Capitolul 9
- Trebuie să desemnăm un reprezentant în Biroul Electoral Central, enunţă Ciornei problema pentru care venise la Preşedinte.
- Să-l punem pe Braşoveanu, fu de părere Aţipitu. La 20 mai a fost şef la o secţie de votare.
- Nu se poate. Candidează. Candidaţii nu au voie să fie în Biroul Electoral.
- De ce?
- Ca să nu-şi pună voturi în plus.
- Aşa scrie în lege?
- Aşa.
- Atunci nu prea văd pe cine. Toţi candidează.
- Ar fi bun Bosancu, propuse Ciornei.
- N-are experienţă, se opuse Preşedintele. Nu mai spun că avem nevoie de el aici.
- Mai rămâne Şerbănescu.
- Moşul de la arhivă?
- El.
- Ce-a fost ăsta înainte de revoluţie?
- Care revoluţie?
- Mă rog, înainte de buluceala din decembrie.
- Director tehnic la nu ştiu care uzină.
- Şi de ce nu se bagă-n politică?
- O fi ştiind el de ce.
- Trimite-l la mine.
- Şi-ar mai fi ceva, continuă Ciornei. În săptămâna asta, partidele îşi numesc reprezentanţii în secţiile de votare. Sunt destule partide care nu au ataţia membri câte secţii de votare sunt în judeţ. Propun să-l punem pe Bosancu să sune în toate judeţele să trimită membrii noştri pe la celelalte partide ca să ceară să fie desemnaţi ca reprezentanţi din partea lor.
- Cine crezi tu că acceptă să numească de la alt partid?
- Că doară nu sunt proşti să spună că sunt de la partidul nostru. O să spună că nu sunt la nici un partid.
- Îi dibuieşte careva şi ne facem de râs, se opuse Preşedintele.
- Nu-i ştie nimeni. Ăia de-abia o să se bucure că au ce trimite în secţii, iar alegătorii, când vin la vot, chiar dacă ştiu că unul e din partidul nostru, vor crede că e desemnat de noi.
- Bine. Pune-l pe Bosancu să sune prin judeţe. Dar cu discreţie. Cu mare discreţie.
Bosancu le luă în ordine alfabetică. Ca de obicei, la Alba nu răspunse nimeni. La Arad, răspunse portarul:
- Sunt în campanie, domnule. Nu vine nimeni la sediu.
La Argeş i se răspunse să revina după ora 19, când se adună toţi din teren. La Bacău îi răspunse chiar Secretarul de la Organizare:
- Onorate prieten, dacă am avea atâţia membri câte secţii de votare, eu cred că am câştiga alegerile. N-am oameni nici măcar pentru secţiile din oraş. Nu mai spun că sunt enşpe comune în care nu am nici un membru. Cine crezi dumneata că o să plece cu rata din Bacău la Huruieşti şi să stea pe acolo, pentru votare, o zi şi-o noapte, taman duminica. Nici dracu. La Liuzi Călugăra sau la Faraoni – da, că sunt la cinci kilometri. Dar şi acolo trebuie să mă rog de ei, că se plăteşte prost.
La Bihor i se răspunse scurt: Nem tudom! La Bistriţa – casă particulară. La Botoşani - telefonul a fost suspendat. La Braşov răspunse chiar Preşedintele:
- Nu mă mai interesează alegerile voastre. Măgarii ăştia, în cârdăşie cu ai lui Ghiocel, au vândut pe bani grei primele locuri la deputaţi şi la Senat şi eu refuz să semnez listele. Au facut şedinţă să mă excludă şi nu le-a mers, că nu am lăsat să intre în sală oamenii lor şi nu le-a ieşit la vot. Până nu se rezolvă situaţia mea, nu mă mai ocup de nimic. Ori ei, ori eu. Comunicaţi asta domnului Aţipitu. Să ia o măsură.
La Buzău răspunse soţia Preşedintelui:
- Vasile e la muncă. O să vină sâmbătă.
- Daţi-mi un număr de telefon de la sediu.
- Nici nu ştiu dacă au telefon la sediu. Vasile a stabilit că toate comunicările şi faxurile de la Bucureşti să stea la mine şi sâmbăta vine el şi rezolvă.
- Bine, doamnă. O să sun sâmbătă.
La Caraş-Severin i se dădu numărul de la birou al Preşedintelui de organizaţie. Sună acolo.
- Domnu’ Bosancu, am o problemă mai grea decât asta. Preşedintele de la Tresăltarea Naţională mi-a cumpărat ultimii trei oameni de pe listă. Evident că erau puşi de umplutură. Că abia dacă s-o alege primul din lista de deputaţi.
- Şi care e problema?
- Au mers la Biroul Electoral Judeţean, după ce am depus lista, şi s-au retras de pe listă.
- Dă-i afară din partid. Convoacă Biroul Judeţean şi exclude-i.
- Mare brânză! se necăji celălalt. Din cauză că nu am lista completă, nu mai am dreptul să numesc reprezentanţi în secţiile de votare. Şi nici în biroul Electoral Judeţean. O să ne fure ăştia ca-n codru.
- De ce să n-ai dreptul?
-Aşa e legea. Numai partidele care depun lista completă pot numi reprezentanţi. Aşa că, până să-mi bag oameni în secţii pe la alte partide, nu mai pot să-i bag din partea partidului nostru. E ca darcu.
Preşedintele de la Călăraşi se dovedi de o corectitudine desuetă:
- Cum vă permiteţi aşa ceva? Ce fel de democraţie construim în România, dacă ne bazăm pe înşelăciune? Nu, domnule! Este sub demnitatea mea să îndemn membrii partidului să mintă. Am să spun treaba asta domnului Preşedinte Aţipitu cu prima ocazie. E incorect.
După acest nemeritat perdaf, Bosancu renunţă să mai telefoneze. Oricum, erau şanse infime ca vreun membru al Partidului Aşteptării să ajungă în secţia de votare din partea altor partide. Şi, dacă ajungea, era o şansă şi mai mică ca tocmai acela să împiedice fraudarea alegerilor.
*
Şerbănescu rămăsese în picioare lângă uşă. Se aştepta să i se ceară vre-un document din arhivă.
- Ia loc, îi indică Preşedintele fotoliul din stînga.
Moşul se aşeză pe o singură fesă, nevoind să profite de întreg fotoliul.
- Dumneata vei fi reprezentantul partidului în Biroul Electoral Central, atacă Preşedintele de-a dreptul.
- Am înţeles, domnu’ Preşedinte.
- E o misiune de răspundere. Te rog să nu mă dezamăgeşti.
- Având în vedere şi luând în consideraţie că partidul mi-o cere, voi depune toate eforturile şi stăruinţa, cutare, cutare...
Moşul lăsă fraza neterminată.
- Ai legea alegerilor?
- E pe raftul al doilea din stânga uşii. O broşură albastră. V-o aduc imediat.
- S-o studiezi cu atenţie. Nu mi-o aduci mie. O iei cu dumneata. La Biroul Electoral Central o să-ţi trebuiască.
- Când trebuie să mă prezint?
- Scrie în broşură.
- Ştiţi, cumva, unde e Biroul Electoral Central? se interesă Şerbănescu.
- Undeva pe la Piaţa Palatului. Afli dumneata.
Bătrânul Şerbănescu se ridică, dând să se retragă. Aţipitu îi întinse mâna:
- Partidul se sprijină pe dumneata.
- Aveţi toată încrederea cutare, cutare...
*
Bondoc, opri dacia în faţa primăriei. Pe uliţă nu era nici ţipenie. Sunase la primărie de dimineaţă şi rugase să fie convocaţi cetăţenii dar, ca şi în alte localităţi, rugămintea lui nu fusese luată în seamă. Îşi îmbrăcă haina, luă de pe bancheta din spate un pachet cu pliante electorale şi-o pofti pe nevastă-sa şi pe secretarul judeţean cu organizarea să-l urmeze. Bătu la prima poartă. Un câine începu să latre de dincolo de poartă. Trecură minute până se deschise o fereastră la etaj şi un cap de femeie întrebă pe cine caută.
- Veniţi până jos, să stăm de vorbă, o rugă candidatul, sucindu-şi gâtul ca s-o privească.
Fereastra se închise şi, după alte minute, auziră saboţii pe pavelele curţii şi zăvoarele porţii trase unul câte unul. Poarta înaltă de trei metri se deschise atât cât să poată sta de vorbă fără să-şi zdrelească obrajii.
- Doamnă, îşi începu Bondoc cuvântarea învăţată pe de rost de când începuse campania, sunt candidatul Partidului Aşteptării Române din partea judeţului dumneavoastră. Candidez la Senat.
- Ce treabă am eu cu Senatu' dumitale? se miră femeia, dând să închidă poarta.
- Dumneavoastră, se precipită Bondoc, va trebui să mă votaţi. Uite un pliant cu oferta electorală a Partidului Aşteptării Române. Aici sunt enumerate principiile politice ale partidului.
Femeia primi pliantul şi chiar îl deschise. Pe două coloane erau enumerate principii la fel ca în pagina de cuprins a unei cărţi de aritmetică: privatizare, restructurare, implementare, descentralizare, externalizare, reorientare, capitalizare, liberalizare şi tot aşa.
- Eu, ca senator, voi aduce gazul metan în localitate şi voi renova şcoala.
- Avem gaz metan, arătă femeia cu pliantul către contorul din dreapta porţii.
- Cu cine vorbeşti, femeie? strigă bărbatul din curte.
- Au venit ţărăniştii să facă campanie, strigă ea peste umăr.
- Închide poarta şi vino să-mi torni să mă spăl, ordonă bărbatul. Că se dau mici la cârciumă.
- Să-mi fie cu iertare, se scuză ea către Bondoc şi închise poarta.
- Partidul Aşteptării Române, nu ţărăniştii! mai strigă candidatul prin poarta închisă.
Zăvoarele fură trase la loc unul după altul şi saboţii se îndepărtară pe pavele. Pe sub poartă, botul lunguieţ al câinelui îi urmă de la stînga la dreapta până ieşiră din zona porţii.
- Micu’ de la Iliescu, berea de la Vadim! se auzi de după colţul străzii.
Bondoc iuţi paşii să vadă cine strigă. Era chiar primarul, împodobit cu eşarfa tricoloră. Scoseseră mesele în faţa cârciumii, grătarele sfârâiau, şi lumea care ar fi trebuit să fie convocată în faţa primăriei, ca să asculte cuvântarea lui Bondoc, se organizase pe trei rânduri în faţa grătarelor pline cu mititei.
- Aici erau, se dumiri Bondoc. Se apropiară şi secretarul cu organizarea se aşeză la coadă.
- Lasă-i pustiei de mici! îl trase Bondoc de la rînd. Am venit aici cu treabă.
Se urcă pe marginea de ciment a podeţului de peste şanţ şi strigă:
- Puţină atenţie, vă rog!
Nimeni nu părăsi coada, dar toţi întoarseră capetele.
- Mă numesc Gheorghe Bondoc, sunt licenţiat în ştiinţe economice şi candidez la Senat din partea Partidului Aşteptării Române, anunţă cu mâinile pâlnie la gură.
- Mai aşteaptă, strigă un mucalit.
- Partidul Aşteptării Române este o formaţiune politică liberală de centru stânga, continuă candidatul. În alegerile locale a obţinut 86 de mandate de consilier local şi trei de consilier municipal.
- Jumate din ei au trecut la F.D.S.N., completă primarul care se apropia cu un carton cu mititei.
- Este un partid în plină afirmare, continuă Bondoc, şi va milita în Parlament pentru realizarea aşteptărilor dumneavoastră, pentru drepturile omului şi pentru egalitatea de şanse.
- Lasă oamenii să se bucure în tihnă de oferta electorală a F.D.S.N.-ului şi ia şi dumneata câţiva mititei, îl întrerupse Primarul. Că ţi-o fi ajungînd de azi dimineaţă.
- Ce faceţi voi aici este mită electorală, se supără Bondoc, trecând secretarului cartonul cu mititei.
- Dacă te votez, îmi dai un televizor color? strigă beţivul satului ieşind din rînd şi venind spre ei.
- Lasă cuvântările, şi veniţi să gustaţi şi voi ceva, insistă primarul. Nu se cade să priviţi cum noi ne înfruptăm şi vouă să vă plouă-n gură. Zău aşa. Oricum, nu te ascultă nimeni.
- Micu’ de la Iliescu şi berea de la Vadim! reluă unul dintre grataragii, răscolind jeratecul. O jerbă de scântei se amestecă în fumul îmbietor pe care vântul îl purta spre Bondoc.
- Îmi dai un televizor color? se înghesui beţivul pe la spatele primarului.
- Pleacă de-aici, îl goni primarul. Iar te-ai îmbătat. Du-te la Sandu să-ţi dea o pălincă. Zi că am zis eu.
- Ăsta e cetăţeanul turmentat, glumi primarul. Hai. Veniţi să luaţi un mic, o maslină, ceva. Noi avem aici un miting electoral şi degeaba încerci dumneata să organizezi un contra-miting, că oamenii nu renunţă la mititei.
- V-am anunţat de dimineaţă că va fi o întâlnire cu alegătorii şi dumneavoastră aţi chemat lumea la mici, se supără Bondoc.
-Treaba cu micii era planificată mai demult. Nu putea fi amânată, că se strica tocătura, se scuză primarul.
Bondoc coborî de pe muchia aceea de ciment şi toţi trei îl urmară pe primar la o masă întinsă în umbra stejarului. Doi tineri, probabil salariaţi ai primăriei, se repeziră să aducă scaune din cârciumă.
- La ţară, politica se face altfel decât la oraş, comentă primarul în timp ce le turna palincă dintr-o ploscă de fag cu încrustaţii. Omul trebuie să te simtă apropiat lui. Cuvântările şi programele nici nu le aude. Hai noroc! Şi succes în alegeri!
Se ridică şi închină spre lumea adunată în jurul grătarelor:
- Să-l votaţi pe Iliescu, că el e tăticu’ nostru!
*
Candidatul din Arad al Partidului Republican Monarhist adusese la marginea pieţei o remorcă pe a cărei latură atârna un baner cu textul: “Votaţi Partidul Republican Monarhist !” Căţărat lângă el, în remorcă, un piţifelnic îi ţinea portavocea din care se împrăştiau pe deasupra mulţimii de târgoveţi promisiunile electorale citite de candidatul cu barbişon de pe foile pe care le avea în mână.
- Partidul nostru, ridicat pe sacrificiile atâtor români, care s-au jertfit pe altarul nobilei cauze a poporului, îşi propune trei direcţii de acţiune pentru depăşirea crizei profunde cu care se confruntă societatea românească. În plan intern – generalizarea privatizării.
- Iar generalii? sări Sârbu, aflat acolo tocmai ca să facă campanie. Tot ei să se privatizeze?
- Restructurarea instituţiilor statului şi asanarea economiei, continuă vorbitorul. În plan extern – integrarea în structurile politico – economice mondiale, participarea la construcţia sistemelor de securitate europene.
- Le faceţi sisteme la securişti ! ţipă Turcu, pornind portavocea din dotare.
- Şi reinstalarea catenelor tradiţionale cu zona Balcanilor şi a Mării Negre. În plan moral – schimbarea mentalităţii egaltarist-comuniste prin...
- Lume – lume ! strigă Sârbu în portavocea proprie, căţărat pe oiştea remorcii. Vin alegerili ! S-a terminat cu boierii !
- Votaţ’ cârligu’! îl susţinu Turcu, urcat alături.
- Vreţ’ să vă fie cald şi bine? Să aibe copilaşii voştri ce mânca? întrebă Sârbu.
- Votaţ’ cârligu’ ! răspunse Turcu.
- Vreţ’ să vă dea statu’ case?
- Şi bocanci ! completă Turcu.
- Votaţ’ cârligu’! îi ţinu Sârbu isonul.
Lumea se îngrămădea acum spre oiştea remorcii, de parcă chiar s-ar fi dat bocanci.
- De unde să dea case? Că n-are ! veni replica ochelaristului cu barbişon aflat în remorcă.
- Are ! da’ le ţâne goale pentru investitorii străini, urlă Sârbu, întorcând portavocea spre el.
- Aşa e ! fură de părere unii din piaţă.
- Fugi dom’le ! N-are ! îşi menţinu punctul de vedere ochelaristul.
- Dacă n-are, cum stă boierii în şapte camere? întrebă Sârbu. Scoatem boierii şi băgăm muncitorii !
- Votaţ’ cârligu’ ! reluă Turcu.
- Dacă ne votaţ’ pe noi, facem trenu' gratis ! plusă Sârbu.
- Şi tramvaiu ! strigă o pensionară.
- Şi tramvaiu ! se angajă Sârbu.
- Pe banii cui? urlă ochelaristul cu barbişon.
- Pe banii boierilor, debită Sârbu. S-a umplut ţara de milionari şi noi de răbdări prăjite. Jos milionarii !
- Bravo ! răspunseră din mulţime câţiva adepţi ai egalităţii între milionari.
- Votaţ’ cârligu’ ! insistă Turcu.
- Minte, oameni buni ! replică ochelaristul. Îi votaţi şi se fac milionari.
- Bă, capitalistule ! îl acuză Sârbu. Ăştia cu ochelari aţi dus ţara de râpă. Te-ai umplut de bani la guvernare şi ţ-ă frică să nu ţâ-i l’om ! Huo ! Nomenclaturistule !
- Ce bani, domn’e ! se apără omul. Sunt şomer !
- Eşti, pe dracu’. Te-am văzut asără la cazino, inventă Sârbu.
- Huo ! îi ţinură isonul tîrgoveţii.
- Minţi ! urlă ochelaristul.
- Lume – lume ! Vă dăm case şi haleală ! Votaţ’ clasa muncitoare !
- Votaţ’ cârligu’ !
- Lege: Toată lumea la servici’ ! decretă Sârbu.
- Aşa ! Aşa ! aprobă mulţimea.
- Salarii plătite în dolari ! extrapolă Sârbu.
- De unde atâţia dolari? îl contrazise ochelaristul republican – monarhist.
- Din import şi din esport ! îl lămuri Sârbu.
- Cum, domn’e, din import?
- Vez’ că eşti mameluc? îl mustră Sârbu. Dacă nu te pricepi, ce te bagi?
- Explică, dom’le, că nu pricep !
- I-ote, lumea asta a-nţeles, arătă Sârbu spre mulţime. Numa’ tu eşti greu de cap. Facem stabilizare economică !
- N-aveţi matreie primă ! încercă ochelaristul.
- Ce materie? Vii la Bancă, dai leii şi iei dolari. E clar? Îl lămuri Sârbu.
- Nu aşa se face stabilizarea economică !
- Mă-nveţi tu ce e stabilizarea? N-a mai fost în ’48? Oameni buni, băgăm marfa-n rate !
- Votaţ’ cârligu’ ! reluă Turcu.
- Nu-l credeţi, oameni buni !
- Bă, papagalule ! îl apostrofă un lungan, tu ne dai restructurare şi ăştea ne dă case !
- Du-te la cazino, să faci privatizare ! îl sfătui o blondă.
- Huo ! fu de părere lunganul.
Sârbu coborâ şi-l trase şi pe Turcu. Îşi făcuseră treaba.
- Că noi om fi proşti! comentă miliţianul pieţii. Aştia a distrus ţara şi tot ei vrea să fie şefi.
- Lasă că i-a zâs-o ăla cu megafonu’: Scoatem boierii şi băgăm muncitori. Îl aprobă omul de la cântare.
*
Dimineaţa, Amărăşteanu găsi lipit pe gard afişul lui Mărin. Sub poză scria „Un OM pentru omenie!”. I se făcu negru înaintea ochilor şi, într-un impuls necontrolat, băgă mâna printre uluci, sfâşiind afişul de sus până jos.
- Morţii mă-ti! scrâşni printre dinţi.
Mai era unul lipit pe stâlp. Era prea sus. Privi în lungul străzii. Era plină de afişe. Le-ar fi rupt pe toate, dar îl vedea lumea. Scoase stiloul şi-l stropi pe Mărin în ochi. Răcorit, porni spre serviciu.
- Succes în alegeri, vecine! îi ură vânzătorul de la dozatorul de sucuri.
- Da, mulţumesc, dădu el din cap şi traversă spre sediul Partidului Tresăltării Naţionale.
- Nu e nimeni, îl întâmpină femeia de serviciu care plimba teul pe hol.
- Să-i spui lui Fane să treacă pe la mine, o rugă Amărăşteanu.
- N-o să treacă, îl asigură femeia. L-am auzit cu urechile mele cum vă înjura ca la uşa cortului.
- Îi datorez nişte bani, minţi el.
Fane se prezentă pe la nouă. Amărăşteanu rugă secretara să le facă o cafea. Îl servi cu un kent original, primit de la un vameş.
- Despre ce datorie era vorba? Se interesă Fane, lăsându-se pe spătarul fotoliului de piele.
- O jumătate de milion, enunţă Amărăşteanu cifra la care se gândise după ce ajunsese la birou şi cercetase conţinutul casei de bani.
Ochii lui Fane se luminară ca de o veste bună neaşteptată.
- Nu-mi amintesc, îşi duse el mâna la frunte.
- Vreau să te rog să-mi faci un serviciu.
- Nu te ajut în campanie. Să fie clar.
- Nu de campanie e vorba, îl linişti Amărăşteanu. Vreau să te rog să-ţi mobilizezi echipa şi în noaptea asta să dispară din oraş toate afişele lui Mărin M. Mărin.
- Hai că e tare, izbucni Fane. Dai o juma’ de milion pentru anticampanie? Nu dumneata ne puneai acu' două săptămâni să-l aplaudăm?
- Eu? Poate Ciornei.
*
Vremea ţinea cu politicienii. Un septembrie fără ploi. Grădinaru întră grăbit în clădirea dărăpănată în care funcţiona partidul. Nu aveau din toată casa, aflată într-o mahala a Călăraşiului, decât o cameră şi culoarul. Nici nu puseseră firma partidului la intrare, că nu-i lăsase proprietarul. Acum, pe Grădinaru îl chemase de urgenţă Preşedintele judeţean. Zicea că e ceva pentru campanie. Grădinaru era şeful tineretului şi deja îşi făcea probleme că nu va putea aduna suficienţi tineri în timp scurt. De cum deschise uşa, asupra lui se repeziră doi poliţişti care-l imobilizară.
- Stai, domne, protestă Grădinaru în vreme ce cătuşa i se închise pe mână. N-am făcut nimic.
- Astă vară ai aruncat cu ouă în maşina Preşedintelui Iliescu, îl lămuri sergentul.
- Aia a fost astă vară, se nedumeri Grădinaru în timp ce era târât spre fereastră.
- Şi am luat toţi sancţiune că n-am asigurat traseul, mărturisi sergentul, fixând cătuşa de calorifer.
Preşedintele organizaţiei judeţene, aşezat la birou, privea ca la teatru.
- Dumneata i-ai chemat?
- Iliescu trece azi spre Olteniţa, îl lămuri sergentul. Îţi dăm drumul după ce trece.
Caporalul îi aduse un scaun. După ce îl văzură aşezat, salutară şi ieşiră.
- Fir-ar a dracu' de democraţie, bombăni prizonierul căutându-se de ţigări.
- Eu am o întâlnire şi o să plec, îl anunţă Preşedintele. Las uşa descuiată. Nu te necăji că nu durează mult.
În stradă îl aştepta un mercedes negru. CL-12-PTN.
- Ai probleme la serviciu? Se interesă omul de la volan.
- Slavă Domnului, nu am, se confesă el.
- E bine la Vamă, nu-i aşa? ghici omul de la volan.
- N-am să vă pot niciodată mulţumi îndeajuns, mărturisi Preşedintele. Fără sprijinul dumneavoastră, eram muritor de foame.
- Ai grijă ce faci în campania asta! îl avertiză binefăcătorul. Să nu te prind că organizaţi vre-un miting, că lipiţi afişe sau dracu mai ştie ce vă ordonă Aţipitu. Să nu vă vedeţi deloc. Să ţii organizaţia la ralanti.
- De mai bine de un an nu am mai ţinut nici o şedinţă, nu merge nimeni în teritoriu şi nici nu primim membri. Le spun că n-am carnete.
- Tot aşa să faci, ca să-ţi fie bine. Că, de nu, odată ţi se restructurează postul şi rămâi pe dinafară. Şi-ar fi păcat.
*
Bosancu scoase din fişet încă două pachete de adeziuni.
- Cu astea ai ajuns la 1600 de adeziuni, îi spuse el Preşedintelui de la Ciorogârla. Am impresia că ai început să racolezi membri de prin alte localităţi, că nu poţi avea 1600 de membri în Ciorogârla.
- Cine se străduieşte, poate.
- Ia şi 1600 de carnete de partid, că numai cu adeziunea, nu se numesc membri.
- Alta e şmecheria. Papagalii care cred că fac politică adună lumea la căminu’ cultural şi dau din gură. Politica trebuie făcută acolo unde se adună oamenii nechemaţi. Eu fac politică la cârciumă.
- Asta cum, Doamne iartă-mă, se face?
- Adeziunea e de-o juma de pagină şi e tipărită pe hârtie subţire. Se înfăşoară perfect pe sticla de bere. Sticla e aburită şi se lipeşte la fix. Îi dau omului o bere cu adeziune cu tot.
- Păi, mai poate să scrie pe ea, aşa udă?
- Ce să scrie?
- Cum îl cheamă, să semneze.
- N-are nici un rost. Dac-a luat bere de la mine, e ca şi membru.
- Omule, eu raportez preşedintelui că ai luat 1600 de adeziuni şi el crede că ai organizaţie acolo. Ori tu ai numai zece – cinşpe beţivi care consumă câte-o sută de adeziuni pe noapte.
- Atâţi câţi sunt, sunt ai mei.
Bosancu încuie adeziunile în fişet.
- Ce faci? Dă-mi 200.
- Nu mai primeşti nimic de la mine. Tipăreşte-ţi pe cheltuiala ta. Păi, noi băgăm bani în tipărituri ca să aveţi voi cu ce şterge sticlele de bere? ridică vocea Bosancu.
- O să-i spun lu’ Sucitu cum îmi pui piedici.
- Poate-i spun eu ce membri faci tu. Oricum, o să propun să ţi se facă o verificare, cum s-a făcut la sectoru’ cinci. Aşteaptă-te române!
- Habar n-aveţi voi cât contează o sticlă cu bere! Nu ştiţi decât scriptologie, constată dezamăgit, cu mâna pe clanţă.
Bosancu se aşeză şi scrise o informare către departamentul Organizare. Vicepreşedinţii trebuie să iasă mai mult în teritoriu. În lipsa controlului, organizaţile locale iau forme aberante. Sau forme berante? râse Bosancu.
Abia terminase de scris când în birou intră Coca.
- Ce s-a-ntâmplat? Chiar eşti singur în birou?
- Nu e prima dată, răspunse Bosancu, punând informarea în fişet.
- Chiar nu mai are nimeni de cerut casă, spaţii, butelii?
- Au băgat de seamă că la partid găsesc numai cuvântări, explică Bosancu. Dar tu, cu ce ocazie pe la noi?
- Aş fi vrut să am o discuţie cu Aţipitu.
- Urcă la el, o încurajă Bosancu.
- Mai bine cheamă-l aici, dacă e liber. Nu-mi place să mă fâţâi prin sediu.
Abia terminase să-şi refacă machiajul când în birou intră Aţipitu urmat de Ciornei. Surprinsă, închise poşeta şi se retrase către uşă.
- Da, Coca dragă, grăi Aţipitu. Ce voiai să-mi spui?
- Era ceva despre Giurgiu. Dar nu se poate spune decât între patru ochi.
- Credeam că te interesa un loc de muncă.Tot Ciornei a reuşit să-ţi găsească.
- Vai, ce mă bucur! Îşi plesni ea palmele. Ce serviciu?
- Agent de contractări la Pavnotescu IMPEX S.R.L., debită Ciornei cu o voce neutră. Export de cherestea. Se plăteşte bine.
- Mulţumesc pentru ofertă, şuieră indispusă şi ieşi pe uşa care rămăsese deschisă.
Bosancu aşteptase pe hol. O văzu plecând ca din puşcă. Ciornei se opri şi-l avertiză pe Bosancu:
- Doamna Pavnotescu a încercat un mic trafic de influenţă în numele meu. Nu mai are ce căuta pe aici. Dacă mai apare, o pofteşti afară.
Bosancu dădu din cap gânditor şi se întoarse în birou. Aşa se-ntâmplă când îţi depăşeşti condiţia. Coca putea să mai aştepte vreo doi ani şi, odată cu creşterea partidului, devenea un mic lider şi nu mai avea nevoie să uzeze de numele altora.
O bătaie uşoară în uşă îl readuse la prezent.
- Dumneavoastră sunteţi domnul Bosancu? întrebă tânăra elegantă care intrase.
- Recunosc. Eu sunt, admise Bosancu. Am scăpat de dracu şi-am dat de ta-so, îşi spuse în gând.
- Daţi-mi voie să mă recomand, îi întinse ea mâna: Simina Lăcătuş, redactor politic la Tradiţia.
- Dar cu Geambaşu ce s-a-ntâmplat?
- A fost trecut la pagina economică. E domeniul pe care îl stăpâneşte cel mai bine.
- Şi, de acum încolo, dumneata te ocupi de partidul nostru?
- De mai multe partide.
- Va trebui să te familiarizezi cu modul nostru de abordare a temelor politice.
- Din mers. Azi am venit doar pentru stabilirea contactului şi pentru recunoaşterea terenului.
- Teme interesante pe la noi nu vei găsi decât la Aţipitu, la Ciornei şi la Sucitu. Ceilalţi încă mai au de conspectat.
- Chiar voiam să ştiu. E adevărat că Sucitu are o amantă la Paris?
- Nu cred. Ar fi o iubire oarecum platonică. Din câte ştiu eu a fost în Franţa numai de două ori.
- Dumneata l-ai însoţit la aeroport? Câte valize a avut?
- Eu doar l-am întâmpinat la întoarcere, dar nu m-am gândit să număr valizele.
- Se îmbracă foarte elegant. Cred că îşi ia îmbrăcămintea din străinătate. Ieri, la Parlament, purta ciorapi cu fermoar.
- Nu cred să existe ciorapi cu fermoar.
- Au un model cu zigzag pe gleznă. E ultima modă.
- Ieri, ai fi putut să observi că a avut o intervenţie de la tribună privitor la Armata a 14-a. Pot să-ţi dau textul intervenţiei.
- Cine crezi că ar citi prostiile astea? Cititorul vrea să ştie chestii mai palpitante. Suferă de vre-o boală?
- Habar n-am.
- Nu se poate să nu fi văzut ce medicamente ia.
- Poate, dacă le lua în prezenţa mea. Dar în prezenţa mea ia numai decizii.
- E neinteresant. Chiar nu am ce să scriu despre el.
- Nu te superi, ce studii ai?
- Liceul industrial de morărit şi panificaţie.
- Interesant. Înainte de 89, ai avut de suferit din cauza regimului totalitar?
- Poate mama. Eu abia luasem bacu’.
- Şi cum ai ajuns în presă?
- Anul trecut, a fost un conflict între patronul de la „Tradiţia” şi ziarişti. Patronul i-a dat afară pe toţi şi a angajat alţii. Puteam să mă angajez la „Adevărul”, dar e prea departe de casă. L-am văzut astă vară la Eforie pe Aţipitu cu nevastă-sa. Arată mai bătrână decât el.
- N-am idee.
- Mercedesu’ ăla albastru e al lui?
- Aşa cred. El îl conduce.
- Cam vechi. Ai văzut ce Toiota şi-a tras şeful de la republicani? Aia maşină.
A doua zi, Bosancu descoperi în pagina a patra a ziarului un text intitulat „La Partidul Aşteptării – delăsare electorală”. Se evidenţia că sediul nu fusese zugrăvit de ani de zile, Mercedesul preşedintelui trăgea să moară, iar personalul salariat este absolut neinteresat de problele conducătorilor. Lipsa de entuziasm, în plină campanie electorală, s-a propagat până şi la bufet, unde s-ar putea consuma o cafea la ibric, dacă nu te-ar dezgusta chiuveta plină cu vase nespălate. Textul era semnat „S.L.”
*
Preşedintele Biroului Electoral Central stabili că în prima zi de activitate va fi pauză. De a doua zi vor avea câte două şedinţe în fiecare zi. Una la 10 şi alta la 18. Şerbănescu semnă de prezenţă şi plecă imediat pentru că madam Şerbănescu nu se simţea bine şi trebuia dusă la doctor.
În ziua următoare, domnul Preşedinte al B.E.C.-ului le explică amănunţit sistemul de distribuire a mandatelor. Începând de la „stabilirea coeficientului electoral”, adică de la al treilea paragraf, Şerbănescu nu mai înţelese nimic. Se uita la ceilalţi cum dau din cap ca şi când ar fi priceput. În final, Preşedintele îi pofti să facă o vizită în sala calculatoarelor pentru a se convinge că programul instalat în calculatoarele Comisiei Naţionale de Statistică, pentru contabilizarea voturilor şi acordarea mandatelor de deputaţi şi senatori, reproduce fidel prevederile legii electorale.
Mai marele calculatoarelor, anunţat din timp despre vizită, îi aştepta în pragul sălii şi nu se clinti din prag pe toată durata vizitei.
- Din motive de securitate, intrarea persoanelor străine în sala calculatoarelor este interzisă, le explică el, continuând să blocheze trecerea.
Nu se înţelegea dacă era vorba de securitatea pe care Iliescu zicea că a desfiinţat-o sau de protejarea calculatoarelor.
- Nu suntem persoane stăine, protestă reprezentantul F.D.S.N.-ului. Suntem membrii Biroului Electoral Central. Suntem cei care vom garanta sub semnătură că alegerile au fost corecte şi, de fapt, suntem şefii voştri.
- Cu toate acestea, nu aveţi voie să intraţi. Aşa spune regulamentul. Puteţi privi de aici, din uşă.
- Mai bine daţi-ne o poză, propuse reprezentantul Convenţiei Democrate.
Mai marele calculatoarelor se prefăcu a nu auzi.
- În momentul de faţă, le explică el, în calculatoare se procesează o simulare a repartizării mandatelor pe o variantă fictivă de votare, pentru a verifica bunul mers al programului.
Grămada de membi ai B.E.C.-ului se zgâi, pe sub braţul care le interzicea trecerea, la dulapurile mari şi verzi, care zumzăiau şi clipeau, şi bătu în retragere. Probabil că, dacă ar fi emis o decizie a B.E.C.-ului, puteau să şi demonteze calculatoarele ca să vadă pe unde fură voturi. Dar jumătate dintre membrii B.E.C.-ului erau judecători la Curtea Supremă şi sigur ar fi votat împotrivă.
Reprezentanţii partidelor în B.E.C. nu insistară prea mult deoarece procesele verbale de numărare a voturilor din toată ţara urmau să intre pe mâna lor şi, orice ar face cei de la calculatoare, nu vor putea modifica ce e scris cu pixul în procesele verbale.
*
Buletinul de vot în 1992 nu era o filă cu 7-8 partide puse pe două coloane. Era o cărţulie cu pagini numeroase. Candidau la Parlament 96 de partide. Democraţia, la doi ani de la revoluţie, era fragedă, dar era largă. În ziare apăreau anunţuri publicitare de tipul: ”Partidul Industriilor la pagina 12”. Se organizau concursuri prin poştă pentru cine răspunde corect la ce pagină din buletinul de vot este partidul cutare. Premiile, acordate prin tragere la sorţi, constau în televizoare în culori, marfă destul de rară la vremea aceea.
Pus în faţa unei broşuri plină de semne electorale şi denumiri alambicate, alegătorul, nu tocmai obişnuit cu literele, avea o mare dilemă. Să caute până o da de cumpănă sau de trandafir sau să pună ştampila unde s-o nimeri. Destul de mulţi au simţit nevoia unei reconcilieri prin vot şi au pus ştampila şi pe Ion Iliescu şi pe Petre Roman. „Ca să se împace.” Două ştampile pe acelaşi buletin de vot.
*
Bosancu trase o fugă de la birou pe la ora zece, ca să voteze. Stătea la coadă în faţa şcolii. Pe clădirea transformatorului electric, cineva scrisese cu vopsea roşie: „Iliescu să-l votaţi ca s-aveţi ce să mâncaţi.” Chiar în faţa lui, o săteancă din marginea Bucureştiului întrebă o orăşeancă de la blocuri:
- Mneatale cu cine votezi ?
- Cu Emil Constantinescu. Dar dumneata?
- Eu – cu Ion Iliescu.
- De ce?
- Fiin’că e Preşedinte.
- Şi Emil poate să fie Preşedinte.
- Când o fi Emil Preşedinte, votez cu el.
Un domn se apropie de Bosancu şi-i băgă o bancnotă în palmă.
- Să votezi cu Iliescu! îi şopti şi trecu la următorul.
- Treaba mea cu cine votez! se răsti enervat şi aruncă bancnota pe jos. Altcineva de la coadă se aplecă şi o luă.
Ajuns în clasa în care se vota, mai pierdu câteva minute să-i vină rândul la masa cu listele de la blocul lui. Semnă şi primi buletinele de vot. Constată că primise un buletin pentru Camera Deputaţilor, unul pentru Senat şi trei pentru Preşedinte.
- Mi-aţi dat prea multe, îl atenţionă pe reprezentantul care tocmai îi înmâna ştampila.
- Pardon, se scuză acela, vizibil enervat c-a dat peste un fraier, şi puse înapoi cele două buletine.
În cabină, aplică ştampila de trei ori, îndoi buletinele şi ieşi. Tocmai băgase cele trei buletine în cele trei urne când Preşedintele secţiei de votare îl rugă să ajute o bătrână să voteze.
- Adică, cum s-o ajut?
- Intraţi cu dânsa în cabină şi o ajutaţi să voteze, că e în vârstă.
- Nu e-n stare să pună ştampila? se miră Bosancu. Cu cine vreţi să votaţi, doamnă? o întrebă.
- Nu ştiu.
- Şi, atunci, de ce aţi venit la vot?
- Pentru că trebuie să votez.
- Cu cine?
- Nu ştiu cu cine.
Lui Bosancu i se aprinseră creerii şi izbucni:
- Pe mâna cui e dată ţara asta? Cine hotărăşte cine să fie Preşedinte? Cum pot toţi analfabeţii să vină să dea cu votul, când habar n-au pe ce lume trăiesc? Ce caută femeia asta aici dacă nu ştie cu cine vrea să voteze?
Se opri când băgă de seamă că toată lumea din secţie se uita la el ca la urs.
- Ce vă uitaţi aşa? Aţi luat bani de la ăla de-afară şi acum faceţi pe miraţii.
Aruncă ştampila pe masă şi îşi luă buletinul de identitate.
- N-o ajut, domnule! Se răsti la Preşedintele secţiei. Intră dumneata cu ea în cabină şi votează cu cine vrei!
*
Lăzărescu petrecu aproape toată dimineaţa prin secţiile de votare de la parterul şcolii, atent să nu fie în vreun fel influenţată voinţa alegătorilor. Să nu existe la vedere materiale de propagandă, să nu li se spună cu cine anume să voteze, deşi mulţi ar fi avut nevoie să li se spună, şi să nu intre nimeni cu insigne de partid la rever. Candidat fiind, avea dreptul să asiste votarea cât vrea muşchii lui. În afară de încercarea Preşedintelui uneia dintre secţiile de votare care, după o jumătate de oră, încercase să-l dea afară, nu se întâmplase nimic notabil. Aprecie că prezenţa la urne era excelentă. Coridorul era permanent ticsit de oameni care aşteptau nerăbdători să voteze. Poporul deprinsese gustul democraţiei. Nici la 20 mai nu văzuse atâta lume chitită să voteze. Era semnul sigur că neocomuniştii pierdeau teren. Poporul are puterea. Câte unul care încerca să se bage în faţă era imediat adus la locul lui în protestele vehemente ale celorlalţi.
- Bă, dacă nu vă dezrobea Cuza, nici nu aveai drept de vot, strigă un nemulţumit trăgându-l de haină pe minoritarul băgat în faţă.
- Ce vrei, domne? E democraţie, se apără acesta.
Ca să fie lăsat să intre, Lăzărescu trebuise să explice la fiecare uşă că e candidat şi nu votează, doar supraveghează votarea. Cozile care începeau la uşa fiecărei clase se adunau mănunchi spre uşa de intrare în şcoală şi continuau pe scară până în curte. Câţiva tineri cărau navetele cu sandwich-uri pentru membrii secţiilor de votare.
Se hotărî să meargă să mănânce ceva la restaurant. Se strecură cu greutate printre alegătorii care blocau ieşirea în curte. În stradă constată că toţi cei care votaseră mergeau în aceeaşi direcţie. De venit, veneau din toate direcţiile dar la plecare toţi, fără excepţie mergeau la deal. Nimeni nu traversa şi toţi erau foarte grăbiţi. Dincolo de colţul străzii unii chiar începură să alerge spre camionul urcat pe trotuar din care patru tineri împărţeau adidaşi.
Lăzărescu rămase ca trăznit. Oamenii întindeau buletinul să arate ştampila „votat” şi strigau câte-un număr.
- 44, strigă un grăsan şi cel din camion îi dădu un pantof adidas.
- Nu alb! Albastru! ceru grăsanul şi, primind un adidas albastru, îşi făcu loc cu coatele şi ieşi din mulţime.
- Ce-i aici? îl întrebă Lăzărescu, îndreptându-i reverul întors pe dos.
- Ai votat? răspunse acesta cu altă întrebare.
- Da.
- Du-te să-ţi iei adidasu’, îl îndemnă grăsanul, arătându-i pantoful cu şireturile fluturând şi cu limba scoasă.
- Ce să fac cu el? se nedumeri Lăzărescu.
- Să-l împerechezi cu cel primit alaltăieri de la domnu' deputat, că nu ne-a dat decât pe stângu, îl lămuri fericitul posesor de adidas albastru cu şiret alb şi-şi văzu de drum.
*
Sătenii, îmbrăcaţi de sărbătoare, se adunaseră cu noaptea-n cap la şcoală. Cu o zi mai înainte Primarul trimisese prin sat secretarul primăriei care le spusese să vină la votare, că altfel nu mai primesc titlurile de proprietate. Acum, Primarul era ocupat să calmeze şatra de ţigani care îşi pusese corturile pe islazul comunal. Le promitea că îi va trece pe listele de ajutoare de la primărie, dacă votează cu tovarăşul Iliescu.
- Ştampilaţi pe trei trandafiri. Şi, dacă nu aveţi ştampila de votat pe buletin, vă spun eu precis că nu vă trec pe tabel, ameninţă cu voce tare mai marele satului acoperind milogelile lor. Luni să veniţi la primărie!
Când învăţătorul deschise uşa şcolii, strigând că începe votarea, sătenii se porniră spre intrare, în ordinea în care veniseră, dar ceata de ţigani se repezi bulucindu-se-n uşă şi strigându-se unii pe alţii de parcă acolo se dădeau ajutoarele băneşti promise de Primar. Încercarea unor flăcăi de a răzbi printre ţigani spre uşă se lăsă cu pumni în coaste şi înjurături.
- Bă, dacă mai ieşi din casă, te sparg ! ameninţă unul dintre cei buluciţi la intrare, uitându-se dârz în ochii celui vizat.
Miliţianul tocmai patrula prin spatele clădirii.
- Lăsaţi-i, spuse Primarul, pornind spre primărie. O să voteze şi-o să plece.
După o vreme, primii votanţi începură să iasă. Dar nu coborau de pe treptele intrării, amestecându-se printrte cei care încă nu votaseră. Localnicii umpluseră curtea şcolii şi aşteptau. Cei mai îndrăzneţi se lipiseră în spatele grupului de minoritari, în speranţa că vor reuşi să intre împingând. Speranţă iluzorie. Minoritarii aplicau strategia îndelung exersată pe timpul lui Ceauşescu la cozile de la alimentara. După ce ieşeau, nu părăseau buluceala şi, amestecaţi între ceilalţi intrau din nou în şcoală. Unul sau altul ţipa spre colegi să nu mai împingă că-i rup coastele. După mai multe ore de aşteptare, oamenii începură să plece, urmând să revină după ce s-o termina îmbrânceala. Că doară nu era să ţină până seara.
Nu ţinu decât până la prânz. Ceata gălăgioasă traversă satul spre islaz în lătrăturile câinilor. Oamenii începură să iasă din curţi şi să se strige unul pe altul să meargă la votare.
- Nu mai intraţi degeaba, că buletinele de vot s-au terminat! le spuse miliţianul, aşezat acum pe banca din faţa porţii. Le-au votat ţiganii pe toate.
Ion ANTONIE (Cap. 9)
sâmbătă, 6 iunie 2009
Ion ANTONIE - VOTATI CÎRLIGU'! (Cap. 8)
Capitolul 8
Ion Gheorghe se apropie de Aţipitu când acesta cobora scările. Îl pândise toată dimineaţa.
- Domnu’ Preşedinte, trebuie să mă ajutaţi într-o problemă, flutură el dosarul cu acte. Primarul liberal îmi pune piedici. De-aia am făcut noi revoluţie ? Să ni se urce liberalii-n cap ?
Turcu se poziţionă între petent şi Preşedinte. Era mâncat de ăştia care pândeau la ieşire.
- Mergeţi la domnul Bosancu şi lăsaţi acolo un memoriu, îi indică Preşedintele deschizând portiera maşinii.
- Ce memoriu ? nu e vorba de memoriu. Daţi un telefon şi se rezolvă. E legea 42. Am certificat de revoluţionar.
- Domnu’ Preşedinte are treabă, îl domoli Turcu.
- Mergeţi la domnul Bosancu. Dânsul o să-mi perezinte situaţia şi vedem ce putem face, repetă Aţipitu în vreme ce-şi punea centura.
- Am venit la partid. Nu mă plimbaţi de colo colo.
- Domnule, partidul nu mai e ce era partidul dinainte de ’89. Te duceai şi-ţi dădea casă. Oricum, n-o să te rezolv în stradă. Mergeţi la domnul Bosancu. Am o întâlnire la care deja am întârziat, trînti el portiera.
Mercedesul se puse în mişcare fără zgomot. Rămas fără interlocutor, Ion Gheorghe urcă scările, urmat de Turcu.
- Domnu’ Bosancu ? întrebă, intrând pe uşa indicată de Turcu.
- Da.
- Am vorbit adineauri cu domnu’ Preşedinte şi mi-a zis să discut cu dumneata.
- În ce problemă ?
- Primarul liberal e un porc. De-aia am făcut noi revoluţie ? Să ni se urce liberalii-n cap ?
- Ce-a făcut ?
- M-a dat afară. Asta a făcut.
- Şi-ai venit la noi să intervenim să nu te mai dea afară ?
- Am venit la partid. Trebuie să mă ajutaţi.
- În ce fel să te ajutăm ?
- Sunt revoluţionar cu certificat de revoluţionar. Am cerut la primărie, conform legii 42, să-mi dea un spaţiu comercial.
- Şi ?
- Şi primarul liberal m-a dat afară. De-aia am făcut noi revoluţie ? Să ni se urce liberalii-n cap ? Uite certificatu’ meu de revoluţionar.
Bosancu studie superficial documentul. După revoluţie se umpluse lumea de eroi vii. Puţini am fost, mulţi am rămas. Îşi aminti de muntele acela de om împuşcat în spinare la radio. Acela nu mai avea nevoie de spaţiu comercial.
- Eu înţelesesem că am făcut revoluţie pentru răsturnarea lui Ceauşescu, nu pentru spaţii comerciale, spuse înapoind certificatul.
- Domn’e, e lege. Trebuie să-mi dea spaţiu.
- Dă şi mie buletinu’, ceru Bosancu.
- Şi ăsta, continuă Gheorghe scobind în portofel după buletin, în loc de spaţiu m-a dat afară.
Bosancu deschise actul direct la ultima pagină. Era curată. Nici o ştampilă. Nici votat la 20 mai 1990, nici votat la localele din ’92.
- Şi eu o să te dau afară, îi comunică calm.
- Cum adică ?
- Nu eşti revoluţionar.
- Uite certificatu’.
- Lasă certificatul. N-ai fost la vot. Nici măcar pe 20 mai n-ai votat.
- Nu contează.
- Contează. Un revoluţionar care răstoarnă o dictatură, votează pentru democraţie. Tu ai privit revoluţia la televizor şi vrei spaţiu comercial. Ieşi afară din biroul meu !
- O să vă mai voteze dracu’! se jură revoluţionarul plecând.
- Păi, ne-ai votat ? se miră Bosancu.
În acel decembrie, Bosancu se întâmplase şi el prin locurile pe unde au şuerat gloanţe. Dar considera că singurii care meritau foloase materiale erau cei care au păţit-o. Ceilalţi avuseseră în acea piesă doar rolul spectatorilor. Sau, şi mai exact, soldaţi, târgoveţi, public. Răsplata adevărată pentru toţi era victoria.
Telefonul îi întrerupse argumentaţia mai înainte de a apuca s-o dezvolte.
- Alo! Partidul Aşteptării? Domnule, pe Griviţei, cei de la Tresăltarea Naţională împart prin blocuri sacoşe cu zahăr şi ulei. Asta nu e campanie, e cumpărare de voturi.
- V-au dat şi dumneavoastră?
- Mi-au dat.
- Şi o să votaţi cu ei?
- Nu.
- Asta e tot.
- Cum adică asta e tot?
- Alegătorii votează cu cine vor, indiferent de conţinutul sacoşei, constată Bosancu.
- Nu toţi, domnule. Sunt oameni sărmani care apreciază o sacoşă şi votează cum li se cere.
- Tot democraţie se cheamă şi asta. Chiar şi oamenii fără conştiinţă au dreptul să aleagă pe cine îi plăteşte mai bine.
- P’asta n-am mai auzit-o.
- Dacă aveţi martori, aţi putea sesiza poliţia, dar nu cred să vă ia în seamă.
- Credeam că dumneavoastră o să luaţi o măsură.
*
Sile venise însoţit de trei dintre locotenenţii săi, ca să facă impresie. Sucitu dăduse mâna cu toţi patru şi acum îşi ţinea dreapta atârnând pe lângă corp, atent să nu atingă nimic cu ea. Îl mânca în urechea dreaptă şi se scărpină cu stânga, în vreme ce Sile îşi prezenta oferta :
- Şefu’ am 20 de oameni pentru lipit afişe. În ’90, noi am umplut tot Bucureştiu’ cu afişele F.S.N.-ului. Şi lucrăm ieftin.
- Nu am nici o încredere, îi refuză Sucitu. Căraţi afişele la groapa de gunoi şi veniţi să mai luaţi altele. Mai bine lucrez cu studenţii.
- Că şi studenţii tot la gunoi le duc, interveni cel mai negricios dintre locotenenţi.
- Păi, nu aşa şefu’, argumentă Sile. Ne spui pe ce străzi să punem şi a doua zi treci să le vezi. Dacă nu sunt, nu plăteşti. Că nu ne batem joc. Aşa am lucrat şi cu F.S.N.-u’. Nu suntem copii.
- Venea Câmpeanu să inspecteze în fiecare zi, comentă cel negricios.
- Nu Câmpeanu, îl contrazise Sile. Ăla e de la liberali.
- Cât ne costă ? se interesă Vicepreşedintele.
- Dumneata, cât ai da ?
- Voi ştiţi cât vreţi.
- La studenţi cum plăteşti ?
- Cinci sute de lei.
- Ăia sunt copii, aprecie Sile.
- Fără o mie pe noapte, nici nu ne băgăm, se supără negriciosul.
- Acu’, depinde şi câte lipiţi.
- Douăj’ de mii pe noapte.
Sucitu ştia că se poate mai mult, dar, oricum, ei lipeau câte voiau, că nu mai era nimeni în stare să le şi numere, după ce au fost lipite.
- E bine două zeci, acceptă Sucitu.
- Dai treij de mii pe noapte ? reveni Sile la chestiunea banilor.
- Treizeci de mii de afişe ?
- De lei.
- Două zeci de mii.
- Păi, şi banii de benzină ? insistă Sile. Nu mai zic că ne murdărim hainele de aracet. Şi maşina. Că aracetu’ nu mai iese de pe tapiţerie.
- Benzina o plătesc separat. Aduci bonurile de benzină şi plătesc.
- Şefu’, te scumpeşti la tărâţe. Mai umblu şi cu bonuri. Că eu benzina o iau de la ţigani. Zău, nu se face.
- Eu trebuie să justific banii la contabilă. Că sunt banii partidului, argumentă Sucitu.
- Îţi semnez bonuri de mână, propuse Sile.
- Douăzeci şi cinci de mii pe noapte şi nu mai vorbim de benzină, propuse Sucitu.
- Treizeci! plusă locotenentul cel negricios.
- Ieşiţi afară din birou, se ridică Sucitu. Nu tratez cu voi în termenii ăştia.
- Şefu’, rămâne dooşcinci, acceptă Sile. Taci, mă ! se răsti la locotenentul rebel.
Sucitu dădu telefon la magazia de afişe. Cei patru urmau să ia prima tranşă pentru Drumul Taberei. După plecarea lor, Sucitu se spălă îndelung pe mâini. Într-adevăr, politica e treabă murdară.
- Cum, domn’e ? numa’ cinci bidoane de aracet la douoj’ de mii de afişe ? se răsti Sile la magazioner. Ce dracu, le lipim numa’ la colţuri?
- Atât e norma, se justifică magazionerul.
- Ia de colea o mie şi mai bagă un bidon, că mâine domnu Vice vine să le numere şi mă fac de ocară.
- Nu se poate, domn’e !
- Ia, că nu strică, insistă Sile înşfăcând bidonul.
Cei trei locotenenţi plecară cu tramvaiul, că în maşină nu mai era loc. Urma ca, spre seară, să se prezinte la Sile cu toţi puradeii. Sile dosi în pivniţă două bidoane de aracet pentru zugravii lui Plopşorel iar pe celelalte trei le îndoi cu apă, că afişele nu trebuiau să stea pe garduri decât o zi. Cât să le vadă Vicele.
Dimineaţa, Sucitu parcurse Drumul Taberei de la Cetatea Histria până la Orizont. De pe toţi pereţii şi de pe toţi stâlpii, Aţipitu cerşea voturi. Oamenii lui Sile făcuseră treabă bună. Sile veni pe la 10 şi semnă de primirea banilor. Trecu pe la magazie să ia alte afişe şi alte bidoane cu aracet pentru alt bulevard. În drum spre casă se abătu pe la Partidul Tresăltării Naţionale. Luă un afiş din pachet şi-l făcu sul.
- Domnu’ Vicepreşedinte. Eu cu oamenii mei am lipit toată noaptea afişe din astea. Dacă-mi daţi douăj’ de mii, la noapte le rupem pe toate. Că ştim bine pe unde le-am lipit.
- Zece mii.
- Cin’şpe.
*
Ciornei citea cu maximă concentrare un material documentar despre politica energetică a Uniunii Europene. Era clar că Occidentul nu se poate lansa liber spre est, din cauză că ruşii pot oricând închide robinetul. Nici să primească în Uniune un colos ca Rusia nu era posibil. Nu voiau să-şi aducă stăpân în Uniune. Ce construcţie durabilă a reuşit Petru I. De sute de ani omenirea se loveşte de Rusia. Zbârnâitul telefonului îl deranjă teribil. Trase o înjurătură şi ridică receptorul.
- Domnu' Ciornei, nu pot, domnule, să dau scândură de brad, că la noi în Bihor predomină foioasele.
- Domnu' Gârleanu, ai greşit telefonul. Ai sunat la partid.
- Chiar asta voiam. Să spun la partid că nu pot da scânduri de brad.
- De ce să dai scânduri? A zis cineva să dai scânduri?
- Ne-aţi cerut să trimitem trei vagoane de scândură în portul Brăila.
- N-am cerut nimic. De unde-ai mai scos-o şi p-asta?
- Secretara dumneavostră a venit la judeţ şi, în numele dumneavoastră, a cerut ce ziceam: scândură de brad cu grosime de un ţol.
- N-am trimis nici o secretară. Cine ştie ce delincventă v-a îmbrobodit!
- Avea cartea de vizită a dumneavoastră. Zicea că e o acţiune pentru fondurile de campanie.
- Nu e nici o acţiune. De la ce firmă era?
- Pavnotescu IMPEX S.R.L. - cu sediul în Bucureşti.
- Domnu' Gârleanu, pe Tamara, secretara mea, o cunoşti. Şi nu s-a mişcat din birou. Pavnotescu zici? E o escroacă.
- Şi mie mi s-a părut aiurea, dar dacă partidul cere.
- Partidul n-a cerut niciodată aşa ceva. E bine că m-aţi anunţat. Dacă mai apare, chemaţi poliţia.
- Domnu’ Vicepreşedinte, poate mai sunt şi alte judeţe, pe unde-a trecut şi-a fost crezută. Ar fi bine să-i informaţi.
- Am eu grijă. Mulţumesc că m-ai sunat.
- Ce viperă! şuieră Ciornei punând telefonul în furcă. Tamara!
Secretara se prezentă prompt.
- Când ai fost ultima dată în Bihor?
- N-am fost niciodată, şefu’.
- Bine. Trimite-l pe Bosancu la mine.
După ce Tamara închise uşa, Vicepreşedintele se învîrti prin birou cu mâinile înfundate în buzunare.
- Cât de tâmpit pot să fiu! se admonestă singur. Şi l-am mai şi rugat pe Preşedinte să-i caute serviciu. E clar că ne trebuie un serviciu de cadre. Orice şmecher are acces la conducătorii partidului. Am nevoie de dosarele personale ale tuturor celor care ajung în preajma puterii. Trebuie să angajăm un securist şi să facem un birou de cadre. Asta trebuie. Dacă-l aveam, nici Ionescu Dor Mărunt nu mai ajungea pe liste, nici Furtună nu mai era Vicepreşedinte. Şi câţi or mai fi!
Bosancu bătu în uşă şi intră, tocmai când sună telefonul din nou.
- Stai la biroul meu şi notează ce-ţi dictez, îi spuse Ciornei, ridicând receptorul.
- Bună ziua, îi gunguri în receptor o voce feminină. Vă sun din partea Institutului Naţional de Sondare a Opiniei Publice – INSOP. Sunteţi de acord să răspundeţi la câteva întrebări legate de credibilitatea actorilor politici? Dintre următorii candidaţi, care credeţi că este motivat să acceadă la funcţia supremă în stat? Aţipitu, Ghiocel, Iliescu...
Ciornei trânti telefonul.
- Circulară, îi dictă lui Bosancu. În atenţia Preşedinţilor de Organizaţie. De la cap. În ultima vreme, organizaţiile noastre au devenit ţinta unor escroci...
Telefonul sună din nou. Ciornei ridică.
- Nesimţitule! îl gratulă vocea de la INSOP.
Trânti, din nou, receptorul şi continuă:
- Unor escroci care pretind avantaje materiale sau contractuale în numele partidului, în numele conducerii centrale sau în numele unuia sau altuia dintre conducătorii partidului. De la cap. Indiferent de modalitatea în care aceşti aşa zişi oameni de afaceri vă abordează, veţi refuza cererea şi veţi raporta telefonic la departamentul Organizare al Consiliului Executiv. Semnează, Vicepreşedinte Vladimir Ciornei. Mi-o dai la semnat şi o trimiţi pe fax în toate judeţele.
- Am înţeles.
Ciornei nu reuşi să citească materialul care-l interesa. Secretara anunţă vizita lui Stacojiu.
- Domnu’ Ciornei, m-am uitat şi eu pe listele de candidaţi, depuse la Biroul Electoral Central. Nu spun că pe locurile neeligibile figurează nume de umplutură, tractorişti, strungari, coafeze, dar chiar şi capii de listă sunt complet inofensivi.
- Cum adică, inofensivi?
- Nu e unul cu calificare specifică Parlamentului. Nici unul nu a publicat vreodată un articol despre ceva compatibil cu ideea de Parlament. Cei din judeţele limitrofe Bucureştiului nici măcar nu sunt în stare să vorbească, necum să scrie. La ce pot fi buni oamenii ăştia în Parlament?
- Nu avem somităţi pe liste pentru motivul că somităţilor le e silă de politică, explică Ciornei. Am pus nume cunoscute în judeţele lor, pentru ca să tragă lista. Dacă nu avem savanţi să-i trimitem în legislativ, măcar să avem voturi.
- Tare sunt curios ce opinie va avea deputatul Caluşnai de la Vâlcea când se va propune recuperarea eşalonată a creanţelor externe. Credeţi că o să voteze pentru sau contra?
- Ce sunt alea creanţe? întrebă Ciornei.
Stacojiu rămase cu gura căscată.
- Nu contează, dădu el din mână şi se retrase.
*
Bosancu auzise că există faxuri automate. Îi dai lista de telefoane unde să trimită şi el munceşte singur. Dacă găseşte „ocupat”, ţine minte şi, la urmă, iar dă fax. După aia tipăreşte o listă cu numerele la care n-a putut să trimită. Îşi trase scaunul lângă măsuţa pe care trona vechitura, primită de la cine ştie ce partid european, şi băgă circulara lui Ciornei în aparat. Apăsă, pe rând, şirul de butoane de pe linia care punea aparatul în regim de emisie şi deschise agenda la primul judeţ. Exact atunci aparatul începu să sune. Ridică receptorul.
- Partidul Aşteptării? întrebă o voce ca prin vată.
- Partidul Aşteptării Române, confirmă Bosancu.
- Băi, vezi că v-am pus o bombă. Aveţi cinci minute să fugiţi.
- Ce bombă, domnule? Vorbeşte mai tare.
- Săriţi în maşini şi căraţi-vă, că sediul sare în aer.
- Şi, dacă nu eram în birou, cum mă mai anunţai? se îndoi Bosancu. În câte minute zici?
- Cinci minute.
- Deja au trecut două, se lamentă Bosancu. Nici n-am timp să-i anunţ pe toţi.
- Grăbeşte-te! îl zori vocea vătuită.
- Ce bătaie o să fie la maşină, prooroci Bosancu. Ştii? Avem o singură maşină.
- Mai stai la discuţii?
- Păi, asta e situaţia. Dacă fug fără să le spun, o să fiu acuzat de complicitate. Plus că mă strâng pantofii. Oricum nu mai am timp.
- Pentru că lungeşti discuţia, îl certă vocea.
- Trebuie s-o lungesc până depistează cei de la tehnic de unde vorbeşti.
În clipa aceea, legătura se întrerupse.
- Ce prost crescut, îl etichetă Bosancu. Mi-a trântit telefonul.
Ion ANTONIE (Cap. 8)
Ion ANTONIE - VOTATI CÎRLIGU'! (Cap. 7)
Capitolul 7
Ramona trecuse pe acasă să se spele şi să se schimbe. Spre deosebire de alte zile, se ruga să nu vină nimeni la bufet. Stătea cu spatele la uşă. Nu mai avea lacrimi să plângă. Barem alea de pe centură o fac pe bani. Ochii i se proptiră pe afişul din care Aţipitu cerea clienţilor bufetului să voteze cârligul. Întinse mâna şi îl smulse cu furie:
- Fir-aţi ai dracu’ cu politica voastră!
- Bună dimineaţa ! salută Geambaşu cu voioşie.
- Bună, răspunse Ramona fără chef, mototolind afişul.
- Ce ai bun pentru mine? se copilări ziaristul.
- Omletă, ca de obicei.
- Ai tu şi alte bunătăţi, insinuă Geambaşu. Cât îţi dau pe discheta aia?
- Care dischetă? se întoarse Ramona.
Pe sub ochelarii de soare se vedea vânătaia de sub ochiul stâng. Mărin dăduse cu dreapta.
- Ai fost de noapte? O întrebă arătând spre vânătaie.
- Nu e treaba ta!
- Înseamnă că nu mai ai discheta, constată dezamăgit.
- Nu ştiu despre ce vorbeşti.
- Discheta cu care Mărin urma să ajungă deputat.
- Vezi să nu, răspunse cu ură. I-am dat-o lu’ Ciornei.
- Eşti nebună? Era aur curat.
- Aşa e cinstit. Toţi umbaţi să-i aveţi la mână pe şefii de pe urma cărora trăiţi, făcu ea pe onesta.
- Eşti proastă de bubui ! o diagnostică ziaristul şi urcă la etaj. Poate va scoate, totuşi, ceva de la Ciornei.
- Domnu’ Geambaşu ! îl întâmpină Tamara ridicându-se. Vă caut de ieri. Îi spun domnului Vicepreşedinte că aţi venit.
- Prin uşa întredeschisă auzi răspunsul sec al lui Ciornei: „N-am timp. Să plece!”
La redacţie, fata de la ştiri îi comunică scurt:
- Te cheamă şefu.
O fi vorbit Ciornei cu el? se îngrijoră Geambaşu.
Redactorul şef îi întinse o filă tipărită.
- Trebuie să completezi formularul ăsta de candidatură.
- Da’ eu nu sânt la nici un partid, ezită Geambaşu.
- Nu contează. Patronul are nevoie ca să completeze locurile neeligibile de pe listele de candidaţi. Aşa cere legea.
- Şi n-are membri în partidu’ lui să pună pe liste?
- Nu mai comenta. Faci ce zice patronul sau vrei o discuţie cu el?
- Mă duc să scriu formularul. Pe la alte partide se bate lumea să ajungă pe liste şi la ăsta ne pune patronul cu dea sila.
- Sunt locuri neeligibile, la coada listei. După aia, când te duci să iei cursul valutar, treci şi pe la Parlament. Poate aduci vre-o declaraţie, un comunicat, ceva. Că n-avem nimic la pagina politică.
*
Ciornei se afla ochi în ochi cu Amărăşteanu. Uitase să-l contramandeze şi acum nu ştia cum să-i spună că nu va mai candida. Amărăşteanu îşi pusese la reverul costumului cel nou cârligul de pescuit care se voia simbolul electoral al partidului.
- Am noroc că am găsit cumpărător pentru casa socrilor, declară Amărăşteanu, aşa că dispun de ceva bani ca să-i bag în campanie. Nu cred să fie nevoie de mai mult de zece milioane. Am şi un fost coleg de liceu care are o tipografie şi o să-mi scoata afişele mai ieftin. Nu-i plătesc decât hârtia.
- Din păcate, domnule Amărăşteanu, politica e o activitate extrem de volatilă. De data asta ai noroc că vei rămâne cu banii. Că puteai să-i cheltui în campanie şi să nu te alegi cu nimic.
- Cum adică, puteam?
- Domnul Preşedinte Aţipitu nu a aprobat scoaterea lui Mărin de pe listă. Nu cunosc motivul, dar trebuie că ştie dânsul de ce.
Amărăşteanu făcu o faţă lungă. I se umeziră ochii.
- Nu mi-e ciudă pentru mine, explică. Dar banii sunt de drept ai nevestei şi aseară am ţinut consiliu de familie ca să pot folosi banii în campanie. Ea, săraca, e de acord întotdeuna cu mine, dar tata era convins că arunc banii pe gârlă. „Politica e curvă!” Numai asta îmi repeta. Până la urmă s-a lăsat înduplecat de argumentul că m-aş face de râs în faţa şefilor, dacă îmi iau cuvântul înapoi. Acum, cum mă mai duc eu acasă? Ce să le spun?
- Că a avut dreptate. Le spui că era o listă preliminară şi, când s-a făcut lista finală, a fost altcineva cu mai multe merite în partid.
- Mai multe merite, pe dracu! dădu Amărăşteanu, înciudat, din mână. În fine, o să mint eu cumva.
*
Sucitu îl instruia pe Silviu cum să organizeze campania telefonică mascată.
- V-am instalat şase telefoane. Găseşti 20 de băieţi şi fete şi îi organizezi pe schimburi că n-au să poată vorbi mai mult de patru ore. Spune-le că îi plătim pentru munca asta. Vezi să fie de-ai noştri. Să nu ne dea prin ziare. Caută să fie studenţi, ca să vorbească politicos. Se poate să vi se închidă telefonul în nas. Nu-i bai. Treceţi la următorul. Rupeţi cartea de telefon în şase şi le dai pixuri ca să-i taie pe cei care au fost sunaţi. Ăsta e chestionarul la care trebuie să răspundă cei pe care-i sunaţi. Evident că nu veţi nota răspunsurile lor. Vă prezentaţi ca din partea unui institut de cercetare a opiniei publice. Inventezi tu un nume de institut. Începeţi de mâine dimineaţă şi nu vă opriţi până în ziua votului. Bine înţeles că nu sunaţi noaptea. Ai nelămuriri?
- Totul e clar. Mă duc la cămin să recrutez studenţii.
*
Geambaşu obosise urcând dealul Mitropoliei. Se opri în faţa coloanelor Parlamentului să-şi tragă sufletul. Nu era ţipenie de om. Nici măcar vre-o maşină, vre-un şofer care să-şi aştepte şeful. Evident că deputaţii o roiseră. Stătu în cumpănă dacă să mai împingă uşa grea de stejar sau să renunţe. Atunci ieşi din Parlament Nea Unşpe. Geambaşu rămase împietrit. Nu-l mai văzuse de treizeci de ani.
- Nea Unşpe! Ce faci bre, pe-aici?
- Sunt deputat, se justifică repetentul clasei. Şi vezi că nu mai sunt Nea Unşpe. Sunt Nea Paişpe.
- Deputat? se minună ziaristul.
- Din partea F.S.N.-ului, se umflă în pene Nea Paişpe. Dar tu? Cu ce trebi pe la Parlament?
- Sunt ziarist. Am venit să scriu.
Faţa deputatului se întunecă.
- Bine. La revedere!
- Stai, bre, să mai vorbim. Ce-ţi fac fetele?
Deputatul Nea Paişpe luase viteză la vale, spre Piaţa Unirii.
- Fetele s-au măritat, aruncă el peste umăr, iuţind pasul.
- Le-ai făcut apartamente?
Geambaşu nu mai primi răspuns. Privi lung în urma fugarului şi îl apucă râsul. Pe Nea Unşpe îl găsise în anul trei de facultate, rămas repetent de la seria anterioară. Avea la acel moment unsprezece ani de când tot rămânea repetent în Politehnica pe care nu a terminat-o niciodată.
- Halal Parlament! Îşi zise cu lehamite şi porni spre redacţie.
Deputatul Nea Paişpe se opri la primul telefon public.
- Salată de icre roşii, şopti precipitat, acoperind microfonul cu mâna făcută pâlnie.
- Salvador Aliende, i se răspunse.
