TU, MARINAR...
Deasupră-ţi cerul se înalţă
Şi de pe el privesc în jos
Sute de stele ce-l admiră
Pe bravul om prietenos.
Dar cine eşti, tu, om puternic,
Cu chipul ars de soare şi furtună,
Ce îndrăzneşti să-ţi pui cunună
Din spuma valului fierbinte
Şi din a mării neputinţă?
Ei?!... Nu eşti nici zeu, nici vrăjitor...
Eşti marinar... Un tînăr marinar - atîta tot! -
Iar braţul tău ce marea o subjugă
Ştie să mîngîie nopţile cu lună,
La prova, într-un colţ de pe teugă.
Şi pe-a chitarei fermecată strună
Îţi plîngi în depărtări singurătatea
Sau te gîndeşti la cei ce-acasă te aşteaptă:
Îţi vezi măicuţa ce suspină, în ascuns.
Iar după luni de mers pe-ntinderea albastră,
Întors din nou la ţărmul tău iubit,
Ai alergat grăbit spre casă
Să vezi iar chipul mamei fericit...
Casa era pustie şi cernită
Şi ai plecat, încet, spre cimitir,
Ca să aşezi în ţăr'na încă proaspăt răvăşită
Un trandafir, trei lacrimi şi-un sărut...
La capul mamei ce murise tristă
Cu gândul la copilul ce-a crescut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu