6 LUNI DE LA MOARTEA EI: LACRIMI ŞI FLORI.
Foto: Savin BADEA
sâmbătă, 30 august 2008
marți, 26 august 2008
Savin BADEA - profil
Mă numesc Savin BADEA. M-am născut în Craiova, judeţul Dolj, la 15 martie 1942, Duminica, zodia Peşti. Am absolvit Şcoala Elementară "Ion Heliade Rădulescu"
Al Dvs., Savin BADEA
(obişnuiesc să semnez numele de familie cu majuscule, căci, uneori, Badea, la alţii, este şi nume de botez, iar Savin, la alţii, este şi nume de familie, mai ales la cei de provenienţă slavă).
BALADA PLOII FĂRĂ VĂNT
BALADA PLOII FĂRĂ VÎNT
La ceas de veghe şi de amintire
Cînd umbra nopţii lumii-i schimbă seama
Pe drumul pietruit curgînd subţire,
Şiroaie, ploaia secetei dă vama ...
Nici vîntul nu adie, numai ploaia,
Cu stropii se apleacă să sărute
Pămîntul. Potolondu-i vîlvătaia
Cu ape descîntate...ne-ncepute...
La ceas de veghe şi de mare taină
Doar o fecioară-alunecă spre casă
Cu trupul zgribulit şi ud sub haină
O umbră rătăcită-n ploaia deasă...
Fecioară cu ochi limpezi de –ntuneric,
Cu ochi ce-o taină tristă spovedesc
Din adîncimea ascunzişului lor sferic:
De mult sclipirea minţii n-o vestesc...
Îngînă-un cîntec nefiresc , absurd,
Topită-n ploaia care curge-ntruna
Tîrăşte paşii cu un scîncet surd
Sătenii ştiu....iar n-are somn nebuna ...
De nicăieri , din umbra nopţii rece
O mînă se întinde către fată
Şi o cuprinde ,o-nfăşoară...o petrece
I-atinge faţa udă şi curată...
Ea dănţuieşte , rîde şi s-alintă
Se lasă atinsă ,apoi dezmierdată
Privirea-i rătăceşte fără ţintă
Iar sînul se-nfioară dintr-o dată ...
La ceas de taină, trist , înnegurat
Fără de ştire , fără ca măcar să doară
O întinează cel mai vechi păcat
Nebună încă da...dar nu fecioară...
În ceas de negura i-a fost ursitul -
Pe cînd fîntîna cerului uda cîmpia -
O umbră-n întuneric , nu iubitul
Să îi jertfească nopţii fecioria
La vremea sorocită după fire
Un prunc şi-arată lumii gînguritul
Nevinovată dulce zămislire
-a păcatului ce-l ştie asfinţitul...
Şi anotimpuri trec şi alte ploi
Seminţe încolţesc şi dau tulpină,
Zăpezi pe rînd se schimbă în noroi
Şi întunericul se schimbă în lumină...
Adeseori urca în deal la schit
Spre binecuvîntare şi povaţă
Şi–nvăţătură despre tot ce-i rînduit
Şi despre toate cele ce pe rînd se–nvaţă
La schit în sărăcie şi smerenie
Bătrînul pustnic şi bătrînii corbi...
La vremea rugăciunii de utrenie
Către icoane-nalţă ochi albaştri orbi...
Ascuns de lume şi de-al ei tumult
Căta în rugăciune izbăvirea
Vreunui păcat ce-a savărşit de mult...
Copila-i era rostul şi menirea.
O învăţa de cîte-s scrise-n cărţi
De rosturile lumii tăinuite
De obiceiuri de prin alte părţi
Şi cum să se păzească de ispite...
Adeseori îi desluşea vreun vis
Ori rostul vorbelor citite-n carte
Cum să pătrundă şi ce nu e scris...
Şi cum să afle-n cer planeta Marte...
Mai multe anotimpuri s-au schimbat
Fără să schimbe lumii veche rînduiala...
Deasupra veşnic cerul înstelat
Şi dedesupt lumea-nnoia spoiala..
În multe seri la ceas vegheat de iele
La cîte sunt le-au căutat pricina
Doi ochi albaştri iscodind spre stele
Şi alţi doi ochi ce au pierdut lumina...
O noapte a plouat .Mustea pămîntul
Arşiţa zilei ostoită-n ploaie...
Doar ploaie rece făr’ s-adie vîntul
Doar apă izvorînd din cer şiroaie
În zori pămînturile clocoteau
Şi aburi încolţeau în zori, nu iarbă
Păsări nebune cerul spintecau
Iar cerul însăşi începea să fiarbă...
Într-un tîrziu se domoliră toate
Fîntîna cerului era deşartă...
Cu ochii stinşi şi cocîrjat de spate
Bătrînul pustnic aştepta la poartă...
Şi-n altă dimineaţă ,apoi iar
Dar nimeni nu urca din sat cărarea
O lungă aşteptare în zadar
Şi-n suflet se-aşternu înnegurarea
Apoi din nou zăpezi din ceruri cad ,
Şi anotimpuri noi îşi trec sorocul
Cu zile care cresc şi-apoi iar scad
În schimbătoare zodii schimbător norocul
Iar anii toţi se scurg ca-ntr-o clipire
Brăzdînd pe chipuri semne , fără milă...
Din carnea mamei stinsă-n zămislire
Frumoasă ca-n descîntec o copilă
Cu glas sprinţar şi ochi pictaţi cu cer
Şi trup de amforă nedezmierdată
Azi rîde lumii – straşnic temnicer -
Căci lumea i-a fost mamă , cerul tată...
A aşteptat sperînd o săptămînă
Apoi cu suflet greu porni spre vale
Încovoiat şi cu toiagu-n mînă
Îşi bîjbîia de mult uitata cale...
La ceas de veghe şi de pomenire
Cînd întunericul îndeamnă la poveste
Cerul se crapă ,izgnot din fire
Şi fulgeră cea mai cumplită veste...
Copila era moartă şi-n pămînt
Ucisă în cumplită siluire
Pe cînd ploua potop şi fără vînt
La ceas de veghe şi de amintire...
Daniel OCTAVIAN
MIRACOLUL IUBIRII
De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. (Sfîntul Apostol Pavel, 1 Corinteni 13, 1-13)
Recită: Marcel IUREŞ
luni, 25 august 2008
AM ALBIT DE DORUL TĂU
I:
Imbracă-te, iubito, în rochie de gală,
Să fii a mia oară perechea mea regală,
Aşează trandafirii în magice cristale,
E-atată strălucire în gesturile tale.
Vorbeşte-mi despre tine să ne cunoaştem iară,
Să fim doar o fiinţă ca-n prima noastra seară,
Vom regăsi aceleaşi mătasuri şi dantele
Că mi-a fost dor de tine de-aici şi pan' la stele.
Refren:
Am albit de dorul tău,
De dragul tău, frumoasa mea.
Am albit de dorul tău,
Nu-mi pare rău că eşti a mea...
Am albit de dorul tău,
Am trăit să te iubesc...
Am albit de dorul tău,
Sînt fericit că te-am ales.
II:
Îmi dăruieşti săruturi cu gust de fructe coapte,
Sîntem la fel de tineri ca-n prima noastră noapte,
Plutim ca pasari albe prin timpuri de magie
Şi mi-a fost dor de tine cît pentru o veşnicie.
Refren(x3):..
Să fii a mia oară perechea mea regală,
Aşează trandafirii în magice cristale,
E-atată strălucire în gesturile tale.
Vorbeşte-mi despre tine să ne cunoaştem iară,
Să fim doar o fiinţă ca-n prima noastra seară,
Vom regăsi aceleaşi mătasuri şi dantele
Că mi-a fost dor de tine de-aici şi pan' la stele.
Refren:
Am albit de dorul tău,
De dragul tău, frumoasa mea.
Am albit de dorul tău,
Nu-mi pare rău că eşti a mea...
Am albit de dorul tău,
Am trăit să te iubesc...
Am albit de dorul tău,
Sînt fericit că te-am ales.
II:
Îmi dăruieşti săruturi cu gust de fructe coapte,
Sîntem la fel de tineri ca-n prima noastră noapte,
Plutim ca pasari albe prin timpuri de magie
Şi mi-a fost dor de tine cît pentru o veşnicie.
Refren(x3):..
duminică, 24 august 2008
O IUBESC PE ALBĂ - CA - ZĂPADA
Foto: Andrei Păunescu
Mi se-nlăcrimează rece spada
Cînd ajung în faţa ei şi-o vad,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi albastrul ochilor prăpăd.
Uneori ea spune şi cuvinte
Cum ar fi că frigul e frumos,
Dar îmbrăţişarea mea fierbinte
Ar putea s-o dea din sine jos.
Legea ei e depărtarea noastră,
Ca să fie, nu o vom avea.
Fulgeră o lacrimă albastră
Şi mă tem că se topeşte ea.
Îmi păstrez în drob de gheaţă spada,
Nici n-aştept să se mai facă zi,
Şi pornesc spre Albă-ca-Zăpada
S-o ating, dar fără-a o topi.
Şi mi-e frig, dar mult mai drag îmi este
Şi îngheţ păzind-o vinovat
Şi mă tem că va fugi-n poveste
Şi-o să moară la vreun dezgheţat.
Ţurţure înmiresmat mi-e spada,
Să despice-n jurul ei femei,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi-am să mor în basm de dragul ei.
Adrian PĂUNESCU
MADRIGAL TRIST
MADRIGAL TRIST
(Madrigal triste)
Traducere din Charles BAUDELAIRE (1821-1867)
(Florile răului – Poeme adăugate)
I
Ce-mi pasă, înţeleapto – totuşi – mie?
Frumoasă fii şi tristă! Plîngi fîntîni.
Din lacrimi farmec iau doi ochi şi-nvie
Un fluviu peisajul din cîmpie –
Întineresc şi florile-n furtuni.
Eu te iubesc cînd bucuria-ţi seacă
De pe-a ta frunte, veşnic, cute-n şir,
Cînd inima-ţi de groază se îneacă,
Cînd pe prezentu-ţi un nor rău se pleacă,
Îngrozitor, trecutu-ţi să-ţi deşiri.
Şi te iubesc cînd tu, ochi mari, verşi sînge,
O apă caldă, undă de izvor,
Cînd, fără voie, mîna mea te-atinge,
Şi spaima-sfredel trupul îţi străpunge
Cu ultim horcăit de muritor.
Îţi sorb setos – divină voluptate ! –
Ce imn adînc, suav, şi trist, şi scump ! –
Tot hohotul ce pieptul tău îl zbate,
De cred că inima-ţi dă nestemate,
Dă perlele ce ochii tăi irump.
II
Eu ştiu că inima-ţi la greu trenează
Mai vechi iubiri, năpraznice-n păcat,
Dar ca o forjă încă scînteiază,
Mocnind tăcut şi-n gîtul tău vibrează
Mîndria vie-a celui condamnat.
Dar, draga mea, cît visurile tale
N-au să se oglindească în Infern,
Ca-ntr-un coşmar fără sfîrşit, agale,
Visînd otrăvuri, săbii şi pumnale,
Îndrăgostit de pulbere, fier tern,
Nedeschizînd oricui care cu teamă
Descoperă nenorocirea peste tot,
Zbătîndu-se, cînd tristul ceas ne cheamă,
Tu n-ai luat îmbrăţişarea-n seamă
A neînvinsului dezgust netot,
Nu ai să poţi, robita mea Regină,
Să mă iubeşti cu spaima-n piept mereu,
În noaptea-ngrozitoare ce te-ntină,
Să-mi spui cu inima de ţipăt plină :
“ – Îţi sînt egală ţie, Rege-al meu!”
Savin BADEA
MADRIGAL TRIST
I
De eşti sau nu cuminte, mi-e totuna!
Fii tristă şi frumoasă, draga mea!
Învie-n zvon de rîu şi văgăuna,
În ochii plînşi e farmec, şi furtuna
Din orice floare face cît o stea.
Cînd în restrişte fruntea ţi se pleacă,
Iubirea mea îşi încordează dorul
Simţind că-n groază inima-ţi se-neacă
Şi peste viaţa ta de azi, săracă,
Trecutul hîd îşi desfăşoară norul.
Mi-eşti dragă mult, cînd ochiul tău prelung
O undă caldă ca de sînge-l doare,
Cînd alintîndu-te nu pot s-alung
Prea grele chinuri care te străpung
Ca un suspin adînc de om ce moare.
Îţi sorb-dumnezeiască voluptate,
Lăuntric imn cu mlădieri suave
Din pieptul dornic gemetele toate,
Şi inima-ţi cînd plîngi, s-aprinde, poate,
Străluminînd de perlele jilave !
II
Ştiu bine eu că inima ta plină
Şi-acum de vechile iubiri jertfite
Se mistuie-n jeratic de lumină,
Şi că-n gîtlejul tău dospeşti cu vină
Trufiile femeii osîndite ;
Dar, pînă cînd în visurile tale
Nu se va oglindi fără zăbavă,
Iubito, Iadul tot, în vis de jale,
De groază şi de fum şi de pumnale,
Înamorată vajnic de otravă,
Cu frică deschizînd oricui şi-n toate
Descoperind ce-i rău şi ce-i bolnav,
Zbătîndu-te cumplit cînd ceasul bate,
De nu te-or prinde braţele-ncordate
Ale ne-nfrîntului dezgust puhav,
Nu vei putea, regină în robie,
Iubindu-mă cu spaima ta mereu,
În noaptea-ngrozitoare de orgie
Să-mi spui, cu ţipetele ce te-mbie :
“Sînt pe potriva ta, stăpînul meu! »
M. D. IOANID (1897-1972)
I
Ce-mi pasă dacă gura sau chipul tău mă minte?
