Adrian Păunescu
O iubesc pe Alba-ca-Zapada
Mi se-nlăcrimează rece spada
Când ajung în faţa ei şi-o vad,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi albastrul ochilor prăpăd.
Uneori ea spune şi cuvinte
Cum ar fi ca frigul e frumos,
Dar îmbrăţişarea mea fierbinte
Ar putea s-o dea din sine jos.
Legea ei e depărtarea noastră,
Ca să fie, nu o vom avea.
Fulgera o lacrimă albastră
Şi mă tem că se topeşte ea.
Îmi păstrez în drob de gheaţă spadă
Nici n-aştept să se mai facă zi,
Şi pornesc spre Albă-ca-Zăpada
S-o ating, dar fără-a o topi.
Şi mi-e frig, dar mult mai drag îmi este
Şi îngheţ păzind-o vinovat,
Şi mă tem că va fugi-n poveste
Şi-o să moară la vreun dezgheţat.
Turture înmiresmat mi-e spada,
Să despice-n jurul ei femei,
o iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi-am să mor în basm de dragul ei.
Adrian PĂUNESCU
http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/albacazapada.php
Cântec
Din borangicul mărilor de spice
Înalţă macii flacără măruntă
Şi lujerele murelor pitice
Ţin umbra caldă-n ochii lor răsfrântă.
Când suflă vântu-n fluierele-ramuri,
Se-ntrec cosaşii ţârâind să-l fure.
Când se prăvale vântul peste lanuri,
Cosaşii tac sub lujere de mure,
Şi iar se-aţin cu frământare surdă
Când doina călătoare s-a pierdut,
Când macii scuturaţi de-atâta zburdă
Se frâng să-şi vadă florile pe lut.
Mă leg de tine mândra mea câmpie,
De troscotul cu ţintele în floare,
De trilul slobozit de ciocârlie,
Când, zmulsă din pământ, o pierd în mare.
Şi trec prin coama drumurilor tale
Tânjind în depărtări la vreo fântână,
Când vântul peste lanuri se prăvale
Şi fluierele-ramuri o îngână.
PastelPe trestii vântul se ascute,
Noi stăm ca frunzele-n copac,
În urma lebedei, în umbră
O stea se zbate albă-n lac.
Şi ai tăcut crezând că-aştept
Ca lacul negru să tresară
Şi vântului de primăvară
Să-i cadă stelele pe piept.
(cu o variantă la prima strofă):
Lumini în umbre se prefac
Şi umbrele-n lumini fugare.
În urma lebedei uşoare
O stea se zbate albă-n lac.
(8 februarie 1958)
Constanţa BUZEA
http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=400&editie=233 aprilie 2010
Om şi câine şchiop
Mergeam şontâc, convalescent cu scop,
Şi-n drumul meu, aproape de spital,
Un om plimba milos un câine şchiop,
El însuşi un olog în ultim hal.
De milă îmi plângeam. Vertebra mea
Se deplasase, dar ce simplu joc
Mi-i suferinţa, când puteam vedea
Că alţii nu mai au picior deloc.
I-am urmărit, crezând că-s disperaţi,
Că, şchiop, e imposibil să rezişti,
Că-n ologire, om şi câine-s fraţi,
În lumea de grăbiţi, de răi şi trişti
Ce le ascunde lacrima în gât,
Când trecătorii toţi îi depăşesc,
Iar ei, pe viaţă, nu mai au decât
Mers inuman şi pas deloc câinesc.
Dar câinele s-a opintit în ham:
Aplatizat şi mirosind a port,
Era pe drum, strivit de macadam,
Desfigurat şi rupt, un câine mort.
L-a mirosit şi s-a cutremurat,
L-a ocolit şi-apoi s-a abătut
Încolo-ncoace,-n lung şi iar în lat,
El - şchiop, dar celălat - lipit de lut.
N-am mai rămas atunci lângă spital
Că n-am ştiut deloc cum să mă port,
Dar mă întreb elementar, banal:
Mai bine-i să fii şchiop? Mai bine mort?
Andrei PĂUNESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu