Clasa politica si o parte din cei ce ar trebui sa aplice legile,
| Nu înţeleg de ce ţipă Băsescu la mine. De ce mă ameninţă că intră România în colaps. În ceea ce mă priveşte, ţara mi se pare în colaps dintodeauna. De când m-am născut. Comuniştii, ne luau la contract vitele si chiar porcul din coteţ. Erau stăpâni pe livada noastră, pe cazanul cu ţuică, pe orătăniile din bătătură. Pe capitalişti i-am primit cu bucurie generoasă, aproape nefirească. Trezirea din reverie m-a dus în primul colaps. În dificultate a fost ţara şi la mica privatizare, şi la marea privatizare, şi după ce am scăpat de primul FMI, şi când duduia economia, şi când căutam luminiţa de la capătul tunelului, pe care văd că n-am mai găsit-o. Va fi fiind, probabil, lumânarea de la căpătâiul părinţilor şi bunilor noştri. Şi-acum aud că România se duce fix în faliment. Iar Traian Băsescu mă solicită să fiu solidar nu ştiu cu cine, să dau 25% din leafa mea, 15% din pensia mea. Mă uit la Băsescu şi nu seamănă a om aflat în criză. Nici Guvernul sau Parlamentul nu sunt în criză. Nici miile de hectare de vile nu-s crizate. Dar, defectul meu, am avut ochi de văzut şi urechi de auzit. - Da. Aparatul de stat este uriaş. Dar nu populaţia l-a făcut uriaş.Voi, clasa politică, l-aţi transformat în monstru. - Dacă există un monstru care căpuşează mediul privat, acela nu este profesorul, doctorul, inginerul, funcţionarul public; monstrul care a încălecat ţara asta sunteţi voi, clasa politică. Şi pentru că sunteţi la putere peste tot, voi, PDL, sunteţi grasul care l-a încălecat pe slab! Cu contribuţia anterioară, în ordine procentelor de reprezentare în structurile politice, a PSD (30%), a PNL(15%), a UDMR (6%) etc... Aţi devastat România cum nici popoarele migratoare n-ar fi reuşit. Şi-apoi aţi călărit ţara, aţi luat-o sub asuprire. Nici nu mai poate respira, de câtă clientelă i-aţi vârât pe gât. - Aţi spart instituţiile statului nu pentru că aşa era necesar, ci pentru că vă trebuiau posturi de conducere pentru clientela de partid. - Aţi creat instituţii noi nu pentru că nu funcţiona statul fără ele, ci pentru că aţi avut un mofturos căruia, fiindcă i s-a năzărit să fie mare director, mare preşedinte, i-aţi fabricat o instituţie. Şi nu v-a ajuns: an de an, legislatură de legislatură, aţi mai creat alte structuri; aţi adus directori noi, ceilalţi au rămas în sistem. - Nu populaţia ocroteşte fărădelegea în ţara asta, ci voi, cu cercurile voastre de interese cu tot. - Nu populaţia a votat pensii de 370.000.000 lei vechi. Şi venituri de 100.000 de euro pe an, de la stat.Voi, clasa politică, aţi făcut-o: în guvernele formate din partidele voastre, în parlamentul format din partidele voastre, iar legile le-a promulgat... instituţia preşedintelui României. - Nu mama - mare din pământ a distrus industria, a vândut petrolul şi rafinăriile, a tăiat pădurile şi a mânărit pământurile. Ministere conduse de voi, clasa politică, au făcut-o. Prefecturile voastre, consiliile judeţene ale voastre, primăriile voastre. - Nu populaţia a prăpădit banii statului – sute şi mii de miliarde de lei, munţi de bani- pe licitaţii trucate, pe lucrări proaste, inutile, pe şosele cu gropi, pe autostrăzi care înghit bani cu ghiotura, ci primarii voştri, ai clasei politice; consilierii voştri, ai clasei politice; miniştri voştri, ai clasei politice. - Nu populaţia a organizat doi ani întregi de dănţuieli, de parcă venea sfârşitul lumii. Voi, clasa politică, aţi făcut-o. Pe banii cui?!! Pe ăştia pe care-i tăiaţi azi de la pensionari! - V-aţi construit un aparat uriaş de represiune: ministere, agenţii, deconcentrate conduse de voi şi clientela voastră politică. Prin ei, controlaţi tot, terorizaţi înstituţiile mai ceva decât poliţia politică a lui Ceauşescu. - Nu populaţia se află în AGA şi CA din companiile şi băncile de stat, plătite, am văzut, regeşte, ci voi, clasa politică. - Nu populaţia a stricat ţara asta la fiecare patru ani, ci voi, clasa politică. Cum aţi venit, aţi distrus tot ceea ce a făcut guvernul de dinainte şi aţi luat-o iar de la zero. Şi-apoi, aţi rostogolit vinovăţii între voi, partidele politice, de parcă aţi fi jucat ping-pong cu România. Daţi-vă afară întâi pe voi şi clanurile voastre şi-apoi să v-atingeţi de părinţii noştri! Şi veniţi, acum, să mă trageţi de urechi pe mine. Să ne trageţi de urechi pe noi, că se duce România de râpă. Vreţi s-o scoateţi din criză pe spinarea şomerilor, a pensionarilor şi a bugetarilor de execuţie, cei care vă ţin în spate aleşii şi numiţii, în funcţiile de conducere. Ce ce curaj? Cu ce moralitate? Până să vă atingeţi de pensionarul ăla slăbănog, de profesorul care v-a pus creionul în mână, restructuraţi- vă întâi pe voi! Daţi-vă afară şi în şomaj pe voi, pe oamenii voştri, ai clasei politice, şi după aceea scuipaţi pe noi. După aceea umblaţi la salariile şi pensiile necăjite. După aceea să-l certaţi pe bătrân că mai are îndrăzneala să trăiască, să ducă România-n faliment, cu venitul lui... gras, de 500 sau 600 de lei. 1.Dacă nu sunteţi capabili să comasaţi sau să desfiinţaţi instituţiile de pomană create de voi, clasa politică, măcar reduceţi numărul de directori. Aveţi o droaie de şefi. Aţi umplut ţara de şefi. Pe ei daţi-i afară întâi şi după aceea ajungeţi la pensionar. Sau la doctor. 2. Trei sferturi dintre directorii voştri pe care i-aţi instalat, moţ, în instituţiile bugetare, au afaceri acasă. Fac afaceri cu banul public. Daţi-i pe aceştia afară! Nu ei să mănânce cu două guri, şi de la firma lor grasă, şi de la buget, iar altul să crape de foame! 3. Luaţi-vă clientela politică din toate AGA şi CA-urile companiilor de stat, de pe lângă primării, consilii judeţene şi ministere. Aveţi deja directori acolo, există specialişti. 4. Daţi-vă afară consilierii de la birourile demnitarului. De ce aţi crede că ei sunt mai puţin paraziţi pe buget decât profesorul? 5. Daţi-vă afară consilierii de pe lângă miniştri, secretari de stat, subsecretari de stat, primari, prefecţi, preşedinţi de consilii judeţene, căţel, purcel, directori generali, din companiile de stat, din parcurile industriale. 6. Încetaţi să mai căpuşaţi ministerele (primăriile, consiliile judeţene) cu clientela pe care o serviţi cu miliarde de euro. 7. Voi, clasa politică, aţi creat şi întreţineţi evaziunea fiscală şi munca la negru. Oamenii voştri, ai partidelor, îi protejează. Îi apără de funcţionari, să nu-i descopere. Îi apără de lege. 8.După ce veţi face toate astea, abia atunci să aveţi îndrăzneala să vă legaţi de bătrânii acestei ţări. Asta este România, dle Băsescu. O ştiţi, o cunoaşteţi, dar nu îndrăzniţi să vă apropiaţi de clanuri. Dar vă este la îndemână să-i jupuiţi de vii pe bătrâni. Sunt inofensivi. Ascultători. Mult prea blajini. Tăcuţi. Loviţi-i cu nădejde! Nu ţipă. Cu stima Lt.col.rz. ing.Gheorghe NEDELCU Sef compartiment GIS C.J. Bihor 0743 081055 nedelcugh@yahoo.com |
ing. Savin BADEA
UN ALT PUNCT DE VEDERE
Pensia de la cazarmă
Posted on 19 Ianuarie 2011 de av
Grigore Cartianu
Redactor-şef AdevărulPensiile militarilor au declanşat o mare nervozitate. Rezerviştii sunt furioşi pe stat, dar au devenit, la rândul lor, ţinta furiei civililor, ale căror pensii sunt mult mai mici.