Fii pentru mine tristă. Fii şi frumoasă chiar!
O lacrimă, ce curge pe un obraz, fierbinte,
E-o apă argintie, pe-o pajişte, cuminte;
Sub ploaie, trandafirii mai parfumaţi îţi par.
Îmi placi cînd bucuria din ochii tăi se-ascunde
Şi negura coboară pe chipul zbuciumat;
Cînd spaima, ca o mare, în inimă-ţi pătrunde,
Şi-a zilelor trecute, întunecate unde,
În bezna lor cufundă prezentul luminat.
Cînd, caldă, din privirea-ţi molatică, ţîşneşte
A lacrimilor apă, ca sîngele, şi cînd,
Deşi te prinzi de braţul ce, lin, te ocroteşte,
O teamă grea, adîncă, din tine izbucneşte,
Ca horcăitul care se stinge, sîngerînd.
Îţi beau atunci, cu sete, o, încîntări divine,
Duioasa melodie ce-aud la căpătîi,
Şuvoaiele de lacrimi şi gemete din tine,
Şi-n suflet ţi se-aprinde o mare de lumine,
Din perlele pe care le varsă ochii tăi.
II
Ţi-e inima o vatră; în ea îngrămădite,
Zac vechi iubiri, pe care, în umbră, le-ai uitat,
Şi care ard cu flăcări spre ceruri repezite,
Pe cînd, adînc, în sînu-ţi, trăiesc înăbuşite
Văpăi, în cari mocneşte orgoliul blestemat.
Dar, draga mea, atîta cît visurile tale
Nu vor purta în ele infernul, şi atît
Cît, nemilos, coşmarul cu-ndemnurile sale
De săbii şi otravă şi spaimă şi pistoale,
Nu te va ţine, toată, în ghearele-i, încît
Să-ţi fie teamă uşa să o deschizi, cînd bate,
Să vezi blestem şi groază oriunde ai privi,
Să simţi cum, peste tine, trec neînduplecate
Durerile şi scîrba şi chinurile toate,
Strîngîndu-te în braţe, spre a te năuci,
Nu vei putea tu, care mi-eşti roabă şi regină,
Şi-a căreia iubire, de mine tremura,
Nu vei putea, în noaptea lipsită de lumină,
Cu inima, de hohot şi de durere plină,
Să-mi spui : « Stăpîne, ia-mă, căci sînt egala ta ! »
Lazăr ILIESCU
(1948)
Text reprodus după : Charles BAUDELAIRE – « LES FLEURS DU MAL – FLORILE RĂULUI » Ediţie alcătuită de Geo DUMITRESCU (În Antologia lui Geo Dumitrescu, la ADDENDA). Editura pentru Literatură Universală (ELU), Bucureşti – 1968, pag. 1452-1453.
MADRIGAL TRIST
Eşti înţeleaptă, dar ce-mi pasă ?
Splendidă şi tristă să fii!
Prin lacrimi eşti şi mai frumoasă,
Ca valea prin apa spumoasă ">
Sub ploaie sînt florile vii.
Te-ador mai mult cînd orice rază
Din fruntea ta a dispărut,
Cînd pieptul se-îneacă în groază
Şi nori pe viaţa ta se-aşează,
Venind infernali din trecut.
Te-ador cînd în priviri se-abate
O apă, sînge din afund,
Cînd te adorm pe legănate,
Dar spaima crudă te răzbate:
Un horcăit de muribund.
Vă sorb, o, voluptăţi divine,
Imn din adîncuri delicios,
Voi, ale inimii suspine!
Se luminează pieptu-n tine
Cînd perle scapă ochii jos.
II
Eu ştiu că inima ţi-e plină
De vechi iubiri ce te-au rănit,
Un fier încins văesînd lumină,
Şi că în piept te învenină
Un pic mîndria de-osîndit.
Dar pîănă cînd drăceşti cascade
Nu vei visa şi-un negru cer
Şi în coşmarul ce nu scade
Otrăvuri groaznice şi spade,
Pucioasă, pulbere şi fier,
Şi nu veri trece uşi cu teamă,
Prinzînd năpastei tristul gust,
Zbătîndu-te cînd ora cheamă
Şi nu te-o strînge-n chingi de-aramă
Irezistibilul dezgust,
Nu vei pute, regină sclavă,
Ce-n groază mă iubeşti mereu,
În spaima nopţilor bolnavă,
Să-mi strigi, puternică şi gravă :
“Egală-ţi sînt, o, Rege-al meu!“
C. D. ZELETIN
Text reprodus după : Charles BAUDELAIRE – « FLORILE RĂULUI », Traducere, cronologie, note şi comentarii de C. D. ZELETIN. Ediţie ilustrată cu desene de Charles Baudelaire. Editura Univers, Bucureşti, 1991, pag. 249-250.
MADRIGAL TRIST
I
Nicicum nu-mi pasă dacă eşti cuminte !
Fii tristă! Fii frumoasă! Lăcrămînd
Ţi-adaugi farmec celei dinainte
Cum fluviul acelui şes fierbinte
Şi cum furtuna florilor gemînd.
Şi, de pe chip, de-ţi cade bucuria,
Mîhnirea, da, mai mult ţi-o îndrăgesc ;
Sau cînd dureri spre tine-şi vor stihia,
Cînd, orb, trecutu-şi varsă nebunia
Peste-acest azi ce vreau să ţi-l sfinţesc.
Mi-eşti dragă, da, cînd ochii-ţi mari revarsă
Ca sîngele fierbinte, apa lor,
Şi te mîngîi cu mîna-n doruri arsă
Cînd spaimele te-nvăluie şi par să
Ţi-agonizeze trupul poftitor.
Îţi sorb, dumnezeiască voluptate,
Ca imn de taină, delicios şi rar,
Zvîcnind, suave, gemetele toate,
Iar lacrimile strălucind, agate
Iluminează-n inima-ţi de har!
II
Da, ştiu acum că inima ta geme,
Din sine alungînd mai vechi iubiri
Ce încă ard în forja lor poeme,
C-ascunzi ‘n suflet – veşnice-anateme –
Trufii ce izvorăsc nefericit;
Dar cîtă vreme visurile tale
N-or oglindi în ele un infern,
Şi ca într-un coşmar cu-adînca vale,
Visînd otrăvuri, săbii şi pumnale
Ce cu iubire ţie se aştern,
Cu frică deschizînd celui de-afară,
Descoperind urîtul peste tot,
Zbătîndu-te acum şi-a multa oară
Spre-a nu simţi, cumplit, cum te-mpresoară
Dezgustul lumii, marele despot,
Nu vei pute, regină înrobită
Ce mă iubeşti cu spaimă, ca pe-un zeu,
În noaptea de orgie, îngrozită,
Să-mi spui, cu sufletul ţipînd, rănită,
« Sunt eu stăpîna ta, Stăpînul meu ! »
Radu CÎRNECI
Text reprodus după : Charkles BAUDELAIRE - « FLORILE RĂULUI şi alte poeme » -aşezate în limba română de RADU CÎRNECI, Chişinău, « HYPERION », 1991, pag. 230-231 .
MADRIGAL TRISTE
Que m’importe que tu sois sage ?
Sois belle ! et sois triste ! Les pleursAjoutent un charme au visage,
Comme le fleuve au paysage ;
L’orage rajeunit les fleurs.
Je t’aime surtout quand la joie
S’enfuit de ton front terrassé ;
Quand ton coeur dans l’horreur se noie ;
Quand sur ton présent se déploie
Le nuage affreux du passé.
Je t’aime quand ton grand oeil verse
Une eau chaude comme le sang ;
Quand, malgré ma main qui te berce,
Ton angoisse, trop lourde, perce
Comme un rîle d’agonisant.
J’aspire, volupté divine !
Hymne profond, délicieux !
Tous les sanglots de ta poitrine,
Et crois que ton coeur s’illumine
Des perles que versent tes yeux !
II
Je sais que ton coeur, qui regorge
De vieux amours déracinés,
Flamboie encor comme une forge,
Et que tu couves sous ta gorge
Un peu de l’orgueil des damnés ;
Mais tant, ma chère, que tes rêves
N’auront pas reflété l’Enfer,
Et qu’en un cauchemar sans trêves,
Songeant de poisons et de glaives,
Eprise de poudre et de fer,
N’ouvrant à chacun qu’avec crainte,
Déchiffrant le malheur partout,
Te convulsant quand l’heure tinte,
Tu n’auras pas senti l’étreinte
De l’irrésistible Dégoût,
Tu ne pourras, esclave reine
Qui ne m’aimes qu’avec effroi,
Dans l’horreur de la nuit malsaine,
Me dire, l’îme de cris pleine :
" Je suis ton égale, Ô mon Roi ! "
Charles BAUDELAIRE
PARFUM EXOTIC
PARFUM EXOTIC
(Parfum exotique)
Sonet
Cînd închid ochii toamna, în calda seară-n care
Din sînul tău fierbinte respir parfumul pur,
Văd ţărmuri fericite, splendoare sub azur,
Orbite de văpaia unui năpraznic soare;
O insulă de lene cu peisaj în floare:
Meri, trandafiri şi arbori cu fructe şi răsuri;
Bărbaţi mai zvelţi ca viespea, dar sănătoşi şi duri,
Femei cu ochii sinceri, priviri uluitoare.
Mireasma ta mă mînă-n tărîmuri fermecate
Şi văd un port cu multe corăbii legănate,
Dar toate obosite de încleştări marine;
În vreme ce parfumul de tamarini în varii
Arome ce leşină îmi umflă nara,-n mine
Se-amestecă cu viersul ce-l cîntă marinarii.
Savin BADEA
1 august 2004
PARFUM EXOTIC
(Parfum exotique)
Sonet
În calde seri de toamnă cînd sorb cu adîncire
Mireasma care molcom din sînul tău adie,
Un ţărm al fericirii în mintea mea învie
Orbit de-o monotonă, fierbinte strălucire:
Un ostrov leneş unde mărinimoasa Fire
Dă arbori stranii, poame cu care te îmbie,
Bărbaţi cu trup subţire şi sprinenă tărie,
Femei cu-o fără seamăn de sinceră privire.
Mireasma ta mă duce-n meleaguri minunate
Şi văd un port cu multe corăbii adunate
Ce-s încă ostenite de valuri şi lumină,
În vreme ce parfumul ce-l dau tamarinarii
Domol îmi umflă nara şi-n sufletu-mi se-mbină
Cu cîntecul pe care-l îngînă marinarii.
Al. PHILIPPIDE
PARFUM EXOTIC
(Parfum exotique)
Sonet
În calde seri de toamnă, cînd sorb cu-nfiorare
Din sînu-ţi cald parfumul, cu pleoapele închise,
Se desfăşoară-n visu-mi un ţărm făr’ de abise,
Ce monoton sclipeşte sub revărsări de soare.
O insulă pe valuri molatice mi-apare
Cu fructe dulci şi plante cu flori în veci deschise,
Bărbaţi subţiri, puternici, femei cu ochi de vise,
În cari străluminează sincerităţi bizare.
Parfumul cărnii tale m-avîntă-n ţări vrăjite,
Pe-un port plin de catarguri şi pînze obosite
De-a valurilor goană, din larg în largul zării,
Pe cînd respir miresme de verde tamarind
Ce se-mpletesc cu cîntul luntraşilor şi-al mării
Şi sufletu-mi mireasma şi cîntul mi-l cuprind.
Miltiade D. IOANID
PERFUME EXÓTICO
Charles Baudelaire
Quando, cerrando os olhos, numa noite ardente,
Respiro a fundo o odor dos teus seios fogosos,
Vejo abrirem-se ao longe litorais radiosos
Tingidos por um sol monótono e dolente.
Uma ilha preguiçosa que nos traz à mente
Estranhas árvores e frutos saborosos;
Homens de corpos nus, esguios, vigorosos,
Mulheres cujo olhar faísca à nossa frente.
Guiado por teu perfume a tais paisagens belas,
Vejo um porto a ondular de mastros e de velas
Talvez exaustos de afrontar os vagalhões,
Enquanto o verde aroma dos tamarineiros,
Que à beira-mar circula e inunda-me os pulmões,
Confunde-se em minha alma à voz dos marinheiros.
Charles FONSECA (Brazilia)
Quand, les deux yeux fermés, en un soir chaud d'automne,
Je respire l'odeur de ton sein chaleureux,
Je vois se dérouler des rivages heureux
Qu'éblouissent les feux d'un soleil monotone;
Une île paresseuse où la nature donne
Des arbres singuliers et des fruits savoureux;
Des hommes dont le corps est mince et vigoureux,
Et des femmes dont l'oeil par sa franchise étonne.
Guidé par ton odeur vers de charmants climats,
Je vois un port rempli de voiles et de mâts
Encor tout fatigués par la vague marine,
Pendant que le parfum des verts tamariniers,
Qui circule dans l'air et m'enfle la narine,
Se mêle dans mon âme au chant des mariniers.
