DE 3 ORI Vladimir Vladimirovici PUTIN!...

Inauguration of President Vladimir Putin. News on

Inauguration of President Vladimir Putin. News on

Victory parade (Parade on Red Square). News on R

Rusia lui Vladimir Putin

Pe data de 7 mai 2012, Vladimir Putin, a fost investit în funcţia de preşedinte a statului. Festivitatea a început la ora 11:40 (ora locală a României 10:10). Preşedintele rus Vladimir Putin, l-a propus luni, în faţa Parlamentului, pe Dimitri Medvedev pentru postul de prim-ministru a anunţat preşedintele Dumei de Stat (Camera inferioară a Legislativului), Serghei Narâşkin.

Amintim cititorilor noştri că, Vladimir Putin a obţinut Victoria în alegerile prezindeţiale din Rusia, încă din primul tur de scrutin, cu peste 60% din voturile exprimate de alegătorii ruşii (60%,după numărarea a 50% din voturi). Cu lacrimi în ochi, Putin şi-a revendicat Victoria la televiziunea rusă, afirmând că votul din 4 martie, reprezintă o cotitură istorică, care a impiedicat ca Rusia să intre pe mâinile duşmanilor săi, ce au încercat să-i uzurpe puterea.

Cum am promis într-un număr trecut, voi scrie despre Rusia şi despre Vladimir Putin. Vladimir Putin a câştigat a 3 oară alegerile prezindenţiale, având în spatele lui, o experienţă de a conduce, o ţară atât de mare, cum este Federaţia Rusă.

În ultima zi de campanie, Vladimir Putin a promis că dacă va câştiga alegerile, nu va trece la represalii împotriva opoziţiei, dar îl va numi pe actualul preşedinte Dimitri Medvedev în fruntea Executivului rus. Putin nu crede însă că va mai candida pentru un mandat, în anul 2018.

Rusia este o putere cu enorme resurse militare, între care mai mult de 10 mii de diverse arme nucleare; este un gigant energetic, cu reserve de petrol, care ritmul actual de exploarare, pot dura peste 30 de ani, gazul natural ajungând pentru mai bine de 180 de arii, să nu uităm nici de vechea ambiguitatea rusească de natură culturală şi geopolitică vizând imaginea Europei şi a Asiei, nici noua oscilaţie dintre elementele slabe ale democraţiei şi, invariabil, cele puternice ale autocraţiei.

În ceea ce priveşte problematice globale, te poţi întreba pe buna dreptate dacă Rusia face parte dintr-un echilibru multipolar emergent sau dacă se străduie să aibă cuvântul său de spus, în primul rând unul din veto în toate problemele care apar pe glob, cu precădere în Europa de Est, Caucaz, Orientul Mijlociu Extins şi Asia Centrală.

Urmărind cu mare atenţie evoluţia Rusiei de la căderea URSS-ului, până în zilele noastre, câte schimbări s-a făcut şi oare câte schimbări se vor produce în viitorul Rusiei?

Rusia a fost identificată pe bună dreptate cu URSS-ul, a urmat ani grei. Colectivizarea forţată, economia planificată şi monopolizarea vieţii politice, nu au asigurat o dezvoltare socială, economică şi politică pe măsura statelor din vest. Colapsul URSS înseamnă a renăscut Rusia ţara fiind aruncată într-o perioadă dificilă de tranziţie. Mafia şi corupţia şi instaurarea unei “legi a junglei” au devenit flageuri extrem de puternice, care subsminau statul rus.

În anii 1991-1999, în timpul lui Boris Elţin, a fost un an plin de promisiuni, suferinţe şi cedări (de la crizele monetare din perioada 1993-1998, care a sărăcit pensionarii cu depunerii în bănci, dau creat prima generaţie a oligarhiilor), la paşii înapoi în faţa extinderii NATO(1997) sau la războaiele triste în Cecenia.

În timpul, lui Boris Elţin, s-a reinventat sub o formă de guvernare hipercentralizată ce a caracterizat-o în cea mai mare parte a istoriei sale. Modelul patrimonial rusesc de guvernare, în care puterea statală este unicul subiect coercitiv-constructiv şi indivizibil al societăţii, iar ceilalţi actori sociali ligitimitaţi în baza unei filosofii politice antropocentrice (partide, societate civilă, sferă privată) sunt subordonaţi logicii puterii, s-a reîncarnat de acestă dată sub conceptul euphemistic al democraţiei controlate.

După nominalizarea lui Vladimir Putin, în funcţia de preşedinte a Rusiei. Se începe adevărată carieră politică a lui Vladimir Putin, ca preşedinte a Federaţiei Ruse. Vladimir Putin, când a preluat cârma Kremlinului, a început să construiască un sistem în care administrarea statului a devenit o afacere monopolistă.

La începutul mileniului al 3-lea, Federația Rusă se găsea înt-un avasant declin economic, social, politic și militar. În schimb, rușii aveau un președinte tănăr, energic și capabil în persoana, lui Vladimir Putin.

A fost un început al ridicării din genunchi al clasei mijlocii renăscute, al oligarhilor readuşi sub ascultare (nu de instituţii, ci de către liderul suprem) al ofensivei declarate în raport cu “vecinătatea imediată” (“două războaie ale gazului”cu Ucraina, în 2003-2006 şi un război adevărat cu Georgia în 2008).

După aproape 20 de ani de la prăbușirea comunismului, Rusia revine pe scena internațională, dorind să fie respectată și influentă. Moștinitoarea fostei superputeri a lumii bipolare, Rusia ar să ne înspăimânte acum, doar cu armele sale nucleare, rezervele de petrol și gaze și locul în Consiliul de Securitate al ONU. Economia ei, nu mai este planificată, dar abia acuma începe să se dezvolte, iar armata nu este la standarde occidentale.

În scurt timp, după venirea lui, la Kremlin, Putin a reuşit să elimine oligarhii care sfidau impozitele, a îmbunătăţit starea materială a ruşilor(acesta fiind susţinută de o continuă creştere economic anuală a ţării), a stabilizat viaţa politică de la Moscova şi a redat vocaţia politicii externe ruseştii.

Autoritarismul lui Putin, a fost pe placul majorităţii ruşilor, deoarece cultul unui conducător puternic, încă predomina mentalitatea acestora.

De la Garbaciov la Elțin și apoi la Putin, fiecare nou președinte rus a alterat în mod drastic relația țării cu restul lumii. Măcar știm atâta lucru: în cele două decenii de la prăbușirea Uniunii Sovietice, Rusia s-a transformat dintr-un stat monopartid într-un stat conductă un regim semiautoritarist îmbrăcat în haine democratice.

Rusia, încă nu este o democraţie. Dar nu este nici autocraţie absolută, după modelul Cubei, de exemplu, sau Coreei de Nord. Este undeva la mijloc.Este un regim semiautoritar în haine democratice. Cu alte cuvinte, Rusia se pretinde democratic. Dar nu este democratic. Până ajunge la democraţie trebuie să renunţe la trecutul său glorios, şi să îmbrace haine democratice.

În această imitație de democrație, instituțiile publice care par democratice ascund un sistem care este simultan autoritar, oligarhic și birocratic până la punctul la care devine paralitic. Este greu de deslușit limita dintre real și fals. Dar Rusia are partide, politice, parlament, organizații sindicale și organizații de tineret. Elitele Rusiei au perfecționat acest tip de mascaradă de-a lungul secolelor.

În Rusia de astăzi, majoritatea poziţiilor din ierarhia birocratică sunt ocupate de oameni complet loiali autorităţii centrale şi celor care i-au numit. “Verticala puterii”‘ oferă un mecanism de conversie a puterii în bani, iar fiecare nivel al ierarhiei, mit[ şi parohismul clientelar nu sunt tolerate, ci înconjurate în schimbul loialităţii faţă de superiori. Acest sistem, presupune o “tranzacţie”, o loialitate politică în schimbul permisiunii de a explota financiar teritoriile şi companiile pe care le au în subordine.

Vladimir Putin le permite loialiştilor săi, să ia mită, asigurându-le imunitatea în faţa legii, dar cerându-le în schimb să implementeze directivele centrului şi să suprime orice opoziţie. Aceşti birocraţi devin liberi să opereze în sfera lor de responsabilitate fără avea nicio libertate atunci când depăşesc aceste limite. Putin acţionează în acelaşi fel, singura diferenţă fiind aceea că se simte liber să guverneze întreaga ţară fără nicio limită. Sistemul funcţionează pe principiul: cel mai slab plăteşte tribut mai sus, iar cel mai puternic oferă o protecţie mai jos.

În Rusia există o completă fuziune între puterea administrativă şi mediul de afaceri. Este un stat coorporatist, în care politica a devenit doar un alt tip de afacere. Elita conducătoare, atât din Moscova, cât şi din regiuni, este profund implicată în diferite afaceri şi seamănă cu o corporaţie care maximizează, orice oportnunitate de bussines pentru propria bunăstare. Loialitatea faţă de sistem deschide posibilitatea de a deveni imun în faţa oricărei reglementări şi de a-ţi folosi puterile  şi pârghiile administrative pentru a controla circuitul banilor, inclusiv încăsările  fiscale  sau alocările bugetare.

Regimul politic şi social al Rusiei lui Putin a reprodus o mutaţie după regimul samoderjavnic ţarist, dar şi o adaptare a unor elemente de organizare din regimurile democratice liberale occidentale. Acest hybrid social a reuşit să dea un răspuns nevoilor de moment ale societăţi mltietnice în contiunuă democratizare. Sistemul neo-samoderjavnic adapatat la economia de piaţă şi unele principia liberale ale reprezentativităţii democratice  nu a reuşit să dea un răspuns la dilema transferului de putere şi schimbarea politică prin alternanţa democratică.

Se spune că din spatele lui Putin conduce KGB-ul. Oare e corect? După părerea mea, Eu cred ca în spatele lui Putin și a celorlați conducători ai Rusiei au fost influențați de KGB-iști ca și azi.

Realitatea este mult mai complicată. Pentru început, fostul președinte Boris Elțîn, un lider pe care Occidentul l-a salutat drept liberal și democratic, a fost cel care i-a a adus pentru prima dată pe oamenii din serviciile secrete în politica rusă. El a fost cel care l-a ales pe Vladimir Putin, care a petrecut 16 ani în KGB, drept successor. Elțîn a adus acest grup în politică pentru a garanta continuarea influenței persoanelor loiale regimului său și pentru a asigura interesele economice.

Vladimir Putin, pe de altă parte, nu a predat puterea foștilor colegi din KGB, așa cum mulți presupun. De fapt, el a creat un “păienjeniș” alcătuit din diferite clanuri și grupuri de interese ce include serviciile secrete, tehnocrația liberală, moderații și pragmatiștii politici.

Da, foștii colegi ai lui Putin din KGB au influență. La început de mandat, Vladimir Putin, a fost vârful de lance în redistribuirea averilor în Rusia, inclusiv în renaționalizarea Yokus, pe vremuri cea mai mare companie petrolieră privată a lumii, și l-au băgat în închisoare pe fostul președinte al acesteia, Mihail  Hodorkovsky. Vladimir Putin la acuzat pe Hodorkovsky de ivaziune fiscală. Însă adevărul este că Putin vroia toate companiile petroliere să fie mopolizate de stat, să plătească impozite. Însă Hodorkovsk, plătea impozite regulat la stat, dar nu vroia să fie condus de Putin, vroia să fie condus de el.

KGB-iști controlează mai multe corporații puternice de stat, inclusiv Rosneft, compania petrolieră națională; Rosoboronexport, exportatorul rus de tehnologie în domeniul apărării; și corportația rusă de drumuri și căi ferate. Dar nu colegii lui Putin din KGB sunt cei care au inițiat strângerea șuruburilor societății civile din Rusia.

