîmbul, văzîndu-l fără viaţă -
“Acesta-i un asasinat.”
L-aceasta, oameni-nătăfleaţă,     260
Discută-n gloata; strigă-o faţă:   
“Un medic bun să vie-ndat’!” -
El vede mortul, şi-l compară,
Observă, caută şi declară
Că bietul om e otrăvit.    265
L-acest verdict, Simona, tută,   
Ca zguduită din ţîţîni,
Rămase stei, cu capu-n mîini,  
Şi imobilă, dar şi mută.
E ca o piatră de mormînt.    270
Să fi vorbit măcar Lagina -   
Era doar suflet feminin,
Un astfel de curaj şi-avînt,
E ca balsam din cer, divin,
Din inimă venind tăcut;      275
Văzînd cum cad în infamie,    
Vecinul lui, vecina-i vie,
Nu s-au milit, cît boarea mică
S-o mîngîie, nici chiar de frică,
În toi de nenoroc, de dor -    280
Ea-i una-n contra tuturor,    
La judecată fu tîrîtă,
Căzută în genunchi, uşor,
În lacrimi s-a scăldat, pîrîtă,
Pe jumătate-n beci vîrîtă.    285
Iar judele cam tot n-a prins,   
Chiar n-a fost pe deplin convins,
Şi, bănuind mister curat,
Soluţie clară n-a prea dat,
Pe nedeplin edificat,    290
N-avea nimic imaginat, 
Nici pe Simona vinovată,
Cea-n lacrimi nesecat izvor,
Nici tînărul mort prea uşor,
Fără vreo cauză creionată.     295
De mîn’-a luat-o pe-a de vină,  
Şi s-a-ndreptat fără cuvînt
Cu oameni spre acea grădină,
Vrînd s-o conducă fix, dar crunt,
‘Naintea celui decedat,    300
Aşa putea, ca apărare,    
S-audă judele mai tare,
Cum s-a făcut, ce s-a-ntîmplat,
În amintirea ei ce este,
Reamintindu-şi de iubire,    305
De prima zi de întîlnire,   
Simona-i spune-a ei poveste,
Cum lacrimile dinainte,
Ba chiar mai bine ca-n cuvinte;
Dar nimeni nu i-a dat crezare.   310
Cînd ea avea de spus în minte
Prin ce ruşine-a tras în piaţă,
Pascal nemaifiind în viaţă,
Văzînd pe toţi în dubiu mare,  
Pe jude surîzînd ca dus,   315
Ca să-ntărească tot ce-a spus,
S-a dus sub verdele tufiş
Sub care tînărul, morţiş,
Dormea, pal, mort, ca prima oară;    
Ea rupe-o floare similară,    320
Exact ca floarea dumnealui
Şi-apoi pe buzele-i depusă,
Biet suflet ce avea ca spusă
Un gînd ce-a fost şi-n capul lui.   
Durere-i, frică, ignoranţă?    325
Pascal era în aşteptare,
Îmbrăţişînd-o cu răbdare,
Într-un azil plin cu speranţă,
În care nu-i nimic prea greu.    
De-ndată ce atinse floarea,   330   
Muri pe loc. Cu-nflăcărarea
Că-i înger de-al lui Dumnezeu.
Voi, suflete, cari treceţi marea
De veşnicie,-ndepărtaţi,   
Unul voios, alt’ cu-ntristarea,   335
În veci mizeria uitaţi;
Veţi fi copii, pe care marea
Iubire-i trece-n infinit:
Un cuplu pe vecii unit!    

Şi-acum să-mi spuneţi care-i floarea     340
Care-a ucis, ucigătoarea?
Pe el, iubitul, în deliciu,
Pe ea, iubita, în supliciu.
Boccaccio-n două-trei nuvele,   
Cu simplitate-obişnuită,    345 
Ne spune că izvor de rele
A fost o salvie trăznită
De-o broască; Doamne, zic mersi!
Că astăzi nu cad, şi mai şi,   
În vreo ispită, la derută,     350
Cu vipere, năpîrci şi-o sută.
M-ar rîde toţi copiii-n faţă,
Că-n veacul nostru de lumini
Un om e părăsit de viaţă   
Din astfel de scorneli şi vini.    355
Dar, poate, e ceva pe dos…
Cum a murit?! Mai e vreun os? -
Să-l cercetăm pe etajeră:
E mort ? În care manieră?   
La care oră? Cum? Aşa!    360  
Biet şugubăţul din Florenţa
Ca să salveze aparenţa,
Dă vina tot pe mahala:
Povestea-i spusă prin vecini –    
Iar Franţa n-o mai crede-o dată. -   365
Măi, oameni buni, nu fiţi haini! -
Povestea-i chiar adevărată!
Cautaţi a plantă! S-o găsi
Vreuna, poate, prin potecă,    
Otrăvitoarea-n garduri vii,     370
La Facultate-n cartotecă:
Macul, cucuta, belladonna -
Aci, jos, totu-i dovedit!
Planta e lesne de găsit -       
Dar ce-a păcătuit Simona?      375

20 SONETE – William Shakespeare

Sonnet 1 – I -  Savin Badea

Dorim superbe fiinţe-n rodnic spor
Cu-a frumuseţii roză decorate,
Sub Timp, un nemilos devorator,
Să-şi ducă spiţa în eternitate.
Dar tu, cu ochii vii, ca jar pe rug,
Creezi lumină, strălucind ca soare,
Înfometat de un enorm belşug,
Duşman viclean al eului tău mare:
Tu eşti al vieţii unic ornament,
Şi-al primăverii reci prevestitorul,
Că-ngropi în muguri conţinut potent - 
Tu, stirpei tale, eşti risipitorul.
    Păcat de Lume!, lacomule rău -
    Nu  lua  şi Lumea în mormîntul tău.

Sonnet 2 – II – Savin Badea

Cînd patruzeci de ierni, în cursul vieţii,
te-or troieni pe dalbă fruntea ta,
pictura-ţi mîndră - chipul tinereţii -  
va preţui cît pălămida rea.
De frumuseţe-ţi facem o-ntrebare:
“Unde-i comoara zilelor de har?”
Tu spui că-n ochii tăi, albastră floare -
o mîngîiere, o ruşine, clar.
Tu-ţi lauzi frumuseţea, cumsecade -
chiar de răspunzi: “Acest copil frumos
va fi urmaşul celui care scade,
strămoş risipitor, dar cu prisos”:
     Acest moşneag, cu sîngele tot rece,
     va înflori, chiar dacă se petrece.

Sonet 7 - VII – Savin Badea

Priveşte-n est!: Cum soarele sărută
Roua pe flori şi viaţa pe Pămînt -
Omagiindu-l, Viul îl salută,
Iar el zîmbeşte, blînd copil, dar sfînt;
Şi, după ce-a urcat celeste dealuri,
Se-nalţă tînăr, la drum greu pornit,
Şi umple Lumea cu lumină-n valuri,
Mînăndu-şi caii, carul aurit;
Apoi ajuns în culmea strălucirii,
Coboară ca un moş pe şotii pus,
Stîrnind poeţii, cîntăreţi ai firii,
Să-l vadă cum renaşte în apus.
   La fel şi tu – într-un apus de groază,

   Tu pieri, dacă un fiu nu te urmează.

Sonnet 18 – XVIII -  Savin Badea

C-o zi de vară să te-asemăn oare?
Doar tu eşti o splendoare, chip frumos.
În Mai bat vînturi, ning toţi pomii floare
Şi anotimpu-i trist, capricios:
Căci ochiul cerului cînd pîrjoleşte,
Cînd îşi ascunde aurul sub nori -
Întîmplător sau natural descreşte
Şi frumuseţea viului din flori.
Doar frumuseţea ta-i nepieritoare,
Tu vei rămîne-n vara tuturor,
Iar moartea n-o umbri nici-o culoare -
În versul meu rămîi nemuritor.
     Cît omul mai respiră şi priveşte,
     Vei fi etern, în versul meu, fireşte!

Sonetul 27 – XXVII – Savin Badea
Acest sonet a fost tradus şi de Mihai Eminescu.