Charles Baudelaire
vineri, 22 august 2008
SONET DE TOAMNĂ
68
„Ce merit pentru tine, iubirea mea ciudată?”
- Să taci! Fii, deci, drăguţă. Căci inima mea toată
Candoarea ta o soarbe ca vechiul animal;
Mă leagănă, iubito, şi-n lung somn mă desfată –
Nici neagra sa legendă cu flăcări însemnată.
Urăsc şi pasiunea şi gîndul rău, egal.
Prin beznă şi-ambuscadă ţintewşte iar fatal,
Îi ştiu demult săgeata-i şi vechiul arsenal:
Sîntem, în doi, un soare sclipind autumnal:
Tu, cea extrem de albă şi rece, Margaretă!
SONET DE TOAMNĂ
M-ai întrebat, cu ochii tăi limpezi, de cristal:„Iubitul meu cel straniu ce daruri îmi gaseşte?”
- Iubito, taci! Ţi-aş spune că inima-mi doreşte
Candoarea ce-avusese stravechiul animal!
Tu, care-mi legeni somnul cu mîngîieri uşoare,
Să nu ştii niciodată cumplitu-mi nenoroc,
Nici taina scrisă-n mine cu litere de foc!
De patimă mi-e sila si orice gînd mă doare...
Să ne iubim cuminte. Amorul stă la pîndă
Şi, nevazut, ţinteste cu arcul lui fatal,
O, îi cunosc prea bine eternul arsenal:
Ruşine, furii, crimă... O, mărgarită blîndă,
Sîntem două amurguri de toamnă ostenită,
O, tu, atît de albă si rece Margarită!
Al. HODOŞ
(Les fleurs du mal)
Sonnet d'automne
" Pour toi, bizarre amant, quel est donc mon mérite ? "
- Sois charmante et tais-toi ! Mon coeur, que tout irrite,
Excepté la candeur de l'antique animal,
Ne veut pas te montrer son secret infernal,
Berceuse dont la main aux longs sommeils m'invite,
Ni sa noire légende avec la flamme écrite.
Je hais la passion et l'esprit me fait mal !
Aimons-nous doucement. L'Amour dans sa guérite,
Ténébreux, embusqué, bande son arc fatal.
Je connais les engins de son vieil arsenal :
Crime, horreur et folie ! - Ô pâle marguerite !
Comme moi n'es-tu pas un soleil automnal,
Ô ma si blanche, ô ma si froide Marguerite ?
joi, 21 august 2008
miercuri, 20 august 2008
PESTE CĂCIULĂ...(din DECAMERONUL OLTENESC: 5)
(din DECAMERONUL OLTENESC: 5)
Se minuna de toate: „ – Ce născociri drăceşti!”
Iţari, cămeşe, bete şi ditamai căciulă.
O fată goală-puşcă, de nestemate plină:
Silabisind, pe firmă citi: „Bi-ju-te-ri-a.”
„ – E bună rău gagica! Păcat că e cam slabă...”
O sfîntă mîncărime, de-i musai scărpinare!
Se scarpină în creştet, de-a dreptul prin căciulă.
„ – Dă, bade, jos căciula.Te scarpină cinstit!”
Tu-ţi dai în jos izmana ca să te zgîrmi în tur?”
TRIPLETA - (din DECAMERONUL OLTENESC: 4)
TRIPLETA -
(din DECAMERONUL OLTENESC: 4)
După o snoavă (spusă de Bebe Bumbucea).
Veni să-l viziteze pe Ţurl' al Babii Stanii.
Băură şi mîncară, vorbind despre armată.
Cei doi nu terminară nici ţuica, nici mîncarea.
„ – Vai, nu se poate, dragă. Nici gînd... că nu te las!
E loc şi pentru- al treilea, am ditamai pătoi.”
Să doarmă la Ţurlică, pînă în zori, un ceas.
S-aşază şi se culcă, tustrei în pat, în şir.
De aia, întărită, de-i musai uşurare.
Şi iese-n frig, afară, să slobode udatul.
Ca fermecat, Ţurlică adoarme din picioare.
Aşa, pe deşelate, mai să fărîme patul.
„ – Ce faci, mă rog, amice?” „ – Ascult la un plămîn.
Se dă urît la gioale, joc îndrăcit, cu miză!”
Între cei doi femeia - lemn, stîncă de bazalt!
„ – Normal! Tu nu ai ştecher – ca mine – pus în priză!”
Să puneţi două săbii într-o aceiaşi teacă!”
MĂGARUL ŞI LUPUL - (din DECAMERONUL OLTENESC: 3)
MĂGARUL ŞI LUPUL -
(din DECAMERONUL OLTENESC: 3)
După un banc (spus de Florin Piersic la TV).
Se priveşte în oglindă:
„ – Îh! – se plînge – biet măgar,
Cu urechile la grindă!”
Trist privindu-se şi-n jos…
Dar acolo ce să vadă? –
Ditai falusul băţos!
Numai zîmbet, plin de fum… -
„ – Am urechi prea lungi? Mai treacă…
Dar ce sculă am, parfum!”
Galopează-n crîng cu foc,
Dînd în jurul lui cu tifla –
„ – Ce mai sculă am, bîzdoc!”
În dumbravă, pe-un imaş,
Lîngă un gropan în care
A căzut un Iepuraş:
Te rog, Domnu’ Măgăruş,
C-am să-ţi dau plocon, la vară,
Un vătui frumos!…” „ – Acuş!”
Ca pe-o mînă în gropan
Şi, scoţînd pe Iepurilă,
Îl aruncă pe tăpşan.
Repetînd „I-ha!” dement –
Dînd de un gropan mai mare,
Cade, nefiind atent.
Din prăpăstii, cu ecou,
Şi-l aude Lupul Trică,
Urmărind trei vaci şi-un bou.
Te rog, Domnu’ Lup, acuş,
Că-ţi voi da plocon la vară,
Dar superb, un măgăruş!”
Îl va scoate la liman –
Doar e Lup şi-i cel mai tare,
Şef de haită, barosan.
Cu mişcări de crai galant,
Scoate leneş celularul,
Apelînd pe Elefant.
Că-i nevoie de mata:
Să scoţi un măgar de treabă –
A căzut într-o hazna!”
Ia pe trompă pe-l măgar
Şi îl scoate-n trei minute,
Fără opinteli măcar.
Telefonu-i lucru rar! –
Da-n zadar ai celularul,
De n-ai sculă de măgar!”
Să vorbească de nebun! –
Ştremeleag dacă nu are,
Şef să fie, la ce bun!?
CUIUL LUI PEPELEA (din DECAMERONUL OLTENESC: 2)
CUIUL LUI PEPELEA
(din DECAMERONUL OLTENESC: 2)
Prelucrare după o snoavă populară românească.