- Tov’ colonel, e un ziarist pe care îl cheamă Geambaşu. Ăsta mă ştie din facultate că eram ciripitor. M-am întâlnit cu el la Parlament. Aranjaţi dumneavoastră să fie mutat la altă redacţie, până nu mă dă la tot cartieru’. E inginer. Să-l dea la pagina economică. Să scrie despre fabrici.
După ce închise pagina la ziar, Geambaşu nu se duse acasă. Poate va scoate, totuşi, vre-o informaţie de la Mărin. Până să ajungă în Crângaşi se făcu noapte de-a binelea. Recunoscu banca pe care stătuseră cele două vecine şi urcă. Somaţia de la IDEB continua să atârne pe uşă, indicând cu precizie unde trebuie căutat Mărin. Apăsă butonul soneriei şi nu se întâmplă nimic. Nici a doua încercare nu avu vreun răsunet. Bătu în uşă. De data asta se auziră paşi. Vizorul se înegri şi Mărin, nedistingând nimic în întunericul de pe scară, întrebă cine e.
- Geambaşu.
- N-avem ce discuta, îl goni Mărin. Te-ai dat rotund la Ciornei. Era să mă bagi în rahat.
- Deschide să discutăm, îl rugă ziaristul.
- N-ai cumpărat discheta de la Ramona? Că aşa ai plecat de la mine.
- Zice că n-o mai are.
- Mi-a dat-o, că mă iubeşte, zise Mărin descuind uşa. Problema ta este că nu mai vreau s-o vând.
- Nu pe toată. Îmi vinzi câte-o informaţie - două. Care crezi tu, propuse intrând în cameră. Mi-i dai numai pe ăia pe care ai tu necaz.
- Pe Ionescu Dor Mărunt, c-a aranjat să mă huiduie ăia la Giurgiu, spuse Mărin cu convingere.
- Păi, ce treabă avea el?
- I-am loat locu’. El era candidatu’ de Giurgiu. Când mergea el să ţină cuvântări, nu huiduia nici dracu’. Şi, cum am venit eu, s-au trezit o grămadă să urle. Era să iasă cu bătaie.
- Da’ ştiu că ţi-ai făcut un duşman, aprecie ziaristul. Dă-mi-l să-l toc.
- Să mergem la careva, să ne uităm în dischetă, că eu n-am calculator.
- Nici eu n-am, dar cunosc pe cineva.
- Haidem, îşi luă Mărin haina. Adună de pe masă documentul pe care îl studia până să vină ziaristul. Ştii franţuzeşte?
- Mai înţeleg câte ceva.
- Am primit nişte bani din Franţa şi nu înţeleg la ce bancă să mă prezint, îi întinse Mărin documentul. Aici e pomenită numa’ o bancă din Ruen. Da' cred că de acolo mi-au fost trimişi.
Geambaşu citi îndelung. Din când în când pronunţa cuvintele pe care nu ştia să le traducă.
- E vorba de două milioane de franci, stabili Geambaşu. Zice că trebuia să îi plăteşti până la 15 august. Te anunţă că au declanşat procedura de execuţie silită pentru clădirea şi terenul pe care tu le-ai pus gaj când ai solicitat împrumutul. Actele au fost înaintate la Tribunalul Comercial din Ruen.
Mărin se aşeză pe pat. Nu-l mai ţineau picioarele.
- Îl împuşc! În gură îl împuşc, ca să nu se chinuie! fu decizia lui Mărin la aflarea afacerii pe care o dezvolta Paul pe meleaguri străine. De-aia nu mai răspunde la telefon de-o lună de zile. A fugit cu banii şi m-a lăsat dator vândut.
- Mai zice că, dacă din licitarea bunurilor gajate nu se acoperă suma de două milioane de franci, plus dobânzile şi cheltuielile de judecată, vei fi deferit justiţiei şi pedeapsa este de la 3 luni la 2 ani de detenţie.
- Ce mă fac?
- Te faci deputat şi o să ai imunitate. Altă soluţie nu există. Dacă împrumuţi la cămătari, te îngropi în datorii mai rău decât la bancă. Nu mai spun că pe recuperatori îi doare-n cot de imunitatea parlamentară.
Mărin căzuse într-o apatie deplină.
- Hai, curaj! îl îmbărbătă ziaristul. Peste-o lună eşti deputat. Nu există tribunal în România în stare să extrădeze un deputat.
Geambaşu îl trase de mână să se ridice şi porniră.
- Nu încui? îl întrebă pe Mărin când acesta o luase pe scări la vale.
Se întoarse şi încuie.
- În gură-l împuşc, repetă ca pentru sine. Porcu’ de Paul, îi explică el ziaristului, trebuia să cumpere electrocasnice la mâna a doua din Franţa şi eu, pe baza certificatului de revoluţionar, să primesc un spaţiu de la primărie în care să deschid magazin. Afacere cinstită şi cu desfacere asigurată.
- Lasă că o să faci afaceri mai sigure când vei fi parlamentar. Au să vină la tine să te roage, îl asigură Geambaşu.
Ziaristul opri un taxi şi dădu o adresă din Balta Albă.
- Virgile, am nevoie de un „copy paste” discret de pe discheta de la domnul, îi spuse puştanului care le deschise.
- Ce e aia copi past? Întrebă Mărin.
- Calculatoriştii vorbesc în engleză, îl lămuri ziaristul. Copy paste este cînd textul de pe dischetă rulează pe ecran.
- Tu să nu te uiţi, pretinse Mărin. Aleg eu ce să-ţi dau.
Geambaşu se aşeză pe un scaun aflat în spatele monitorului şi Virgil introduse discheta în calculator.
- Nu are nimic pe ea, decretă Virgil.
- Nu se poate! se ridică Geambaşu.
Se uitau toţi trei la ecranul gol.
- Zero biţi, le arătă Virgil în colţul din stânga jos.
- Înseamnă că a fost ştearsă, sugeră Geambaşu.
Mărin nu mai avea glas.
- Am un program care citeşte documentele şterse, anunţă Virgil. Când calculatorul zice că a şters un document, îi şterge numai adresa. Şi, din cauză că nu mai are adresă, nu mai poate fi accesat, dar documentul e tot acolo. Îl pun să le caute şi, pe care-l găseşte, îi atribuie o adresă. Într-o oră suntem gata.
Mărin se simţea ca la doctor. Nu înţelegea limbajul şi nici nu pricepea cu ce anume i se umblă în maţe. Nu credea că proasta aia de Ramona i-a şters discheta când a pus-o pe dulap. Înseamnă că aşa era când a capturat-o de la Lazăr. Noroc că puştiu’ ăsta se pricepe. Ar fi ieşit să ia aer, dar Geambaşu putea să aranjeze cu Virgil să-l tragă-n piept.
- Uite, le arătă Virgil. Începe să le scoată. Oho! Ce de mai sunt! Hai că merge repede. Sunt documente scurte.
Luminiţa de deasupra cititorului de dischete pâlpâia neîntrerupt. Când se stinse definitiv, Virgil anunţă:
-Gata. Hai să vedem ce-am capturat. Ecranul se umplu de pătrăţele albastre sub care scria: Alba, Arad, Argeş, Bacău ...
- Să deschidem Alba, decise Virgil.
Pe ecran apăru o listă de nume, în dreptul fiecăruia era scrisă funcţia şi numărul de telefon de la birou şi de acasă. La Arad, documentul nu conţinea nimic. La Argeş – altă listă de nume.
Mărin înţelese că Gembaşu îl va jumuli de bani ca să nu-i spună lui Ciornei că pe dischetă nu e nici un dosar de cadre.
- Am încurcat eu dischetele, minţi Mărin. Asta e cu telefoanele de contact.
- Dă-o pe cealaltă! ceru Geambaşu.
- N-o am la mine. O vedem mâine.
La plecare, Virgil îi suflă în ureche ziaristului:
- E veche. Telefoanele erau cu cinci cifre.
Ion ANTONIE (Cap. 7)
Ramona trecuse pe acasă să se spele şi să se schimbe. Spre deosebire de alte zile, se ruga să nu vină nimeni la bufet. Stătea cu spatele la uşă. Nu mai avea lacrimi să plângă. Barem alea de pe centură o fac pe bani. Ochii i se proptiră pe afişul din care Aţipitu cerea clienţilor bufetului să voteze cârligul. Întinse mâna şi îl smulse cu furie:
- Fir-aţi ai dracu’ cu politica voastră!
- Bună dimineaţa ! salută Geambaşu cu voioşie.
- Bună, răspunse Ramona fără chef, mototolind afişul.
- Ce ai bun pentru mine? se copilări ziaristul.
- Omletă, ca de obicei.
- Ai tu şi alte bunătăţi, insinuă Geambaşu. Cât îţi dau pe discheta aia?
- Care dischetă? se întoarse Ramona.
Pe sub ochelarii de soare se vedea vânătaia de sub ochiul stâng. Mărin dăduse cu dreapta.
- Ai fost de noapte? O întrebă arătând spre vânătaie.
- Nu e treaba ta!
- Înseamnă că nu mai ai discheta, constată dezamăgit.
- Nu ştiu despre ce vorbeşti.
- Discheta cu care Mărin urma să ajungă deputat.
- Vezi să nu, răspunse cu ură. I-am dat-o lu’ Ciornei.
- Eşti nebună? Era aur curat.
- Aşa e cinstit. Toţi umbaţi să-i aveţi la mână pe şefii de pe urma cărora trăiţi, făcu ea pe onesta.
- Eşti proastă de bubui ! o diagnostică ziaristul şi urcă la etaj. Poate va scoate, totuşi, ceva de la Ciornei.
- Domnu’ Geambaşu ! îl întâmpină Tamara ridicându-se. Vă caut de ieri. Îi spun domnului Vicepreşedinte că aţi venit.
- Prin uşa întredeschisă auzi răspunsul sec al lui Ciornei: „N-am timp. Să plece!”
La redacţie, fata de la ştiri îi comunică scurt:
- Te cheamă şefu.
O fi vorbit Ciornei cu el? se îngrijoră Geambaşu.
Redactorul şef îi întinse o filă tipărită.
- Trebuie să completezi formularul ăsta de candidatură.
- Da’ eu nu sânt la nici un partid, ezită Geambaşu.
- Nu contează. Patronul are nevoie ca să completeze locurile neeligibile de pe listele de candidaţi. Aşa cere legea.
- Şi n-are membri în partidu’ lui să pună pe liste?
- Nu mai comenta. Faci ce zice patronul sau vrei o discuţie cu el?
- Mă duc să scriu formularul. Pe la alte partide se bate lumea să ajungă pe liste şi la ăsta ne pune patronul cu dea sila.
- Sunt locuri neeligibile, la coada listei. După aia, când te duci să iei cursul valutar, treci şi pe la Parlament. Poate aduci vre-o declaraţie, un comunicat, ceva. Că n-avem nimic la pagina politică.
*
Ciornei se afla ochi în ochi cu Amărăşteanu. Uitase să-l contramandeze şi acum nu ştia cum să-i spună că nu va mai candida. Amărăşteanu îşi pusese la reverul costumului cel nou cârligul de pescuit care se voia simbolul electoral al partidului.
- Am noroc că am găsit cumpărător pentru casa socrilor, declară Amărăşteanu, aşa că dispun de ceva bani ca să-i bag în campanie. Nu cred să fie nevoie de mai mult de zece milioane. Am şi un fost coleg de liceu care are o tipografie şi o să-mi scoata afişele mai ieftin. Nu-i plătesc decât hârtia.
- Din păcate, domnule Amărăşteanu, politica e o activitate extrem de volatilă. De data asta ai noroc că vei rămâne cu banii. Că puteai să-i cheltui în campanie şi să nu te alegi cu nimic.
- Cum adică, puteam?
- Domnul Preşedinte Aţipitu nu a aprobat scoaterea lui Mărin de pe listă. Nu cunosc motivul, dar trebuie că ştie dânsul de ce.
Amărăşteanu făcu o faţă lungă. I se umeziră ochii.
- Nu mi-e ciudă pentru mine, explică. Dar banii sunt de drept ai nevestei şi aseară am ţinut consiliu de familie ca să pot folosi banii în campanie. Ea, săraca, e de acord întotdeuna cu mine, dar tata era convins că arunc banii pe gârlă. „Politica e curvă!” Numai asta îmi repeta. Până la urmă s-a lăsat înduplecat de argumentul că m-aş face de râs în faţa şefilor, dacă îmi iau cuvântul înapoi. Acum, cum mă mai duc eu acasă? Ce să le spun?
- Că a avut dreptate. Le spui că era o listă preliminară şi, când s-a făcut lista finală, a fost altcineva cu mai multe merite în partid.
- Mai multe merite, pe dracu! dădu Amărăşteanu, înciudat, din mână. În fine, o să mint eu cumva.
*
Sucitu îl instruia pe Silviu cum să organizeze campania telefonică mascată.
- V-am instalat şase telefoane. Găseşti 20 de băieţi şi fete şi îi organizezi pe schimburi că n-au să poată vorbi mai mult de patru ore. Spune-le că îi plătim pentru munca asta. Vezi să fie de-ai noştri. Să nu ne dea prin ziare. Caută să fie studenţi, ca să vorbească politicos. Se poate să vi se închidă telefonul în nas. Nu-i bai. Treceţi la următorul. Rupeţi cartea de telefon în şase şi le dai pixuri ca să-i taie pe cei care au fost sunaţi. Ăsta e chestionarul la care trebuie să răspundă cei pe care-i sunaţi. Evident că nu veţi nota răspunsurile lor. Vă prezentaţi ca din partea unui institut de cercetare a opiniei publice. Inventezi tu un nume de institut. Începeţi de mâine dimineaţă şi nu vă opriţi până în ziua votului. Bine înţeles că nu sunaţi noaptea. Ai nelămuriri?
- Totul e clar. Mă duc la cămin să recrutez studenţii.
*
Geambaşu obosise urcând dealul Mitropoliei. Se opri în faţa coloanelor Parlamentului să-şi tragă sufletul. Nu era ţipenie de om. Nici măcar vre-o maşină, vre-un şofer care să-şi aştepte şeful. Evident că deputaţii o roiseră. Stătu în cumpănă dacă să mai împingă uşa grea de stejar sau să renunţe. Atunci ieşi din Parlament Nea Unşpe. Geambaşu rămase împietrit. Nu-l mai văzuse de treizeci de ani.
- Nea Unşpe! Ce faci bre, pe-aici?
- Sunt deputat, se justifică repetentul clasei. Şi vezi că nu mai sunt Nea Unşpe. Sunt Nea Paişpe.
- Deputat? se minună ziaristul.
- Din partea F.S.N.-ului, se umflă în pene Nea Paişpe. Dar tu? Cu ce trebi pe la Parlament?
- Sunt ziarist. Am venit să scriu.
Faţa deputatului se întunecă.
- Bine. La revedere!
- Stai, bre, să mai vorbim. Ce-ţi fac fetele?
Deputatul Nea Paişpe luase viteză la vale, spre Piaţa Unirii.
- Fetele s-au măritat, aruncă el peste umăr, iuţind pasul.
- Le-ai făcut apartamente?
Geambaşu nu mai primi răspuns. Privi lung în urma fugarului şi îl apucă râsul. Pe Nea Unşpe îl găsise în anul trei de facultate, rămas repetent de la seria anterioară. Avea la acel moment unsprezece ani de când tot rămânea repetent în Politehnica pe care nu a terminat-o niciodată.
- Halal Parlament! Îşi zise cu lehamite şi porni spre redacţie.
Deputatul Nea Paişpe se opri la primul telefon public.
- Salată de icre roşii, şopti precipitat, acoperind microfonul cu mâna făcută pâlnie.
- Salvador Aliende, i se răspunse.
- Tov’ colonel, e un ziarist pe care îl cheamă Geambaşu. Ăsta mă ştie din facultate că eram ciripitor. M-am întâlnit cu el la Parlament. Aranjaţi dumneavoastră să fie mutat la altă redacţie, până nu mă dă la tot cartieru’. E inginer. Să-l dea la pagina economică. Să scrie despre fabrici.
După ce închise pagina la ziar, Geambaşu nu se duse acasă. Poate va scoate, totuşi, vre-o informaţie de la Mărin. Până să ajungă în Crângaşi se făcu noapte de-a binelea. Recunoscu banca pe care stătuseră cele două vecine şi urcă. Somaţia de la IDEB continua să atârne pe uşă, indicând cu precizie unde trebuie căutat Mărin. Apăsă butonul soneriei şi nu se întâmplă nimic. Nici a doua încercare nu avu vreun răsunet. Bătu în uşă. De data asta se auziră paşi. Vizorul se înegri şi Mărin, nedistingând nimic în întunericul de pe scară, întrebă cine e.
- Geambaşu.
- N-avem ce discuta, îl goni Mărin. Te-ai dat rotund la Ciornei. Era să mă bagi în rahat.
- Deschide să discutăm, îl rugă ziaristul.
- N-ai cumpărat discheta de la Ramona? Că aşa ai plecat de la mine.
- Zice că n-o mai are.
- Mi-a dat-o, că mă iubeşte, zise Mărin descuind uşa. Problema ta este că nu mai vreau s-o vând.
- Nu pe toată. Îmi vinzi câte-o informaţie - două. Care crezi tu, propuse intrând în cameră. Mi-i dai numai pe ăia pe care ai tu necaz.
- Pe Ionescu Dor Mărunt, c-a aranjat să mă huiduie ăia la Giurgiu, spuse Mărin cu convingere.
- Păi, ce treabă avea el?
- I-am loat locu’. El era candidatu’ de Giurgiu. Când mergea el să ţină cuvântări, nu huiduia nici dracu’. Şi, cum am venit eu, s-au trezit o grămadă să urle. Era să iasă cu bătaie.
- Da’ ştiu că ţi-ai făcut un duşman, aprecie ziaristul. Dă-mi-l să-l toc.
