COMPARAŢIE (unul dintre detalii):
EPOCA DE AUR - EPOCA DE KAKAO
(epoca URSS - epoca SUA-UE)
La sfârşitul anului 1982, România atingea vârful datoriei externe
de 11 miliarde USD, fiind dependentă Fondul Monetar Internaţional, care,
în înţelegere cu miliardarul George Soros, despre a cărui implicare în
evenimentele din decembrie 1989 voi vorbi ulterior, a planificat, o
serie de operaţiuni speculative dezastruoase pentru România.
După aceste operaţiuni speculative, ţara noastră ar fi urmat să intre
în blocaj financiar şi încetare de plăţi. Numai că Nicolae Ceauşescu a
luat FMI-ul prin surprindere, hotărând după 1985 să facă plata tuturor
datoriilor externe înainte de termen, România nemaintrând în capcana
tranzacţiilor bursiere întinsă de FMI. Soros reuşind ulterior să dea un
„tun” de 1,1 miliarde de lire sterline prin intermediul bursei din
Londra. Chiar şi aşa FMI-ul a impus României penalizări pentru plăţi
anticipate. Din cauza FMI-ului dirijat de SUA, care cerea achitarea
datoriei României cu o dobândă triplată, mare parte din producţia
agricolă şi industrială a ţării a trebuit să ia calea exportului, creând
deja cunoscutele cozi la produsele alimentare. Agentul termic a fost
raţionalizat şi benzina a fost distribuită pe cartelă. Aşa se face că,
începând din 1987, SUA au dezlănţuit o campanie intensă de diabolizare a
lui Ceauşescu prin intermediul presei occidentale. Posturile de radio
Europa Liberă şi Vocea Americii au lansat în premieră zvonul fals că
Gorbaciov stabilise un înlocuitor al lui Ceauşescu. În martie 1989, când
Ceauşescu reuşise să ramburseze integral datoriile, România mai avea în
plus 3,7 miliarde USD depuşi în bănci şi creanţe de 7-8 miliarde USD.
La această sumă s-ar fi adăugat şi exporturile României din 1989 care au
fost de 6 miliarde USD. Arhivele oficiale, coafate în cei 24 de ani
scurşi de la revoluţie, nu mai pot justifica azi decât existenţa a 2
miliarde USD. De ce s-au „volatilizat” aceşti bani? N-are rost să mai
explic. Cine a făcut-o? Dacă România avea şi după 1989 în serviciile de
informaţii şi în Parchete vreun român patriot, am fi aflat până acum.
Există indicii că în noaptea de 14/15 decembrie 1989, de la flotila
prezidenţială de la Otopeni ar fi decolat un avion Il-18, care a
executat un transport special, cu destinaţia Teheran. Şi că avionul ar
fi avut la bord lingouri de aur cântărind 24 t. Într-adevăr, avionul
figurează în fişele de evidenţă aeriană că s-a întors gol din Iran, pe 4
ianuarie 1990. Dacă lucrurile sunt reale şi explicaţia poate fi una
extrem de simplă. Ceauşescu descoperise încă din 1987 că România avea în
propria ogradă toate „comorile” care-i permiteau să nu mai depindă
vreodată de FMI şi mai mult decât atât i-ar fi făcut concurenţă acestui
organism. Un prim pas fiind acela de a se asocia cu China, Iranul şi
Libia, într-o bancă care să acorde împrumuturi cu dobânzi mici,
destinate ţărilor în curs de dezvoltare. Banca în cauză se numea BRCE
(Banca Română de Comerț Exterior) prin intermediul căreia,
întreprinderile de comerț exterior ale României derulaseră operaţiunile
de aport valutar special, de pe urma cărora a fost rambursată datoria
externă a ţării noastre.
FMI îşi permitea să acorde de câteva decenii împrumuturi,
condiţionate de ingerinţele brutale în economia ţărilor creditate,
datorită rezervei de 2.996 tone de aur, de care dispunea. Hărţile cu
zăcămintele minerale începuseră să fie introduse pe calculator în
România, la sediul Întreprinderii de Prospecţiuni şi Foraje „Geofizica”
din anul 1971 şi erau permanent actualizate, aşa că Ceauşescu a aflat că
din munţii României se extrăseseră până în 1987 circa 2.070 de tone de
aur şi că România mai avea 6.000 tone aur, adică de trei ori cât se
exploatase până atunci şi care în 2013 a ajuns să valoreze 250 miliarde
euro. Numai că pe lângă aur, Ceauşescu ştia că în aceleaşi zăcăminte se
află argint şi metalele rare, extrem de valoroase precum arseniu, galiu,
germaniu, molibden, titan, vanadium, wolfram etc. Şi conta mult pe
acestea întrucât ele sunt evaluate azi la 100 de miliarde de euro. În
acei ani, aplicaţiile de larg consum ale tehnologiei utilizate de
americani şi sovietici la programele lor cosmice Apollo şi Soiuz abia
începeau să apară pe piaţă.