Parodie şi fabulă.
A fost cîndva un om frumos,
Isteţ, iubeţ, sărac, hazos –
« Bun gospodar, cu toate celea -
Totuşi, sărac, bietul Pepelea. »
El, într-o bună zi, se-arată
Îndrăgostit lulea de-o fată,
O fată mîndră, ca o zînă,
Frumoasă foc, s-o iei de mînă,
Să cumperi lumînări de ceară
Curată şi s-o pui la scară,
Să o cununi şi la altar
Cu-acel Pepelea, om ştrengar.
Iar fata nu s-ar fi codit,
Dar tatăl fetei, om sucit,
Nu vrea s-audă de flăcău,
Că-i sărăntoc şi de neam rău.
“ - Măi, moşule, faci treabă proastă,
De nu-mi dai fata de nevastă. »
« - Mai puneţi pofta-n cui, băiete,
Că toate satele au fete !… »
« - Atunci, dacă-i aşa anume,
Am să-mi vînd casa, plec în lume!”
“ - Ţi-o cumpăr eu!” – zice-acel tată.
« - Bine, ţi-o vînd, dar ia-o toată,
Din cheutoare-n cheutoare,
Afară doar de-un lucru mare…
Acela, nu ! – un cui de lemn,
Bătut în casă ca însemn,
Pe partea dinspre răsărit –
Pe-acela să mi-l laşi înfipt. »
« - Ei, şi de ce ?! » - se miră
« - E pus anume de strămoşul –
O moştenire din părinţi,
Nu-l dau nici pe un car de sfinţi !
Hai, bate
Tu scoate banii, eu scriu actul ! »
Omul dă banii şi se face
Un act pecetluit şi… pace !
Iar cel cu fata cea frumoasă
Se mută la Pepelea-n casă –
Pridvor, odăi încăpătoare,
Ferestre mari, strălucitoare,
Cu-mprejurime de livadă
Şi acareturi prin ogradă.
Le erau dragi toate acelea,
Numite « casa lui Pepelea »,
Dar lui Pepelea, drag ca pragul,
Îi era cuiul, cît ciomagul,
Cui – lemn de fag – bătut iţit,
Pe partea dinspre răsărit.
A doua zi, să vezi belele :
Vine Pepelea. « - Ce-i, Pepele ? »
« - Păi, am venit, acilea, eu,
Să-mi pun căciula-n cuiul meu, »
Iar omul cam strîmbă din nas,
Dar învoiala i-a rămas ! -
Si-apoi ce mai putea să facă,
Dacă aşa s-a scris în joacă ?!
A treia zi – la fel – belele:
Vine nebunul. « - Ce-i, Pepele ? »
« - Păi, am venit acilea eu,
Să-mi iau ce-am pus în cuiul meu. »
Şi-apoi aşa, mîine aşa,
Punea Pepelea ce avea,
Cîte ceva sau lua pripit,
Din cuiul de la răsărit,
Cui zdravăn, fain, un cui de lemn,
Bătut de moşu-său însemn.
Şi să vedeţi treabă isteaţă :
Se întîmpla de dimineaţă,
Cu pusul luat şi luatul pus,
În sat, la tîrg, să are gruiul…
Acasă, fata, cui şi şuiul.
Şi fata avea grijă ca
Să nu i-l scoată careva,
Cuiul acela pricopsit,
Din partea dinspre răsărit –
Nu vrea să piardă acel cui…
De ce? Ghiciţi, că nu vă spui ! –
Nu pot, nu vreau… să vreau, nu ştiu –
Pepelea a rămas tot viu,
Casa rămase în picioare
Şi în perete cuiul mare:
Pepelea-ndrăgostit de cui
Şi fata după… cuiul lui.
Dar nu prea mult, căci într-o zi,
Prin sat o nuntă se porni:
Pepelea s-a-nsurat « acasă »
Şi-a luat pe fată de mireasă,
Fată cuminte, păzind cuiul,
În casa ce-o vînduse şuiul.
M-am dus la moş c-o vorbă – spui :
« - Prea bine, moşule Băcui,
Ce te-a făcut să îţi măriţi
Fata cu unul fără minţi ?
Tocmai cu-acela din zăluzi,
De care nici nu vreai s-auzi ? »
« - Ce m-a făcut ? – zise Băcuiul –
Păi, cuiul lui Pepelea, cuiul !…
Îi zic, ast’ vară, ălui prost,
Că-i prea glumeţ şi n-are rost…
Dar el, rîzînd: “Scăpare nu-i!
Dă fata, că mai am un cui!”
Şi ca să ştiu că nu glumeşte
Mi-arată « cuiul », voiniceşte :
Avea nărodul căscăui
Un ditamai piroi, nu cui.
De-l mai vedea şi fata mea,
Se-ngreuna cum de-l vedea.
Geaba mă luam de viaţa lui,
Că pofta nu se pune-n cui.
Şi mi-ar fi zis : « Neică Băcuiu,
Îţi las şi fata, las şi cuiul !… »
Sau : « Joaca s-a sfîrşit, e gata,
Rămîi cu cuiul, eu cu fata!”-
M-ar fi lăsat bătrîn, nebun,
Cu ochii pironiţi la drum,
Neputincios, c-un cui folos,
De rîsul lumii, dar băţos…
Aşa că mi-a rămas – nu pot,
Să nu-i dau cuiul, fată, tot ! –
Îi dau şi haina de pe mine,
Să mîntui treaba asta bine :
Nebunul poa’ să-mi ia şi pielea,
S-o puie-n cuiul lui Pepelea.
Însă să ştii : povestea toată
Nu-i doar c-un cui, ci două, iată.
Am pus-o, zău, de mămăligă –
« Cine nu riscă, nu cîştigă ! »
Savin BADEA
GRADELE MILITARE (din DECAMERONUL OLTENESC: 1)
GRADELE MILITARE
(din DECAMERONUL OLTENESC: 1)
Prelucrare după „LA BLAGOVEŞTENII” de Mihail LUNGIANU ( prima snoavă )
din „RAMURI”, ianuarie-februarie, 1943.
Repovestire în versuri, parodie.
Se dedică Mamei-Mariţa, spre veşnică pomenire, o ţigancă bătrînă cu ghioc, care m-a salvat de la moarte, cu ceaiuri de plante medicinale, după ce medicii s-au declarat neputincioşi în faţa unui icter negru şi m-au trimis acasă nevindecat, pradă morţii, cînd aveam doar 11 ani - Mama-Mariţa n-a avut numai ştiinţa tămăduirii, ci şi iniţiativa salvării mele.
O ţigancă crăcănată
Avea un dănciuc mişto,
Soldăţoi pe la armată,
Într-un loc cu gard maro –
Nu departe, lîngă vatră,
Poţi să mergi pe jos, colo.