- Să mergem la careva, să ne uităm în dischetă, că eu n-am calculator.
- Nici eu n-am, dar cunosc pe cineva.
- Haidem, îşi luă Mărin haina. Adună de pe masă documentul pe care îl studia până să vină ziaristul. Ştii franţuzeşte?
- Mai înţeleg câte ceva.
- Am primit nişte bani din Franţa şi nu înţeleg la ce bancă să mă prezint, îi întinse Mărin documentul. Aici e pomenită numa’ o bancă din Ruen. Da' cred că de acolo mi-au fost trimişi.
Geambaşu citi îndelung. Din când în când pronunţa cuvintele pe care nu ştia să le traducă.
- E vorba de două milioane de franci, stabili Geambaşu. Zice că trebuia să îi plăteşti până la 15 august. Te anunţă că au declanşat procedura de execuţie silită pentru clădirea şi terenul pe care tu le-ai pus gaj când ai solicitat împrumutul. Actele au fost înaintate la Tribunalul Comercial din Ruen.
Mărin se aşeză pe pat. Nu-l mai ţineau picioarele.
- Îl împuşc! În gură îl împuşc, ca să nu se chinuie! fu decizia lui Mărin la aflarea afacerii pe care o dezvolta Paul pe meleaguri străine. De-aia nu mai răspunde la telefon de-o lună de zile. A fugit cu banii şi m-a lăsat dator vândut.
- Mai zice că, dacă din licitarea bunurilor gajate nu se acoperă suma de două milioane de franci, plus dobânzile şi cheltuielile de judecată, vei fi deferit justiţiei şi pedeapsa este de la 3 luni la 2 ani de detenţie.
- Ce mă fac?
- Te faci deputat şi o să ai imunitate. Altă soluţie nu există. Dacă împrumuţi la cămătari, te îngropi în datorii mai rău decât la bancă. Nu mai spun că pe recuperatori îi doare-n cot de imunitatea parlamentară.
Mărin căzuse într-o apatie deplină.
- Hai, curaj! îl îmbărbătă ziaristul. Peste-o lună eşti deputat. Nu există tribunal în România în stare să extrădeze un deputat.
Geambaşu îl trase de mână să se ridice şi porniră.
- Nu încui? îl întrebă pe Mărin când acesta o luase pe scări la vale.
Se întoarse şi încuie.
- În gură-l împuşc, repetă ca pentru sine. Porcu’ de Paul, îi explică el ziaristului, trebuia să cumpere electrocasnice la mâna a doua din Franţa şi eu, pe baza certificatului de revoluţionar, să primesc un spaţiu de la primărie în care să deschid magazin. Afacere cinstită şi cu desfacere asigurată.
- Lasă că o să faci afaceri mai sigure când vei fi parlamentar. Au să vină la tine să te roage, îl asigură Geambaşu.
Ziaristul opri un taxi şi dădu o adresă din Balta Albă.
- Virgile, am nevoie de un „copy paste” discret de pe discheta de la domnul, îi spuse puştanului care le deschise.
- Ce e aia copi past? Întrebă Mărin.
- Calculatoriştii vorbesc în engleză, îl lămuri ziaristul. Copy paste este cînd textul de pe dischetă rulează pe ecran.
- Tu să nu te uiţi, pretinse Mărin. Aleg eu ce să-ţi dau.
Geambaşu se aşeză pe un scaun aflat în spatele monitorului şi Virgil introduse discheta în calculator.
- Nu are nimic pe ea, decretă Virgil.
- Nu se poate! se ridică Geambaşu.
Se uitau toţi trei la ecranul gol.
- Zero biţi, le arătă Virgil în colţul din stânga jos.
- Înseamnă că a fost ştearsă, sugeră Geambaşu.
Mărin nu mai avea glas.
- Am un program care citeşte documentele şterse, anunţă Virgil. Când calculatorul zice că a şters un document, îi şterge numai adresa. Şi, din cauză că nu mai are adresă, nu mai poate fi accesat, dar documentul e tot acolo. Îl pun să le caute şi, pe care-l găseşte, îi atribuie o adresă. Într-o oră suntem gata.
Mărin se simţea ca la doctor. Nu înţelegea limbajul şi nici nu pricepea cu ce anume i se umblă în maţe. Nu credea că proasta aia de Ramona i-a şters discheta când a pus-o pe dulap. Înseamnă că aşa era când a capturat-o de la Lazăr. Noroc că puştiu’ ăsta se pricepe. Ar fi ieşit să ia aer, dar Geambaşu putea să aranjeze cu Virgil să-l tragă-n piept.
- Uite, le arătă Virgil. Începe să le scoată. Oho! Ce de mai sunt! Hai că merge repede. Sunt documente scurte.
Luminiţa de deasupra cititorului de dischete pâlpâia neîntrerupt. Când se stinse definitiv, Virgil anunţă:
-Gata. Hai să vedem ce-am capturat. Ecranul se umplu de pătrăţele albastre sub care scria: Alba, Arad, Argeş, Bacău ...
- Să deschidem Alba, decise Virgil.
Pe ecran apăru o listă de nume, în dreptul fiecăruia era scrisă funcţia şi numărul de telefon de la birou şi de acasă. La Arad, documentul nu conţinea nimic. La Argeş – altă listă de nume.
Mărin înţelese că Gembaşu îl va jumuli de bani ca să nu-i spună lui Ciornei că pe dischetă nu e nici un dosar de cadre.
- Am încurcat eu dischetele, minţi Mărin. Asta e cu telefoanele de contact.
- Dă-o pe cealaltă! ceru Geambaşu.
- N-o am la mine. O vedem mâine.
La plecare, Virgil îi suflă în ureche ziaristului:
- E veche. Telefoanele erau cu cinci cifre.
Ion ANTONIE (Cap. 7)
Ion ANTONIE - VOTATI CÎRLIGU'! (Cap. 6)
Capitolul 6
Ciornei răsfoia terfelogul capturat de la Mărin. Cu fiecare filă pe care o întorcea, cuta dintre sprâncene i se adâncea tot mai mult.
- Doamne, ce prostovan ! Auzi, să nu se mai ia uium la moară.
Puse mâna pe telefon:
- Bosancule, să adaptezi dumneata două-trei discursuri pentru Mărin, că e tâmpit rău. Acela cu justiţia socială, cel cu stoparea privatizării haotice şi, poate, şi acela cu o nouă temelie pentru viitor. Mulţumesc.
Închise telefonul şi ochii îi căzură iar pe registru.
- Două sute cinci zeci şi cinci: Ouăle să fie mari.
O bătaie discretă în uşă. Era Tamara.
- Ramona vă roagă să-i acordaţi o audienţă.
- Ramona?
- Zice că e ceva important.
- Abia i-am mărit salariul. Bine. Să intre.
Ramona îşi făcu apariţia ca o studentă la examen. Îmbrăcase ce avea ea mai frumos şi mai scump, trecuse pe la coafor şi se machiase de n-o mai recunoşteai.
- Bună ziua, domnule Vicepreşedinte, gunguri emoţionată, oprindu-se chiar lângă uşă.
- Bună ziua, domnişoară, se ridică Ciornei în întâmpinarea ei. Ce vânt te aduce pe la mine? Vai, dar ce elegantă eşti !
- Vă place? prinse ea glas. M-am temut că o să vi se pară prea decoltată.
Râsul ei frivol îl puse în gardă pe Ciornei. Mai păţise asta.
- Te prinde extraordinar, o gratulă el conducând-o spre canapea. Mâna lui coborî neglijent de la talie pe fundul obraznic al bufetierei, dar reveni pe talie. Cine ştie ce preţ inacceptabil putea avea atitudinea intimă cu o domnişoară venită în audienţă.
Fata se aşeză pe marginea canapelei şi trase cu îndârjire de fustiţa prea scurtă, doar – doar o acoperi ceva. Ciornei împinse fotoliul în faţa ei şi se aseză privind picioruşele groase puse unul peste celălalt:
- Eşti, întradevăr, foarte sexi.
- Vai, domnu’ Ciornei... râse încurajată.
- Spune cu ce te pot ajuta.
Fata îi urmări privirea. Schimbă picioarele şi mişcarea asta adânci cuta dintre sprâncenele Vicepreşedintelui.
- Poate o să vi se pară exagerat. Nu-mi vine să spun, se codi ea nesigură.
- Hai, spune ! o îndemnă.
- Dar n-o să mă refuzaţi? se jucă ea cu închizătoarea poşetei.
- Îndrăzneşte ! o bătu el uşor pe genunchi.
- Vreau să mă scrieţi şi pe mine la asta… la deputaţi.
- Tu eşti întreagă la cap? Îşi retrase el mâna ca fript.
- Ştiam eu că n-o să vreţi, oftă ea dezamăgită. Dar am ceva cu care să vă conving.
Ramona schimbă din nou picioarele şi Ciornei izbucni:
- Pentru asta, arătă el spre genunchii ei, pot să-ţi dau bani, dar în nici un caz nu te voi trece pe listă.
Bluza ei de mătase lunecă spre umăr dezvelind o muşcătură recentă, în vreme ce Ramona deschidea poşeta.
- Dar pentru asta? întrebă îndrăzneaţă, arătând o dischetă.
Ochii bărbatului se mijiră pentru a citi pe dischetă:
- DOS Cadre. De unde o ai? deveni el extrem de interesat.
- Să zicem că am găsit-o, zâmbi Ramona.
- Asta e cu totul altceva, admise Ciornei, întinzând mâna după dischetă.
- Întâi treceţi-mă pe listă, ridică ea discheta deasupra capului.
- Pe listă te trec pentru că ai dat dovadă de loialitate faţă de partid, nu pentru că aş avea nevoie de discheta asta, o asigură, întinzându-se după registrul lui Mărin, rămas pe birou.
- Cineva mi-a spus să nu v-o dau până nu ajung în Parlament, băgă ea discheta în poşetă.
- Vai, ce copil eşti ! Se poate să nu ai tu încredere în cuvântul meu?
Vicepreşedintele deschise registrul pe genunchi şi scoase stiloul.
- Uite, chiar acum te scriu pe lista de deputaţi, o asigură dând câteva pagini. Ai mutaţie pe buletin?
- Nu. Sunt flotantă, se îngrijoră ea.
- Unde ai domiciliul stabil?
- La Bragadiru, dădu ea să scoată buletinul din poşetă.
- În cazul ăsta, te trec deputat de Bragadiru, admise Ciornei, făcând semn din mână că nu-i trebuie buletinul. Dacă-ţi faci mutaţie, pot să te pun de Bucureşti. Privirea lui blândă inspira încredere.
- E greu cu mutaţia. Lăsaţi de Bragadiru, dădu ea necajită din mână.
- Ramona şi mai cum? întrebă Ciornei scriind în registru.
- Carcalici, fremătă bufetiera.
- Car-ca-lici, silabisi Vicepreşedintele în timp ce scria. Data naşterii?
- Patru noiembrie.
- De-pu-tat de Bra-ga-di-ru. Gata, îi zâmbi închizând registrul. Poţi să pleci.
- Vai, ce om bun sunteţi ! se ridică Ramona, topită de emoţie. Cum să vă mulţumesc?
Încercă să-i sărute mâinile
- Lasă, nu trebuie, se feri Ciornei cu ochii aţintiţi pe poşeta rămasă pe canapea.
- Ce fericită sunt ! îşi puse ea mânuţele pe decolteu în vreme ce Vicele o împingea de la spate spre uşă.
- Mergi să-ţi faci garderobă pentru Parlament. Hai, du-te! Du-te! O scoase el pe uşă.
Fata se întoarse din prag şi-l sărută pe obraz, apoi o zbughi pe uşă.
Din doi paşi, Ciornei era lângă canapea şi scotocea în poşeta Ramonei. Aruncă discheta în sertar şi poşeta pe canapea:
- Toţi necalificaţii – fuga la Parlament ! mârâi nervos şi ridică receptorul:
- Tamara, trimite-o la mine pe Norica.
Trânti telefonul şi făcu câţiva paşi. Uşa se dădu de perete şi Ramona trecu glonţ prin faţa lui spre canapea. Rămase împietrită la vederea poşetei deschise. Căută în ea cu febrilitate.
- Ai umblat în poşeta unei doamne ! strigă disperată, întorcându-se spre el.
- Despre ce doamnă vorbeşti? Se miră Ciornei
- E discheta mea ! ţipă furioasă. Am muncit pentru ea.
- Pe brânci şi pe coate, o persiflă bărbatul.
- Porcule ! avansă ea cu ghearele spre faţa şefului. Dă-mi discheta !
- Tamara ! strigă Ciornei spre secretara care privea din prag. Dă-o-afară pe stricata asta !
- Hoţule ! se repezi Ramona, dar Tamara o apucă de braţ.
- Lasă fleanca şi ieşi ! şuieră Tamara ameninţător, trăgând-o spre uşă.
- Ia mâna de pe mine ! ţipă bufetiera îmbrâncind-o pe Tamara.
Secretara o învârti ţinând-o de braţ cu ambele mâini şi, când îi dădu drumul, Ramona porni cu spatele spre uşa pe care tocmai intra Norica. Se redresă şi dădu să revină, dar Tamara o aştepta în poziţia de karate cu muchia palmei ridicată.
- Fir-ar al darcu’ de noroc pe care l-am avut eu ! blestemă Ramona cu lacrimi în ochi, privind cum Tamara ridică un picior, exersând la rece lovitura pe care urma să i-o aplice. Calmul secretarei avu darul s-o înspăimânte. Se trase cu prudenţă spre uşă şi o luă la fugă pe scări.
- Doamna şi-a uitat poşeta, observă Ciornei, întinzând-o Tamarei.
Secretara se duse în cadrul uşii şi azvârli poşeta pe scări, după Ramona.
Rămas cu Norica, Ciornei afişă un calm aparent.
- M-aţi chemat, domnule Vicepreşedinte?
- Da, Norica. Ia loc. Dumneata eşti persoana care operează pe calculatorul nostru?
- Da, domnu Ciornei.
- Şi mai este şi altcineva care are acces pe calculator?
- Domnii vicepreşedinţi şi secretarele dumnealor, dar numai după ce le deschid eu calculatorul, că e parolat.
- Altcineva, nimeni?
- Nimeni.
- Eşti mulţumită de salariu?
Deci, de asta o chemase.
- Nu e grozav, dar e, totuşi, salariu. Patronul la care am lucrat nu mă plătea decât când avea încasări. Am înţeles că, după alegeri, ne măriţi salariile. Copilul e la şcoală şi sunt cheltuieli.
- Dischetele unde le păstrezi?
- În fişet. Sub cheie. Numai domnu Aţipitu are cheia.
- Şi, n-ai pierdut nici una?
- Nu, domnu Ciornei.
Îmi dă o primă, se bucură Norica văzându-l că trage sertarul.
- Şi, nici n-ai vândut vreuna? Aruncă el discheta pe birou.
- N-aveţi dreptul ! sări ea în picioare.
- Ba am ! ridică el vocea. Ia discheta asta. Ai un ceas să lămureşti cum a ajuns în mâinile cui nu trebuie. Ori eşti căscată, ori ne-ai vândut. Fix peste un ceas te prezinţi aici cu demisia! Ai înţeles?
- Domnu Ciornei, am copil de crescut...
- Tamara ! îşi strigă el secretara.
- Vă jur pe tot ce vreţi !
- Tamara !
În fine, Tamara intră.
- O însoţeşti pe Norica şi preiei calculatorul, dischetele, cheile, tot ce are acolo. Ai grijă să nu ne şteargă calculatorul.
- Sunt nevinovată ! începu ea să plângă.
- Ieşi ! urlă el arătând spre uşă.
- Hai, o luă Tamara pe după umeri. Îi era milă de ea. Se cunoşteau de câţiva ani şi pusese o vorbă pentru ea la angajare.
Rămas singur, Ciornei se întinse pe canapea. Avea mulţumirea că a scăpat de Mărin. Ce cretin. Să-i şterpelească Ramona discheta. Tocmai la timp. Se scobea în nas când Mărin intră fără să bată la uşă:
- Tovule, am venit să iau programu’, că mâine mă duc la Gogoşari.
- Şi nu poţi să iei gogoşari fără program? îl persiflă Vicepreşedintele, ridicându-se.
- Bună ! râse Mărin. Gogoşari e comună în Giurgiu. Mă duc să le citesc programu’. Mă duce un vecin cu maşina.
- Dacă ai altceva de făcut, lasă politica pentru ăia care se pricep.
- Adică, ce vrei să zici? se miră Mărin.
- Că eşti un bou. Ce program e ăla „baba Safta să dea porcu”?
- Dac-aşa scrie...
- Te-am şters din liste. Nu mai ai ce căuta pe aici.
- Ba, pardon ! Ce scrii şi ştergi de capu’ tău?
- Conform programului tău, arătă Ciornei spre registru: „Unşpe ! Unşpe e tăiat!” Gata. Nu mai eşti candidat.
- Păi, asta nu rămâne-aşa, tovule ! ameninţă Mărin înşfăcănd registrul de pe birou. Mă duc la Geambaşu. Vă dau în gât pe toţi.
- Du-te învârtidu-te ! Ai grijă că pentru calomnie se face puşcărie.
Aşa cum se aştepta, Mărin trânti uşa cu sete. Dar, de data asta, gestul îi aduse lui Ciornei un zâmbet de satisfacţie. Dădu să se întindă pe canapea, că-l încerca sciatica, dar azi parcă era zi de audienţe. Coca bătu în tocul uşii:
- Deranjez?
- Tu? Niciodată ! o luă în braţe şi se învârti cu ea. Nu-l mai durea spatele.
- Lasă-mă, că ameţesc !
O lăsă pe picioarele ei. Chiar ameţise. O luă pe braţe şi o aşeză în fotoliu.
- Ce-i cu tine? întrebă nedumerită.
- Am reuşit !
- De-aia era Mărin aşa furios?
- Habar nu are ce a avut în mână.
- Spuneai că nişte acte.
- Careva de la cadre a tras pe o dischetă dosarele şefilor şi umbla să le vândă la adversari. Din întâmplare, discheta a ajuns la Mărin. Îţi dai seama cum ne şantaja?
- Înseamnă că ai scăpat de el.
- Înseamnă că discheta a ajuns la mine şi îi am pe toţi la mână ! jubilă Ciornei.
- Şi pe Aţipitu? Întrebă ea cu speranţă.
- Chiar şi pe Aţipitu ! se lăudă Ciornei, deşi nu ştia mai multe decât Mărin despre conţinutul dischetei.
Coca îl trase de cravată spre ea şi îl acoperi cu sărutări.
- Ştiam eu că vei reuşi ! Doamne ce bine-mi pare !
- Îţi pare bine, de ce? se ridică el. Ţi-a făcut ceva?
- Nu. Dar a încercat. De aceea te rugam să nu-i spui că Gicu e plecat pe şantier. N-ai ideie ce băgăcios e !
- Îl cuminţim noi, o asigură Ciornei, îndreptându-se spre telefon. Se tolăni în fotoliu şi trase telefonul la îndemână.
- Apropo, mi-a promis că îţi caută un job, spuse ducând receptorul la ureche. Îl sună pe Amărăşteanu.
- Dragul meu, m-am mai gândit: Mărin nu e totuşi cea mai bună soluţie pentru Giurgiu. E cam limitat şi n-are carismă. Eu nu sunt deloc mulţumit de prestaţia dânsului. Nu vrei să candidezi dumneata? Ce să te mai gândeşti? Alegerile bat la uşă. Te aştept mâine la 10 să semnezi cererea de candidatură. Nu te codi, că trenul ăsta nu trece de două ori.
Coca se aşezase pe braţul fotoliului şi se juca în părul lui. Un ciocănit zorit în uşă o aruncă direct în piciare. Când intră Norica, Coca îi arăta lui Ciornei un pasaj din ziarul uitat pe birou.
- Priveşte cât de penibil scrie ăsta despre noi.
Vicepreşedintele împinse ziarul şi se întoarse spre Norica. Atunci înţelese că va trebui să o păstreze în serviciu pentru că ştie tot ce e pe dischetă.
- Ce-ai aflat? O întrebă binevoitor.
- Nu e discheta noastră, debită ea uşurată. E de la alt partid.
- Cum de la alt partid? şopti pierdut.
Norica avansă şi depuse pe birou câteva foi scoase la imprimantă.
- Am printat cuprinsul cu toate capitolele. Toţi sunt nişte iluştri necunoscuţi.
Coca se aplecă să vadă şi ea. Ciornei citi nedumerit:
- Cadre static nedeterminate. Wereşceaghin. Metodă de integrare. Navier. Eforturi unitare datorate momentului încovoietor. Clapeyron, Timoşenco, Bernoulli. Cine dracu’ sunt ăştia? Izbucni enervat. Ce e aia cadre static nedeterminate?
- Nu ştiu, şefu, se apără Norica.
- Vase cu pereţi subţiri? se miră Vicepreşedintele.
- Cât de subţiri? întrebă Coca, uimită de formulare. Cadre plane, răscoli ea hârtiile. Determinarea eforturilor în bare. Va egal Vd egal unu pe doi P. Asta ce literă e? întrebă sublinind cu unghia lăcuită.
- Sigma, răspunse Norica. Domnu’ Ciornei, cred că discheta e de la un proiectant. Ceva cu construcţiile.
- Păi, de ce scrie pe ea DOS cadre?
- DOS e sistemul de operare. Disk Operating System. Cadre cred că sunt stâlpii si grinzile de la hale.
Coca înţelese prima cum stă situaţia. Înşfăcă poşeta şi porni spre uşă:
- Eşti mai prost ca Mărin ! aruncă dispreţuitoare peste umăr.
Ciornei nu mai avea sânge-n obraji. Se ridică.
- Mulţumesc. Poţi să pleci, îi şopti Noricăi. Slăbi nodul la cravată şi se mai uită odată peste filele rămase pe masă.
- Grinzi cu zăbrele. Plăci plane. Îşi trecu palmele peste faţă. I se puse nodul în gât.
- Tamara ! şopti sufocat. Tamara ! răcni dând cu pumnul în masă. Tamaraaa !
Secretara intră surescitată. Urlă la ea:
- Toată lumea să-l caute pe Mărin şi să-l aducă aici. Urgent ! Acum !
Se lăsă frânt pe fotoliu. Evident că acum Mărin aleargă cu discheta adevărată la Geambaşu.
- Tamara !
Secretara reveni promt.
Cauta-mi-l cu telefonul pe Geambaşu.
- Ce număr are?
- Află de la informaţii. Sună la ziar şi lasă vorbă să mă caute. Geambaşu de la „Tradiţia”.
Fata dădea să iasă când o întoarse:
- Nu sunt aici pentru nimeni !
*
Ramona se încuie în bufet şi trase o porţie de plâns cu sughiţuri. Pierduse cea mai mare şansă a vieţii ei. Îi venea să urle când se gândea cât poate fi de căscată. Porcul ăla de Ciornei a executat-o fără să clipească. Şi cât s-a chinuit până a scos de la Mărin secretul dischetei. De câte ori a trebuit să se prefacă leşinată de dragoste când boului îi puţea gura a tutun. Cum îşi făcea tontu’ planuri pentru amândoi, când va fi deputat. Cum l-a luat pe ocolite, cântându-i în strună câte e el de deştept, până a scăpat caşcavalul din plisc. Şi toate astea degeaba.
Se masă pe braţ. Scroafa aia de Tamara o învineţise.
- Dacă nu fugeam, cretina era în stare să mă schilodească. Deodată se albi. Când o vedea Mărin că a dispărut discheta, mă omoară.
Îşi şterse repede lacrimile şi dădu fuga la Norica.
- Nu de-asta ! dă-mi una neagră.
- E mai frumoasă galbenă, motivă Norica.
- Mie îmi trebuie neagră. Caută, te rog frumos.
- Să descarc una în calculator, că nu mai am negre.
- Dă-mi şi-o cariocă neagră. Ţi-o aduc înapoi. Trebuie să scriu nişte preţuri la ţigări. Îmi dai şi etichetă pentru dischetă?
*
Mărin trecu mai întâi pe la redacţie. Îl căuta pe Geambaşu.
- E la conferinţa de presă de la Industrii, îi comunică fata de la ştiri.
- Ce industrii? insistă Mărin.
- La Ministerul Industriilor.
O luă în pas grăbit pe Victoriei. Ceasul din turnul ministerului arăta ora 6 şi 14 minute. Nu fu lăsat să intre. Ceru o ţigară de la portar şi se puse pe aşteptat. Se învîrtea prin faţa scării principale şi înjura. Încercă pe la intrarea pentru salariaţi. Degeaba. Reveni la intrarea pentru ministru. Simţea că moare de nervi.
După mai mult de o oră, în care mai ceruse două ţigări, începură să iasă ziariştii. Vorbeau între ei despre Partidul Industriilor. Terminară de ieşit, dar Geambaşu nicăieri.
- Măi, tovule, s-a terminat şedinţa de presă? Îl luă scurt pe portar.
- N-ai văzut? Ăia care-au plecat erau ziariştii.
Fugi înapoi la redacţie. Bine că mergea liftul.
- N-a venit. Îi comunică fata.
- Da’, unde dracu e ? se înfoie Mărin.
- Probabil ia un interviu domnului Ministru. Azi au lansat Partidul Industriilor.
- Că nu erau destule ! trânti el uşa şi o lua la fugă pe scari. Servieta grea, care până atunci îl frânase, acum îl trăgea pe scări. Transpirase de alergătură. Pe calea Victoriei dădu nas în nas cu echipa lui de lipitori de afişe.
- Unde mergeţi, mă? întrebă din fugă.
- La mitingu’ ţărăniştilor, răspunse Lae.
Mărin puse frână.
- Ce căutaţi acolo?
- Se plăteşte, şefu, îl lămuri Sică. Zece mii de căciulă. Hai şi tu.
- Am o treabă, se scuză Mărin şi luă viteză.
Maşina ministrului era trasă la scară. Ceasul din turnul ministerului arăta tot ora 6 şi 14 minute. Geambaşu cobora scările stând de vorbă cu ministrul. Se îndreptau spre maşină. Şoferul deschise portiera şi rămase lângă ea.
- Ăştia pleacă, se sperie Mărin. Geambaşuleee ! strigă în timp ce traversa.
Ministrul întoarse capul. Mărin venea glonţ spre ei, printre maşinile care claxonau cu furie.
- Domnule, am o discuţie, se supără ministrul.
- Eu am o dischetă, i-o întoarse revoluţionarul.
- Aşteaptă, îl domoli ziaristul.
Cei doi îi întoarseră spatele şi porniră spre maşină, discutând.
- Să nu pleci ! strigă Mărin.
Ministrul se întoarse uimit.
- Nu tu ! Geambaşu.
În fine, maşina demară şi Mărin se repezi la ziarist:
- Am una tare de tot. Am pus laba pe dosarele de cadre ale ăstora de la Partidul Aşteptării. Cît dai ?
Geanbaşu rămase ca trăznit. Mai văzuse el turnători, dar să îi bagi în rahat pe cei care te trimit în Parlament depăşea orice limită.
- Nu-ţi dau nimic, sublicită Geambaşu. Din salarul de ziarist abia de-mi duc zilele.
Geambaşu îi arătă manşetele roase ale sacoului.
- Da’ lu vaca aia de la bufet, i-ai dat suta de dolari !
- Nu i-am dat nimic, negă ziaristul.
- Bă, tovule, oi fi eu neşcolit, da prost nu sânt. Piţipoanca mi-a ciripit tot. Zi cît dai pe discheta cu dosarele ălora.
- 50.
- Hai sifon ! O dau la alţii !
- 100 e bine?
- 150.
- N-am. Să-mi sară ochii dacă mint.
- 100 acum şi 50 când o să ai. Îţi spun eu că merită. Aţipitu e băgat la Petrodamph, Ciornei şi-o pune cu una brici. E marfă ! Hai, scoate banu’ !
- Dă marfa.
- E acasă. Mergem să ţi-o dau.
- Unde stai?
- În Crângaşi.
- Ce n-ai venit cu ea la tine?
- Tovule, o caută ăia ca pe sfintele moaşte. M-au buzunărit de două ori.
Pe drum, Mărin îi povesti cum a dezarmat el doi terorişti în Comitetul Central, cum l-a scos pe Dan Iosif de la fereastră exact când a trecut glonţul, cum a organizat paza la Guvernul de 20 de minute al lui Mazilu, cum s-a implicat în campania de la P.A.R., cum a capturat discheta de la Lazăr, cum i-au răscolit câinii partidului garsoniera, cum le-a adus poliţia pe cap, cum l-a obligat pe Ciornei să-l pună pe listă, ce cuvântare magnifică a ţinut el la Giurgiu şi cum Ciornei, acum o oră, l-a tăiat de pe listă. Pe el, care, la revoluţie, a dezarmat doi terorişti în Comitetu’ Central. Toate astea le spunea cu voce tare şi gesticulând, în vreme ce lumea din troleibuz se zgâia la ei.
Pe banca din faţa blocului se sorea o pereche de babe, clevetind pe toată lumea.
- Vecine, te-a căutat administratoru’! îi strigă una din ele.
- Bine, bine, mormăi Mărin
- Dacă nu plăteşti, te dă în judecată, adăugă baba.
- S-o dea pă mă-sa ! decise Mărin. O să plătesc când o să am.
- Ăsta, la revoluţie a fugit la ţară, îi explică Mărin ziaristului. Era şef la sindicat, porcu’!
Pe uşă, găsi o somaţie de la IDEB, lipită cu scoci. O lăsă acolo.
- Ai banii? îl întrebă pe Geambaşu. Pune-i aici, pe masă.
Geambaşu puse bancnota pe masă în vreme ce Mărin aduse punga cu zahăr din bucătărie. Zgârmă cu degetele prin zahăr şi rămase nedumerit. Băgă mâna mai adânc. Nimic. Vărsă zahărul pe masă şi se uită în pungă. Trecu cu degetele prin zahărul de pe masă şi, în fine, înţelese:
- Fir-ar mama ei a dracu’ de boarfă ! Vaca aia mi-a furat discheta.
Geambaşu luă bancnota de pe masă, o scutură de zahăr şi o băgă în buzunar.
- Nu-i necaz. O s-o cumpăr de la ea, spuse întorcându-se să plece.
- A dracului, dimineaţa a zis că-mi face un ceai ca la Continental. Ce bou sânt!
- Ai dreptate, acceptă Geambaşu părăsind încăperea.
Cele două babe îl văzură mai întâi pe Geambaşu, alergând să scrie interviul cu ministrul, până nu se închidea ediţia. Apoi îl văzură pe Mărin, alergând cu servieta după el, să prindă autobuzul de Bragadiru. Mai pe urmă îl văzură pe Sârbu intrând şi ieşind. La urmă, Ramona se interesă de Mărin. Deşi babele îi spuseră că a plecat, ea urcă, totuşi, până sus şi zăbovi o vreme. Cele două supraveghetoare ale intrării aveau ce comenta până seara. După o vreme li se alătură şi Sârbu.
*
La redacţie, Geambaşu găsi lipit pe geamul de la uşă un anunţ prin care era rugat să-l sune pe Ciornei. Îi era clar de ce îl caută Ciornei. Problema era cum să-l amâne până pune mâna pe dischetă. Îl sună.
- Domnule Geabaş, aţi avut azi o întrevedere cu domnul deputat Mărin, v-aş ruga să avem o discuţie, mai înainte de a da publicităţii lucruri care greu mai pot fi îndreptate.
- Geambaşuuu, nu Geambaş, vă rog ! Chiar intenţionam să am o discuţie cu dumneavoastră.
- Este doar o neînţelegere pe care în cursul zilei de azi o vom rezolva. Credeţi-mă că toată lumea va avea de câştigat. Chiar şi dumneavoastră.
- Înţeleg. Ştiţi, pentru că la bufetul nostru au numai cârnăciori olteneşti, mâine dimineaţă o să servesc micul dejun la bufetul dumneavoastră şi apoi urc să discutăm.
- Am putea discuta chiar acum.
- Îmi pare rău, dar am nişte obligaţii care nu pot fi amânate.
- Atunci, rămâne pe mâine dimineaţă. Vă aştept.
*
Habar nu avea Mărin că e căutat. Drumul cu autobuzul supraaglomerat îl ostenise, măcar că stătuse pe servieta diplomat, între scaune. Lângă el, două babe nu se mai săturau să povestească despre copilul căzut în fântână. Pe spate i se rezema un sac plin cu pâini calde iar şoferul nu rata nici una din gropile înâlnite pe şosea. Cei de la cârciumă îl îndrumaseră, pe uliţa asta prăfuită, tocmai în marginea satului. „După biserică, a doua la stânga şi, la stejarul lu’ Tolă, faci dreapta.” Câte-un câine se retrăgea din calea lui şi apoi îl lătra din poartă. Ajunse la numărul 132 - o casă cu cerdac, cu doi cerbi zugrăviţi de-o parte şi de alta a ferestrei ce da spre drum. Căţeaua se zbătea să rupă lanţul şi nu contenea din lătrat. O femeie cu broboada înnodată peste gură se arătă dinspre grădină şi veni să întrebe ce-i trebuie. Ăştia de la oraş nu veneau niciodata să dea. Îşi coborî broboada sub bărbie.
- Aici locuieşte domnişoara Ramona?
- E la Bucureşti. N-a mai dat pe-acasă de două săptămâni. Are servici acolo.
- Şi, la Bucureşti, unde s-o găsesc?
- Da’ ce treabă ai dumneata cu ea?
- De la primărie, ca să-i facem mutaţie, că are servici.
- Cat-o dumneata la servici, că eu n-am fost la ea, la Bucureşti, şi nu ştiu unde stă. E undeva la blocuri.
- N-are telefon? Că eu am multă lume de căutat şi n-am vreme să umblu de colo colo.
- Are numa' la o vecină. O sun de la poştă şi vecina o cheamă.
- Spuneţi-mi număru’, se căută el de pix. Scoase din buzunarul de la piept pixul cu patru culori, şterpelit de pe biroul lui Bosancu, şi ţăcăni din el.
- E pus în odaie, la oglindă. Mă duc să-l aduc.
Căţeaua, bine educată, nu se amestecase deloc în vorba lor dar, când îl văzu deschizând servieta, ca să scoată agenda, se porni să-l certe de parcă atunci sosise în poartă.
Din casă ieşi un uncheş. Aruncă după căţea cu o scurtătură luată de pe jos şi veni la poartă:
- Spune drept că te-a trimis a’ lu’ Buzatu să-i dai de urmă, zise deschizând poarta.
- M-a trimis de la primărie. Nu ştiu ce treabă are Buzatu.
- Bă, pun căţaua pe tine! Dobitocule ! Ăia de la Bucureşti sânt bărberiţi.
Ţăranca cu broboadă se uita la ei din cerdac. Uncheşul fluieră şi căţeaua veni val vârtej. Se aplecă să-i desfacă zgarda. Mărin alerga deja pe mijlocul uliţei, ridicând colbul în urma lui. După lătrăturile câinilor se putea localiza cu precizie la ce distanţă ajunsese.
*
Amărăşteanu intră în casă surescitat. Zoica îl sărută de bun venit şi se precipită la bucătărie să încălzească mâncarea. Se duse după ea.
- Nevastă, m-au pus pe listă la deputaţi.
Femeia rămase cu polonicul în ciorbă, privind peretele din faţa ei.
- O să pleci la Bucureşti?
- Dacă voi fi ales, cinci zile pe săptămână sunt în Bucureşti.
- E bine, că o să ai salariu mai mare, estimă ea.
- Salariu ca salariu, dar pentru biroul parlamentar o să pot angaja, pe banii Parlamentului, un şofer, o secretară, un şef de cabinet. Abia îi fac carte de muncă şi lu’ fiu-tău.
- Şi o iei pe Roxana secretară, că e o fată cuminte, propuse soţia.
- Mai prost este că pentru campania electorală trebuie să cheltuiesc ceva bani.
- Nu e pe banii partidului?
- Nu sunt bani la partid.
- Şi, cam cât crezi că ne-ar costa?
- Vre-o şapte – opt milioane.
- O grămadă de bani, aprecie ea. N-ai de unde să-i scoţi.
- Aş putea să mă împrumut.
- Şi, cum îi dai înapoi?
- Când eşti deputat, ai alt cheag. Se mai fac afaceri, se mai ia câte-un comision. Dacă vindem casa lui taică-tău, n-o să fim cu cuţitu’ la os.
- Banii de pe casă voiai să-i băgăm într-o carieră pe Argeş, îi aminti ea.
- O facem şi pe aia, mai pe urmă, că e investiţie sigură. Dar, ca deputat, am altă intrare şi la prefect şi la primar. Cu totul altfel se tratează.
- Dacă tu crezi că e bine, facem cum zici, ridică ea oala de pe foc. Dar să vorbim şi cu ai tăi, să nu spună că nu i-am întrebat.
*
Aţipitu ceruse să nu fie deranjaţi. Îl privea pe Ciornei în luminile ochilor şi aştepta. Ciornei stătea calm şi nu dădea nici un semn că ar fi avut de gând să vorbească.
- Ai de gând să-mi spui? Întrebă Preşedintele.
- Ce anume?
- Chiar nu ai nimic să-mi comunici? Era vorba că nu avem secrete.
- Întrebaţi-mă. Nu ştiu la ce vă referiţi. Telegrama aceea am reţinut-o pentru că ar fi dăunat partidului.
- Las-o pustiului de telegramă. Aia a fost acum doi ani. Despre ce se întâmplă acum, ai putea spune câte ceva. Ce interes ai să-l pui cap de listă pe Mărin? Ce servicii zici că ne-a adus tontul ăsta? Nu-mi place când umbli cu ascunzişuri.
- E o problemă pe care credeam că o pot rezolva fără să vă mai deranjez. Dar lucrurile au luat o turnură ameninţătoare şi sunt nevoit să îi dau satisfacţie idiotului.
- Te are la mână?
- Ne are pe toţi. Asta e mai grav.
- Aud că e vorba de-o dischetă. Ce ştie ăsta şi nu ştim noi?
- Se pare că Lazăr a copiat de undeva, pe dischetă, dosarele noastre. Boul de Mărin l-a bătut într-o noapte şi i-a luat discheta. Dacă nu îl băgăm în Parlament, pac la Războiu’.
- Nu ştii cum să i-o iei? Trimite pe Sârbu să-i scotocească casa.
- Am încercat, nu numai că n-a găsit-o, dar Mărin ne-a adus şi poliţia pe cap.
- Oferă-i bani.
- La cât e de nesimţit, ne-ar cere bani toată vremea, că poate să tragă câte copii vrea.
- Bagă-l în rahat cu vre-o potlogărie şi cere-i discheta ca să-l salvezi. Vezi că învârte nişte afaceri cu-n franţuz. Trebuie să fi făcut el vre-o nefăcută.
- Deocamdată, am obţinut o amânare. Îl aranjez eu cumva.
- Am toată încrederea că te vei descurca. Doar n-o să ne joace pe noi necalificatul de Mărin, îl încurajă Preşedintele.
*
Tamara lăsă deoparte romanul şi privi întrebătoare către cei trei tineri care-i intraseră în birou.
- Domnul Vicepreşedinte nu e aici.
- Noi suntem de la Tineret. S-a primit o invitaţie de la organizaţia de tineret a Internaţionalei Liberale pentru Conferinţa de la Torino. Trebuie să trimitem cinci delegaţi. Totul e pe cheltuiala internaţionalei.
- Trimiteţi, fu de acord Tamara.
- Vă lăsăm dumneavoastră cererea pentru acoperirea cheltuielilor de transport. S-o semneze domnul Vicepreşedinte.
- Adică transportul e pe banii partidului? citi Tamara în cererea pe care i-o înmânase unul dintre cei trei.
- Da. Ei asigură cazarea şi masa.
- Măi băieţi, ia spuneţi voi cum se numesc vicepreşedinţii partidului? îi testă ea.
Cei trei se uitară unul la altul şi mai apoi se uitară la vârfurile pantofilor.
- Pe cine reprezentaţi voi la Conferinţa de la Torino? Habar nu aveţi din ce partid sunteţi. Cine e Vice la Doctrină?
Tăcere.
Tamara rupse cererea mai întâi în două şi apoi iar în două şi o aruncă la coş.
- Hai, cărel de-aicea că s-au furat cam multe! Le arătă din priviri uşa către hol.
Cei trei ieşiră în tăcere.
- Degeaba spun peste tot că tineretul e schimbul de mâine şi alte braşoave, îşi arătă dezamăgirea Petrică, student la Româno-Americană. Îi doare de noi fix în pix.
- Nu Ciornei ne-a pus să facem organizaţie de tineret? Am făcut, se lamentă şi George. Şi la ce ne-a folosit?
- Măi, politica nu este ca să folosească, îl contrazise lunganul de Silviu. Rostul nostru este să răspândim idei progresiste în rândul tineretului. Aşa a şi spus Ciornei.
- Treaba aia cu “Tânăra Gardă”, pe care o ştie el, e fumată demult, fu de părere Petrică. Suntem în capitalism. Nimeni nu mai face muncă patriotică.
- Aşa e, îi ţinu isonul George. Dacă nu-mi iese nimic, îi las baltă şi mă apuc de altceva.
- Suntem buni numai la lipit afişe, explodă Petrică. La mers în străinătate – nu. Ce mare chestie pentru un partid să plătească cinci bilete de tren?
- Ce să faci tu la Torino? Îl luă Silviu din scurt.
- Să văd şi eu o ţară străină.
- Întrebam ce să faci la conferinţă, nu în timpul liber.
- Ce dracu să fac? se enervă Petrică. Ce face toată lumea: figuraţie.
- Băi, acolo se dicută chestii, se fac rezoluţii. Ai tu ceva de spus despre politică? Nici nu ştii engleza, măcar că eşti la Româno-Americană.
- Politica e un rahat! Asta am de spus despre ea.
- Şi crezi că trebuie să spui chestia asta la Torino? Îl persiflă Silviu. Acolo se adună tineretul liberal şi noi nu ştim nici măcar ce e aia liberalism. A avut dreptate Tamara.
- Liberalism e să facă fiecare ce vrea, inventă Petrică.
- Unde ai citit definiţia asta? Puneţi, bă, mâna de citiţi, că n-o să faceţi nici o brânză pe-aici. Vin ăia de la facultatea de ştiinţe politice şi ne trec în faţă.
- Aiurea! interveni George. Grupul meu mă votează pe mine. Pot să aibă ei şapte diplome.
- Ce grup? se interesă Silviu.
- Suntem şase inşi care am jurat să ne susţinem unul pe altul, orice-ar fi.
- Când s-or aduna organizaţiile de tineret din toate judeţele, or să treacă de 300, aprecie Silviu. Şi grupul tău o să figureze pe la diverse. Chestia aia cu jurămintele n-are nici o legătură cu politica. Singura chestie care contează e ce ai în cap.
- Adică, lipim afişe de tâmpiţi? se revoltă Petrică.
- Lipeşti că vrei. Ţi-a zis careva că te trimite la Torino după ce le lipeşti? Bă, voi chiar aşa credeţi? Că ne pun miniştri numai pentru că suntem la tineret?
- Directori, pe ici pe colo, ar putea să ne pună, fu de părere George.
- Pe tine nu te-aş pune nici portar, îl linişti Silviu. Că nu eşti în stare să stai opt ore în acelaşi loc.
*
Amurgea când Mărin ajunse-n Crângaşi. Sârbu îl aştepta pe bancă, bronzat de atâta stat la soare.
- Ce vrei, mă? duse Mărin mâna la pistol.
- Te caută Ciornei.
- Ce dracu mai vrea?
- Nu ştiu. Te caută de azi dimineaţă.
Mărin era frânt de osteneală, prăfuit şi flămând. Nu-i mai mergea nici mintea.
- Hai, mergi? îl îmboldi Sârbu.
- Tovule, nu merg. Spune-i că îl bag în mă-sa ! M-a tăiat după listă !
- Nu fi fraier ! Dacă te caută, are nevoie de tine.
În fond, se gândi Mărin, n-are de unde să ştie că nu mai am discheta. Pe târfa aia o prind mâine la bufet şi-o umplu de sânge.
- Hai ! se decise Mărin.
- Mai ţii minte că-mi datorezi o ladă de bere?
- N-am bani. Când oi avea, ţi-oi da.
Ciornei îl primi cu amabilitate:
- Te rog să uiţi neînţelegerile care au fost între noi. Numai din cauză că nu am avut încredere în dumneata, am ajuns să ne spunem vorbe pe care eu, personal, le regret.
- Lasă gargara ! Eu am venit la tine cu mâna întinsă şi tu mi-ai scuipat în palmă.
- Indiferent ce crezi, te anunţ că domnul Preşedinte insistă să te băgăm în Camera Deputaţilor.
- De fapt, ce urmăreşti ? Ba mă scrii, ba mă tai, iar mă scrii. Ce treabă e asta?
- Domnule deputat, trebuie să fim siguri că discheta aceea nu ajunge la presă. Azi am vorbit cu Geambaşu şi mi-e teamă că dumneata deja i-ai dat unele informaţii.
- Minte ca un porc ! Nu i-am dat nimic.
- Adică, a blufat ?
- A minţit. Atâta pot să spun. Nu ştiu dacă a bufat. Nici nu m-am văzut cu el de nu mai ţin minte.
- E bine să înţelegi că discheta aceea este garanţia dumitale că vei fi deputat. Poate ar fi mai bine s-o dai s-o încuiem în casa de bani.
- Şi iar să ma tai de pe listă? Vezi să nu. E pusă bine, tovule.
- Atunci, de unde ştia bufetiera de dischetă, daca e pusă aşa de bine?
- A zis ea că am eu o dischetă? E o nenorocită. Când o prind, îi bag minţile-n cap. Tâmpita dracului !
- Lasă că am pedepsit-o eu. Nu mai face alt scandal. Ar fi foarte bine să poţi păstra secretul acesta de care depinde cariera dumitale. Să ştii că, indiferent ce se găseşte pe dischetă, soarta dumitale tot în mâinile domnului Aţipitu se află. Şi dacă o să ne înfunzi cu prostiile aflate pe dischetă, distrugi partidul şi cine te mai bagă în Parlament? Că, fără partid, eşti nimeni. Aşa că, batista pe ţambal. Ne-am înţeles?
- Aşa ne-am înţeles de la-nceput. Eu nu pricep de ce azi dimineaţă v-aţi întors.
- Au fost nişte zvonuri. Ori, dacă dumneata laşi să se afle, nu e bine.
- Nu las să se afle nimic ! Da’ nu vă mai jucaţi cu mine de-a uite popa – nu e popa, că mă lasă nervii. Vă spun foarte serios că, dacă mă tăiaţi de pe listă, vă dau în gât pe toţi. Nu vă jucaţi !
- Eşti sigur că nu ai dat nimic la presă ?
- Să moară mama !
- Deie Dumnezeu să nu moară. O să vedem mâine dimineaţă, când apar ziarele.
- N-o să vedeţi nimic !
- Nu mă refeream la pagina cu decese, la cea politică.
- Am aşteptat să am întâi o discuţie cu dumneata, ca între bărbaţi, explică Mărin
- Aşa să fie. De campania dumitale să ştii că mă ocup eu personal. Domnul Preşedinte a aprobat ca toate cheltuielile de campanie să fie suportate din bugetul partidului. Deocamdată, ia nişte bani să-ţi cumperi un costum, că ăsta pe care-l ai e prea uzat.
Ciornei trase sertarul şi îi dădu plicul pe care îl pregătise încă de la prânz. Un om agăţat cu o sumă de bani, nu mai mişcă-n front.
- După ce ajung deputat, vi-i dau înapoi, promise Mărin, cu glasul înmuiat de recunoştinţă, băgând plicul în buzunar. Îi tremura mâna.
- După ce ajungi deputat, o să dai la partid mult mai mult. Politica costă.
Încântat peste măsură de isteţimea proprie, Mărin se opri în primul restaurant. Dacă Ciornei se ocupa de campania lui, treaba era ca şi rezolvată. Nu mai trebuia să-şi bată capul. De fapt nu mai trebuia să facă nimic. Doar s-o caftească pe boarfa aia şi aştepte să treacă alegerile. Când o fi deputat, îi dă în mă-sa pe toţi. Are imunitate. Nu ştia cât de consistent e plicul primit de la Ciornei, dar îşi stăpâni curiozitatea, pentru că nu e cuşer să-ţi numeri banii în public. Atâta lucru învăţase şi el de la Paul. Comandă fără reţinere. Îşi permitea. Începu masa cu coniac şi o încheie cu şampanie. Ce bine e să fii boier!
În faţa restaurantului erau plantate două fătuci care păreau că aşteaptă fiecare pe altcineva. Deşi îi pocnea burta de cât mâncase, o clipă fu tentat s-o ducă pe una acasă. Era, totuşi, prea riscant. Dacă era basarabeancă, îl buzunărea chiar mai înainte de a intra în casă. Hoaţa de Ramona era mic copil pe lângă ce sunt în stare astea de stradă. O să-şi găsească el una bună. De-acu are bani. Se urcă în taxiul care aştepta clienţii restaurantului şi dădu adresa. Una dintre fete se apropie de portieră, dar Mărin se prefăcu că nu observă.
Aprinse lumina şi văzu valiza de lângă cuier. Scoase pistolul şi strigă:
- Stai, că trag !
- Mărine, eu sunt, se ridică Ramona din pat.
- N-ai furat destul? Întoarse el pistolul spre ea.
Fetei i se taiară picioarele. Se aşeză pe pat.
- Nu trage, Mărine, că n-am făcut nimic ! se jelui Ramona, tremurând, cu ochii aţintiţi la pistol.
- Mi-ai furat discheta, târfa dracului ! Spune unde e, că te omor !
- E pe dulap în bucătărie. Era în punga cu zahăr şi am scos-o când ţi-am facut ceai.
Mărin ocoli masa şi intră în bucătărie. Avantajul la garsonieră e că din doi paşi ajungi în oricare colţişor. Pipăi pe dulap. Discheta era acolo. Lăsă pistolul pe masă şi desfăcu hârtia în care era înfăşurată. Dos Cadre. Începură să-i tremure mâinile. Dacă Ramona nu o muta pe dulap, acum ar fi fost la Geambaşu şi se ducea dracului tot.
- Unde pleci? O întrebă mieros, văzând că fata îşi punea chiloţii.
- Acasă. O hoaţă nu poate sta în pat cu un cinstit cum eşti tu.
- Iubito, am glumit. Nici n-aveam glonţ pe ţeavă.
- Ce glumă? se enervă ea. Era să-mi crape inima !
- Nu pleca ! o cuprinse el în braţe. Eşti cea mai bună iubită.
- Îmi adusesem hainele să mă mut la tine, şopti Ramona, dar nu mai rămân, că eşti violent.
- Rămâi, te rog !
- Ţi-am lăsat cheia pe noptieră, arătă ea cu degetul. Mai bine stau cu chirie, decât să mor de mâna ta.
- Rămâi în noaptea asta şi pleci mâine dimineaţă, insistă Mărin, cuprinzând-o în braţe.
- Miroşi a băutură, lasă-mă, se smulse ea din îmbrăţişare.
- Fă ! Mie nu-mi faci fiţe ! schimbă el tonul şi o îmbrânci pe pat.
Ramonei îi plăceau bărbaţii hotărâţi. Se lăsă îmbunată.
- Nici nu ştii cât bine mi-ai făcut că ai mutat discheta, îi mulţumea Mărin, sărutându-i mâinile. Recunoaşte că mă iubeşti, altfel nu veneai cu lucrurile să te muţi la mine.
- Am venit că aşa ţi-am promis, se justifică fata. Dar tu eşti om rău şi n-o să ne înţelegem.
- O să ne înţelegem. Ne căsătorim şi vei fi doamna deputată. O să ai şofer la scară. Ne mutăm într-o vilă. O să vezi tu că n-o să-ţi pară rău.
- Eşti tu sigur că Aţipitu te pune deputat? Tamara zicea că te-au tăiat de pe listă.
- În seara asta m-a chemat Ciornei şi am bătut palma. Au vrut ei să scape de mine, da’ nu le merge. Auzi? Da’ ce i-ai zis tu lu’ Ciornei de dischetă?
- Nici nu ne-am văzut azi. O fi zis şi el aşa, ca să te-ncerce, îl sărută ea.
Târziu, Ramona adormi obosită la pieptul lui. Mărin mai avea de găsit răspunsul la o întrebare care îi bâzâia prin cap de când plecase de la Ciornei: Câţi bani sunt în plic?
Se ridică încetişor, extrase plicul din haina aflată pe spătarul scaunului şi se închise în baie. Constată că şefii partidului îl preţuiau mai mult decât se preţuia el. Când ieşi, dădu cu ochii de geamantanul Ramonei.
- Ce-o avea acolo? Se întrebă incitat. Chiloţei şi fustiţe. Şi dresuri de-alea cu model.
Încet, ca să n-o trezească, desfăcu încuietorile geamantanului.
Geamantanul Ramonei era gol. Cu desăvârşire gol.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)