În plină criză, descoperim ravagiile populismului politic şi ale prostiei administrative. Populismul a făcut posibilă pensionarea unor militari în condiţii suprarealiste: la 42-45 de ani, cu „rentă” de mii de lei lunar. Acelaşi populism îl împinge pe premierul Boc să declare că, „după recalculare, niciun militar cu stagiu complet nu va avea pensie mai mică de 3.000 de lei”. Iar preşedintele Băsescu, în ciuda evidenţei, îi ţine isonul.
Dacă Boc ar avea dreptate, ar fi cu adevărat grav! Niciunei alte categorii sociale nu-i este garantată o pensie minimă de 3.000 de lei! Şi asta, în condiţiile în care militarii „trag pe dreapta” la 55 de ani, iar civilii, de regulă, la 65.
Dar au şi militarii dreptatea lor: statul i-a amăgit şi acum le zice „La loc comanda!”. Le-a dat zăhărel mai mult decât se cuvenea, iar acum le reduce raţia. Necazul e că, între timp, ofiţerii pensionari s-au întins cât îi ţinea noua plapumă. Au făcut credite la bănci pentru a-şi ridica vile ori pentru a-şi ajuta copiii şi nepoţii. Intrarea la apă a pensiilor îi pune într-o situaţie critică în raport cu băncile.
La fel de adevărat este că restul românilor nu sunt obligaţi să ducă povara pensiilor gonflate politic. S-a ajuns la cazuri aberante, de genul colonelului pensionar care câştigă mai mult decât colonelul activ. Anomalia nu ocoleşte nici tagma generalilor. Să nu uităm că, în anii ‘90, Armata Română a bătut recordul mondial la numărul de generali pe cap de locuitor. Probabil, ca răsplată pentru contribuţia la măcelul din decembrie 1989… Să nu uităm, totuşi, că generalii Militaru, Stănculescu, Milea, Guşă, Chiţac, Roşu, Cheler, Pancea, Pletos şi Vasile Ionel au condus Armata Română, nu batalioane de extratereştri.
Căutând argumente pentru a-şi păstra pensiile privilegiate, pensionarii rezervişti vorbesc despre pericole niciodată concretizate. E adevărat că în anii ‘50-’60-’70-’80 n-au luptat în niciun război, dar dacă ne atacau sovieticii în 1968, ca pe cehoslovaci?! Simplu: dacă ne atacau „ruşii”, Ceauşescu pregătise „războiul întregului popor”, adică la lupte ar fi participat şi civilii, nu doar militarii.
Comparaţie: un colonel pensionar ia 3.800 de lei, iar un medic specialist este plătit cu 1.300 de lei. O fi corect? Unul a suportat rigorile regimului cazon, celălalt are în mâinile sale viaţa noastră, inclusiv pe cea a domnului colonel. Unul a făcut instrucţie, celălalt şase ani de facultate…
O ultimă comparaţie: militarii de pe timp de pace iau pensii la care veteranii de război nici n-au visat. Iar cei din urmă s-au mai întors de pe front şi cu câte un picior lipsă sau cu schije în corp…
P.S. În urma întrebărilor stârnite de articolul meu de ieri, sunt dator cu un răspuns: da, am făcut armata, într-o unitate de elită, UM 01847 Buzău. Brevetul de paraşutist îl păstrez printre amintirile frumoase ale anilor ‘87-’88.
În plină criză, descoperim ravagiile populismului politic şi ale prostiei administrative. Populismul a făcut posibilă pensionarea unor militari în condiţii suprarealiste: la 42-45 de ani, cu „rentă” de mii de lei lunar. Acelaşi populism îl împinge pe premierul Boc să declare că, „după recalculare, niciun militar cu stagiu complet nu va avea pensie mai mică de 3.000 de lei”. Iar preşedintele Băsescu, în ciuda evidenţei, îi ţine isonul.
Dar au şi militarii dreptatea lor: statul i-a amăgit şi acum le zice „La loc comanda!”. Le-a dat zăhărel mai mult decât se cuvenea, iar acum le reduce raţia. Necazul e că, între timp, ofiţerii pensionari s-au întins cât îi ţinea noua plapumă. Au făcut credite la bănci pentru a-şi ridica vile ori pentru a-şi ajuta copiii şi nepoţii. Intrarea la apă a pensiilor îi pune într-o situaţie critică în raport cu băncile.
La fel de adevărat este că restul românilor nu sunt obligaţi să ducă povara pensiilor gonflate politic. S-a ajuns la cazuri aberante, de genul colonelului pensionar care câştigă mai mult decât colonelul activ. Anomalia nu ocoleşte nici tagma generalilor. Să nu uităm că, în anii ‘90, Armata Română a bătut recordul mondial la numărul de generali pe cap de locuitor. Probabil, ca răsplată pentru contribuţia la măcelul din decembrie 1989… Să nu uităm, totuşi, că generalii Militaru, Stănculescu, Milea, Guşă, Chiţac, Roşu, Cheler, Pancea, Pletos şi Vasile Ionel au condus Armata Română, nu batalioane de extratereştri.
Căutând argumente pentru a-şi păstra pensiile privilegiate, pensionarii rezervişti vorbesc despre pericole niciodată concretizate. E adevărat că în anii ‘50-’60-’70-’80 n-au luptat în niciun război, dar dacă ne atacau sovieticii în 1968, ca pe cehoslovaci?! Simplu: dacă ne atacau „ruşii”, Ceauşescu pregătise „războiul întregului popor”, adică la lupte ar fi participat şi civilii, nu doar militarii.
Comparaţie: un colonel pensionar ia 3.800 de lei, iar un medic specialist este plătit cu 1.300 de lei. O fi corect? Unul a suportat rigorile regimului cazon, celălalt are în mâinile sale viaţa noastră, inclusiv pe cea a domnului colonel. Unul a făcut instrucţie, celălalt şase ani de facultate…
O ultimă comparaţie: militarii de pe timp de pace iau pensii la care veteranii de război nici n-au visat. Iar cei din urmă s-au mai întors de pe front şi cu câte un picior lipsă sau cu schije în corp…
P.S. În urma întrebărilor stârnite de articolul meu de ieri, sunt dator cu un răspuns: da, am făcut armata, într-o unitate de elită, UM 01847 Buzău. Brevetul de paraşutist îl păstrez printre amintirile frumoase ale anilor ‘87-’88.
Adevarul.ro
Sursa articolului: http://neneamircea.weblog.ro/
Ploaie de stele pe epoleţii Armatei: avansări la "apelul bocancilor"
Autor: VASILE SURCEL
3 noiembrie 2010
1990 a fost anul în care o "ploaie de stele" a început să se reverse peste epoleţii unor angajaţi din structurile de forţă ale statului. Brusc, aproape peste noapte, diverşi ofiţeri mărunţi în grade au început să fie avansaţi "la foc automat".
Rezultatul a fost că în doar câţiva ani România s-a "procopsit", la vreme de pace, cu mult mai mulţi generali decât a avut vreodată pe timp de război. La o primă vedere, avansările puteau părea justificate: timp de câţiva ani, Ceauşescu blocase promovările în grad, o situaţie care se cerea remediată. În plus, avansările puteau fi cel mai bun mod de a reînnoi structurile de comandă ale oştirii. Iar înmulţirea galopantă a gradelor de pe epoleţi părea cu atât mai justificată, cu cât a demarat la scurt timp după ce românii scandaseră pe străzi "Armata e cu noi". Odată pornită, "avalanşa" avansărilor nu s-a mai oprit până când o mulţime de foşti căpitani şi maiori s-au trezit cu umerii "poleiţi" cu una, două, trei sau chiar patru stele de aur.
Declanşate încă din primele săptămâni ale anului 1990, anchetele privitoare la crimele comise până în 22 decembrie '89 s-au concentrat asupra înalţilor demnitari ai fostului regim care, acuzaţi de comiterea unor infracţiuni extrem de grave, au şi fost arestaţi. Acelaşi tratament li s-a aplicat şi militarilor din eşaloanele superioare, inclusiv comandanţilor de arme care au comunicat ierarhic ordinul de reprimare a protestelor. Abia ceva mai târziu s-a aflat că în ultimele zile ale regimului Ceauşescu, Armata nu a fost "cu noi" şi că, de fapt, ea a fost una dintre cele mai dure forţe de represiune. În mod surprinzător, cei care au fost lăsaţi deoparte au fost însă chiar excutanţii acelor ordine, foşti ofiţeri mici în grade, care nu au intrat mai deloc în vizorul justiţiei. Ar fi fost şi foarte greu: "cavalcada" avansărilor începuse chiar cu ofiţerii Armatei. Iar o bună parte a celor avansaţi încă din primele săptămâni ale anului 1990 erau chiar cei care au "asmuţit" tancurile şi au deschis focul asupra civililor neînarmaţi.