Cad obosit de trudă şi vreau patul,
Trupu-mi s-aştern, de drumuri dărîmat,
Şi-apoi şi-nvîrte valţul măcinatul,
Prin mintea-mi trează, gîndul încurcat.
El vine de departe şi decide
Un lung pelerinaj spre tine dar
Şi pleoapele-mi închise le deschide,
Cum orbu-n beznă vede lumea clar.
În mintea-mi răvrăşită se-nfiripă
Doar umbra ta, dor viu, imaginar,
Ca o bijuterie, o tulipă,
O noapte neagră şi-un mărgăritar.

      Ziua, biet trup, noaptea, biet gînd, de tihnă -  
      Da-i grav că n-avem, tu şi eu, odihnă.

Sonetul 28  – XXVIII – Savin Badea

Cum pot s-ajung la starea fericită
Să am noroc de somn ne-ntors în pat?
Ziua m-apasă, noaptea mă palpită,
Mi-e ziua noapte, noaptea zi... Ciudat!
Dar se unesc, şi zi şi noapte bine,
Duşmance-domni peste regate noi,
Să caşte depărtarea mea de tine,
Trudindu-ne în chinuri pe-amîndoi.
Spun zilei „mulţumesc” că-i luminoasă,
Chiar dacă-s nori pe larg-albastrul cer,
Şi nopţii-i spun, că-i neagră şi frumoasă,
C-o stea strălucitoare giuvaer.
C-o stea strălucitoare giuvaer.
     Dar ziua zilnic chinul nou m-apasă,
     Iar noaptea-noapte cu chin vechi se lasă.

Sonet 66  – LXVI – Savin Badea

Sătul de tot, mă rog frumos să mor:
Să nu-l mai văd cerşind pe Omul Harnic,
Pe Cel Neghiob tiran peste popor,  
Pe Credincios nefericitul jalnic;
Drept aur calp Onoarea pe tarabă,
Virtutea Feciorelnică păcat,
Batjocorit Corectul Om de Treabă,
Bîrfit nemernic un Viteaz Bărbat;
Arta ajunsă cu căluş în gură
Şi Nebunia doctor năzdrăvan,
Iar Adevărul simplă secătură,
Cel Bun captiv, iar Răul căpitan:
   Deci, obosit de toate, le zic „pas!” -  
   Dar dragostea, iubita... cui le las?

Sonetul 127 – CXXVII – Savin Badea

Au fost şi vremi cînd oacheş nu trecea
Drept frumuseţe, nicidecum splendoare;
Acum, cînd negrul e chiar ea, sadea,
Copil din flori de-ocară,-aşa îmi pare.
De cînd se strică al Naturii har,
Urîtul retuşîndu-l, strict artistic,
Suava frumuseţe e pe jar,
E terfelită, n-are cuib, nici mistic.
Sprîncene pana-corbului, fireşti,
Acopăr ochii negrii-ai dragei mele,
Făcînd din sulimanuri ţigăneşti,
Un rîs de Fire, mască din vopsele.
     Dar ochii trişti - durerea lor m-apasă -
     Acu-mi surîd: „ – Aşa-i că sunt frumoasă?”

Sonetul 128 – CXXVIII – Savin Badea

Ades, cînd lin naşti muzici noi pe strună,
Mişcînd pe lemnul binecuvîntat
Suave degete, sublim răsună
Metalice-armonii şi corzi se zbat.
Gelos pe-acele clape fericite,
Cînd îţi sărută palma în extaz,
Simt buzele-mi grav arse şi-nroşite
De  cutezanţa lemnului viteaz.
Pentru răsfăţ, eu aş găsi o cale:
În locul beţigaşelor zurlii,
Aş vrea în vîrful degetelor tale,
Nu lemnul mort, ci buzele-mi roz, vii.
     În loc să fericeşti reci clape mute,
     Dă-mi gura gurii mele, s-o sărute.

Sonetul 129 – CXXIX – Savin Badea

O viaţă irosită în risipă
Desfrîu e-n fapt; iar pîn’ la fapt desfrîu -
E ucigaşul, hoţ de dulce clipă,
Feroce, crud, brutal, neghină-n grîu.
De cum te-a bucurat, deja-l dispreţui,
Da’-l urmăreşti nebun şi-l ai, pe loc,
Îl şi urăşti dement şi nadă-i preţu-i,
Anume-ntinsă, să-ţi ia mintea foc.
Nebun de-l urmăreşti, obţii tăciune;
După ce-l ai, îl vrei din nou, precis -
Deliciu guşti, dar guşti amărăciune,
Iar bucuria-i nălucire, vis.
    Îl  ştie lumea, năzuind etern,
    La raiul care duce spre infern.

Sonetul 130 – CXXX – Savin Badea

 

Nu-s ochii dragei mele stropi din soare,
Nici buze roşii, purpur de mărgean;
Cînd sîn brun saltă, alb ca neaua-mi pare,
Sub păr de sîrmă neagră, de ţigan.
Pe-obrajii ei nu-s rozele mascate
Ca trandafiri albi, roşii, de Damasc;
Parfumurile cele mai curate
În răsuflarea-i pier, duhnind a teasc.
Mi-e drag s-ascult ce spune ea, de toate,
Chiar muzica e biet efect, e vînt,
Şi n-o imită nici-o zeitate
Cînd ea ca-n dans pluteşte pe pămînt.
    Vă jur pe ceruri! – rar aşa mîndreţe! -
    Nu vreau s-o schimb pe nici-o frumuseţe!

 

Sonetul 131 – CXXXI – Savin Badea

Eşti precum eşti: tiranică şi crudă,
Trufaşă şi frumoasă, dar îngheţ -
Îndrăgostită-i inima-mi zăludă,
De giuvaerul ei cel mai de preţ.
Că frumuseţea ta stoarce suspine,
Cinstit spun unii care te-au văzut,
Eu nu cutez să-i mint, robit de tine,
Şi să jur strîmb - pe diavol – nici sub cnut.
Sunt sigur că eşti tu, minune vie,
La tine mă gîndesc, suspine mii
Vin ca dovezi că nu eşti fantezie,
Ci frumuseţea neagră, drept să ştii:   
     Că tu eşti neagră-n fapte, tare-n gură -
     Spui numai vorbe grele şi naşti ură.

 

Sonetul 132 – CXXXII – Savin Badea

Eu ochii ţi-i iubesc, şi ei din milă,
Ştiind al inimii chin şi dispreţ,
S-au îmbrăcat în negru trist, huilă,
Punînd pe-nduioşată jale preţ.
Nici soarele, pe cerul dimineţii,
Nu are griuri, pe obraji vopsit,
Nici steaua înserării, spun poeţii,
Nu-mbracă-n aur roşul asfinţit.
Iar ochii tăi, cerniţi de-o jale mare,
Inima mi-o palpită înfinit,
Iubită neagră – negrul farmec n-are -
Dar o-nveşmîntă mila-n strai cernit.
     Că frumuseţea-i neagră pot să jur,
     Pe cît e albul de urît şi pur …

Sonetul 133 - CXXXIII – Savin Badea

Vai, inimii ce inima-mi răneşte,
Cu răni adînci şi dese, din nimic,
Dar nu-i de-ajuns, tortura mă căzneşte,
Da-l face rob robiei şi pe-amic.
Ochii tăi cruzi mi-au prins un eu în gheară
Şi-al doilea eu mi-e lesne judecat,
Amară viaţă am, de chin amară, 
De trei ori întreit crucificat.
Închide-mi inima-n a ta cetate
Din sînu-ţi de oţel, zălog să stea
Inimii lui, eu temnicer m-aş zbate
Să nu-i fii crudă lui în ocna mea.
     Şi de vei vrea, întemniţat în tine,
     Sînt tot al tău, cu tot ce-i bun în mine.

Sonetul 134 – CXXXIV – Savin Badea

Aşa e: recunosc că ţi-l dau ţie,
Chiar dacă poftei tale-s pus zălog,
Plăti-voi eu, şi celălalt, simbrie,
Pe care s-o recapăt vreau, te rog.
El e afectuos, tu – eşti nebună
Apucătoare, n-o să-l dai – constrîns,
Prepusul meu parafa n-o să-şi pună
Pe-acel contract ce-l leagă tot mai strîns.
El vrea să te impui prin frumuseţe - 
Cămătăreaso, care zmulgi dobînzi,
Să-mi execuţi amicul cu fineţe,
Prin nedreptatea unor oameni blînzi.
     Pierdutu-l-am şi pe-amîndoi ne ai - 
     Plăteşte el - eu nu-s iertat, aşa-i?

Sonetul  143 – CXLIII – Savin Badea

Cîte-o nevastă vreo găină-şi cată,
Sărită peste gard, cotcodăcind;
Ea-şi lasă pruncu-n colbul din poiată,
S-o prindă pe-a moţată, vai, ce jind!
Iar pruncul ei, uitat, o urmăreşte,
Plîngînd să-nhaţe fusta mamei lui;
Copilul plînge, mama hoinăreşte,
Fără să pună preţ pe-al ei, pe pui.
La fel şi tu alergi să prinzi ce-ţi fuge,
Cînd eu, biet prunc, gonesc în urma ta -
De prinzi ce speri, te rog, nu ne distruge,
Sărută-mă, fii ca şi mama mea:
      Ruga-mă-voi la cer, plîngînd subtil…
      Întoarce-te, dacă-l iubeşti pe Will.

Sonetul 144 – CXLIV – Savin Badea

Două iubiri, chinul şi mîngîierea,
Ca  două duhuri, am necontenit:
Un înger bun, frumos şi blond ca mierea,
Şi-un diavol rău, femeia, drac pocit.
Cum viaţa iad femeia vrea să-mi facă,
Mi l-a răpit pe îngeraşul meu,
Cu gînd să-l strice, diavol să-l prefacă,
Mi l-a corupt în stilul ei, de leu.
Dacă-i ajuns din înger drac nu-i bine,
Dar e în viaţă lesne aşa salt;
Şi-s amîndoi înstrăinaţi de mine,
E rai cînd unul, iad cînd celălalt.
      Dar asta-n veci n-oi şti, cît voi trăi,
      Pîn’ ce cel rău pe bun nu-l va goni.

Sonnet 152 – CLII -  Savin Badea

Iubindu-te, te mint, calc jurămîntul,
Dar tu îl calci de două ori la rînd:
Rupi legămîntul nupţial, uitîndu-l,
Iubindu-mă, mai nou iubeşti urînd.
De ce te-acuz de dubla ta trădare,
Cînd eu trădai de douăzeci de ori?
Te amăgesc, cînd jur, sunt eu cel care
Credinţă-n tine-am pus, adeseori
Şi m-am jurat pe marea-ţi bunătate,
Pe-amor, speranţă, vis, statornicii,
Să îţi redau splendoarea, cît se poate -
Îmi mint pînă şi ochii… invers… ştii? -
    Mă jur pe ochiul stîng că eşti frumoasă,
    Văzînd cu ochiul drept minciuna-mi crasă.

Sonnet 153 – CLIII -  Savin Badea

Cu facla-aprinsă Cupidon adoarme
Şi-o slujitoare de-a Dianei ia
Aţîţătorul foc de-amor, să-l sfarme
De-adîncul unui puţ dintr-o vîlcea.
Deci focul sfînt, a Dragostei dogoare,
Ajunse în fîntînă şi acum
E-o baie, o celebră scăldătoare,
În care-i leac de boală, foc şi scrum.
Dar flacără-i şi-n ochii dragei mele,
Iar Cupidon, trezit, m-aprinse-n piept -
Astfel bolnav, m-am dus la băi şi-n ele
Speram să mă tratez de dor, deştept.
     Dar Cupidon nu ştiu cum de-a sucit-o -
     Luă proaspăt foc din ochii tăi, iubito.

Sonetul  154 – CLIV – Savin Badea

Cupidon-Zeul, adormind pe coaste,
Lăsase-alături focu-i vrăjitor,
Dar dintre nimfe, ce-s jurate caste,
Dusă-n ispită, vis plutind uşor,
Frumoasa-ntre jurate-i fură jarul,
Ce-mpinse multe inimi în păcat,
Şi-n acest fel ciudat fu Generalul
De-o mînă de fecioară dezarmat.
Ea torţa-i stinse în izvorul rece,
Răpind Focul Iubirii,-n veci, în sîn.
Baie şi leac iscînd - şi boala trece -
Numai eu, doamnei mele, rob rămîn.
    Focul Iubirii apa clocoteşte,
    Dar pe Iubire apa n-o răceşte.