A nebună, dimineţa,
Prinse-o mreană în belciug
Şi-o băgă-ntre ţîţe ţaţa,
Să i-o ducă lui Dănciuc -
Iar cînd se săltă şi ceaţa,
Avea zece, ca pe drug.
Şi plecă-n oraş, ca popa,
Pe cărare – pas de drag –
Pîş-grăpiş şi tropa-tropa,
Cale lungă, pe ciomag! –
Obosită, zice: „ - Hopa!
Fac popas aici sub fag.”
Cornu-n traistă şi pe-o rînă
A dormit ca un buhai –
Mai dormea şi-o săptămînă,
Da-i intră în cur un pai.
La cazarma „De-la-stînă”
A ajuns, cu chiu, cu vai!
Vede ţaţa un ostaş
Stînd de gardă-n faţa porţii:
„ - Aulio, ce uriaş,
Cal abraş – să moară morţii! –
Bă, Petrică, grad fruntaş,
Dă-te-ncoa’, în faţa Sorţii!…”
„ - Ce e ţaţă?…” „ - Ce să hie? –
Iaca, bre – îi turuieşte -
Am venit cu veselie
De la iaz c-o ţîr’ de peşte,
De Blagoveştenii, fie
Danciului, cică pofteşte!”
„ - Au trecut Blagoveştenii!…”
„ - Aulio, zici bine, Petre! –
Cum sorbea cu mirodenii,
Saramura, bre, cumetre! -
Amu-nghite fierotenii,
Noduri, bolovani şi pietre…
Prăpădii cu trepădatul…”
„ - O înghite ghionturi, ţaţă,
I-o fi dînd, din milă, altul,
A mîncat şi are greaţă!” –
Rîde cu sughiţ soldatul,
Vesel, dis de dimineaţă.
„ - Ghionturi, zici? Ptiu, măiculiţă,
E-nghionteală la armată?! –
Înghiontit ăi fi tăliţă,
El nu face şmotru, bată-l!
Nu aleargă, chisăliţă
Dă pe cap la alţii-ndată…”
„ - Vai de mine, ce-i feciorul,
De-i boier? E d’on fruntaş?”
„ - Mare-i ! Tare-i! Cu toporul,
La fruntaşi le zice „ Marş!”.
Lui cu teamă-i dau onorul,
Că le dă la gură caş!”
„ - Atunci o fi d’on căprar?…”
„ - La căprari le crapă capul…”
„ - O fi d’on sergent?” „ - Măcar…
La sergenţi le-arată hapul.
Îi stau smirnă.” „ - N-am habar,
Nu mă taie păstîr-napul!…”
Vede baba alt puţoi
De soldat în faţa porţii –
Strajă stînd pe locul doi:
„ - Cal abraş – să moară morţii!…” –
Dau taclalele-napoi:
„ - Dă-te-ncoa’, în faţa Sorţii!…”
„ - Ce e, ţaţă?…” „ - Ce să hie?…”
„ - O fi, machea, d’on major…”
„ - Aş! Să vezi copilărie,
Pe majur îl dă, bre, Flor,
Cu magiun şi pe călcîie!…”
„ - Nu ştiu ce e, ga, să mor!…”
Vede baba alt holtei,
Ce de strajă stă prezent.
Presupune Sîn- Andrei:
„ - E d’on sublocotenent?…”
„ - Ai zburcat, soldatu’ trei,
Nu e su-lu-co-ti-nent!
Ăstuia îi dă ciorbeală,
La ciordeală, su’ palton,
Zeamă acră, covăsală,
Un pişat, s-avem pardon,
Şi să vezi, tu, milogeală,
Pe su’ scări, pe su’ cotlon!…”
„ - O fi vr’un locotenent…”
„ - Lo-cu-ti-nent nu e, pică!
Ăsta-i cu abonament
La beut şi mîncărică.
Judecă şi fii atent!”
„ - Nu ştiu, ţaţă, nici de frică!”
Vine şi-un Sultan pe patru:
„ - Doar n-o fi d’on căpitan?”
„ - Ăsta cere şi pe dracu’,
Vrea omletă de hultan!
Şi cum rîde? Ca la teatru!
N-ai ghicit. Eşti prost, Sultan.”
Hop, şi Rică, mai pe seară:
„ - Nu cumva o fi maior?” –
Zice cinciul, de ocară,
Prea mirat, bănuitor.
„ - La maiori le dă papară,
Dar arar…” „ - Nu cred.” „ - Să mor.!”
„ - N-am habar.” Soldatul şase
Se aşază-n post şi el e
Înciudat şi o descoase:
„ - Locotenent-colonel e?”
„ - Nu, lui ăsta-i dă la oase.
Vrea lichior… Lichea, Fănele!…”
Fănel sus pe cer priveşte
Cum cad stelele răscoapte:
„ - Număr gradele pe deşte,
N-am habar şi-i miez de noapte.”
Rîde baba şi porneşte
Taina şi cu schimbul şapte:
Domn’ Mitică, scund şi chel,
Dă ocol şi o îmbie:
„ - Nu-i aşa că-i colonel?”
„ - Ăsta-l roagă colonie
Să îi dea pe-un degeţel
Din sticluţa sidefie”.
„ - Trei mîrtani şi-un cîine copt!,
Eu mi-am luminat bostanul –
Zice sentinela opt,
Mădălin, ditai cîrlanul –
Să mă tai, de nu e moft:
Toboşar e barosanul!”
„ - Gogoşar?!… Bă, minte scurtă,
Cînd îl vede pe Dănciuc,
Bucuros se bate-n burtă,
Să-i dea lapte şi-n papuc!
Danciu-i face capul turtă
Şi dă-i ghionţi la mameluc!…”
La amiază, ora două,
Vine negrul costorar -
Un ţigan e-n postul nouă,
Zis Ranglo, un tip şucar!
Iar afară dă să plouă.
„ - Ar fi, ţaică, bucătar!”
Sare baba: „ - Mînca-te-aş!
Bre, Ranglo, Sultanul Porţii,
Bucătar e, şmecheraş,
Cel mai cel – să moară morţii! –
Să-ţi pun pilă, bulibaş,
La castron de zece porţii!…
Danciu-i şeful: „Lasă vorba,
Că-ţi dau lingura” şi, poc!,
Îl pocneşte cu cociorba,
Mama mamii lui de porc!
„Că-ţi dau strachina şi ciorba,
Numai dacă stai pe loc.””
Ranglo rîde: „ – Dup-amiază
Vine-n post, căci momentan
E la popotă, dă varză
Ca sarmale la cazan.
Ţaică, ai dănciuc de vază,
Cel mai brava din ţigani!”