De mulţi ani încoace se tot spune că Revoluţia din decembrie '89 a schimbat "eşalonul unu" al ierarhiei comuniste cu "eşaloanele II şi III". Situaţie care pare să se fi repetat identic şi în "lumea armelor". La scurt timp după ce miniştrii şi restul vechilor căpetenii militare au fost scoase din "joc", locul lor a fost ocupat, rapid, de o armată de generali apăruţi aproape peste noapte.
Istoricii afirmă că Napoleon Bonaparte ar fi susţinut cândva că "orice soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal". Nu vom afla niciodată dacă aici la noi vreunul dintre tanchiştii care şi-au plimbat cândva coloşii de oţel printre coloanele de manifestanţi se gândea că are deja în buzunar stelele de general. Totuşi, cu unii dintre ei chiar aşa s-a întâmplat. În decembrie '89, Mircea Mureşan era comandantul Regimentului de tancuri din Pantelimon. Şi avea gradul de căpitan când pe 21-22 decembrie 1989 a făcut parte din dispozitivul de apărare instalat pe poziţii de forţă în Piaţa Palatului.
Acolo, decis să stârpească "teroriştii", le-a ordonat tanchiştilor din subordine să deschidă focul asupra Bibliotecii Centrale Universitare. Ascensiunea sa militară a început chiar din 1990, când a fost numit şef de stat major şi apoi comandant al Diviziei de tancuri din Capitală. Apoi, în anii care au urmat s-a tot "plimbat" între MApN şi MI până a ajuns general de armată. La un moment dat, el a fost prim-adjunctul ministrului de Interne Dudu Ionescu. Ceva mai târziu a fost şi prim-adjunct al şefului Marelui Stat Major General. Tot tanchist, provenit din aceeaşi unitate cu Mureşan, a fost cândva şi Gheorghe Carp. Zis "Gimi Carp", el era maior şi la un moment dat s-a spus că în noaptea de 22 decembrie '89 ar fi condus tancul care a trecut peste "baricada de la Inter". Şi el a ajuns rapid general. Apoi, cu toate că provenea din MApN, s-a orientat tot spre MI, unde a ocupat diverse funcţii de rang înalt.
Maior era, în decembrie 1989, şi Eugen Bădălan, şeful de Stat Major al Diviziei 11 Mecanizate - Oradea, din subordinea Armatei a IV-a Transilvania. Documente operative ale eşaloanelor militare superioare îl menţionează printre ofiţerii trimişi la Timişoara. Despre el vorbesc şi revoluţionarii din Arad, alt oraş unde el a fost "în misiune". Niciodată clarificate complet, aceste episoade din viaţa sa militară nu l-au împiedicat să ia startul într-o cursă care, în mai puţin de 15 ani, avea să-l ducă pe fostul maior tocmai hăt... în vârful Oştirii române. Pe care a condus-o din funcţia de şef al Marelui Stat Major General, cu epoleţi care gemeau sub apăsarea celor patru stele de aur corespunzătoare gradului de general de armată. Constantin Degeratu a fost un ofiţer care s-a bucurat de o ascensiune mai rapidă chiar decât a lui Bădălan. În decembrie 1989, avea gradul de locotenent colonel şi era Ofiţer 1 în cadrul Secţiei Operaţii din Armata a IV-a.
Documente din arhivele militare demonstrează că în această funcţie a participat la întocmirea hărţilor operative care marcau amplasarea forţelor represive din Cluj. Simpla participare la ultima şedinţă a forului suprem al Partidului le-a adus membrilor CPEx acuzaţii grave, care i-au trimis, pentru ani buni, după gratii. În mod ciudat, hărţile tactice ale represiunii din Cluj n-au afectat ascensiunea lui Degeratu spre vârfurile ierarhiei militare. Iar 1990 a marcat startul lui Degeratu spre o carieră militară care, în doar şapte ani, l-a adus în fruntea Armatei Române, ca şef al Marelui Stat Major General, funcţie pe care a deţinut-o până în februarie 2000. Ulterior, a trecut în rezervă, s-a reactivat şi de câteva ori a trecut prin înalta dregătorie de consilier prezidenţial. Iar în 2005, pe epoleţii fostului locotenent colonel s-au înghesuit toate cele patru stele de aur la care poate visa un militar român.
Armata nu a fost însă singura "pepinieră" din care generalii au răsărit ca şi ciupercile după ploaie. În timp, angajaţi ai fostei Securităţi şi ai fostei Miliţii au avut şi ei parte de avansări care le-au adus pe epoleţi un număr impresionant de stele de aur. În 1989, Stan Stângaciu era colonel, şef al Brigăzii 11 din Comandamentul Trupelor de Securitate. Iar în decembrie, subordonaţii lui au fost trimişi pe străzile Capitalei, componentă de bază a forţei de represiune. Cu toate acestea, după 1990, Stângaciu a primit stele de aur, iar la un moment dat a fost şeful Jandarmeriei Române. Tot din Trupele de Securitate vine şi Teodor Cearapin, deţinător şi el al celor patru stele de aur corespunzătoare gradului de general de armată. Fostul MI l-a lansat pe "orbita" avansărilor şi i-a acoperit epoleţii cu stele de aur şi lui Vasile Popa care, în decembrie '89, era doar maior, comandant al FOI, cumplita "Forţă de Ordine şi Intervenţie" care a acţionat în Capitală. Dar şi pe Toma Zaharia, fost comandant al unei secţii de Miliţie din Bucureşti.
Totuşi, ofiţerii de grade mici nu au au fost singurii avansaţi "la apelul bocancilor". În 1990 au existat şi subofiţeri care aveau în buzunar galoanele de general. Acum două decenii, Dan Doinel Dinuică era doar plutonier. Ce-i drept, unul special, care răspunsese de evidenţa documentelor secrete din instanţele militare. În 1990, fostul subofiţer a luat însă un "start" profesional extrem de rapid. În câţiva ani, a ajuns magistrat, a trecut "în pas alergător" peste majoritatea gradelor militare, până când, avansat general de brigadă, a fost numit la cârma Direcţiei Instanţelor Militare. Tot subofiţer era, în decembrie 1989, şi Ion Sârbu, cel pe care Revoluţia l-a prins absolvent de liceu, angajat ca brancardier. Brusc, după 1990 a început şi el să evolueze într-un mod extrem de spectaculos. Sau de incorect, după cum s-a tot afirmat de-a lungul vremii. Cert este un lucru: cu timpul, a câştigat steaua de general, care i-a adus şi funcţia de comandant-director al Spitalului Militar Central.
Majoritatea generalilor postdecembrişti şi-au văzut corect de carieră. Dar nu toţi. Chiar aflat în fruntea Armatei, Eugen Bădălan s-a aflat la un moment dat în atenţia Justiţiei. La rândul său, nici Degeratu nu a avut o imagine chiar imaculată. Dar cel mai grav este cazul lui Cătălin Voicu, avansat şi el la "apelul bocancilor" până a ajuns general în SPP. S-a băgat în politică şi a ajuns membru în Parlamentul României. Dar asta nu i-a fost de mare folos: acum este după gratii, arestat preventiv pentru comiterea unor acte de corupţie considerate deosebit de grave.
Rezultatul a fost că în doar câţiva ani România s-a "procopsit", la vreme de pace, cu mult mai mulţi generali decât a avut vreodată pe timp de război. La o primă vedere, avansările puteau părea justificate: timp de câţiva ani, Ceauşescu blocase promovările în grad, o situaţie care se cerea remediată. În plus, avansările puteau fi cel mai bun mod de a reînnoi structurile de comandă ale oştirii. Iar înmulţirea galopantă a gradelor de pe epoleţi părea cu atât mai justificată, cu cât a demarat la scurt timp după ce românii scandaseră pe străzi "Armata e cu noi". Odată pornită, "avalanşa" avansărilor nu s-a mai oprit până când o mulţime de foşti căpitani şi maiori s-au trezit cu umerii "poleiţi" cu una, două, trei sau chiar patru stele de aur.
Declanşate încă din primele săptămâni ale anului 1990, anchetele privitoare la crimele comise până în 22 decembrie '89 s-au concentrat asupra înalţilor demnitari ai fostului regim care, acuzaţi de comiterea unor infracţiuni extrem de grave, au şi fost arestaţi. Acelaşi tratament li s-a aplicat şi militarilor din eşaloanele superioare, inclusiv comandanţilor de arme care au comunicat ierarhic ordinul de reprimare a protestelor. Abia ceva mai târziu s-a aflat că în ultimele zile ale regimului Ceauşescu, Armata nu a fost "cu noi" şi că, de fapt, ea a fost una dintre cele mai dure forţe de represiune. În mod surprinzător, cei care au fost lăsaţi deoparte au fost însă chiar excutanţii acelor ordine, foşti ofiţeri mici în grade, care nu au intrat mai deloc în vizorul justiţiei. Ar fi fost şi foarte greu: "cavalcada" avansărilor începuse chiar cu ofiţerii Armatei. Iar o bună parte a celor avansaţi încă din primele săptămâni ale anului 1990 erau chiar cei care au "asmuţit" tancurile şi au deschis focul asupra civililor neînarmaţi.
De mulţi ani încoace se tot spune că Revoluţia din decembrie '89 a schimbat "eşalonul unu" al ierarhiei comuniste cu "eşaloanele II şi III". Situaţie care pare să se fi repetat identic şi în "lumea armelor". La scurt timp după ce miniştrii şi restul vechilor căpetenii militare au fost scoase din "joc", locul lor a fost ocupat, rapid, de o armată de generali apăruţi aproape peste noapte.
Istoricii afirmă că Napoleon Bonaparte ar fi susţinut cândva că "orice soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal". Nu vom afla niciodată dacă aici la noi vreunul dintre tanchiştii care şi-au plimbat cândva coloşii de oţel printre coloanele de manifestanţi se gândea că are deja în buzunar stelele de general. Totuşi, cu unii dintre ei chiar aşa s-a întâmplat. În decembrie '89, Mircea Mureşan era comandantul Regimentului de tancuri din Pantelimon. Şi avea gradul de căpitan când pe 21-22 decembrie 1989 a făcut parte din dispozitivul de apărare instalat pe poziţii de forţă în Piaţa Palatului.
Acolo, decis să stârpească "teroriştii", le-a ordonat tanchiştilor din subordine să deschidă focul asupra Bibliotecii Centrale Universitare. Ascensiunea sa militară a început chiar din 1990, când a fost numit şef de stat major şi apoi comandant al Diviziei de tancuri din Capitală. Apoi, în anii care au urmat s-a tot "plimbat" între MApN şi MI până a ajuns general de armată. La un moment dat, el a fost prim-adjunctul ministrului de Interne Dudu Ionescu. Ceva mai târziu a fost şi prim-adjunct al şefului Marelui Stat Major General. Tot tanchist, provenit din aceeaşi unitate cu Mureşan, a fost cândva şi Gheorghe Carp. Zis "Gimi Carp", el era maior şi la un moment dat s-a spus că în noaptea de 22 decembrie '89 ar fi condus tancul care a trecut peste "baricada de la Inter". Şi el a ajuns rapid general. Apoi, cu toate că provenea din MApN, s-a orientat tot spre MI, unde a ocupat diverse funcţii de rang înalt.
Maior era, în decembrie 1989, şi Eugen Bădălan, şeful de Stat Major al Diviziei 11 Mecanizate - Oradea, din subordinea Armatei a IV-a Transilvania. Documente operative ale eşaloanelor militare superioare îl menţionează printre ofiţerii trimişi la Timişoara. Despre el vorbesc şi revoluţionarii din Arad, alt oraş unde el a fost "în misiune". Niciodată clarificate complet, aceste episoade din viaţa sa militară nu l-au împiedicat să ia startul într-o cursă care, în mai puţin de 15 ani, avea să-l ducă pe fostul maior tocmai hăt... în vârful Oştirii române. Pe care a condus-o din funcţia de şef al Marelui Stat Major General, cu epoleţi care gemeau sub apăsarea celor patru stele de aur corespunzătoare gradului de general de armată. Constantin Degeratu a fost un ofiţer care s-a bucurat de o ascensiune mai rapidă chiar decât a lui Bădălan. În decembrie 1989, avea gradul de locotenent colonel şi era Ofiţer 1 în cadrul Secţiei Operaţii din Armata a IV-a.
Documente din arhivele militare demonstrează că în această funcţie a participat la întocmirea hărţilor operative care marcau amplasarea forţelor represive din Cluj. Simpla participare la ultima şedinţă a forului suprem al Partidului le-a adus membrilor CPEx acuzaţii grave, care i-au trimis, pentru ani buni, după gratii. În mod ciudat, hărţile tactice ale represiunii din Cluj n-au afectat ascensiunea lui Degeratu spre vârfurile ierarhiei militare. Iar 1990 a marcat startul lui Degeratu spre o carieră militară care, în doar şapte ani, l-a adus în fruntea Armatei Române, ca şef al Marelui Stat Major General, funcţie pe care a deţinut-o până în februarie 2000. Ulterior, a trecut în rezervă, s-a reactivat şi de câteva ori a trecut prin înalta dregătorie de consilier prezidenţial. Iar în 2005, pe epoleţii fostului locotenent colonel s-au înghesuit toate cele patru stele de aur la care poate visa un militar român.
Armata nu a fost însă singura "pepinieră" din care generalii au răsărit ca şi ciupercile după ploaie. În timp, angajaţi ai fostei Securităţi şi ai fostei Miliţii au avut şi ei parte de avansări care le-au adus pe epoleţi un număr impresionant de stele de aur. În 1989, Stan Stângaciu era colonel, şef al Brigăzii 11 din Comandamentul Trupelor de Securitate. Iar în decembrie, subordonaţii lui au fost trimişi pe străzile Capitalei, componentă de bază a forţei de represiune. Cu toate acestea, după 1990, Stângaciu a primit stele de aur, iar la un moment dat a fost şeful Jandarmeriei Române. Tot din Trupele de Securitate vine şi Teodor Cearapin, deţinător şi el al celor patru stele de aur corespunzătoare gradului de general de armată. Fostul MI l-a lansat pe "orbita" avansărilor şi i-a acoperit epoleţii cu stele de aur şi lui Vasile Popa care, în decembrie '89, era doar maior, comandant al FOI, cumplita "Forţă de Ordine şi Intervenţie" care a acţionat în Capitală. Dar şi pe Toma Zaharia, fost comandant al unei secţii de Miliţie din Bucureşti.
Totuşi, ofiţerii de grade mici nu au au fost singurii avansaţi "la apelul bocancilor". În 1990 au existat şi subofiţeri care aveau în buzunar galoanele de general. Acum două decenii, Dan Doinel Dinuică era doar plutonier. Ce-i drept, unul special, care răspunsese de evidenţa documentelor secrete din instanţele militare. În 1990, fostul subofiţer a luat însă un "start" profesional extrem de rapid. În câţiva ani, a ajuns magistrat, a trecut "în pas alergător" peste majoritatea gradelor militare, până când, avansat general de brigadă, a fost numit la cârma Direcţiei Instanţelor Militare. Tot subofiţer era, în decembrie 1989, şi Ion Sârbu, cel pe care Revoluţia l-a prins absolvent de liceu, angajat ca brancardier. Brusc, după 1990 a început şi el să evolueze într-un mod extrem de spectaculos. Sau de incorect, după cum s-a tot afirmat de-a lungul vremii. Cert este un lucru: cu timpul, a câştigat steaua de general, care i-a adus şi funcţia de comandant-director al Spitalului Militar Central.
Majoritatea generalilor postdecembrişti şi-au văzut corect de carieră. Dar nu toţi. Chiar aflat în fruntea Armatei, Eugen Bădălan s-a aflat la un moment dat în atenţia Justiţiei. La rândul său, nici Degeratu nu a avut o imagine chiar imaculată. Dar cel mai grav este cazul lui Cătălin Voicu, avansat şi el la "apelul bocancilor" până a ajuns general în SPP. S-a băgat în politică şi a ajuns membru în Parlamentul României. Dar asta nu i-a fost de mare folos: acum este după gratii, arestat preventiv pentru comiterea unor acte de corupţie considerate deosebit de grave.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu