3 POEŢI

Atât de fragedă... de Mihai Eminescu

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc -
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană -
Unde te duci? Când o să vii?

Lacrime şi lacrime de Veronica Micle

Columna lui Traian, VI (1875), nr. l, p. 30

Încetează de-a mai plânge
Inimă făr' de noroc
Căci prin lacrime de sânge
Nu s-alină, nu se stinge
Al durerii mele foc.

Foc ce arde în tăcere
Şi-i ascuns în pieptul meu,
Unde jalnica durere
Picurând amara fiere
Aşezat-a jugul greu.

Ah! şi-ţi adă tu aminte
C-acest chin de foc nestins
Prin duioase jurăminte
Tot o lacrimă fierbinte
De iubire, l-a aprins.

Ploaie de primăvară de Ion Luca Caragiale

Publicată în Moftul român seria I şi retipărită în seria II, nr. 2 de la 26 August 1902.

I. Pastel optimist

Când plouă lin în primăvară,
Toţi zic: „Să dea Domnul să dea!”
Şi de te culci pe prispă-afară,
Mai vezi pe cer şi câte-o stea...

E cald, şi ploaia răcoroasă
Ozon în aerul curat
În urmă-i lasă; drăgăstoasă
Natura-i toată un pupat.

Se pupă corbi, de bucurie
Că au scăpat de iarnă grea,
Se pup' brabeţi cu gălăgie,
Şi iată şi o rândunea...

Şi-o barză calcă cu măsură
Cu pasul grav, explorator,
Se plimbă chiar prin bătătură
Cu aerul nepăsător.

Când plouă toate germinează,
Pământul liber de zăpezi,
Spălat de ploi se decorează
Cu mii de mii de muguri verzi.

În ţarini grâul încolţeşte,
În dealuri via o desgrop;
De ploaie tot se-nveseleşte
Pe orice frunză e un strop.

Şi soarele o caldă rază
Trimite pe furiş prin nori;
Iar flori şi pasări ca să-l vază
Se-nalţă, zboară către zori.

II. Pastel pesimist

Tot plouă! A! ce primăvară!
Cum curge fără să mai stea!
Se-ntinde ceaţa grea pe-afară
Pe cerul sumbru nici o stea.

E frig... şi apa mocirloasă
Infectă aerul curat,
La câmp e baltă mlăştinoasă
Şi codrul doarme întristat.

Sunt trişti şi corbii-n deal la vie,
Cobesc din nou a iarnă grea;
Plouate vrăbii cad o mie,
Nu vezi zburând o rândunea.

O barză, cu pas de măsură,
Soseşte ca explorator...
Şi plouă... plouă...-n bătătură,
Pustiu... Departe pleacă-n zbor.

Tot plouă, plouă, inundează...
Mai vin şi ape din zăpezi,
Umflate apele spumează,
Torente curg din codri verzi.

În ţarini grâul putrezeşte,
Sub piatră-n deal vii se îngrop;
De ploi plugarul sărăceşte,
Mălai, făină, nu e strop.

Şi soarele o slabă rază
Când o mai pierde printre nori,
O tristă baltă luminează
Fără apus şi fără zori.


SURSA: WIKISOURCE