La taifas, la adăpost,
Una, alta, timpul trece…
Intră şi Dănciucu-n post –
El e sentinela zece,
Dar gagiul n-ar fi prost –
Arămiul e berbece !
„ - Pupă-l muica, Danciu’ meu!,
Am plecat de vineri seară;
Bată-l Domnul, drumu-i greu,
Un pîrlit de drum de ţară.
Şi m-am rătăcit mereu,
De-am dormit prin ger, pe-afară.”
„ - Ce e, maică?…” „ - Ce să hie? –
Biata mamă îi zîmbeşte –
Păi, să vezi ce comedie:
Ţi-am adus o ţîr’ de peşte,
De Blagoveştenii fie –
Că Dănciucul meu pofteşte!…
Dar m-am luat cu taina, mamă,
C-un ostaş, cu alt ostaş,
Şi mi-au spus, să bagi de seamă,
C-ai fi prost, c-ai fi codaş,
Ba căprar sau, Doamne ia-mă,
Vreun sergent majur, trupaş.
Alt pîndar, un repetent,
Te-a dat fericit la dracu’,
C-ai fi su-lu-co-ti-nent,
Căpitan, maior, spanacu’…
Colonel sau, pe moment,
Gogoşar – ditai dănacul!
Două zile şi-nc-o noapte
La taclale dac-am stat,
N-am mîncat nici stele coapte,
Şi nici turtă, nici păsat;
Îmbucai, pe apucate,
O ţîr’ peşte, de-l stricat…
Ce rămase, l-am păstrat!” –
Baba ia din sîn un peşte,
Care pute de stricat,
Pute-pute, de trăzneşte! -
Iacătă-l, peşte sărat…
Ia-l, că poate-ţi trebuieşte!”
„ - Ce să hie? Hoit e! Pute!” –
Îşi dă greţuri ăl ţigan.
„ - Ia-l şi dă-l prin ciorbă iute;
Nu se simte la cazan.
Că-l mănîncă vreun răcute…
N-ai prin curte vreun mîrtan?
În majuri şi-n toţi căprarii,
Să dea guşterii în ei!
Toboşarii, gogoşarii,
Coloneii, cei mai cei -
Dar-ar turcii şi tătarii,
Mama mamii lor de zmei!”
Iaca vine ca muscalul
Un căprar puţin diliu,
Îşi frînează iute calul
Şi se zbiară la gagiu:
„ - Cînd soseşte generalul
Să mă chemi să viu să-l ţiu!”
Dup-un sfert apare insul,
Un bondoc înmiresmat
Cu parfum pe tot cuprinsul
Şi cu damf, ca omu’ beat;
Umblă baba după dînsul:
„ - Pe-unde dracu’ ai umblat?
Că te căută fiert căpraru’,
Ăl încălicat şi şui.
O-ncurcaşi!… Îmi dai sutaru’?
Să te scap din mîna lui!”
„ - Mamă, zău, e ghinăraru’,
Şi cu el să nu te pui!”
„ - Să trăiţi!”, zice, ca parul,
Ăl Dănciuc spre general.
„ - Lasă asta, dă-mi paharul…
Va să vin’-un amiral!
Să-l primească spirt căprarul,
Da’ să-l suie şi pe cal.
Să pui masa în Dumbravă,
Lîngă rîu, la Trei-Arţari.
Să-mi aduci vînat la tavă
Şi o Grasă de Cotnari -
Te-ai ales după ispravă,
C-un conced’ de zile mari.
Ia pe hoaşca a bătrînă,
Cazarmeaz-o, dă-i păpic,
Iar de vrea să stea la „Stînă”,
Poţi s-o ţii, nu zic nimic.
Eu aş vrea să mai rămînă,
Să ne joace din buric.”
„ - Ha, că bine zici matale!
Să-ţi dea baba în ghioc!
Mă faci „hoaşcă”, mareşale?
Te fac praştie, ghindoc!
N-ai habar ce geamparale
Ştie baba cînd ia foc!”
Ia ţiganca pe Dănciucu’
Şi-l descoase „ce şi cum”:
„ - Uită-te la zăbăucu’,
Ce vipuşcă, ce costum!
Să te văz că-i iei ciubucu’
Şi te-mbraci ca el, parfum!”
Generalul pleacă-n grabă
Cu Dănciucu, braţ la braţ,
Îndemnat să-i facă treabă,
Că-i flămînd şi cu nesaţ.
Şi-o cafea să puie, slabă,
Dar fierbinte şi cu zaţ.
Pleacă Danciu’. Socoteşte:
„Ce mai bucătar vestit!”
Ia putoarea lui de peşte
Şi-o aruncă la gătit.
„Fericit cine-l găseşte!…
De se prinde, m-am prăjit!”
…Pe la şase, jos, pe malul
Rîului, pe ududoi,
Vizitează amiralul
Pe bondoc, cu încă doi -
Regele şi mareşalul –
Şi chiolhanul e în toi!
AMURG şi TWILIGHT
AMURG
Traducere din Henry Wadsworth Longfellow (1807-1882)
Amurgul e trist şi noros
Cînd vîntul se-abate din zare
Şi-asemenea albelor păsări
Sclipesc albe valuri pe mare.
Răsare o fată-n fereastră
S-arunce, rotită, privirea
Ei tristă pe marea albastră.
Dar fata priveşte prin ea
Să vadă de-n negura serii
Apare pe mare ceva.
Şi trece încoace sfios,
Acum arcuindu-se-n boltă,
Acum strecurîndu-se-n jos.
Şi vîntul sălbatic şi rece,
Ce, parcă, frumoasei brunete
Îi urlă în suflet cînd trece?
Şi vîntul e crud şi nedrept
Şi-alungă din faţă-i bujorii,
De-şi crede iubitul la piept?
Căci bravul tău dîrz marinar
Înfruntă stihia furtunii
Cu gîndul la tine hoinar.
C-un clocot de dragoste sfînt:
„ – Departe, pe mare, iubito,
Mi-e dor de sărut şi pămînt!”
TWILIGHT
The twilight is sad and cloudy,
The wind blows wild and free,
And like the wings of sea-birds
Flash the white caps of the sea.
But in the fisherman's cottage
There shines a ruddier light,
And a little face at the window
Peers out into the night.
Close, close it is pressed to the window,
As if those childish eyes
Were looking into the darkness,
To see some form arise.
And a woman's waving shadow
Is passing to and fro,
Now rising to the ceiling,
Now bowing and bending low.
What tale do the roaring ocean,
And the night-wind, bleak and wild,
As they beat at the crazy casement,
Tell to that little child?
And why do the roaring ocean,
And the night-wind, wild and bleak,
As they beat at the heart of the mother,
Drive the color from her cheek?
1850
Abonați-vă la:
Postări (Atom)