Videoplayerele/recorderele, camerele de filmare video, calculatoarele
şi telefonia mobilă, au la bază microprocesoarele la fabricaţia cărora
materia primă sunt metalele rare aflate din abundenţă, alături de aur în
zăcămintele din Munţii Apuseni (minele Roşia Montană, Almaş, Baia de
Arieş, Bucium, Brad şi Săcărâmb).
După 1990 au apărut o mulţime de producători europeni de telefonie
mobilă precum Nokia care au fost nevoiţi să importe aceste metale rare
din Africa Centrală şi Australia, deşi România era mai aproape. Boom-ul
producţiei la nivel mondial de calculatoare şi telefoane mobile s-a
produs după 1990, când în România avusese deja loc scurt-circuitul din
decembrie 1989. Chiar şi aşa, Ceauşescu prevăzuse această dezvoltare şi
construise împreună cu concernul american Texas Instruments, o întreagă
platformă industrială dedicată electronicii, numită IPRS Băneasa,
lăsând-o moştenire românilor. Care cu o minimă investiţie, ar fi permis
României să producă şi să deţină calculatore, telefoane mobile, reţele
proprii de internet şi de telefonie. Numai că imediat după 1990, IPRS a
fost dezmembrată cu bună ştiinţă pentru a fi transformată în investiţie
imobiliară. Să nu fi ştiut aceste lucruri cel care conduce „de facto”
SIE, generalul Silviu Predoiu, absolvent al facultăţii de Geologie care a
lucrat ca inginer geolog la ICE Geomin (1984-1985) și la Întreprinderea
de Metale Rare din București –IMRB (1985-1990), îndeplinind din 1987
funcţia de CI-st al IMRB? Să nu fi ştiut aceste lucruri
preşedintele-geolog Emil Constantinescu, cel care a avut revelaţia
nerentabilităţii mineritului în România, închizând jumătate din
exploatările miniere? Să nu-i fi spus măcar şeful cancelariei sale
prezidenţiale, Dorin Marian şi el geolog de meserie? Să nu fi ştiut nici
măcar premierii Teodor Stolojan şi Nicolae Văcăroiu, proveniţi din
Consiliul Planificării economice de dinainte de 1989? Şi nici Ion
Iliescu fost membru CPEx al PCR?
Pe baza estimărilor specialiştilor săi, Ceauşescu şi-a făcut un plan
de extracţie masivă până în anul 2040, astfel încât banca pentru
investiţii în ţările în curs de dezvoltare, să beneficieze de un flux
neîntrerupt de finanţare, acoperit în aur. Aşadar, Ceauşescu intenţiona
ca în decurs de o jumătate de secol să extragă la greu aur şi metale
rare româneşti, care să-i asigure un fond anual de cel puţin 8 miliarde
USD pe care România să-l ruleze prin intermediul BRCE (care avea ea
însăşi un capital de peste 10 miliarde USD), investindu-l în construcţia
de obiective economice şi de infrastructură în afara graniţelor, cu
proiecte concepute de arhitecţii români, cu mână de lucru constituită
din muncitori şi ingineri români şi cu utilaje şi maşini proiectate şi
produse în România. Unde? În primul rând în China şi în statele prietene
acesteia din Asia de Sud-Est, în Iran şi în statele musulmane aliate
acestuia din Africa şi Orientul Apropiat şi pe cont propriu în America
de Sud. Adică exact ceea ce face China acum cu Victor Ponta şi Traian
Băsescu care stau cu mâna întinsă la cerşit pentru posibile investiţii
de 8 miliarde de euro.
Trebuie să recunosc că acest plan, conceput de mintea nu prea şcolită
a lui Ceauşescu, un om neobişnuit de patriot pentru poporul lipsit de
recunoştinţă, din mijlocul căruia s-a ridicat, era genial. Şi poate fi
numit Testamentul lui Ceauşescu. Interesant ar fi să urmărim ce s-a
întâmplat cu „comoara” respectivă, după asasinarea lui Ceauşescu. BRCE,
care după revoluţie şi-a schimbat numele devenind Bancorex, a ajuns în
faliment în 1999, după ce prin ea, Ion Iliescu a miluit cu credite
nerambursate sau ilegale zeci de mii de membri ai nomenclaturi
postdecembriste, provenită din falşi dizidenţi şi chiar suspecţi de
terorismul practicat după Lovitura de Palat din 22 decembrie 1989. Sub
privirea guvernatorului BNR. Bancorex a fuzionat prin absorbţie în Banca
Comerciala Romana (BCR) şi la privatizarea din 2006 a BCR, guvernatorul
BNR împreună cu premierul Tăriceanu a obligat poporul român să
plătească suma de 3,75 miliarde euro către Erstebank, din Austria,
pentru găurile negre avute de Bancorex. Cum din privatizarea BCR românii
au încasat de la austrieci numai 2,25 miliarde euro, ei mai au de
plătit acestora încă 1,5 miliarde euro. Dacă prin absurd la conducerea
României ar fi nimerit din greşeală vreun om cât de cât patriot ca
Ceauşescu şi i-ar fi trăsnit prin cap să aplice Testamentul lui
Ceauşescu, i-ar fi fost imposibil, căci îi lipsea una din rotiţele
mecanismului conceput de el, banca românească.
Din septembrie 1990 şi până azi, numele celui care a ocupat postul de
guvernator al Băncii Naționale a României a fost Mugur Isărescu. Cel
care a fost până în decembrie 1989 cercetător la Institutul de Economie
Mondială, obținând titlul de doctor în economie, ca urmare a
participării la cursuri organizate în SUA. În perioada
ianuarie–septembrie 1990, Isărescu a funcţionat ca reprezentant
comercial al ambasadei României la Washington. În anul 2002, bursa din
Londra, cea mai mare bursă a aurului din lume, a decretat că producţia
combinatului Phoenix din Baia Mare (recunoscut pe plan mondial din 1970
ca producător garantat) nu se mai încadrează în standardele
internaţionale. Prin aceasta, România pierdea dreptul la utilizarea
poansonului internaţional al BNR, aplicat pe lingourile de aur.
Poansonul imprima numărul de ordine, greutatea, concentraţia, denumirea
producătorului şi sigla Băncii Naţionale. România a fost astfel
interzisă pe lista producătorilor şi exportatorilor de aur, iar BNR avea
cel mai potrivit pretext pentru a nu mai face niciodată depozite de
lingouri din aurul românesc. Doar o întâmplare a făcut ca într-o
conferinţă de presă a PRM să fie prezentat un document secret, datat 25
martie 2002, care demonstra că printr-o stranie coincidenţă, din ordinul
guvernatorului BNR, prin aeroportul Otopeni, s-au scos din ţară 20 de
tone de lingouri de aur, cu destinaţia Germania. În perioada 2002-2013,
din dispoziţia aceluiaşi Mugur Isărescu, două treimi din rezerva de aur
lăsată de Ceauşescu României, adică 61,2 tone, au ajuns să fie
depozitate în bănci din afara graniţelor, lipsind astfel România de a
doua rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu.
Pentru a desăvârşi opera de blocare a accesului românilor la propriul
aur şi metale rare, la propunerea ministrului Industriilor, Radu
Berceanu licenţa de exploatare a aurului şi metalelor rare nr. 47/1999,
este acordată prin HG 458/1999 (ale cărei prevederi sunt şi azi secrete)
companiei private străine Roşia Montană Gold Corporation, avându-l ca
paravan pe Vasile Frank Timiş. De atunci, statul român nu a mai scos
nici un gram de aur din propriile mine, în timp ce Agenţia Naţională
pentru Resurse Minerale (ANRM) a acordat la încă opt firme străine
licenţe de explorare şi exploatare pentru aurul şi metalele rare
româneşti din Apuseni. Fix pe zăcămintele din hărţile geologice
realizate pe vremea lui Ceauşescu. Legea minelor, a fost modificată
astfel, încât România să primească din partea companiilor străine care
exploatează resursele sale subterane, o redevenţă de doar 4% din tot ce
se extrage, în timp ce în Africa de Sud redevenţa pentru aur este de
20%. Aşadar şi ultima rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu pentru
supravieţuirea României a fost deja vândută.
Valentin Vasilescu – Vocea Rusiei
Articole asemanatoare
Foto: Facebook/Elena Basescu
