Camil POENARU - PĂMÎNT ŞI FLORI

Camil POENARU
(Constantin MOŢĂŢĂIANU)

PĂMÎNT ŞI FLORI
SCRISUL ROMÂNESC Craiova - 1977
(fragmente)

FIECARE

lui Eduard

Fiecare luăm drumul de la-nceput
căutînd un izvor izvorului
şi, cînd cîştigăm puţin trecut,
împădurim cu vise pămîntul viitorului.

...Fiule, vino aproape şi mergi visînd
pe bătătoritele mele poteci.
Eu am să ţin în mînă flacăra unui gînd
ca să vezi bine pe unde treci.


E MULTĂ RECOLTĂ

Tata îşi ara cu un plug de lemn colţul lui de pămînt
şi, pentru că pămîntul era prea puţin pentru noi,
eu-stingher
îmi puneam în fiecare seară aripi de vînt
şi mă urcam să ar pămîntul din cer.
Semănam vise de foc pe nesfîrşite răzoare
desfundînd cerului, înţelenită, bolta.
Şi acum, cu Caru-Mic, cu Caru-Mare
am ieşit la cules, că e multă recolta.

PĂMÎNT ŞI FLORI

De cînd mă ştiu sînt purtător de cuvinte!
Încă de mic, cu raniţa-n spate,
am umblat prin oraşe, prin sate,
împărţindu-le ca pe merinde.

Am făcut din ele apă pentru-nsetaţi,
soare pentru odăile fără ferestre,
iubire pentru părinţi, pentru fraţi,
zestre - pentru fetele fără de zestre...

Am făcut ploaie pentru spicele nelegate,
foc pentru cei ce simţeam că se sting,
am făcut arme pentru dreptate
şi am mers aşa, cu raniţa-n spate,
necerînd nimica în schimb.

A mai încercat cîte unul în chip de iscoadă
să vadă ce port, ce frămînt
de nu sînt ca alţi trecători.
Dar nu i-a venit pîn-la urmă să creadă
că-n raniţă aveam doar pămînt
şi seminţe de flori.


AUTOPORTRET

Ciudată pasăre sînt:
mi-au crescut două aripi pe-un umăr,
iar pe celălalt un munte tînăr
ca să fiu şi cer şi pămînt.

Ciudată pasăre sînt!

FÎNTÎNI

De cînd sîntem pe-această vatră,
apa-a rămas aceeaşi în fîntîni
venind pînă la noi, de la străbuni,
prin oasele pămîntului, de piatră.

Dar cine-a pus întîi şi-ntîi în furcă
cumpăna, de unde a ştiut oare
că-o parte a ei cu-atît mai mult se urcă
cu cît cealaltă poate să coboare?

MAMEI

Dacă, fiind copil, îţi pronunţam mai puţin numele, ţară,
e pentru că-l pronunţam pe-al mamei mereu.
Numele ei era o primăvară -
nume în care încăpea şi-al meu.

dacă apoi ţi-am rostit numele tot mai rar, mamă,
e că l-am rostit pe-al ţării ce pe toţi ne-a-ncăput.
Dar asta nu-nseamnă că te-am iubit mai puţin,
ci doar că dragostea mea a crescut.  

POATE

Poate sînt numai frunză
şi m-am lipit de o ramură
să cînt veşnicia trunchiului.

poate sînt numai cîntec
şi zborul meu - pasăre,
luminează soarele
cu bucuria pămîntului...

Ori poate sînt fluviu
- un prezent curgător -
şi ţara o mare.  

SĂ NU LĂSĂM COPACII SĂ PLECE

memoriei lui Demostene BOTEZ

Să nu lăsăm copacii în voia lor să plece!
Să nu lăsăm copacii să iasă din pămînt
că-n ciuda-a tot ce vine, în ciuda-a tot ce trece,
a fost făcut odată, cu ei, un legămînt:

adînc înfipţi în vatră, statornici să rămînă
parcă i-ar ţine-n braţe străbunii - lumînări
aprinse pentru jertfa de sînge din ţărînă,
dată spre înflorirea şi pacea-acestei ţări.

De-aceeapoate-n codrii, oştirile străbune
îşi regăseau şi forţa şi lemnul pentru furci
ori fluiere din care doineau a vremi mai bune...
De-aceea, poate, codrul fu casă de haiduci.

...Cînd primăvara, frunza întîi şi-ntîi tresare
ori cînd se rumeneşte la focul toamnei, rece,
simţim cum ne inundă o dragoste, în stare
să ţină-n loc copacii, să nu plece.