Dar Putin, după ce a început ca un lider care a promis să modernizeze Rusia, după închierea celui de-al doilea mandat, toate reformele au fost lăsate încă în aşteptare. Deși intelegența sa nu trebuie să fie subestimată – el înțelege cu siguranță capcanele în care a intrat și el, și țara încercarea sa, de a obține stabilitate prin lupta politică a creat o situție în care nici el și, nici altcineva din Rusia nu știau ce se va întâmpla după martie 2008, când a părăsit funcția.

Poate pentru prima dată în istoria Rusiei, nu există bariere insurmontabile care împiedică acest lucru. Cea mai mare barieră care a rămas este reprezentată de elitele politice și economice. Pentru că nu sunt pregătite să trăiască într-o societate competitivă, ele destul de matură pentru a fi cu adevărat liberă.

Dar sunt şi enigme, în acelaşi timp, cu privire la direcţia în care se îndreaptă Rusia. Este un regim care oferă uneori cetăţenilor săi dreptul la consum, dar nu şi autonomia individuală, o economie de piaţă, dar nu şi o democraţie reală. Totodată, este, o putere globală în creştere şi un stat slab, cu instituţii corupte şi ineficiente. Regimul solid ca o stâncă, dar şi extrem de vulnerabil, este în mod simultan autoritarist şi foarte popular.

Economia Rusiei, deşi a performat bine în ultimii zecii ani, azi este mult mai dependentă de producţia şi de exportul resurselor naturale decât era în vremurile sovietice. O dată ajunsă preşedinte al Rusiei, Vladimir Putin a pus în practică propria concepţie privind dezvoltarea economică a Rusiei.

De când a venit la puterea țării, Putin a creat un miracol economic. La suprafață, economia pe care o conduce Putin pare impresionată. PIB-ul țării a crescut de la 200 miliarde de dolari în 1999 la 920 miliarde de dolari în 2006. Creșterea economică a fost aproape 7% în prima jumătate a lui 2007. Economia Rusiei este acuma a 10 la nivel mondial. Dar aceste succese economice au bază falsă, prețul mare al petrolului și au fost obținute, cel puțin în parte, prin intermediul protecționismului.

Din punct de vedere economic, concepţia lui Putin, preluată de actualul preşedinte, se bazează pe creşterea eficienţei economiei naţionale fără ca statul să piardă vreun moment controlul asupra ei. Ideea de bază în jurul căreia se concentrează întreaga concepţie este aceea că economia Rusiei nu trebuie să fie afectată de schimbările economice provocate de globalizare.

Au fost iniţiate o serie de programe de importanţă naţională, subsumate strategic, de a căror realizare s-a ocupat fostul prim-vicepremier de la aceea vreme (Dimitri Medvedev): agricultură, locuinţe, educaţie şi sănătate.

Putin nu a reușit să combată inflația și a fost forțată să înghețe prețurile alimentelor. Datoria corporativă înregistrată de companiile rusești a crescut de la 30 miliarde de dolari în 1998 la 384 miliarde de dolari în 2007. Iar investitorii ruși prefer din ce în ce mai mult să își mute banii în afara țării. Elitele care, la suprafață pretind a avea încredere în viitorul Rusiei, se mută pe capete la Londra și în alte capital europene.

Provocările economice sunt, însă, mult mai acute şi mai serioase decât cele politice. Economia rusă este masiv depedentă de exporturile de gaz şi petrol, iar bugetul statului depinde în proporţie  de 50% de veniturile generate în acest sector. Dacă preţul petrolului se duce în jos, Rusia va avea mari probleme. Şi totuşi, Putin este pregătit pentru acest lucru, din moment ce ţara posedă imense fonduri de rezervă şi are capacitatea de a atrage creditori externi pentru a echilibra bugetul  cel puţin pentru câţiva ani. Nici o criză economică nu va putea să zdrobească leardeshipul rus forţându-l să-şi schimbe modul în care conduce ţara.

A numi Rusia o “superputere energetică,” așa cum îi place Kremlinului, este o recunoaștere tacită a eșecului în diversificarea economiei. Petrolul și combustibilii afarenți reprezintă pe 63% din exporturile Rusiei și 49% din bugetul federal. Rusia demostrează toate caracteristicile principale ale unui “petro-stat”: fuziunea dintre putere și afaceri, emergența unei clase de investitori superbogați, corupția sistemică, intervenția statului în economie și inegalitatea în creștere. Ca și alte petro-state, Rusia evită de asemenea modernizarea. Proporția bunurilor și serviciilor în cadrul exporturilor rusești este de numai 1,7%, în timp ce exporturile de înaltă tehnologie au o contribuție jalnică, de numai 0,3%.

Rusia find o putere nucleară cu o economie bazată pe resurse, este ceva nemai văzut pe mapomond. Elitele la putere nu mai sunt obsedate de putere nuclear “Politica hidrocarburilor”s-a dovedit la fel de eficientă. Cu cât mai depedentă de resursele natural devine economia, cu atât mai mult încearcă Kremlinul să centralizeze puterea, să intimideze. Occidentul și să-și bruscheze vecinii, cum ar fi Belarus, Ucraina, și alte foste state-satelit. Rusia dovedește că un “petro-stat” nuclear poate genera creștere economic fără dezvoltare. Însă un “petro-stat” nuclear care nu se modernezează, dar are ambiții globale reprezintă o situație nesătoasă pentru geopolitică.

De când a preluat puterea, Vladimir Putin, în mai 2000, a reprezentat un moment de cotitură al politicii externe ruseşti: Kremlinul a încercat să submineze prin orice mijloace, “‘revoluţiile  portocalii”, declanşate în imediata vecinătate a graniţelor sale, şi a sprijinit o serie de lideri, dictactori, în opinia occidentalilor din vecinătatea mai mult sau mai puţin apropiată a Rusiei.

Rusia se consideră unul dintre centrele de influenţă (marea putere), iar principiile de bază după care ar trebui să se ghideze în relaţiile internaţionale sunt: concurenţa dură dintre state, caracterul instabil, conjunctural, pragmatic al oricărei alianţe; păstrarea deplinei libertăţi de acţiune în problemele de politică internă.

Politica sa externă nu e mai puţin descumpănitoare. Poate că Rusia este mai democratică azi, dar e şi un jucător mondial mai puţin previzibil şi de încredere decât a fost Uniunea Sovietică. Cu cât, Rusia devine mai capitalistă şi occidentală, cu atât politicile sale par mai antioccidentale. Cu cât succesul politicii externe a Rusiei creşte cu atât mai neclare par scopurile sale.

În realitate politica externă a Rusiei este prizoniera sentimentului de fragilitate care a marcat istoria rusă a anilor ”90. Ea explică preferinţa Moscovei pentru ordinea internaţională de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, care era bazat pe suveranitatea absolută şi pe politica sferelor de influenţă. Explică rezistenţa făţisă la hegemonia americană şi opoziţia sa faţă de ordinea europeană postmodernă promovată de Uniunea Europeană.

Politica vestică de promovare a democraţiei readuce în mintea Moscovei coşmarul politicilor etnice şi religioase şi pericolul dezintegrării teritoriale a Federaţiei Ruse. Rusia se simţea ameninţată de invazia organizaţiilor nonguvernamentale finanţate de Vest şi Kremlinul a fost tentat să recreeze poliţia statală pentru a preveni interferenţele străine în politica sa internă.

Peste 10 ani de acuma încolo, Rusia nu va fi un stat ratat. Dar nici nu va fi o democraţie matură. Politica externă a Rusiei va rămâne independentă, şi anume, una care promovează statutul de mare putere al Rusiei într-o lume multipolară. Va fi pe alocuri opozantă. Rusia va rămâne mult mai integrată în lume decât a fost vreodată în istoria sa şi va fi la fel de suspectă ca întotdeauna. La bază, dilema strategică a Kremlinului este acuma să rămână integrată în lume reuşind în acelaşi timp să facă ţara impenetrabilă la influenţele politice străine. Rusia este o putere globală în creştere, dar şi un stat în declin. Iar secretul înţelegerii modului de gândire al Kremlinului în politica sa externă este atât de simplu şi, în acelaşi timp, atât de complicat.

Din punct de vedere politic extern, Relaţia SUA- Rusia este mai ambivalentă, atât în cooperare, cât şi rivalitate. Există domenii în care nu se înţeleg, da, per ansamblu, există o conlucrare bazată pe puncte.

Rusia s-a angajat într-o politică activă vizând limitarea consecinţelor „hiperputerii” americane sau chiar contestarea acesteia, fără a pierde însă din vedere că dialogul cu Washingtonul rămâne, totuşi, o preocupare majoră. Rusia este constrânsă la acest lucru având în vederea că valoarea datoriei externe şi plăţile dobânzilor fac să apese asupra ei o ameninţare permanentă.

Ce relaţii vor fi dintre Rusia şi SUA, după ce a fost ales Putin la funcţia de preşedinte în martie 2012? Ne vom aştepta la o schimbare dintre cele 2 state bipolare, Rusia şi SUA. Statele Unite ale Americii şi-a recăpătat statutul de „băiat rău” preferat întotdeauna gata să hăituiască Rusia. Acesta nu este un semn bun pentru viitorul relaţiei SUA-Rusia, odată ce praful se va fi aşternut peste alegerile din martie. Poate că ruşii îşi fac calculul că vor putea ameliora relaţiile cu Statele Unite mai târziu, dar răul a fost deja făcut. De asemenea, de cele mai multe ori Putin nu se arată binevoitor faţă de SUA şi este mai mereu mai sensibil când vine vorba de relaţiile cu acestea.

De când se vorbeşte despre scutul antirachetă, scutul NATO-Rusia este imposibil. Moscova propune dezvoltarea unui scut antirachetă comun, NATO-Rusia, ceea ce ar presupune participarea şi accesul Rusiei la aranjamentele de comandă şi control ale viitorului scut anti-balistic. Ca idee, asta se cere nu doar crearea unui buton comun, ci şi diviziunea sarcinilor, pe sectoare teritoriale, Moscova oferindu-se explicit să fie responsabilă de apărarea anti-balistică a unor zone din Europa Continentală. Dar pentru Alianţă propunerea este inacceptabilă. Principal, NATO vrea să coopereze cu Rusia, dar nu poate permite accesul la infrastructura sa de comandă şi control sau transferarea de responsabilităţi de apărare colectivă a membrilor săi unui stat din afara Alianţiei.

Propunerea NATO diferă fundamental de cea a Rusiei: în locul unui scut comun, cu cote de participare egale, Alianţa vrea două scuturi separate,indepedente şi autonome, dar care să dezvolte o cultură a colaborării bazată pe sharing şi schimb de informaţii. Mai mult, deşi Rusia cere garanţii juridice, NATO nu poate să ofere decât reasigurări politice deja repetate de nenumărate ori: scutul Alinaţei nu este îndepărtat împotriva nimănui, ci este unul defensiv. Pentru NATO garanţiile juridice sunt un redline. Ele ar fi o primieră în istoria Alianţei.

Rusia şi a căutat noi potenţiali aliaţi peste mări. După pierderea influenţei Rusiei în fostele statele ex-sovietice din  Europa de Est, mai ales prin extinderea lor, la NATO şi UE.Moscova s-a văzut nevoită să-şi caute noi aliaţi. Locul cel mai propice s-a dovedit a fi America Latina, mai precis statele conduse de lideri americani, cum ar fi Venezuela, Peru, Cuba. La sfârşitul anului 2009, Dimitri Medvedev, a reuşit să încheie mai multe acorduri comerciale la pachet cu achiziţionarea de arme, pe ruta Caracas, Lima, Brasilia.

Relaţia Rusiei cu Europa occidentală nu a fost niciodată de alianţă naturală. Era dominată de o unică superputere este pe cale să se încheie, ceea ce implică şi un nou instrument politic adecvat unei lumi multipolare. Dacă pentru UE viziunea unei pularităţi de centre de putere nu e inaccesibilă, pentru Rusia, ea e foarte dificilă, fiindcă trebuie să uite cu totul patternul de 50 de ani al bipolarităţii şi reflexele jocurilor de sumă nulă pe care le-a generat această matrice a confruntărilor.

Criza globală a economiilor evoluate pare deocamdată să blocheze reflecţia de politică internaţională. S-ar putea spune însă, dimpotrivă, să devină o oportunitate de conlucrare, în măsura în care preţul energiei, pe care se bazează prioritar agresivitatea Rusiei, este în cadere liberă. Asta ar putea deschide o cale de cooperare între statele producătoare şi statele consumătoare de energie, cu condiţia că ambele părţi să fie destul de lucide şi înţelepte.

Relaţiile cu statele ex-sovietice, Georgia, Repuplica Moldova (Trasnistria), România, Ucraina, au fost tensionate, pe plan politic, economic şi militar. S-a rezolvat situaţia conflictuală din Georgia în august 2008, când armata rusă s-a retras din Osetia de Sud, revenind deplin Georgiei. O mare problemă este încă nerezolvată, situaţia conflictuală îngheţată din Transnistria, nici nu este dorită să se  rezolve.  Pe acest subiect vreau să scriu în următorul articol, despre Situaţia conflictuală în Transnistria. Nu ştiu ce planuri are Rusia cu Republica Moldova şi Trasnistria, dar are planuri. Cele două state România şi Ucraina, relaţiile lor sunt cordiale şi diplomatice. Tot timpul va exista discutţii aprinse, unde există petrolul şi gazul. Se vor bate pentru putere şi supremaţia statului.

După investirea în funcţie a lui Putin, cetăţenii au aşteptări uriaşe ca lucrurile să meargă în direcţia bună a Rusiei. Dan Dogaciu într-un interviu afirmă că: Un al treilea mandat al lui Putin ar putea complica lucrurile în Europa Centrală şi de Est, inclusive în România şi Republica Moldova.

Ştim doar, că problemele de astăzi ale Rusiei nu sunt rezultatul reformei prea ridicole ci, din contra al unei reforme insuficiente. Au fost părţi pozitive în Rusia. Oamenii s-au bucurat de multă libertate decât orice moment anterior în istoria statului.

Ruşi călătoresc în străinătate cu milioanele, au votat, au beneficiat de presă liberă şi au început să înveţe să de pindă de ei însişi şi nu de stat. Au înţeles de importanţa proprietăţii private şi a spiritului anteprenorial.

Au mai rămas problema sub absenţa statului de drept, slăbiciunile democratice şi a societăţii civile şi nevoia acută de modernizare.

Din păcate Rusia a parcurs doar o parte din drumul la care visa Elţîn. Dar nu este prea târziu.Obiectivele iniţiale erau bune, dar e nevoie de mult decât identificarea unei destinaţii finale.

Într-o perioadă de tulburări revoluţionare, lupta se dă pentru fiecare centimentru de drum. În ultimul deceniu, Vladimir Putin, în calitate de preşedinte şi apoi primier, a impus un monopol asupra politicii şi politicilor publice.

Rusia a trecut de la un capitalism oligarchic la unul de cumetrie şi de la politica proto-democratică la un autoritarism soft. În mare parte, Rusia şi a ales sigur direcţia, iar abilitatea Occidentului de a schimba această cale a fost întotdeauna limitată.

Nici un ajutor, împrumut ori sfat bine intenţionat nu ar fi creat în Rusia un consens larg asupra indetităţii direcţiei a locului său în lume, toate aflându-se încă în dezbazere.
( Sursa: Foreign Policy România 2008/2009/2010/2011/2012). Cadran Politic, România2008/2009)
 SURSA DE VERIFICARE: ScrieLiber.